Preoţia şi monahismul în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur

Printre operele cele mai valoroase ale Sfântului Ioan Gură de Aur se numără şi tratatul „Despre preoţie“ în care autorul doreşte să justifice fuga sa dinaintea hirotonirii. Considerată o lucrare clasică şi una dintre cele mai preţioase comori ale literaturii patristice, Sfântul Ioan compară în tratatul său viaţa preoţească cu cea monahală. Călugării sunt cei care trăiesc precum îngerii, iar preoţii, care reprezintă o realitate cerească, au primit o putere pe care Dumnezeu nu a încredinţat-o îngerilor.
La doar câţiva ani după moartea Arhiepiscopului Constantinopolului, un monah din delta Nilului, Isidor din Pelusia, scria referitor la tratatul „Despre preoţie“: „Nimeni nu a citit această lucrare fără a simţi inima înflăcărată de iubirea lui Dumnezeu. Ea exprimă cât de mult Taina Preoţiei este înaltă, însă şi dificilă, şi arată cum ar trebui să ne comportăm pentru a o îndeplini cum se cuvine. Ioan, Episcopul Constantinopolului, înţelept interpret al tainelor divine, lumina întregii Biserici, a compus acest tratat cu un aşa talent şi precizie încât cei care îndeplinesc misiunea lor preoţească în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, precum şi cei care o îndeplinesc în mod neglijent găsesc descrise virtuţile şi viciile lor“ („Scrisoare“ 1, 156). Împreună cu un prieten din tinereţe, Vasile, a cărui identitate rămâne un mister pentru cercetători până astăzi, Ioan decisese să-şi consacre viaţa postului, ascezei şi rugăciunii, ducând o existenţă retrasă, departe de zgomotul lumii. Însă Providenţa divină avea alte planuri cu el şi-l va conduce până la ocuparea celei mai înalte poziţii ierarhice în Constantinopol. Mulţi sunt teologii Antichităţii care consideră această lucrare superioară oricărei alte scrieri hrisostomice datorită profunzimii gândirii, măiestriei expresive şi eleganţei stilului. Efectiv, „Despre preoţie“ a fost considerată mereu o lucrare clasică şi una dintre cele mai preţioase comori ale literaturii patristice.
Până la Sfântul Ioan Gură de Aur, viaţa monahală era comparată cu viaţa angelică. Monahul, datorită ascezei cotidiene şi a castităţii liber alese în vederea Împărăţiei cerului, imită încă de pe acest pământ stilul de viaţă contemplativă al îngerilor, fiinţe spirituale lipsite de trup material. Sfântul Evagrie Ponticul, în lucrarea sa „Despre rugăciune“, 113, afirmă că „monahul ajunge să fie egal îngerilor datorită exerciţiului contemplaţiei“. Chiar şi Sfântul Ioan Gură de Aur, într-una din catehezele sale baptismale, vorbeşte astfel despre viaţa îngerească a monahilor: „Noi nu privim doar aparenţele exterioare, ci pătrundem cu atenţie în stilul de viaţă specific vieţii îngereşti“ („Cateheza baptismală“ VII, 4). Călugării sunt aceste faruri mereu aprinse care orientează călătorii aflaţi în pelerinaj pe pământ spre Patria cerească.
În tratatul „Despre preoţie“, acest rol îl joacă preoţii: ei reprezintă o realitate cerească. În timpul slujbelor liturgice îngerii se ţin în jurul preotului în semn de contemplaţie şi adoraţie înaintea Celui care coboară pe Altar la cuvintele preotului. De asemenea, preotul, având locuinţa sa pe pământ, este chemat să administreze realităţile spirituale din ceruri şi a primit o putere pe care Dumnezeu nu a încredinţat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor: „Când îl vezi pe Domnul jertfit şi întins pe altar, iar preotul ţinându-se deasupra victimei în rugăciune şi îmbibat cu acest sânge preţios, mai poţi crede că eşti încă printre oameni şi că trăieşti pe pământ? Nu-ţi vine mai degrabă să crezi că te-ai mutat în ceruri şi, respingând orice gândire trupească, nu vezi în jurul tău, doar datorită sufletului precum un spirit pur, ceea ce se vede în ceruri? Ce minunăţie!... Celor care locuiesc pe pământ, unde-şi au locuinţa, le-a fost încredinţată misiunea chivernisirii lucrurilor cereşti şi au primit o asemenea putere pe care Dumnezeu nu o dă nici îngerilor, nici arhanghelilor“. Puterea de a ierta păcatele este o taină cerească deoarece, de origine cerească, are o eficacitate şi o func-ţie veşnică. Această descriere a Tainei Preoţiei ne face să ne gândim la „Ierarhia cerească şi bisericească“ a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul. Superioritatea preotului în comparaţie cu monahul nu pare a fi doar spaţială, precum superioritatea unei funcţii cereşti, ci şi harismatică datorită harului lui Dumnezeu care împărtăşeşte oamenilor perfecţiunea darurilor Sale. Această superioritate harismatică este un dar al Duhului Sfânt, fiindcă preoţia este un har al Duhului Sfânt. Darul preoţiei se concretizează în responsabilitatea şi autoritatea succesiunii apostolice. Este vorba deci despre o putere spirituală exersată asupra întregii comunităţi creştine şi care necesită din partea preotului să corespundă cu demnitatea vieţii sale curate.

Virtuţile preotului şi ale monahului

Măreţia Tainei Preoţiei este datorată faptului că înainte de toate este orientată în slujirea aproapelui. Preotul nu poate face nimic pentru sine însuşi. El pune doar la dispoziţia lui Dumnezeu trupul, sufletul şi viaţa pentru a fi un instrument în mâinile Domnului prin care împlineşte mântuirea tuturor. De aceea, în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur, preoţia se poziţionează deasupra vieţii monahale în măsura în care binele particular este inferior binelui comun. De altfel, Sfântul Ioan recunoaşte că lupta dusă de monahi este dură şi mare este osteneala lor, însă în comparaţie cu ostenelile datorate slujirii preoţeşti, atunci când este bine trăită, diferenţa este tot atât de mare ca aceea dintre un simplu om şi un rege. Există deci o diferenţă fundamentală între asceza monahală şi misiunea preotului. Efectiv, acesta din urmă este expus în orice moment amorului propriu, orgoliului, linguşelilor, dispreţului faţă de cei săraci, servilităţii faţă de cei bogaţi, complacerii faţă de femei, geloziei, pe când monahul are nevoie doar de o sănătate robustă şi de locuri adaptate pentru a trăi viaţa sa contemplativă, fiind la adăpost de toate aceste pericole care bântuiesc viaţa preotului. Preotul şi episcopul trebuie să dobândească virtuţile sociale: să ştie să intre în relaţii cu oamenii de toate categoriile sociale, însă în acelaşi timp să se ferească de mondenităţile care le-ar putea păta sufletul şi încetini zelul pastoral. Pentru Sfântul Ioan, preoţia creştină are originea sa imediată în Hristos şi deţine întreaga sa realitate de la Hristos, de aceea el este convins de superioritatea acestei forme de viaţă în comparaţie cu cea monahală. Totuşi, aceasta din urmă nu este mai puţin importantă: datorită rugăciunii stăruitoare a călugărilor, viaţa monahală stabileşte o legătură directă şi permanentă între Dumnezeu şi omenire. Rugăciunea preoţilor însă este şi mai importantă deoarece la invocaţia lor Duhul Sfânt coboară pe Altar pentru a sfinţi darurile care devin Trupul şi Sângele Domnului pentru viaţa lumii. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur cunoaşte foarte bine calităţile pe care Biserica le cere unui păstor chemat să fie la cârma comunităţilor creştine. Convins fiind de chemarea sa la viaţa monahală, el experimentează frica şi ezită îndelung să accepte Taina Preoţiei, responsabilităţile şi ispitele specifice acestei vocaţii, de care se menţine la adăpost atâta vreme cât nu acceptă preoţia.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu încurajează monahii să se prezinte în grabă pentru a primi Taina Preoţiei. Convingerea sa este că un bun monah nu va fi în mod obligatoriu şi un bun episcop sau preot. Totuşi, din scrierile Părinţilor răsăriteni vedem că aceştia nu ezitau să invite monahii să accepte preoţia şi chiar arhieria atunci când Biserica le cere acest lucru. Sfântul Ioan însuşi, devenind Arhiepiscopul Constantinopolului, nu va ezita să-şi aleagă colaboratorii săi imediaţi din rândurile monahilor şi va hirotoni chiar şi episcopi pentru a-i pune la cârma diferitelor eparhii. Întrebarea sa însă este: câţi monahi pot îndeplini aceste funcţii în Biserică? Unii dintre ei, revenind în mijlocul poporului, n-au reuşit să se impună prin autoritate, iar alţii s-au lăsat antrenaţi de valul ispitelor specifice preoţiei. Arhiepiscopul Constantinopolului recunoaşte că uneori monahii chemaţi să primească preoţia s-au dovedit a fi buni păstori, însă alteori aceste hirotoniri s-au dovedit a fi adevărate catastrofe, atât pentru ei, cât şi pentru comunităţile creştine încredinţate spre păstorire, deoarece n-au fost antrenaţi pentru a intra în bătălia specifică Tainei Preoţiei. Lupta creştinilor se desfăşoară sub comanda preotului, iar dacă preotul nu este la înălţimea luptei sau dacă ieromonahul nu este antrenat pentru un asemenea război, se poate întâmpla să combată mai degrabă pentru diavol decât pentru Hristos. Deci, invitaţia monahilor pentru a obţine preoţia sau episcopatul nu este evidentă în ochii Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfatul pe care-l dă monahilor este acela de a nu accepta cu prea mare uşurinţă misiunea preoţească sau cea episcopală.

Un exemplu din viaţa cotidiană a preoţilor

Putem evidenţia diferenţele între preoţi şi monahi scoţând în evidenţă un exemplu tipic întâlnit în tratatul „Despre preoţie“: relaţiile cu femeile. „Este imposibil ca şeful comunităţii, care se îngrijeşte de întreaga turmă, să se ocupe doar de bărbaţi şi să neglijeze femeile. De aceea, întreţinerile cu femeile necesită mai multă atenţie din cauza facilităţii lor de a aluneca spre păcat. Cu toate acestea, este necesar să se preocupe şi de sănătatea lor atunci când a primit misiunea guvernării Bisericii. Efectiv, trebuie să le viziteze când sunt bolnave, să le consoleze când sunt în dificultate, să le corecteze când sunt în stadiu de lenevie, să le ajute când sunt împovărate. În asemenea situaţii, sunt numeroase ocaziile în care s-ar putea strecura cel rău dacă nu s-ar păzi cu o gardă solidă“, spune Sfântul Ioan. Femeile nu trebuie evitate sub pretextul unei vieţi ascetice. Chiar dacă ispitele sunt foarte mari şi periculoase, Sfântul Ioan prezintă idealul vieţii preoţeşti ca fiind inaccesibil pasiunilor datorită sobrietăţii neîntrerupte în toate.
Preoţii sunt „pneumatofori“, adică purtători ai Duhului Sfânt. Prin hirotonire, Duhul Sfânt face locuinţa Sa în ei unindu-i mai strâns cu Dumnezeu. De aceea, ei trebuie să fie puri pentru a înfrunta dificultăţile şi ispitele misiunii pastorale. Prin obligaţiile lor pastorale, preoţii sunt mult mai expuşi decât monahii să-şi păteze sufletul dacă nu ar fi mereu vigilenţi şi cu garda ridicată. De aceea, preotul trebuie să fie foarte înţelept şi să fie dotat cu o experienţă pastorală cât mai dezvoltată. El trebuie să arate atenţie sporită şi să cunoască lucrurile cu care se confruntă zilnic oamenii din lu-me, însă în acelaşi timp trebuie să se ţină la distanţă de toate acestea mai mult decât monahii care s-au retras în pustiu sau în solitudinea munţilor: „Deoarece preotul trăieşte înconjurat de oameni care au o soţie, o familie de întreţinut, care posedă slujitori, care deţin mari bogăţii, care administrează afacerile statului, care au sarcini importante, trebuie să fie diferit. Când spun diferit nu înseamnă că trebuie să fie doar în aparenţă, sau linguşitor, sau ipocrit, ci într-adevăr liber şi încrezător, ştiind să se pună la nivelul tuturor în mod eficace, atunci când exigenţele contextului o cer, să fie în acelaşi timp bun şi fără compromisuri. Efectiv, toţi cei care sunt sub autoritatea sa nu pot fi trataţi la fel, precum nu este posibil ca medicii să aplice acelaşi tratament tuturor bolnavilor sau un marinar să cunoască doar un singur fel de a lupta împotriva furtunii şi valurilor mării“.
Chiar dacă la prima vedere Sfântul Ioan Gură de Aur consideră preoţia aproape „mai spirituală“ decât viaţa monahală, totuşi el are o stimă destul de importantă pentru stilul de viaţă ascetic al monahilor care l-a atras la început şi care a orientat întreaga-i viaţă preoţească şi episcopală. În predicile sale reaminteşte cu plăcere viaţa frumoasă a monahilor care au ales să trăiască în această lume stilul de viaţă al îngerilor, „filosofia sublimă“. Deseori propune creştinilor din Antiohia şi apoi celor din Constantinopol sobrietatea şi cumpătarea în toate a monahilor ca exemple de imitat. Călugării sunt nişte faruri care din pustiul vieţii lor solitare luminează şi orientează paşii creştinilor spre unirea cu Dumnezeu. Totuşi, în mod obiectiv, Sfântul Ioan declară: „Dacă cineva mi-ar oferi oportunitatea să aleg între o reputaţie bună, fiind la cârma Bisericii, sau împărtăşind viaţa monahală, aş acorda sufragiile mele primei propuneri; efectiv, nu am încetat deloc să afirm înaintea ta (Vasile) fericiţi cei care sunt capabili să îndeplinească, aşa cum se cuvine, o asemenea slujire“. Însă, în opinia sa, chiar dacă este convins că nu-i este posibil să se mântuiască fără a face un efort pentru mântuirea aproapelui, preferă mai bine să nu conducă la mântuire pe alţii decât să fie cauza condamnării lor veşnice şi a lui însuşi.
Milostenia, iubirea faţă de oile sale sunt cu siguranţă cauzele tuturor bunurilor pe care Hristos le cere celor aleşi pentru a împărtăşi cu el Taina Hirotoniei. Preoţia este o dovadă de iubire şi un har al Duhului Sfânt. Preoţia este un har al lui Dumnezeu la care omul nu poate răspunde decât prin oferta întregii sale persoane, devenind astfel „teofor“, purtător de Dumnezeu.

Galerie foto:

Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur

Administrator: 05-06-2015 11:59:58 in Anul omagial

Luminătorul lumii şi dascălul a toată lumea, stâlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei[1], înţelept păstor de suflete, Sfântul Ierarh Ioan Gura de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, a fascinat cu predica sa bogata şi captivantă nu numai pe contemporani, ci toate generaţiile de la el până la noi.

Dascăl al dreptei credinţe, al pocăinţei şi al rugăciunii, al milosteniei, al sfinţeniei şi al vieţii veşnice, preotul antiohian şi arhiepiscopul constantinopolitan a rămas, peste veacuri, cel mai mare predicator al creştinătăţii şi un neîntrecut tâlcuitor al Sfintei Scripturi în lucrarea pastorală.

A combătut multe păcate şi multe patimi, pentru a ridica şi vindeca pe mulţi păcătoşi şi pătimaşi. A combătut egoismul şi lăcomia, pentru a lăuda apoi iubirea şi dărnicia. A combătut decăderea umană, pentru a apăra şi preţui demnitatea umană. A preţuit virtuţile vieţii monahilor din mănăstire şi, în acelaşi timp, a lăudat virtuţile vieţii creştine din familie. A arătat cu pasiune şi înţelepciune că rostul vieţii pământeşti şi vremelnice este pregătire pentru viaţa cerească şi veşnică.

Bogăţia operei sale, adâncimea gândirii sale, frumuseţea cuvântului său, pilda vieţii sale sfinte, dragostea sa jertfelnică pentru Hristos şi pentru Biserică, grija sa pentru cei săraci şi umiliţi arată iubirea sa părintească pentru toţi[2].

Prin cuvântările sale înaripate şi înălţătoare despre prietenie, a dovedit că după Platon, Aristotel, Cicero şi Grigorie de Nazianz este cel care ne-a lăsat acest model de prietenie peste veacuri, Sfântul Ioan Gută de Aur este, după Origen, cel care a lăsat o operă literară considerabilă şi care ocupă în colecţia Migne 18 volume (47-64). Ea s-a păstrat în cea mai mare parte şi datorită însemnătăţii, a fost tradusă, nu mult după moartea lui, în limba latină, apoi în siriacă, armeană, coptă, arabă şi slavonă. Astăzi există traduceri din ea în toate limbile culte ale pământului.

În continuare ne vom apleca puțin și asupra câtorva date din viața sfântului. S-a născut la Antiohia, între 344 şi 354, mai probabil la 354, după ultimele cercetări asupra cronologiei vieţii şi operelor sale. Tatăl Secundus, mare dregător militar moare curând după naşterea copilului. Mama Antusa, dintr-o bogată familie creştină, rămasă văduvă la 20 ani, s-a dedicat cu râvnă şi perseverenţă educaţiei fiului ei, renunţând la recăsătorire. A primit o instructie aleasă și la școlile vestite ale timpului, având între dascăli pe retorul Libanius și pe filozoful Andragatius, chiar Libanius după cum ne spune Sozomen cel care îi scrie viața Sfântului Ioan, către sfârșitul vieții sale, fiind întrebat cine ar dori să îi fie urmaș spune că Ioan, „de nu l-ar fi furat creștinii”[3]A fost botezat pe la 372, de Meletie, episcop de Antiohia.

În 374, după moartea Antusei, s-a retras în munţii Antiohiei, unde a dus patru ani o viaţă severă sub conducerea unui ascet, iar după aceea doi ani a stat retras într-o peşteră unde şi-a compromis sănătatea, în 381, Meletie 1-a făcut diacon. Timp de 10 ani, înaintea diaconatului, el a fost preocupat de problema monahismului şi a fecioriei, cărora le-a consacrat tratate mici. În cei şase ani de diaconat, probleme de ordin pastoral şi apologetic au început să-1 preocupe, deşi nu primise încă Taina Preoţiei. Din această vreme datează tratatul săuDespre preoţie.Este scrisă în 6 cărţi, în formă de dialog, după modelul literar platonic, între autor şi prietenul său, Vasile (probabil viitorul episcop de Rafaneea). Este scrisă între anii 381-386, inspirându-se din lucrarea cu aceeaşi temă a Sfântului Grigorie de Nazianz:Despre fuga în Pont,depăşindu-1 pe acesta în profunzimea gândirii şi frumuseţea expresiei retorice. Sfântul Ioan e preoţit de episcopul Flavian, în 386, şi primeşte misiunea de predicator. Dărâmarea statuilor împăratului Teodosie şi ale membrilor familiei sale, în anul 387, din cauza cuantumului neobişnuit al obligaţiilor fiscale, a adus locuitorilor Antiohiei ameninţarea cu exterminarea totală. Episcopul Flavian a plecat la Constantinopol spre a cere clemenţă împăratului Teodosie, iar Sfântul Ioan a rostit de-a lungul întregului post 21 de omilii, numiteOmiliile despre statui,în care consolează şi încurajează pe credincioşii îngroziţi, dar face şi operă morală, combătând păcatele şi arătând deşertăciunea lucrurilor de aici.Omilia 21-a, finală, anunţă rezultatul fericit al intervenţiei lui Flavian care aducea iertarea celor vinovaţi.

La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sf. Ioan a fost numit patriarh, având această titulatură el a început prin a stârpi neregulile şi abuzurile mediuluiclerical al capitalei, suprimând luxul reşedinţei episcopale, pe care 1-a înlocuit cu o simplitate călugărească, întrebuinţând surplusul pentru spitale şi săraci. A continuat să-şi scrie predicile şi Comentariile la Scrisorile pauline (Coloseni, Tesaloniceni, Evrei), scrie Comentariul asupra Psalmilor, apoi la Faptele Apostolilor. Face misiune externă formând şi trimiţând misionari până la goţii de la Marea Neagră şi Dunăre.

În ce priveşte opera Sfântului Ioan, se poate spune că scrierile dogmatice nu sunt curat dogmatice, nici cele morale nu sunt curat morale şi lipsite de partea dogmatică, şi nici explicările sau herminiile lui asupra Sfintei Scripturi nu pot fi curat hermeneutice, fără partea dogmatică, ci toate se prezintă sub aceste trei feţe: dogmatică, hermeneutică şi morală. Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat o considerabilă operă literară, care ocupă 18 volume în ediţia Migne după cum am mai spus. În continuare vom încerca să facem o clasificare a operei, după cum urmează:

Omilii asupra Sf. Scripturi.

Asupra cărţilor Vechiului Testament Sf. Ioan a scris:

9 Omilii la Geneza, scrise în anul 386 și ținute în Postul Mare, fiind prima serie de omilii la facere, acestea 9 fac referire la primele trei capitole din cartea Facerii, Sfântul Ioan mai având încă o serie în număr de 67 la întrega carte a Facerii între anii 388-395.

67 Omilii asupra întregii Geneze,

5 Omilii asupra Anei, mama lui Samuil(387),

3 Omilii asupra lui David şi Saul, probabil în anul 387,

58 Omilii asupra Psalmilor: 4-12, 43-49, 108-117, 119-150, sunt socotite printre cele mai însemnate opere ale Sfântului Ioan. Datează de la sfârşitul misiunii sale din Antiohia. Nu se ştie sigur dacă el a comentat şi restul psalmilor sau nu. în ele dezvoltă ideile sale predilecte legate de problema viciilor şi a virtuţii, despre dreapta rugăciune sau rugăciunea autentică: Au şi un conţinut polemic, deoarece în unele din ele se angajează în polemică cu arienii, maniheii şi cu Pavel de Samosata. Patrologul Quasten mai subliniază faptul că în aceste Omilii, Ioan face uz de mai multe traduceri în greacă ale Vechiului Testament (Septuaginta, Synunachus, Aquila şi Theodotion), dar şi de versiunea ebraică şi de cea siriacă.

2 Omilii asupra obscurităţii profeţiilor, 6 Omilii la Isaia.

Asupra cărţilor Noului Testament, Sfântul Ioan a scris:

90 Omilii la Matei[4], datând aproximativ din anul 390, găsim aici o frumoasa chemare şi un frumos îndemn la pocăinţă şi ridicare: „Chiar dacă in timpul exerciţiului cazi o dată, de două ori sau de mai multe ori, nu te descuraja, ci scoală-te şi luptă mai departe. Să nu încetezi până ce nu-ţi încununezi fruntea cu cunună strălucită împotriva diavolului, până ce nu-ţi pui averea câştigată în vistieria cea nejefuită a virtuţii[5].

Asemănând viaţa cu un drum spre mântuire, primejduit de numeroase capcane şi primejdii. Sfântul Ioan ne îndeamnă ca, indiferent de rătăcirile noastre, de îndepărtarea de ţinta şi scopul călătoriei noastre duhovniceşti, să nu deznădăjduim niciodată, ci, având neclintită încredere în mila şi ajutorul lui Dumnezeu, să ne întoarcem la Părintele Ceresc, Izvorul vieţii şi al mântuirii: „Nu-i aşa că de câte ori cazi când mergi pe drum”, spune Sfântul Părinte, „tot de atâtea ori te şi ridici? Fă tot asa de câte ori păcătuieşti, pocăiește-te de păcat, nu deznădăjdui. Ai păcătuit a doua oară, pocăieşte-te a doua oară, ca nu cumva, din pricina trândăviei, să cazi”[6].

7 Omilii despre săracul Lazăr,

88 Omilii la Ioan, datează din anul 389. Conştient de încărcătura doctrinară deosebită a acestei Evanghelii, Sf. Ioan dezvoltă în omiliile ioaneice o teologie profundă, respingând doctrinele ereticilor arieni, în special ale anomeilor.

55 Omilii la Faptele Apostolilor, le-a rostit la Constantinopol pe la anul 400.

Circa250 Omilii asupra Scrisorilor Sf. Apostol Pavel.

Hrisostom a fost atras în mod deosebit de personalitatea Apostolului neamurilor în care a văzut modelul desăvârşit al păstorului de suflete, drept, neînfricat şi jertfelnic, având un temperament înflăcărat.

Din cele 250 s-au păstrat următoarele:32 la Romani, poate cele mai frumoase,44 la I Corinteni, 30 la 2 Corinteni, 24 la Efeseni,

34 la Evrei, 6 la Galateni,analizează şi comentează textul, verset cu verset, prezentându-se astfel ca o lucrare modernă și104 la celelalte Scrisori pauline.

Menționăm15 la Epistola către Filipeni,12 la Coloseni,11şi respectiv5 omiliila cele două(epistole cătreTesaloniceni,18 omilii la I Timotei,10 la II Timotei,6 la Tit, 3 la Filimon. Acestea au fost scrise fíe în Antiohia, fie la Constantinopol.

Opere dogmatico-polemice:

Contra anomeilor, despre faptul că Dumnezeu nu poate fi înţeles, în 12 cărţi, lucrare de teologie, în care se critică orgoliul eunomian, care pretindea că înţelege Tainele lui Dumnezeu. Autorul susţine deofiinţimea Fiului cu Tatăl. Dumnezeu e simplu, necompus şi fără formă. Nici îngerii nu pot cunoaşte pe Dumnezeu în chip clar şi precis. Ei nu îndrăznesc să privească la fiinţa pură şi neamestecată[7].

Contra iudeilor, în 8 cărţi, critică pe iudeo-creştinii care păstrau tradiţiile iudaice;

Despre înviere;

Cuvântărisau predici la sărbătorile mari ale Mântuitorului:La Naşterea Domnului, unde se afirmă că Hristos S-a născut la 25 decembrie. Este ţinută în Antiohia în anul 388, această sărbătoare era prăznuită în Apus încă înainte de secolul al IV-lea la 25 decembrie, iar în Răsărit abia din anul 379 înainte; începutul îl face Constantinopolul, serbându-se pană atunci în 6 ianuarie, împreună cu Botezul Domnului. El arată într-o cuvântare că Mântuitorul cu adevărat S-a născut in 25 decembrie, de aceea trebuie ca atunci să fíe prăznuit acest eveniment.

Apoi laEpifaniesaula Botezul Domnului;La Joia Sfântă(trădarea lui Iuda);La Vinerea Sfântă;La înviere;La Rusalii;

Cuvântări panegiriceîn cinstea sfinţilor, dintre care cele mai vestite sunt cele7 în cinstea Sf. Pavel,apoiîn cinstea lui Iov, a lui Eleazar, a Macabeilor, a Sf. Ignatie Teoforul, a Sf.Vavila, a Sf. Eustaţiu, a lui Meletie, a lui Diodor de Tars, a lui Roman, a lui Varlaam, a Pelaghiei;

Cuvântări morale cu bază biblică: 2 Cateheze înainte de Botez, 3 Cuvântări despre diavolul ispititor, 9 Despre pocăinţă, Despre calende,combătând ca şi Asterie al Amasiei obiceiurile urâte cu prilejul zilei de l ianuarie,Despre milostenie, Contra jocurilor de circ şi contra teatrelor;

Cuvântări ocazionale din care menţionăm: 21 Cuvântări sau Omilii despre statui, care rămân un model pentru asemenea gen de cuvântări, Cuvânt cu ocazia hirotoniei sale, 2 Cuvântări despre trecerea şi nimicnicia fericirii pământeşti, cu ocazia căderii ministrului Eutropiu, 2 Cuvântări, una înainte şi una după primul exil.

Opere neoratorice şi tratate. Aceste opere au caracter apologetic, ascetic şi educativ-moral în general.

Apologetice pot fi socotite: Contra lui Iulian şi a păgânilor şi Despre Sf. Vavila, micul tratat Că Hristos este Dumnezeu,care arată păgânilor şi iudeilor dumnezeirea lui Hristos[8].

Contra iudeilor şi a păgânilor despre divinitatea lui Hristos.Dovedeşte divinitatea Mântuitorului cu citate din Profeţi, prin progresul realizat de Biserica creştini şi prin dărâmarea Ierusalimului.

Către cei ce sunt supăraţi pe calamităţile ce vin asupra lor.Este scrisă în timpul exilului. Este un fel de apologie a providenţei divine. Pe lângă providenţă, tratează despre graţie şi existenţa lui Dumnezeu, pe care o dovedeşte din scopul lumii.

Ascetice:

Către Teodor cel căzut,sub forma a două scrisori, prin care îndeamnă stăruitor pe prietenul său Teodor, viitor episcop de Mopsuestia, să revină în mânăstire, întrucât acesta, după ce studiase teologia şi se dedicase practicilor ascetice, se retrăsese în lume; s-a gândit să se ocupe de lucruri lumeşti şi să se căsătorească, ademenit de drăgălăşeniile unei oarecare Hermione. Sfântul îl îndeamnă să se abată de la aceste gânduri şi să se întoarcă în monahism, care este o viaţă mult superioară celei pe care Teodor vrea să o urmeze. Ele au avut efectul dorit, aşa că Teodor s-a întors în mănăstire. Sunt scrise între 371-378.

Despre pocăinţa,în două cărţi, adresate una lui Demetriu şi alta lui Stelehiu, ca să le arate practica ascetică; în ele dezvoltă necesitatea şi foasele pocăinţei.

Contra adversarilor vieţii monahale,în 3 cărţi, care arată superioritatea unei asemenea vieţi faţă de viaţa obişnuită; combate pe adversarii ascetismului, scrisă în 378, recomandă părinților să-şi încredinţeze copiii, până când vor fi mari, mănăstirilor, ca să poată fi astfel feriţi în timpul adolescenței de ispitele şi stricăciunile care există în societate.

Comparaţia între un rege şi un monahreia problema dezbătută în lucrarea precedentă;

Către Stagirius;în 3 cărţi, arată marele rol al suferinţei, care e trimisă de Providenţă;

Acesta era un tânăr călugăr, chinuit de dureri sufleteşti, atribuite diavolului. Acest tânăr, dintr-o familie bogată, a fost trimis într-o mănăstire cu complicitatea mamei sale, fără ştirea tatălui său. Acolo a căzut într-o boală care-1 arunca la intervale de timp în accese violente, convulsive, şi într-o slăbire generală. Când scăpa de halucinaţiile avute, cădea în melancolie şi era urmărit de gândul sinuciderii. Ioan îl mângâie, arătându-i cazuri similare ca ale lui şi îl sfătuieşte, deci, să sufere şi suferinţele sale si nu-1 ducă la disperare. Prin acest tratat, Ioan expune problema suferinţei, văzând în suferinţă încercările iubitoare ale lucrării Providenţei divine; necazurile şi durerile care se abat asupra celor drepţi nu trebuie să îi determine pe aceştia să pună sub semnul întrebării ordinea divină din lume. Este scrisă intre 381-385 în timpul diaconatului său, prezicând pe bunul păstor sufletesc.

Despre feciorie,face o paralelă între feciorie şi căsătorie: căsătoria e bună, dar mai bună e fecioria. Anul scrierii este 381 si face referire la Epistola I Corinteni, capitolul 7.

Educativ-morale:

Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor, lucrare de o deosebită importanţă pentru metoda de aplicat în formarea tinerelor vlăstare, de ambele sexe. Schiţează treptele formale în instrucţia religioasă, spune că educaţia rea a copiilor este cauza râului în societate. Expune principiile unei educaţii sănătoase, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete. Educaţia, deşi este făcută pentru viaţa în această lume, scopul ei este însă viaţa veşnică. Sunt demne de remarcat capitolele 39-52, încare arată cum trebuie să li se explice copiilor istorioarele biblice. Tratatul este interesant pentru istoria pedagogiei.

Către o tânără văduva, consolează pe o doamnă pentru pierderea soţului ei; şi o îndeamnă să nu se mai căsătorească a doua oară.

Despre nerepetarea căsătoriei,îndeamnă la perseverenţă în văduvie, prin renunţarea la a doua căsătorie;

Nimeni nu e vătămat decât de sine însuşi;

Către cei ce sunt scandalizaţi din cauza nenorocirilor,

Contra celor ce au fecioare subintroduse,combate o nefericită tradiţie după care clericii aduceau în casă călugăriţe, sub pretext de a fi slujiţi şi de a-şi spori evlavia prin ele. De multe ori însă se petreceau lucruri nepermise; Femeile diaconiţe nu trebuie să locuiască cu bărbaţii tratează acelaşi subiect ca şi lucrarea precedentă, dar aplicat cazului diaconiţelor. Lucrarea este scrisa în anul 397.

Despre preoţie, capodopera literară şi teologică a Sf. Ioan Gură de Aur şi tratatul clasic despre această Taină, aşa cum a conceput-o şi cum a trăit-o spiritualitatea patristică. Tratatul a fost scris între 381-386, când autorul era numai diacon şi se împarte în şase cărţi. E scris sub formă de dialog, după modelul literar platonic. Personajele dialogului sunt Ioan şi Vasile, probabil viitorul episcop de Rafaneea, prieten devotat celui dintâi. „Preoţia este semnul iubirii lui Hristos. Ea e semnul iubirii turmei pe care Hristos a încredinţat-o păstorului"[9]. Sf. Ioan s-a inspirat, pentru unele idei esenţiale şi aspecte importante ale preoţiei, din lucrarea corespunzătoare a Sfântul Grigorie de Nazianz:Despre fuga sa în Pont.Plan precis, compoziţie densă şi logică, orizont măreţ, frumuseţi spirituale excepţionale, stil strălucitor, bogăţie de idei, mângâiere, îndemn şi îndreptar pentru adevăraţii creştini, iată ce este tratatulDespre preoţieal Sf. Ioan Gură de Aur.

Tratatul săuDespre preoţieeste cartea clasică a creştinismului asupra dumnezeieştii Taine a Hirotoniei, care a însufleţit, a încurajat, a călăuzit şi a înălţat continuu milioane de preoţi creştini de-a lungul veacurilor. Sfântul Ioan s-a aruncat în vâltoarea vieţii sociale, pe care a încercat s-o purifice, reformându-i moravurile şi orientând-o spre limanul dătător deviaţă al Evangheliei. El a biciuit viciile, îngâmfarea, simonia, necinstea, prostia, lăcomia, luxul şi toate ticăloşiile societăţii din vremea sa, începând de la fratele cel mai de jos, până la palatul împăratului. De aceea, el se poate numi unul dintre cei mai de seamă reformatori sociali creştini ai vremii sale.

El este nu numai un critic nemilos al scăderilor contemporanilor săi, ci şi un organizator neîntrecut al asistenţei sociale, după modelul celei de la Cezareea Capadociei. El a fost supranumit „ambasadorul săracilor”.

Sfântul Ioan a fost un catehet şi un pedagog de clasă înaltă, între atâţia cateheţi şi pedagogi ai veacului său: Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Niceta de Remesiana şi Fericitul Augustin, în tratatul său Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor, el a anticipat cu mai bine de 15 veacuri metoda devenită clasică a pedagogiei moderne prin celebra teorie a treptelor formale. El preconizează educaţia copiilor de ambele sexe pe baza Sf. Scripturi şi recomandă cinci categorii de pedagogi: 1. părinţii, 2. conştiinţa, 3. pedagogii de profesiune, 4. monahii şi 5. Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un prieten incomparabil, nu este numai o comoară de exegeză teologică, istorică şi morală, ci şi o neasemuită desfătare literară pentru iubitorii de literatură frumoasă. Inteligenţa sa vie, limba sa impecabilă, imaginaţia sa bogată, marele său simţ artistic, gustul său pentru măsură au făcut din el un clasic, unul dintre cei mai mari clasici ai literaturii patristice. El se citeşte pe nerăsuflate de cine are gustul felului său de a scrie. Deşi limba lui e uşoară şi se leagănă în cadenţele perioadelor sale retorice, totuşi ea nu e uşor de tradus.

Sfântul Ioan este un scriitor şi un teolog normativ pentru Biserica Ortodoxă, alături de cei doi mari Capadocieni; Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nazianz, numiţi toţi trei „Mari dascăli ai lumii creştine şi ierarhi". Autorul nostru a trăit cum a învăţat şi a învăţat cum a trăit, adică după Evanghelie, având ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Sfântul loan Gură de Aur ne-a lăsat şi o Liturghie, care îi poartă numele. Ea este o prescurtare a Liturghiei Sf. Vasile, întocmită pentru a atrage mai uşor pe credincioşi la Biserică, care, din cauza serviciului divin lung, începeau să se înstrăineze de Biserică. Unii cercetători susţin că ea ar aparţine unei perioade târzii, mai ales că sinodul de la Constantinopol din 692 nu face nici o menţiune referitoare la existenţa ei. Ar fi fost de aşteptat ca, în contextul în care la sinod s-a vorbit despre Liturghia Sfântului Vasile cel Mareşi a Sfântului Iacob, să fíe menţionată şi cea a Sfântului loan, dacă ar fi fost în uz. Chiar dacă Liturghia în sine nu poate fi atribuită Sfântului Ioan, cercetările recente admit posibilitatea ca rugăciunile centrale ale acestei Liturghii să aparţină vremii sale, existând chiar motive pentru a i le atribui[10].

Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe Sf. Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie singur, iar la 30 ianuarie împreună cu Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul). El e unul din Părinţii cei mai mult traduşi în lumea creştină. Calendarul e o dovadă că orice om poate deveni sfânt, nu există nici o restricţie în ce priveşte vârsta, sexul, profesia, rasa sau naţionalitatea. Găsim aici unii lângă alţii sfinţi de toate naţionalităţile, de toate culorile. Există sfinţi care în viaţă au fost împăraţi alături de alţii care au fost sclavi. Aproape toate profesiile sunt reprezentate aici. Există sfinţi care au fost regi, monahi, nobili, nobile, negustori, învăţători, muncitori, grădinari, ciobani, avocaţi, medici, agenţi de fisc, magistraţi, cerşetori, servitori, tâmplari, cizmari, fierari, pescari.

Nici epoca nu contează prea mult pentru a deveni sfinţi. Există în calendar oameni care au dobândit această glorie în primul secol al creştinismului, alţii care au trăit în Evul Mediu şi alţii care au câştigat sfinţenia în epoca noastră. Dar campionatele lumii, luptele în arene şi competiţiile olimpice sunt simple jocuri de copii în comparaţie cu bătăliile pe care trebuie să le poarte un om pentru a deveni sfânt. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost unul din fericiţii care au ştiut să urmeze harul şi să atingă această glorie, el fiind supranumit si atletul lui Hristos[11].

Aflând despre moartea Sfântului Ioan, papa Inochentie scrie către împăratul Arcadie: „Sângele fratelui meu Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta. împărate, precum de demult sângele dreptului Abel striga asupra lui Cain, ucigătorul de frate; şi cu adevărat va fi răzbunat, pentru că în vreme de pace ai ridicat prigoană asupra Bisericii lui Dumnezeu. Tu ai izgonit pe păstorul ei cel adevărat şi împreună cu dansul ai izgonit şi pe Hristos Dumnezeu; iar turma ai încredinţat-o năimiţilor şi nu păstorilor”[12]oprindu-l pe el şi pe Eudoxia de la Dumnezeieştile Taine şi dând anatemei pe toţi cei ce au izgonit pe Sfântul Ioan.

Împăratul căindu-se de cele petrecute, prime.te iertarea sfântului, iar alaturi de el primește iertare și împărăteasa Eudoxia după cum ne spune și icosul 12 al acatistului sfântului, tot atunci moaștele sale au arătat că Sfântul Ioan este în continuare alături de noi.

„Ieșit-a intru întâmpinarea moaștelor tale, Sfinte Ioane, împăratul cu toata suita si patriarhul cu tot clerul sau, precum si întreg poporul, cu făclii aprinse si miresme de multe feluri. Când au ajuns la via văduvei, sfintele tale moaște s-au oprit, ca semn ca tu ești părintele văduvelor si al săracilor. După aceea, in biserica cea mare ducându-le și în scaunul tău punându-le, gura ta cea veșnic grăitoare a dat pace tuturor și împărătesei Eudoxia iertare, la care cuvinte, tot poporul spăimântându-se, la pământ a căzut si cu mare evlavie te lăudau.”

Pr Marian Vasile, Parohia Sărulești

CUVANT DUHOVNICESC

• Părinte Calistrat, aş vrea să ne spuneţi ce este fariseismul şi cum se manifestă el?

– Problema cea mai gravă la acest capitol, fariseismul, este, şi răspunsul îl dă proorocul David în Psaltire, că „pe viclean urăşte Domnul“. În primul rând, fariseul este omul viclean. Este omul lepădat de orice noţiune de morală, este omul lepădat de orice noţiune de etică, este omul lepădat de orice noţiune de normă canonică duhovnicească. Am să vă dau un exemplu foarte des întâlnit în viaţa noastră de zi cu zi: există oameni, şi ca duhovnic cunosc multe cazuri, care cu atâta blândeţe şi bunătate îţi vorbesc despre Dumnezeu, despre normele legilor lui Dumnezeu şi despre biserică, despre mântuire, iar în momentul în care nu se mai află în prezenţa ta, sunt cu totul alte persoane.
Trăirea în fariseism este bigotismul absolut al societăţii. Este vorba de omul cu multe feţe. Spunea Sfântul Tihon de Zadonsk: „Fariseul este ca rândunica, cât îi este bine stă cu tine, iar când a dat de rău te părăseşte“. Întotdeauna fariseul va fi un om căruia îi va plăcea să pozeze în victimă. Întotdeauna fariseului îi va plăcea să pozeze în lup moralist, să scoată în evidenţă faptele sale, să observe paiul din ochiul aproapelui şi să nu vadă bârna din ochiul lui, întotdeauna un fariseu va şti foarte bine să-şi mascheze viciile, slăbiciunile, defectele, sau cel puţin să le găsească o justificare prin care ele să devină o normă de moralitate. În prezenţa cercului de prieteni sau oriunde ar fi, el trebuie întotdeauna să demonstreze că în el există o doză de fineţe spirituală.
Am să vă exemplific printr-o formă de fariseism foarte des întâlnită, menţionată de obicei de Sfinţii Părinţi. Spune un avva: „Dacă auzi de la cineva: ce smerit e fratele cutare, zice, încearcă-l cu ispita şi vei vedea cum începe să-ţi arate cât este de smerit. Şi-n clipa în care l-ai atins şi i-ai zis măcar jumătate din cuvânt sau i-ai spus ceva ce nu-i este pe plac, dacă e mândru sare ca ars“. Sfinţii Părinţi spun despre unul ca acesta: „Ce smerit e mândruleţul...“.
Se spune că Sfântul Vasile cel Mare a întâlnit odată o călugăriţă care a început să se smerească pe sine şi să spună: „Părinte, sunt o păcătoasă, sunt cea mai rea, cea mai crudă, cea mai tiranică, cea mai nesupusă...“ La care sfântul i-a spus: „Da, dar parcă totuşi nu eşti la fel ca ceilalţi, eşti parcă un pic mai sus.“ „Ei, părinte, bineînţeles că da, din punct de vedere spiritual, sigur că există o doză de superioritate…“
În momentul în care crezi că smerindu-te din cuvinte te-ai smerit şi din fiinţă, eşti într-o mare înşelare. În Pateric este consemnat clar cazul celui care plătise cu bani să fie smerit în fiecare zi la poarta târgului; şi într-una din zile cineva l-a smerit fără bani şi atunci, ieşindu-şi din fire, acela i-a zis: „Tu nu ştii cine sunt eu, tu nu ştii ce pot eu, tu nu ştii cu cine stai de vorbă...“ „Ştiu, tu eşti omul care plăteşte în fiecare zi să fie smerit; dar ce rămâne interesant pentru mine, păcătosul, este că azi, când n-ai plătit, parcă nu ţi-a priit nici smerenia...“

• Alături de fariseism, habotnicia este una dintre trăsăturile caracteristice ale multor credincioşi...

– Învăţătura despre habotnicie a Sfinţilor Părinţi este cuprinsă în cartea „Despre înşelare“ a Sfântului Ignatie Briancianinov, care tratează foarte bine acest subiect. Dacă vreţi s-o comparăm cu lenea, care împinge la păcat şi la delăsare, habotnicia este extrema cealaltă care ne împinge la peste măsură şi duce la nebunie. Habotnicia este ieşirea din matca firească a lucrurilor. Am să vă dau un singur exemplu care să vă facă să înţelegeţi acest lucru.
Odată un tânăr a venit şi a spus aşa: „Părinte, daţi-mi o rugăciune în care eu să mă rog şi să primesc o notă bună la examenul pe care îl am“. Şi i-am spus aşa: „Primul canon pe care ţi-l dau este să înveţi. Să citeşti şi să memorezi şi să-ţi dai tu două-trei teste acasă“. Iar el mi-a spus aşa: „Nu, părinte, eu merg pe alt principiu. Rugaţi-vă să-mi pice la examen ceea ce am învăţat.“ Şi atunci i-am răspuns: „Mă rog să-ţi pice la examen ceea ce n-ai învăţat“. Şi el îmi răspunde: „Părinte, să ştiţi că, dacă voi cădea la acest examen, înseamnă că Dumnezeu nu este şi nu mă ajută!“ Şi i-am spus aşa: „Dumnezeu mergea pe cărare şi, împiedicându-Se de un om, a mers mai departe; dar, mergând un om pe cărare şi împiedicându-se de Dumnezeu, a căzut; şi piatra peste care a căzut îl va spulbera“. Consider că habotnicia este mentalitatea care confundă starea de spirit a lucrurilor normale cu starea de hazard sau cu minunile făcute la întâmplare.

• Faţă de habotnicii care au „surplus“ de credinţă, sunt unii care cad în extrema cealaltă, a puţinătăţii de credinţă.

– Da, unii spun: „Dacă m-am rugat, de ce Dumnezeu nu-mi dă?“
Sau încă un caz de habotnicie. Un tânăr mai lipsit de bani mă întreabă: „Părinte, ce să fac ca să găsesc nişte bani pentru taxa la facultate, pentru tot ce am nevoie?“ Şi i-am zis: „Citeşte Paraclisul Maicii Domnului, că va avea grijă de tine“. La care răspunsul a fost ferm: „Şi dacă am să citesc Paraclisul Maicii Domnului, o să plouă cu bani din cer?“
Iată elemente de habotnicie care pot demonstra că atunci când omul iese din matca firească a lucrurilor devine un om nefiresc şi iese din normalul societăţii, devine schizofrenic sau paranoic.

• Cum se pot evita aceste două ispite: habotnicia şi fariseismul?

– Ca să vorbim în termeni obişnuiţi, nu academici sau teologici, voi căuta să nuanţez ceea ce poate însemna evitarea habotniciei şi a fariseismului, ceea ce poate însemna evitarea făţărniciei şi a vicleniei.
În primul rând cel mai important lucru îl întâlnim în Evanghelia de la Ioan. Dacă un om vrea să ştie dacă omul cu care stă de vorbă nu este fariseu, trebuie să citească capitolul 1 din Evaghelia lui Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumne¬zeu şi Dumnezeu era Cuvântul“. Creştinul care crede în Dumnezeu şi-L are pe Dumnezeu are cuvânt. În momentul în care a promis sau şi-a dat cuvântul şi nu l-a respectat, acela este un fariseu şi un făţarnic, deoarece, dacă nu are în el cuvânt, nu-L are nici pe Dumnezeu.
Iată un asemenea caz concretizat. Vine cineva odată la spovedit şi spune aşa: „Părinte, vă rog frumos, aş dori un lucru. Eu mă lupt cu patima fumatului, dar vă promit în mod solemn că, dacă mă împărtăşiţi, nu mai pun ţigara în gură niciodată“. Eu i-am spus: „Bine, posteşte trei zile fără untdelemn şi te voi împărtăşi. Cam la o săptămână sau două, când a apărut din nou la mănăstire, primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Părinte, nu ştiu, o să vă supăraţi, n-o să vă supăraţi, n-am putut să ţin, să ştiţi că am fumat“. Şi mi-a zis aşa: „Vă rog să-mi daţi dezlegare şi binecuvântare să mă spovedesc la alt duhovnic“. Şi i-am scris pe îndreptarul de spovedanie următorul lucru: „Creştin te-ai făcut, îţi mai rămâne să te faci om, să ai cuvânt“. Şi-n felul acesta ne-am despărţit. A dat dovadă de ce înseamnă fariseismul, bigotismul şi mai este un cuvânt frumos pe care-l folosesc englezii, snobismul.

• Unde se întâlneşte habotnicia?

– În general, habotnicia o vom întâlni la femeile evlavioase, la bătrânele pioase, la creştinii mai râvnitori şi, în special, în viaţa monahală, pentru că aici, acest cuvânt, „habotnic“, este legat mai mult de străduinţă. În esenţa lui nu este un cuvânt vicios, ci este mai degrabă un cuvânt periculos, care împinge spre extremă.
Am întâlnit multe cazuri în care femeia îi spune soţului: „De tine mă las, de biserică nu mă las“. Iată un caz de habotnicism absolut, în care Biserica trebuie să intervină şi să arate legiuirea canonică, şi anume faptul că femeia trebuie să fie supusă bărbatului conform tainei nunţii, femeia trebuie să asculte de bărbat şi bărbatul s-o cârmuiască după legea lui Hristos. Ea trebuie să fie supusă bărbatului în toate conform canoanelor. Femeia nu are voie să-şi lase bărbatul decât în cazul desfrânării, iar duhovnicul care-i spovedeşte trebuie să se străduiască să-i aducă la un echilibru în care Biserica să nu fie o plagă pentru casa lor, ci ceva normal, în care harul lui Dumnezeu să se sălăşluiască.
Şi-am să vă dau o pildă. O femeie s-a dus la duhovnicul ei şi i-a spus aşa: „Bărbatul meu mă loveşte permanent.“ „Şi care este motivul acestei loviri?“ „Cred că vorbesc uneori prea mult“, s-a scuzat femeia fără să spună că, de fapt, este cicălitoare. Şi atunci duhovnicul i-a dat o pietricică şi o sticlă cu aghiasmă şi i-a spus aşa. „În clipa în care soţul tău soseşte de la serviciu, pregăteşte-i masa, pregăteşte-i apa caldă, pregăteşte-i patul, ia aghiasma şi pietricica în gură şi, când el va adormi, atunci să înghiţi aghiasma şi pietricica s-o pui în buzunar, s-o ai pentru ziua următoare“.
Şi-n felul acesta, după o vreme femeia a spus: „Părinte, lucrurile decurg normal, întocmai cum mi-aţi spus, minunea s-a petrecut într-un mod extraordinar. Şi iată că, în momentul de faţă, soţul meu este un soţ ideal, dar mi s-a terminat aghiasma din sticlă“. „Poţi să iei şi apă din fântână, că are acelaşi efect“. Esenţa nu era apa sau aghiasma, ci era închiderea gurii, cum spune psalmistul David: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele“. Cicălirea nu este decât o extremă a habotniciei.

Dumnezeu nu priveşte sau nu ia aminte, nici nu reacţionează la răutăţile din lume precum o fac oamenii slabi şi păcătoşi, căci aceasta L-ar lipsi de Dumnezeire şi de caracterul Lui lipsit de patimi, de patimi adică ale slăbiciunii şi ale răutăţii; o privire dintr-o perspectivă strict omenească a răutăţilor din lume din partea lui Dumnezeu e de neconceput, şi, totuşi, Dumnezeu le ştie pe toate, şi are grijă de ele într-un chip numai de El şi de fiii Lui ştiut, le ştie însă cu atât mai mult cu cât S-a făcut om, S-a înfrăţit cu omul, simţind ca om, purtând şi El jugul şi suspinul acestuia, un jug care Lui îi este uşor, căci îl poartă cu iubire de oameni şi ascultare iubitoare de Tatăl. Dar pentru ca omul să nu rămână în necunoştinţă de chipul purtării Lui grijă faţă de el, această lucrare a lui Dumnezeu cu lumea s-a arătat de scriitorii Dumnezeieştii Scripturi şi de alţi sfinţi fie prin cuvinte omeneşti, neputincioase sau nedesăvârşite, apropiate înţelegerii omului în general, fie prin cuvinte de negrăit, care cuvinte, prin aparenta lor lipsă de limpezime, prin paradoxurile lor, cheamă la o înţelegere mai înaltă a lor, dumnezeiesc-omenească. Marele Macarie e unul care s-a învrednicit de o astfel de vedere a lucrurilor, el s-a făcut, cum se zice, înger pământesc şi om ceresc; cu adevărat, unul ca el poate privi sau judeca lumea şi acum şi la sfârşit împreună cu Sfinţii îngeri, dar nu cu o judecată precum cea pe care o osândesc aici Scriptura sau Părinţii, ci cu una dumnezeiască, plină de milă, şi nu dintr-o patimă înverşunată, plină de suspinare faţă de suferinţele ce le pricinuiesc vrăjmaşii diavoli oamenilor prin păcat. Suspinarea aceasta e cu adevărat asemănare cu Dumnezeu, e după chipul suspinării lui Hristos, Cel ce împreună-pătimeşte şi suspină cu fraţii Lui cei de pe pământ până la sfârşitul veacurilor, până-i va putea supune pe toţi cei ce voiesc Tatălui Său, Care, pentru aceasta I-a şi dat Lui toată puterea din cer şi pe pământ (cf. Matei 28: 18; I Cor. 15: 25)

O noapte linistita , cu ingeri alaturi !

MÂNDRIA

Despre mandrie
Mandria este mama viciilor, din pricina careia si diavolul s-a facut diavol, nefiind astfel mai inainte (Sf. Isaac Sirul).
Mandria este lipsa cunoasterii lui Dumnezeu (Sf. Maxim Marturisitorul).
Mandria este primul pui al diavolului (Avva Evagrie Ponticul).
Mandria este iubirea de sine pana la dispretuirea lui Dumnezeu, smerenia este iubirea lui Dumnezeu pana la dispretuirea de sine (Fericitul Augustin).
Este mai buna infrangerea cu smerenie, decat biruinta cu mandrie (Patericul).
Cand patimile s-au potolit, vine mandria, iar aceasta se intampla fiindca n-au fost taiate pricinile (Cuviosul Isihie Sinaitul).
Toate pacatele sunt urate inaintea lui Dumnezeu, dar cel mai uracios pacat este mandria (Sf. Antonie cel Mare).
Daca va incepe sa te stapaneasca mandria, adu-ti aminte cum din cauza ei pier toate roadele virtutii si ea va fugi de la tine (Avva Isaac Pustnicul).
Mandria nu-i un semn al belsugului in virtute, caci, precum multe fructe inclina crengile pomului la pamant, tot asa prisosul virtutii creeaza un sentiment smerit (Sf. Nil Ascetul).
Nu te ridica la inaltime, ca sa nu cazi in adancime (Sf. Grigorie Teologul).
Mandria este defaimare de Dumnezeu, iar trufia este defaimare de oameni (Sf. Teofilact).
Mandria este intaia nascuta a mortii. Ea a omorat pe ingeri in cer si pe Adam pe pamant (Sf. Grigorie Dialogul).
Slava desarta este alungata de lucrarea in ascuns, iar mandria de vointa de a pune pe seama lui Dumnezeu toate ispravile (Sf. Maxim Marturisitorul).
Cand cazi, suspina, iar cand sporesti, nu te ingamfa (Sf. Nil Sinaitul).
Pe cel smerit multi il iubesc, iar pe cel mandru si infumurat il urasc si oamenii care au acelasi duh de mandrie (Avva Iacov).
Sa gresesti si sa gandesti multe despre tine este mai rau decat pacatul insusi (Sf. Ioan Hrisostom).
Cel ce zideste pe propria sa putere cade, precum cade si se pravaleste la pamant cel ce calca pe panza de paianjen (Sf. Nil Ascetul).
Multi au dezbracat toate hainele de piele. Dar pe cea de pe urma, cea a slavei desarte, numai cei ce au dispretuit-o pe maica ei, adica dorinta de a-si placea lor (Avva Ilie Ecdicul).
Trufia produce o cugetare confuza, intrucat ea consta in doua nestiinte: a ajutorului lui Dumnezeu si a neputintei proprii (Sf. Isaac Sirul).
Cel ce se mandreste cu darurile naturale, adica cu mintea ascutita, cu usurinta priceperii, cu iuteala judecatii si cu alte capacitati capatate fara munca, acela nu va primi niciodata bunatatile supranaturale. Caci cel ce este necredincios in cele putine va fi necredincios si plin de slava desarta si in cele multe (Sf. Ioan Scararul).
Stralucirea fulgerului arata de mai inainte bubuitura tunetului, iar slava desarta, prin aparitia ei, vesteste mandria (Sf. Nil Sinaitul).
Mare este inaltimea smeritei cugetari; adanca este prapastia inaltei cugetari si de aceea va sfatuiesc sa o iubiti pe prima, sa nu cadeti in cea de-a doua (Avva Isidor).
Tu, Doamne, Te impotrivesti celor mandri. Dar ce mandrie mai mare ar putea exista decat afirmatia prosteasca ca as fi din fire ceea ce Esti Tu ? (Fericitul Augustin).
Trei gropi ne sapa noua demonii: intai dau lupta impotriva noastra pentru a ne opri de a face binele; al doilea, daca nu reusesc, cauta sa ne abata si sa faptuim binele fara Dumnezeu; daca nici asa nu reusesc, intrebuinteaza a treia groapa: ne lauda pentru binele faptuit, ca sa ne umflam de mandrie (Sf. Ioan Scararul).
Mandria este ca o umflatura a sufletului plina de noroi; daca e coapta, se sparge si pricinueste multa scarba (Sf. Nil Ascetul).
Mandria este o otrava care ucide nevinovatia (Fericitul Augustin).
Mandria este semnul osandei (Evagrie Ponticul).
Dupa cum cineva nu nimiceste numai un madular al trupului, ci intreg trupul, asa si mandria nu strica numai o parte a sufletului, ci intreg sufletul (Sf. Casian Romanul).
Doboara-ti gandul inaltarii mintii inainte de a te dobori el pe tine (Sf. Efrem Sirul)

O saptamana binecuvantata !

Intr-o cetate era un tanar care se numea Ioan, foarte credincios si foarte bogat, dar nu putea sa invete carte, nici macar o rugaciune, ca sa o poata zice dupa randuiala crestina. Pentru aceasta, s-a dus intr-o manastire si, dand toata averea sa acelei manastiri a fost facut calugar, iar fratii sai au inceput sa-l invete carte. Ioan a fost primit in manastire cu multa dragoste si toti fratii se straduiau sa-l invete psalmi si rugaciuni, dar Ioan nu putea sa invete nimic. Atunci, un frate mai mare mai intelept si cu multe fapte bune, i-a citit pe rand toate rugaciunile, una cate una, iar apoi l-a intrebat:
- Care dintre rugaciuni ti s-a parut mai frumoasa si pe care ai vrea sa o inveti?
Iar Ioan a raspuns:
- Aceasta mi-a placut cel mai mult: Bucura-te Marie!
Apoi cu multa osteneala a izbutit sa invete inchinaciunea ingerului, adica aceasta rugaciune:

Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te ceea ce esti plina de dar daruita, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau, ca ai nascut pe Hristos Dumnezeu, Mantuitorul sufletelor noastre!

Si multa vreme a trecut pana ce Ioan a izbutit sa invete aceasta rugaciune. Si era atat de bucuros ca invatat-se rugaciunea ingereasca, incat i se parea ca a gasit o mare si minunata comoara. Si in toata vremea nu rostea decat aceste cuvinte: Bucura-te Marie! Din aceasta pricina fratii din manastire nu l-au mai chemat pe numele sau ci ii ziceau: "Bucura-te Marie". Dar Ioan se bucura cand auzea cum il numeau fratii, si in toata vremea rostea rugaciunea ingereasca plin de multa veselie duhovniceasca, pentru ca avea multa evlavie catre Nascatoarea de Dumnezeu.

Aceasta rugaciune a rostit-o pana ce a ajuns la sfarsitul pamantesc. Dupa ce obstea manastirii i-a savarsit rugaciunile de ingropare, l-au ingropat intr-un loc aparte, deoarece din sfintitul trup al lui Ioan iesea multa mireasma. Insa aceasta mireasma s-a inmultit dupa ce l-au ingropat, iar fratii se minunau de acest lucru. In cea de-a noua zi, cand ii faceau parstasul randuit la noua zile, s-a petrecut o minune preaslavita de care se spaimantau totii. Din mormantul lui Ioan a rasarit un crin preafrumos si pe fiecare frunza era scris cu litere de aur: "Bucura-te, ceea ce esti cu dar daruita, Marie."
Iar miresma crinului era atat de multa si minunata, incat nu se asemana cu mirosul nici unei flori de pe pamant.
Atunci egumenul a zis fratilor:
- Parintilor, din acest lucru minunat putem cunoaste ce fel de sfintenie a avut acest cuvios si cata dragoste si evlavie a avut catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. Este cu cuviinta sa vedem si care este radacina acestui crin, pentru ca sa intelegem cu totii cat de mult dar primeste cel care o iubeste din toata inima pe Preasfanta Fecioara Maria.
Atunci au sapat mormantul si au vazut cum crinul a iesit din gura cuviosului si toti s-au minunat. Apoi egumenul a poruncit de s-au desfacut sfintele moaste ale cuviosului si au vazut cum crinul a iesit din inima cuviosului, iar in inima sa era zugravita icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Cu totii s-au spaimantat si au ramas muti de uimire. Mai apoi s-au inchinat lui Dumnezeu pentru aceasta minune. Iar crinul si sfintele moaste le-au asezat in biserica manastirii, pentru ca toti cei cel vor vedea si se vor inchina lor sa priceapa cat de multa putere are evlavia si dragostea catre Maica Domnului.
Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, fie ca si noi sa ne invrednicim de fericirea cea cereasca.



"Fa ceea ce poti si roaga pe Dumnezeu pentru ceea ce nu poti si El iti va veni negresit in ajutor.

Oare pentru o pasare sunt grele aripile cu care zboara prin aer? Nu. Tot astfel si pentru adevaratul crestin nu sunt grele poruncile lui Hristos, prin savarsirea carora sufletul nostru intraripandu-se zboara la cer.

Fericit este nu cel ce incepe bine, ci cel ce termina bine nevointa sa. Nevointa pocaintei si a luptei cu patimile trebuie sa fie pentru toata viata.

Daca iti vei aduce totdeauna aminte de slabiciunea ta, atunci niciodata nu vei calca hotarul vegherii. Cu un singur gand necuviincios poti pierde o osteneala de 100 de ani pe ogorul mantuirii.

Rugaciunea si frica de Dumnezeu sa nu te paraseasca nici un minut.

Credinciosul trebuie sa faca binele fara sa se gandeasca daca se uita cineva sau nu la fapta lui. Faptele bune sunt pretuite dupa scopul lor. Faptele fara o buna intentie sunt ca trupul fara suflet iar Dumnezeu le respinge.

Toate poruncile lui Dumnezeu se unesc in porunca iubirii."

Parintele Arsenie Boca

Cuviosul Paisie Aghioritul : "Să ne pregătim pentru cealaltă viaţă"

- Părinte, un tânăr a dispărut după ce a lăsat scris părinţilor lui că se va sinucide deoarece nu este frumos şi că ei sunt vinovaţi pentru aceasta.

- Oamenii n-au înţeles sensul cel mai adânc al vieţii. Nu cred în cealaltă viaţă. Tot chinul de aici por­neşte. “Sunt nedreptăţit”, îţi spune, “ceilalţi se bucură, eu nu mă bucur”. Nu sunt mulţumiţi cu ceea ce au, intră şi egoismul şi se chinuiesc. Dumnezeu iubeşte întreaga lume. Fiecăruia i-a dat ceea ce îi este de folos, fie înfăţişarea exterioară, fie agerimea, fie frumuseţea etc, care îl va ajuta să se mântuiască dacă le va pune în valoare. Dar lumea se chinuieşte. “De ce eu să fiu aşa şi celălalt altfel?”. Dar tu ai acestea, celălalt altele. Un monah român, nebun pentru Hristos, ce pustnicea în Sfântul Munte a spus unuia care avea astfel de gân­duri: “O broască a văzut un bivol şi a spus: vreau să fiu şi eu bivol. S-a umflat broasca, s-a umflat şi în cele din urmă a crăpat. Dumnezeu pe aceasta a făcut-o broas­că, pe celălalt bivol. A vrut broasca să se facă bivol şi a crăpat!”. Fiecare să se bucure de felul în care l-a făcut Creatorul său.

Când omul va fi ajutat să creadă în Dumnezeu şi în viata viitoare, în cea veşnică – adică prinde sensul cel mai adânc al vieţii – şi se va pocăi şi îşi va schimba viata, va veni îndată mângâierea dumnezeiască prin harul lui Dumnezeu care îl va schimba, alungându-i toate metehnele moştenite. Mulţi oameni care s-au pocăit şi s-au nevoit smerit şi cu mărime de suflet s-au umplut de har, au devenit şi sfinţi cărora ne închinăm acum cu evlavie şi le cerem mijlocirile, deşi mai înainte au avut patimi şi neputinţe moştenite. Cuviosul Moise Etiopianul, de pildă, deşi a fost tâlharul cel mai sângeros având o răutate moştenită, îndată ce a crezut în Dumnezeu s-a pocăit, s-a nevoit, a alungat toate patimile, l-a cercetat harul lui Dumnezeu şi s-a învred­nicit să ia şi harisma proorociei. A întrecut în sensibi­litate chiar şi pe Marele Arsenie[1], care era din cea mai mare familie de nobili din Roma, cu virtuţi moştenite şi cu o mare cultură.

- Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi?

- Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru cer, pentru rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viata viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregă­teşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viata aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viată. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru: “Este exact ce trebuie pentru a fi împărat!”. Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuzi­asmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici[2]. In viata aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu.

- Părinte, ce trebuie să aibă cineva totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu?

- Să-şi aibă mintea sa la Dumnezeu. Să se gân­dească pentru ce am venit în viata aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă viată. Aşadar mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin nevointa smerită şi cu mărime de suflet, omul înţelege sensul vietii duhov­niceşti. Viaţa duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească. Ştiţi ce înseamnă petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului, nobleţea duhovnicească, sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii – nu al monahismului, ci al vieţii – toti oamenii sunt obligaţi să îl prindă. Dacă ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut deloc parte de lucruri jos­nice, de nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplata dum­nezeiască să căutăm cum să scoatem vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici demni­tatea noastră şi cum să câştigăm cinstiri omeneşti.

Când omul se aranjează pe sine însuşi în viata cea adevărată, se bucură de toate. Se bucură că trăieşte, se bucură ca va muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viata sa, ci se bucură că va muri şi va merge lângă Hristos.

- Părinte, se bucură pentru că nu se împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu?

- Se bucură pentru că vede că viata aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă este veşnică, nu s-a plictisit de viată, dar se gândeşte: “Ce vom face? Oare nu vom pleca?” – şi se pregăteşte pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia noastră, sensul vieţii.

Iată, asistentele sociale au bunătate, aleargă săr­manele, se ostenesc pentru altii. Studiază psihologia, dar în felul în care merg să ajute în unele cazuri nu pot face nimic. Merge una, de pildă, să mângâie pe unul care are numai un picior şi acela-i spune: “Tu îmi spui «Bună ziua» cu două picioare, iar eu am unul”. Ce să-i răspundă? Cum să-l ajute cu psihologia? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul adânc al vieţii, nu va putea fi ajutat cu nimic. Să înţeleagă că pentru această invaliditate ce-a îngăduit-o Dumnezeu, în viata cealaltă va lua plată cerească, care îi va fi depusă acolo şi se va bucura. Chiar dacă ceilalţi ar merge şi cu patru picioare, el va spune: “Iti mulţumesc, Dumnezeul meu, că merg într-un picior”. Dar cele ce nu cunosc cum să procedeze duhovniceşte se duc să mângâie pe bolnavi şi nu au ce să le spună. Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer, care are şi trei copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să înţeleagă sensul adânc al vieţii, deznădajduieşte, deoarece se gândeşte ce se va întâmpla cu copiii. Aceeaşi deznădejde ce-o are mama, o are şi asistenta socială, dacă n-a înţeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund. Dacă nu există mai întâi o întocmire mai profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect, astfel încât să vină mângâierea duhovnicească la celălalt. Astfel sărmanele se obosesc şi trupeşte, dar se şi mâhnesc, pentru că nu pot ajuta eficace. Adică se obosesc îndoit.

Povestiri duhovnicesti - monah Pimen Vlad

Intr-o zi asteptam trenul in gara.Dupa cateva minute vad ca se apropie de mine o femeie, si dupa ce a luat binecuvantare, m-a intrebat de la ce manastire sunt.Apoi, dupa ce am vorbit putin, mi-a povestit cum s-a intors ea la Dumnezeu.In timp ce lacrimile au inceput sa-i curga, mi-a zis "Parinte, eu am fost atee si membra de partid.Lucram la un birou si nu voiam sa aud de Dumnezeu.Imi placea sa-mi traiesc viata.Dupa o perioada de timp m-am imbolnavit si am ajuns intr-o stare critica.Aveam un fel de paralizie psihica si nu mai puteam face nimic.Trebuia sa fiu ingrijita ca un copil.Aceasta stare m-a dus la deznadejde.Intr-una din zile n-am mai rezistat si m-am hotarat sa ma sinucid.Mi-am ridicat ochii mintii spre cer si am zis:"Doamne,daca intr-adevar existi, Tu poti sa ma scapi, altfel imi voi curma viata, asezandu-ma pe linia ferata si asteptand primul tren.Asa nu mai vreau sa traiesc !"S-a intamplat ca acest tren sa fie acceleratul de Iasi-Timisoara.Zicand aceste cuvinte, m-am dus la o distanta oarecare de gara, ca sa nu fiu vazuta de nimeni si m-am asezat pe linia ferata, intinsa pe sine, cu fata in sus.Dupa cateva clipe, a venit acceleratul cu toata viteza, si cand s-a apropiat de mine, l-am vazut ca s-a ridicat la jumatate de metru deasupra mea si a trecut tot trenul prin aer.Dupa ce a trecut, mi-am dat seama de minunea care s-a petrecut cu mine si m-am cutremurat.Am ramas vie si nevatamata.Am inceput sa plang in hohote, si, sculandu-ma, m-am dus acasa.De atunci, m-am facut sanatoasa si m-am apropiat de Dumnezeu".


- Gradina Maicii Domnului -



Intorcandu-ma odata de la Tesalonic spre Sfantul Munte, m-a dus cineva cu masina pana intr-un sat, iar de-acolo asteptam sa iau autobuzul.



Un batranel care trecea pe acolo, cand m-a vazut, m-a intrebat de unde sunt, iar eu raspunzandu-i, mi-a zis :



- Ei, Parinte, mare grija are Maica Domnului de Sfantul Munte !



- Stiu ! Am simtit si eu ajutorul ei, i-am spus eu.



- Uite, zise el, cu ani in urma, ministrul cultelor de aici din grecia, a vrut sa viziteze Sfantul munte.Cu toate ca i s-a spus ca nu are voie sa intre pentru ca este femeie, ea nu a ascultat si a hotarat ca peste doua zile sa intre in Sfantul Munte.Insa cu o zi inainte s-a imbolnavit grav, si, dupa cateva zile, a murit.



Altadata, cineva tot cu o functie mare a vrut sa intre in Sfantul Munte ca sa impuna ceva nepermis.Cand a ajuns in portul Uranopolis, i s-a facut dintr-o data rau, si in scurt timp a murit.



- Vezi, Parinte, ca nu lasa Maica Domnului pe nimeni sa faca rau Gradinii ei ?



- Ai dreptate, bunicule !Si-ti multumesc pentru cuvintele frumoase.Maica Domnului sa te aiba in paza !Slava frumoasei noastre Imparatese !


 

Fiecare zi trăită e o zi deosebită

Această povestioară te va ajuta să reflectezi. Continuă să citeşti, merită efortul.

Un prieten a deschis sertarul dulapului soţiei sale şi a ridicat un pachet învelit în hârtie de mătase:

- Acesta - a spus - nu este un simplu pachet, e lenjerie.

A aruncat hârtia de împachetat şi a observat mătasea rafinată şi dantela.

- Ea a cumparat această lenjerie prima dată când am fost la New York, acum 9 ani. Nu a folosit-o niciodată. A păstrat-o pentru o ocazie deosebită. Bine… cred că aceasta este ocazia.

S-a apropiat de pat şi a aşezat lejeria lângă celelalte haine pe care urma să le ducă la pompele funebre. Soţia lui tocmai murise. Întorcându-se spre mine îmi spuse:

- Nu păstra nimic pentru o ocazie deosebită, fiecare zi trăită este o ocazie deosebită.

Încă mă mai gândesc la aceste cuvinte… deja mi-au schimbat viaţa.

Acum citesc mai mult şi fac curat mai puţin. Mă aşez pe terasă şi admir priveliştea fără să observ buruienile grădinii. Petrec mai mult timp cu familia şi prietenii şi mai puţin la servici. Am inţeles că viaţa trebuie să fie un cumul de experienţe de care să te bucuri, nu o luptă pentru a supravieţui.

Nu mai pastrez nimic. Folosesc paharele de cristal zilnic. Îmi pun paltonul nou pentru a merge la cumpărături, dacă aşa decid şi aşa am chef. Nu mai pastrez cel mai bun parfum pentru ocaziile speciale, ci îl folosesc oricând am chef.

Frazele “Într-o bună zi…” şi “Una din zilele acestea…” încep să dispară din vocabularul meu. Dacă ceva merită văzut, auzit sau făcut, vreau să văd, să aud sau să fac acum.

Nu sunt sigur ce ar fi făcut soţia prietenului meu dacă ar fi ştiut că nu va mai apuca ziua de mâine, zi pe care noi toţi o ignorăm într-o măsură destul de mare. Cred că ar fi telefonat celor din familie şi prietenilor apropiaţi. Poate că şi-ar fi sunat câţiva din vechii prieteni pentru a-şi cere scuze pentru eventuale supărări din trecut şi să se împace cu ei.

Aceste lucruri nefăcute sunt cele care m-ar supăra dacă aş şti că am orele limitate. Aş fi suparat că nu mi-am văzut prieteni buni, pentru că urma să îi contactez “Într-una din zilele astea…”. Supărat că nu am scris anumite scrisori pe care mă gândeam să le scriu “Intr-una din zilele astea…”. Supărat şi trist pentru că nu le spusesem fraţilor şi copiilor mei ce mult îi iubesc. Acum încerc să nu întârzii, să nu reţin şi să nu păstrez pentru mine nimic din ce, împărtăşit, ar aduce râsete şi veselie vieţilor noastre. Şi în fiecare zi imi spun că este o zi deosebită, fiecare oră, fiecare minut este deosebit.

Atitudinea

 

" Este bine sa luam atitudine deschisa pentru pacatele si faradelegile savarsite de fratii nostri ? Cum sa-i mustram pe cei care vor sa ne sminteasca, ce socoteala sa cerem celor care ne lovesc pe la spate ? Nu cred ca retragerea este o solutie.


Nu se poate da o solutie pentru toate cazurile.Fiecare om trebuie sa-si gaseasca solutia lui in imprejurarile respective.Cat priveste mustrarea pentru pacat, o poti face unui om care intelege mustrarea.Parintele Arsenie Boca zicea ca "mustrarea invinge, nu convinge". Ceea ce ne-ar interesa pe noi ar fi sa-i convingem, nu sa-i invingem.Oamenii nu sunt niste fiinte stas cu care sa se poata lucra pe o singura directie.Sunt oameni pe care-i folosesti laudandu-i, sunt oameni pe care-i folosesti defaimandu-i, sunt oameni pe care nu-i folosesti vrand tu sa-i folosesti.Sunt cazuri si cazuri, si atunci trebuie sa gasesti metoda pentru omul pe care-l ai in fata.Noi vedem nelegiurile din jurul nostru si tacem.Vedem nelegiuirile din jurul nostru si inchidem ochii.Vedem nelegiuirile din jurul nostru si n-avem curajul sa spunem ca nu-i bine.Vedem nelegiuirile din jurul nostru si n-avem indrazneala sa le aratam ca nelegiuiri.Vedem nelegiuirile din jurul nostru si ne facem ca nu le vedem, ca nu le stim, ca si cand lucrurile acelea care se fac spre rau sunt spre bine.De ce facem noi asa ? Pentru ca nu suntem intariti in bine.Sa stiti ca toate pacatele care se fac in jurul nostru si pe care noi le stim si pe care noi nu le inlaturam, sau nu ne aratam cuvantul impotriva lor, inseamna ca si noi le facem intr-un fel.Si noi suntem partasi la nelegiuirile care se fac in jurul nostru si pe care noi nu le aratam ca nelegiuiri, ci noi, cum am zice astazi cu un cuvant care circula acuma, le toleram.Luati aminte la Sfantul Ioan Botezatorul care a stat inaintea faradelegii.In loc sa stea in pustie, acolo unde-i era locul si acolo unde-i era rostul, s-a dus la regele Irod si i-a spus:traiesti in nelegiuire, nu faci bine !Noi nu putem face ceea ce a facut Sfantul Ioan Botezatorul.Nici pentru cei din apropierea noastra, pentru cei din familia noastra.De multe ori lasam sa se intample niste lucruri pe care stim sigur ca nu le binecuvinteaza Dumnezeu.Ar trebui sa ne intristam ca noi nu am fost ca Sfantul Ioan Botezatorul care a spus cuvant hotarat in fata nelegiuirii.Sa ne intristam ca toleram nelegiuirile, sa ne intristam ca ne facem partasi la nelegiuirile din jurul nostru, sa ne intristam ca n-avem curajul sa stam impotriva raului, sa ne intristam ca n-avem curajul sa-i spunem raului pe nume ci, ca sa ne mearga noua bine, ca sa n-avem vorba, ca sa n-avem confruntari, tacem.Si tacem cu pacat, pentru ca lasam sa se inmulteasca pacatele din jurul nostru.
Sfantul Ioan Botezatorul n-a facut asa.Si daca il sarbatorim cu adevarat la Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, la aceasta sarbatoare trista si la aceasta sarbatoare care-i si de bucurie, daca-l sarbatorim cu adevarat, apoi, la tristetea ca i s-a taiat capul, ar trebui sa adaugam mai mult tristetea ca noua nu ni se taie capul pentru ca pactam, pentru ca suntem de acord cu nelegiuirile din jurul nostru numai sa nu ni se taie capul.
Sa ne rugam Bunul Dumnezeu sa ne dea tarie sufleteasca sa putem fi impotriva pacatului oriunde si oricand si sa fim urmatori Sfantului Ioan Botezatorul, chiar daca pentru aceasta ni s-ar taia capul".


( din volumul Veniti de luati bucurie de Parintele Teofil Paraian)