De ce este recomandat ca în post soții să se abțină de la relațiile intime?

 

Un element important al postului în viaţa de familie este înfrânarea trupească a soţilor.

Postul ne învaţă cum să ne stăpânim simţurile şi trupul, el ne învaţă cum să ne înfrânăm de la relaţiile intime. Este important să se respecte zilele şi perioadele de post (Postul Mare, al Crăciunului, al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, şi al Adormirii Maicii Domnului), când Biserica nu săvârşeşte Taina Cununiei. Soţii trebuie să se înfrâneze şi în zilele în care se pregătesc să primească Sfânta Împărtăşanie. De asemenea, în ajunul sărbătorilor împărăteşti, în Săptămâna Luminată şi în zilele Crăciunului.
În aceste perioade creştinul trebuie să se umple de sentimentul de „bucurie pentru Dumnezeu”, care este cea mai mare bucurie.
Un element important al postului în viaţa de familie este înfrânarea trupească a soţilor. Încălcarea ei trebuie însoţită de pocăinţă şi de multe ori are ca rezultat sarcinile nedorite, îmbolnăvirea copilului conceput în timpul postului etc. „Posibil ca de boala soţiei, scria stareţul Ambrozie unui creştin, să fiţi de vină chiar dumneavoastră: poate nu aţi respectat sărbătorile sau nu aţi fost fidel soţiei, fapt pentru care Dumnezeu v-a pedepsit cu boala ei”.
(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, p. 206)

Tâlharul și Maica Domnului

În anii cei de demult, în aceste locuri greu de străbătut și neroditoare, trăia un tâlhar. Îl numeau Balaurul. Multe povestiri s-au spus despre el în atâția ani. Spuneau că era înfricoșător la înfățișare, cu păr și barbă negre și lungi și cu un glas atât de puternic, de speria chiar și un câine.

Ani de-a rândul el și oamenii lui au fost frica și groaza acelei regiuni. Dar lucru ciudat era, despre care unii spun și astăzi, că niciodată nu vătăma pe sărac și neputincios. Numai pe bogați îi chinuia.

Cei care l-au cunoscut spuneau că inima lui avea două fețe. De acolo de unde era ca o fiară neîmblânzită și împrăștia spaimă și groază oricui se afla înaintea lui, dintr-odată putea să plângă la vederea unui animal neputincios, prins în vreo capcană, și care-și rupea cărnurile în încercarea sa de a se elibera. Nu-i plăcea să vadă suflete îndurerate. Nu putea să facă asta.

Mare taină este sufletul fiecărui om. Numai Dumnezeu știe din ce material este făcut.

Într-o zi, așa cum ne spune istorisirea noastră, Balaurul cu voinicii lui au intrat pe ascuns în casa lui Mamalis, marele moșier, și au furat din cufăr obiecte de aur și bani. Toți erau la ogoare și nimeni nu și-a dat seama. De altfel, cine s-ar fi așteptat ca ziua în amiaza mare să pătimească un astfel de rău? Fugind, au prins de veste câinii și au început să latre. Câinii au fost auziți de niște slujnice, care l-au înștiințat pe moșier, și îndată un întreg detașament din oamenii lui Mamalis, au alergat în urma lui. Desigur, Balaurul cu voinicii lui aveau avantajul și ar fi scăpat cu siguranță dacă…

În timp ce alergau cu caii, au văzut în aria lui Mamalis, puțin mai jos, o bătrână gârbovită și câțiva copii din sat, care își băteau joc de ea și aruncau cu pietre asupra ei.

–  Mergeți voi înainte, a spus el oamenilor lui, iar eu voi veni mai pe urmă!

–  Ce faci, căpitane? Ai înnebunit?, i-au spus aceia. Hai să plecăm repede! Te vor prinde.

–  Plecați, v-am spus! Vin și eu.

Oamenii lui au plecat, cu toate că nu voiau să-l lase singur. Atât de mulți îl urmăreau, dar el a alergat repede în arie la bătrâna.

–  Ce faceți aici, măi neghiobilor? Ce v-a făcut bunica, măi corciturilor, de o bateți?

Copiii au înlemnit de frică, dar apoi au luat-o la fugă spre sat, strigând:

–  Balaurul, Balaurul!!!

El însă a coborât de pe cal și, ridicând-o îndată pe bătrănă, încerca s-o facă să-și revină. I-a șters fața de sânge și o mângâia pe păr cu dragoste și cu durere.

–  Iartă-i, bunicuțo! Iartă-i! Nu sunt ei de vină, ci părinții lor i-au făcut așa… Sunt mici. Iartă-i!

Atunci bătrâna s-a întors și l-a privit în ochi, spunându-i:

–  Să ai binecuvântarea mea, fiule! Să ai binecuvântarea mea!

A privit-o și el în ochi și sufletul lui a tresăltat dintr-o dată. S-a pierdut în ochii ei. Toată dragostea și durerea lumii erau în acei doi ochi pe care îi privea. Și a rămas acolo, pierdut, ținând bătrâna în brațe și privind în ochii ei. Îndată, din ochii lui au început să curgă șiroaie de lacrimi. Balaurul, groaza și spaima acelui loc, plângea ca un copil. Nici el însuși nu înțelegea ce se întâmpla. Plângea, plângea, plângea. Astfel l-au găsit oamenii lui Mamalis, ținând bătrâna în brațe și plângând.

În acea vreme judecata se făcea repede, și mai ales pentru Balaurul, cu atât mai mult. Foarte repede. Frânghie, laț, un copac și s-a dus Balaurul.

Ultimul lucru de care și-a adus aminte a fost bătrâna, care-l privea de la o mică distanță. Nu putea uita privirea ochilor ei. Apoi, cu un suspin, și-a închis și el ochii săi, în timp ce funia se întindea.

Apoi… i-a redeschis. Dar, unde se afla? Nu era spânzurat de copac, ci era pe un coridor alb, având de-o parte și de alta cele mai frumoase flori și pomi, pe care nu le mai văzuse vreodată. Nu-l durea nimic și se simțea foarte ușor. Ca fulgul. „Ce sunt toate acestea?”, s-a întrebat. „Ce se întâmplă? Și cine sunt cei care vin spre mine?”. O femeie, care răspândea lumină, mergea înaintea tuturor și se apropia de el. De-a dreapta și de-a stânga ei erau mii de îngeri preafrumoși, care zburau și o însoțeau psalmodiind. Femeia s-a apropiat repede și i-a întins mâna, zâmbind:

–  Hai, vino! Bine ai venit în casa Fiului meu. În casa ta.

–  Maica Domnului!!!, a strigat el.

Și îngenunchind înaintea ei, și-a plecat capul. Dacă ar fi putut plânge acolo unde se afla, sigur ar fi izbucnit în plâns. Dar acolo nu se plânge.

Atunci Maica Domnului l-a atins ușor, spunându-i iarăși:

–  Hai, vino!

–  Maica Domnului, eu? Ce să caut eu printre voi? Eu sunt un răufăcător, sunt tâlhar, am vătămat multă lume. Pe mine trebuie să mă pedepsiți, nu să mă primiți aici.

Atunci Maica Domnului i-a spus:

–  Ai uitat că primul care a intrat în Raiul Fiului meu a fost tâlhar? El a fost făcut, fiul meu, pentru tâlhari, hoți și pentru toți călcătorii de lege și păcătoșii care se pocăiesc.

–  Dar eu nu am apucat să mă pocăiesc, a răspuns  Balaurul care stătea mereu cu capul plecat.

–  Te-ai oprit s-o ajuți pe acea bătrână, deși puteai să fugi și să scapi. Acesta a fost biletul tău pentru Împărăția Fiului meu. I-ai curățat fața și ți s-au curățat păcatele tale. Și lacrimile pe care le-ai vărsat, ținâd-o în brațe pe bătrână, a fost pocăința ta. Cu toate acestea ți-ai curățat sufletul. Vino, fiul meu! Cu cinstiri și cu multă slavă vei intra în Rai.

Atunci Balaurul și-a ridicat pentru prima oară capul ca s-o privească pe Maica Domnului. Și a văzut ochii bătrânei din arie cum îi zâmbeau… Ochii Maicii Domnului.

Și în timp ce îngerii l-au ridicat la înălțime, cântând laude cu fermecătoare melodii cerești, pornind cu toții spre uriașa poartă luminoasă ce se vedea la capătul acelui coridor, Balaurul o privea mereu pe Maica Domnului în ochi. A fost singurul suflet care a intrat vreodată în Rai, plângând de bucurie și fericire. Cel mai curat suflet.

Pe pământ oamenii mai spun istorisiri despre Balaurul,  dar și în Rai unde va trăi veșnic.

Când ne ascultă Dumnezeu rugăciunile?

Te plângi că Dumnezeu nu îţi ascultă rugăciunile. În multe restrişti te-ai rugat lui Dumnezeu şi niciodată nu te-a izbăvit! Cum nu te-a izbăvit, mă mir, când, iată, tu ai supravieţuit restriştilor, nu ele ţie?

Îngăduie-mi însă o întrebare: tu Îl asculţi pe Dumnezeu? În amândouă Testamentele, atât în cel Vechi cât şi în cel Nou, Cel Preaînalt a făgăduit să-i asculte pe oameni cu condiţia ca oamenii să asculte de El. Îl asculţi tu pe Dumnezeu atunci când cauţi ca Dumnezeu să te asculte pe tine? Împlineşti tu legile Lui Dumnezeu şi ţii tu rânduielile Lui? De nu faci asta, e de mirare cererea ta ca Dumnezeu să te audă şi să te asculte.

Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi a spălat picioarele celor ce Îl iubesc. Mult se bucură Ziditorul nostru să-i asculte pe copiii Săi cei ascultători. Pe Moise, pe Avraam şi pe Iacov, Ziditorul i-a ascultat în toate câte L-au rugat. Şi prin lucrări fireşti şi mai presus de fire, El Şi-a revărsat mila asupra celor care împlineau legea Lui. Dacă nu a vrut să asculte rugăciunile mele şi ale tale, asta se întâmplă ori fiindcă nu am vrut să ascultăm poruncile din legea Lui, ori rugăciunile noastre nu au fost aşa cum trebuie. Domnul a grăit prin Isaia poporului neascultător: „De veţi înmulţi rugăciunea voastră, nu vă voi asculta”, şi puţin mai încolo: „De veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca” (Isaia l, 15,19).Aşadar, Dumnezeu ne ascultă când suntem ascultători şi nu ne ascultă când suntem neascultători. Nu ascultă nici când cerem ceva păgubitor şi lipsit de noimă. Apostolii Iacov şi Ioan L-au rugat odată pe Domnul să pogoare foc din cer asupra satului unde nu voiseră să le dea găzduire. „Iar El, întorcându-Se, i-a certat” (Luca 9, 55). Nu numai că nu le-a ascultat rugăciunea, ci i-a şi certat. Gândeşte-te şi tu dacă rugăciunile tale au fost vrednice de un om şi vrednice de Dumnezeu.

Încă ceva. De ce te rogi lui Dumnezeu numai în restrişte? Prin aceasta pe tine te înjoseşti, iar pe Dumnezeu Îl jigneşti. Ziditorul nostru cere de la noi să simţim neîncetat că suntem în faţa Lui şi să avem neîncetat împărtăşire cu El prin rugăciune. Neîncetat rugaţi-vă! Rugându-te lui Dumnezeu numai atunci când dă peste tine nenorocirea, faci din tine un cerşetor oarecare, iar pe Dumnezeu Îl ruşinezi, fiindcă Îl chemi ca pe un pompier, numai atunci când îţi arde casa. Hristos ne-a dat dreptul să Îl numim pe Tatăl Lui Tată al nostru. Ce e mai dulce decât asta? Şi ce este mai dulce pentru copii decât a fi în faţa părinţilor? Să ne străduim neîncetat şi noi, deci, să fim în faţa Tatălui nostru Ceresc cu inima şi gândurile şi rugăciunile. Rugăciunea noastră în vreme de propăşire şi bucurie e ca un capital duhovnicesc care ne foloseşte la vreme de nevoie şi suferinţă mai mult ca rugăciunea de o clipă făcută când vin zilele de restrişte. Pace ţie de la Domnul!

Sfântul Nicolae Velimirovici

Zece Psalmi cu efecte terapeutice particulare

S-a constatat că citirea consecventă a unor texte biblice îmbunătăţeşte climatul psihic, făcându-l favorabil restabilirii sănătăţii. Am auzit despre medici care şi-au selectat un „repertoriu” de texte biblice, pe care le rostesc atât pentru spiritualizarea actului medical clasic, cât şi ca terapie autonomă. De exemplu, ştiu că un medic foloseşte sistematic Psalmul pentru echilibrare endocrină.

Lectura Psalmilor se recomandă şi în profilaxia degenerative. Iată motive pentru care propunem să se facă o corelaţie între Psalmi şi vindecare. Un Psalm care a fost selectat pentru o trebuinţă psiho-somatica va fi citit, cel puţin în şapte zile la rând, fie de către terapeut (care cunoaşte modul adecvat de citire sau de asociere cu practica sa medicală), fie de pacient sau de penitent.

Însuşi citirea lui se face într-o stare de destindere, de linişte lăuntrică, cu uitare de sine, traind profund fiecare cuvânt al Psalmului.

Din cei 150 de Psalmi, am ales 10 ca prioritari în împrospătarea forţelor şi refacerea sănătăţii. Pe aceştia i-am împărţit în patru categorii:

1. Psalmi care se citesc în caz de boală, poticnire, stres, depresie anagapica, dizarmonie;

2. Psalmii profilaxiei, sau păstrătorii vieţii;

3. Psalmii penitenţei, sau ai purificării;

4. Psalmii perfectiunii, pentru cei care, după însănătoşire, caută iluminarea.

Psalmii însănătoşirii: 22 şi 102

Psalmul 22 (în unele Biblii, este numerotat ca Psalmul 23) începe cu versetul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi” („Domnul este păstorul meu”). Se citeşte pentru orice fel de „poticnire” maladivă, psihică sau somatică. Este un Psalm al însănătoşirii dinspre spirit spre trup. Puterea lui constă nu doar în sugestie, ci în activarea arhetipului Tatălui protector şi dătător de viaţă. Tatăl care biruieşte „valea umbrei morţii” stimulând resursele vieţii, neutralizând potrivnicii sau tăietorii vieţii. „Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat…”: lovirea sorții este resimţită ca operaţie psihică de întărire. Psalmul acesta este construit în întregime pe arhetipul renaşterii şi pe simbolul salvării: începând cu salvarea fizică (hrană, apă), continuând cu cea energetică („… Sufletul meu l-a întors”) şi terminând cu cea pontificală („ca să locuiesc în casa Domnului…”). Efectul medical şi atitudinea mentală imunogenă decurg din identificarea cu realitatea Duhului.

Psalmul 102 (103) care începe cu „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul…”. Acesta conţine sugestii puternice, care creează un bine mental — condiţia restabilirii sănătăţii. Pacientul e întărit în redescoperirea legii revelate. Este prin excelenţă un psalm al regenerării, al întineririi.

Psalmii profilactici: 6 şi 38

Psalmul 6, care începe cu „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi…”. Este un Psalm care evidenţiază relaţia între păcat şi boala. Eroarea, contrazicerea legii, păcatul, au ca urmare o îmbolnăvire somatică sau psihică. Boala psihică apare mai întâi ca o îngustare a minţii, alteori ca o tulburare de personalitate, ca o scindare sau o dizarmonie. Psalmul 6 nu lăsa păcatul să se încuibezepâna ajunge boala, ci-l stopează. Trebuie spus că boala nu e o pedeapsă pentru păcat, ci o oprire de la păcat. Nu concepem un Dumnezeu pedepsitor. El a plantat în om, în fiecare celulă a corpului omenesc, legea Sa. Când legea este încălcată sau contrazisă, se manifestă durerea şi boala — nu întru pedeapsă, însa, ci întru restabilirea legii.

Psalmul 38 (39) care începe cu „Zis-am: Pazi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea…” („Zis-am; Voi veghea asupra căilor mele…”). Este un Psalm care ne îndeamnă la luarea de cunostinta a condiţiei noastre de trecători, de pelerini pe acest pământ. Amintirea morţii nu naşte tristeţe, ci o valorizare corectă a vieţii. Este aici conţinut şi mesajul din Ecleziast: Toate sunt zadarnice, numai poruncile lui Dumnezeu dau sens în acest univers…

În alt Psalm găsim o idee care ar părea şocantă prin paradoxul ei: „minciuna sunt fiii oamenilor “, ca o traumă de trezire spre Duh, spre salvare spirituală.

Psalmii penitenţei sau ai purificării: 21, 31, 50,141

Însănătoşirea presupune două etape: arderea negativităţii ancestrale sau achiziţionate şi restabilirea comuniunii cu armonia divină.

Psalmul 21 (22), care începe cu „Dumnezeul meu. Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit ?” („Dumnezeule, Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit…”) Ştim că Iisus, pe cruce, făcea rugăciunea Sa, rostind chiar acest Psalm: „Eli, Eli! Lama sabahtani ?” (Mat. 27: 46). Nu-i vorbă, deci, de o poticnire sau o deznădejde a Sa, ci de penitenta pentru neamul omenesc. Iisus rosteşte acest Psalm, căci în acel moment EI îi împlineşte profeţia; în acest Psalm se spune: „… Strapuns-au mâinile mele şi picioarele mele (…) şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi”. Penitenţa Lui arde păcatul lumii. Citind acest Psalm, reactualizam penitenţa lui Hristos însuşi.

Psalmul 31 (32). „Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleşug…” („Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit. Ferice de omul căruia nu-i ţine în seama Domnul nelegiuirea! Ferice de omul căruia Domnul nu-i socoteste greșeala”).

Este un Psalm cu putere de întărire. Apare însa întrebarea: există oare greşeli care nu sunt „socotite”? Greşeli pentru care nu plăteşti prin boală sau moarte? Există greşeli pe care Dumnezeu le-ar trece cu vederea? Răspunsul, (afirmativ), rezultă şi din acest psalm, dar şi din observarea unei cazuistici a penitenţei universale, însoţit însa de următoarea explicaţie: prin greşeală, te micşorezi. Poţi trăi şi micşorat, suportând însa toate inconvenienţele micşorării tale: marginalizare, mediocritate… Poţi trăi micşorat şi sănătos (!), cu condiţia să nu ieşi de sub binecuvântare, că micşorarea să nu devină nimicire.

Psalmul 50 (51). „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mila Ta (…) întoarce faţa Ta de la păcatele mele…”. Este cel mai important Psalm al penitenţei. Uneori duhovnicii impun drept canon copierea zilnică a acestui psalm, timp de 21 de zile. El conţine şi sugestia arderii păcatului, dar şi imperativul iertării, ca ultimă şansă a purificării.

Psalmul 141 (142). „Cu glasul meu către Domnul am strigăt, cu glasul meu către Domnul m-am rugat.” („Cu glasul meu strig către Domnul…”) Este Psalmul asumării sacrificiului de sine, spre ridicare celor părăsiţi şi spre transformarea singurătăţii în şansă.

Psalmii desăvârşirii: 45 şi 119. Litania Legii

Psalmul 45 (46). „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară.” („Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru…”) Este un Psalm al practicii spirituale. Adevarata sănătate nu este o problemă medicală, ci sufletească. De aici reiese şi importanţa acestui Psalm al ascezei, unde găsim scris: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi ca Eu sunt Dumnezeu…” („Opreşte-te şi cunoaşte …”) (45: 10) Unii autori filocalici (Isaia Pustnicul, de exemplu) au dezvoltat acest verset, vorbind despre cele 6 opriri ale realizării.

Psalmul 118 (119). „Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului.” („Ferice de cei fără prihană în calea lor…”). Psalmul acesta îi „încununează” pe toţi ceilalţi. Este un tratat de medicină, de înţelepciune, de mistică. El reaminteşte secretul restaurării omului: interiorizarea Legii revelate; şi cauza bolilor: încălcarea legilor universale.

Cele mai importante legi universale pe care le încălca omul sunt iubirea de Dumnezeu şi iubirea de semen. Această încălcare se numeşte: agresivitate, egoism, mândrie, furie, vanitate, osândirea aproapelui şi neputinţa iertării.

Psihologia numeşte această serie de erori, structurate în caracter, „complexul Cain”: tendința omului de a-şi elimina semenul. Această tendinţă – adesea tradusă în practică — are ca urmare şi ca avertisment o îmbolnăvire. Blestemul, blasfemia, ura, osândirea, au ca primă urmare o cefalee, o dereglare endocrină sau circulatorie, o scădere energetică. Nu ca să te pedepsească, ci ca să te oprească de la încălcarea legii universale.

Psalmul 118 ne trezeşte în memorie detaliile legii, rememorarea lor continuă, întru deplină sănătate a trupului şi întru iluminarea minţii.

Se înţelege că nu numai Psalmii selectaţi de noi aici, ci şi toţi ceilalţi, au o acțiune benefică salvării noastre.

Scrierile revelate conţin coduri puternice, dar adesea enigmatice, pierdute uneori de noi, oamenii moderni Regăsirea lor cere un travaliu ascetic, de fiecare dată răsplătit.

Sursa Psihoterapie isihasta. Editura: Paralela 45. Anul de aparitie: 2010

Cât de grav este păcatul de a lepăda credința ortodoxa

Am simţit cum mâna Maicii Domnului care era pe creştetul meu mă ridică deodată până-n cupola bisericii. Mi-am văzut trupul în genunchi la icoană şi am înţeles că sufletul meu s-a ridicat. M-a scos prin acoperiş şi a zburat cu mine pe de-asupra vârfului Athon până în partea cealaltă a muntelui, cu o viteză uimitoare că am crezut că mă azvârle pe stânci sau în mare, dar s-a oprit în dreptul unei grote, a unei peşteri acoperită cu bolovani. Am intrat în ea şi acolo am văzut lungite pe nişte lespezi trupurile neputrezite şi urât mirositoare ale unor călugări care au greşit faţă de Maica Domnului şi pentru care au primit pedeapsa puroierii veşnice.

– Scrie povestea lor – mi-a spus Maica Domnului. Este despre cei care nu merită nicio iertare. Şi mi-a povestit cum ei au acceptat în timpul prigoanei catolice să renunţe la obiceiurile lor ortodoxe şi să ţină slujbe în rit apusean. Hristos S-a supărat şi a surpat zidurile bisericii peste ei, iar corpurile lor au rămas buhăite, supurând continuu de 730 de ani, emanând un miros de hoit. Toţi care le vedeau se îngrozeau şi înţelegeau ce mare păcat este trecerea la altă credinţă decât cea în care au fost botezaţi.

Am rămas cutremurat în faţa acelor hoituri din ochii cărora se prelingea un lichid alb-gălbui şi care îmi cereau parcă ajutor din lumea de dincolo. Aş fi rămas multă vreme nemişcat, mut în faţa acelor grozăvii dacă Ea nu m-ar fi ridicat şi nu m-ar fi adus înapoi în biserică, zburând de data asta pe ocolite, arătându-mi alte peşteri în care au vieţuit sfinţi, chilii în care trăiau în sărăcie şi virtute numeroşi călugări, schituri ce păreau asemeni unui stup populat cu harnice albine.

M-a aşezat la loc în corpul meu, dar n-am mai putut să scot nici un cuvânt. Ceea ce trăisem era mai mult decât puteam duce. Eram copleşit de situaţiile arătate, de miracolul petrecut cu mine în această călătorie de-asupra Athosului. Nici Ea n-a mai spus nimic. Stăteam pe mai departe în genunchi în faţa icoanei. „Să nu uit nimic” – îmi spuneam în gând, încercând să-mi reamintesc fiecare cuvânt şi fiecare întâmplare.

Bruno Stefan, sfantulmunteathos.wordpress.com

Sfaturi pentru reusita in deprinderea rugaciunii

 

Daca vrei sa sporesti in lucrarea rugaciunii si cauti acest lucru, atunci indrepteaza tot ceea ce faci in aceasta directie, pentru a nu darama cu o mana ceea ce zidesti cu cealalta.

1) Infraneaza-ti trupul cu strictete si la mancare, si la somn, si la odihna; nu-i da nimic doar pentru ca el o doreste, precum a randuit apostolul, zicand: grija de trup sa nu o faceti spre pofte (Rom. 13, 14). Nu da tihna trupului.

2) Redu legaturile tale din afara doar la cele care nu pot fi evitate. Aceasta pentru vremea cand inveti sa te rogi. Dupa aceea rugaciunea, lucrand in tine, iti va arata ce mai poate fi adaugat fara a-i dauna. Indeosebi pazeste-ti simturile, iar dintre ele mai ales ochii si auzul; inca sa-ti infranezi si limba. Fara a pazi acestea nu vei face nici macar un pas inainte in lucrarea rugaciunii. Precum nu poate lumanarea sa arda pe vant si pe ploaie tot asa nu poate nici rugaciunea sa se aprinda sub revarsarea impresiilor din afara.

3) Tot timpul liber de dupa rugaciune foloseste-l pentru citire si meditatie. Pentru citire alege mai ales carti in care se scrie despre rugaciune si in general despre viata duhovniceasca launtrica. Sa cugeti doar la Dumnezeu si la lucrurile dumnezeiesti, si mai cu seama la iconomia dumnezeiestii intrupari pentru mantuirea noastra, iar in legatura cu aceasta mai ales la patimile si moartea Domnului si Mantuitorului nostru. Facand astfel, vei fi afundat in marea luminii dumnezeiesti. Adauga la aceasta si mersul la biserica, ori de cate ori vei avea prilejul. Chiar si numai simpla prezenta in biserica te va invalui intr-un nor de rugaciune. Insa ce vei primi daca vei sta toata slujba intr-o adevarata stare de rugaciune?

4) Sa stii ca nu poti sa sporesti in rugaciune daca nu vei spori in general in viata crestineasca. Este neaparat necesar sa nu ai pe suflet nici un pacat necuratit prin pocainta; iar daca in vremea lucrarii rugaciunii vei savarsi ceva care iti va tulbura constiinta, grabeste-te sa te curatesti prin pocainta, pentru a putea privi spre Domnul cu indrazneala. Si sa ai neincetat in inima zdrobire smerita. Apoi nu pierde nici o ocazie de a face vreun bine sau de a arata o buna dispozitie, mai ales smerenie, ascultare si taierea voii proprii. Insa se intelege de la sine ca ravna pentru mantuire trebuie sa arda nestins si, umpland intregul suflet, trebuie sa fie principala forta care te pune in miscare in orice lucru, mic sau mare, dimpreuna cu frica de Dumnezeu si cu nadejdea neclintita.

5) Statornicindu-te in aceasta stare, osteneste-te cu lucrarea rugaciunii, rugandu-te cand cu rugaciunile de-a gata, cand cu cele proprii, cand cu scurte chemari de rugaciune catre Domnul, cand cu rugaciunea lui Iisus, dar fara a neglija nimic din cele ce pot ajuta in aceasta lucrare. Si vei primi ceea ce cauti. Iti amintesc ce zicea Sfantul Macarie Egipteanul: Dumnezeu va vedea osteneala ta la rugaciune si ca vrei cu sinceritate sa reusesti in rugaciune si iti va da rugaciunea. Caci sa stii ca desi rugaciunea savarsita si dobandita prin sfortarile proprii este rugaciune placuta lui Dumnezeu, totusi adevarata rugaciune, aceea care se salasluieste in inima si se savarseste neincetat, este darul lui Dumnezeu, lucrarea harului dumnezeiesc. De aceea rugandu-te pentru toate, nu uita sa te rogi si pentru rugaciune.

6) Iti fac cunoscut ceea ce am auzit de la un iubitor de Dumnezeu. "Eu vietuiam - zicea el - nu tocmai cum se cuvine, dar Dumnezeu s-a milostivit de mine si mi-a trimis duhul pocaintei. Aceasta s-a intamplat in vremea pregatirii pentru impartasire. Eu ma sfortam in fel si chip sa inradacinez in mine hotararea neclintita sa ma indreptez. Mai ales inainte de spovedanie m-am rugat indelung inaintea icoanei Maicii Domnului, cerandu-i sa mijloceasca pentru mine ca sa dobandesc o astfel de hotarare launtrica. Mergand apoi la spovedanie, am spus totul sincer. Parintele meu duhovnic nu mi-a spus nimic, dar cand a rostit deasupra capului meu rugaciunea de dezlegare, in inima mea s-a aprins un focusor dulce. Senzatia a fost asemanatoare cu aceea cand inghiti ceva bun la gust. Acest focusor a ramas in inima si mie mi se parea ca si cum cineva ar fi tinut strans inima mea. De atunci ma rog mereu si imi tin atentia acolo unde am avut acea senzatie, avand grija doar de un lucru, ca ea sa nu plece. Iar Dumnezeu mi-a ajutat. Despre rugaciunea lui Iisus eu nu auzisem; iar cand am auzit de ea, am vazut ca ceea ce era in mine era chiar acel lucru care este cautat prin aceasta rugaciune". Ti-am adus aceasta marturie ca sa intelegi ce anume urmareste lucrarea rugaciunii si care este semnul dupa care se poate sti ca ai dobandit-o.

7) Voi adauga la aceasta si urmatoarele cuvinte ale Sfantului Grigorie Sinaitul: „Harul este in noi de la Sfantul Botez; dar, prin neatentia noastra, prin indeletnicirea cu cele desarte si prin neglijenta, el este inabusit sau, precum talantii, este ingropat in pamant. Cand cineva se hotaraste sa traiasca cum se cuvine, ravnind pentru mantuire, atunci intreaga osteneala a lui va avea drept rod repunerea in putere a acestui dar al harului. Aceasta se face prin doua mijloace: in primul rand, darul se arata prin savarsirea cu multa osteneala a poruncilor, si pe cat cineva sporeste in implinirea poruncilor, pe atat acest dar isi arata lumina si stralucirea sa; in al doilea rand, el vine la aratare si se dezvaluie prin chemarea neincetata in rugaciune a Domnului Iisus. Si primul mijloc este puternic, dar al doilea este mai tare, asa incat si primul isi castiga prin el puterea sa. De aceea, daca dorim sincer sa deschidem samanta harului ascunsa in noi, sa ne grabim sa invatam cat mai repede aceasta deprindere din urma a inimii si sa avem in inima numai lucrarea rugaciunii, fara de chip si fara forma, pana cand ea incalzeste inima noastra si o aprinde cu dragostea negraita pentru Domnul". Aici sunt cuprinse toate cele despre care ti-am amintit la punctul 4 de mai sus.

Sfantul Teofan Zavoratul

Despre biserica si randuielile de comportament in biserica, conduita si formule de adresare, inchinare, metanii, cinstirea sfintelor icoane, semnificatia lumanarilor si intocmirea pomelnicelor

Despre biserica si randuielile de comportament in biserica, conduita si formule de adresare, inchinare, metanii, cinstirea sfintelor icoane, semnificatia lumanarilor si intocmirea pomelnicelor

Lumea Credintei, anul VI, nr. 3 (56) Martie 2008

Biserica (ca locaş) şi rânduielile de comportament

1. Simbolistica bisericii (ca locaş)

Biserica este locaşul care a înlocuit templul Legii Vechi. Aici se află altarul unde Se jertfeşte Mielul lui Dumnezeu, Hristos, înlocuind şi desăvârşind mulţimea jertfelor de animale aduse pentru împăcarea oamenilor cu Dumnezeu. Biserica simbolizează Împarăţia lui Dumnezeu, este loc sfânt şi îngeresc, cerul pogorât pe pământ, loc de mântuire, de propovăduire a adevărului de credinţă şi de desăvârşire morală. Este locul unde oamenii se îndumnezeiesc prin împărtăşirea cu Iisus Hristos.

2. Alcătuirea bisericii

La început biserica nu avea o formă definită, din pricina prigoanelor creştinii ascunzându- se în catacombe.

Mai târziu, forma locaşului de cult s-a modelat după două simboluri: cel al corăbiei şi cel al Sfintei Cruci. Având ca model Arca lui Noe, corabia simbolizează izbăvirea neamului omenesc din potopul patimilor şi din furtuna ispitelor şi ancorarea la limanul mântuirii. Sf. Cruce simbolizează Altarul jertfei depline a Mântuitorului Iisus Hristos pentru mântuirea noastră a tuturor.

Biserica e alcătuită de obicei din trei părţi: altar, naos şi pronaos. La acestea se mai adaugă, la unele biserici, pridvorul.

Sf. Altar este locul unde se află Sf. Masă care simbolizează Tronul lui Dumnezeu şi este locul de jertfă al Mântuitorului. În Altar intră numai arhiereul, preoţii, diaconii şi paraclisierul şi e despărţit de naos prin iconostas (catapeteasmă). Naosul e locul unde stau, de obicei, bărbaţii şi cântăreţii. La cele mai multe biserici peste naos se ridică turla. Pronaosul, în vechime locul femeilor, poate cuprinde o turlă sau două şi cafasul (balconul de unde cântă corul).

3. Reguli de comportament în biserică

La biserică se vine în ţinută curată şi cuviincioasă.

În timp ce femeile vor purta capul acoperit, bărbaţii vor sta descoperiţi.

Pentru a nu crea dezordine şi a nu tulbura slujba, e bine să venim mai înainte de începerea slujbei, să ne închinăm fără grabă la icoane, să aprindem lumânările pentru vii şi răposaţi şi să dăm pomelnicul la Sf. Altar. După ce salutăm pe cei din biserică, ne aşezăm în picioare, în genunchi sau în strană, de unde să putem urmări cu atenţie cântările şi rugăciunile săvârşite. Regula e că bărbaţii stau în faţă, iar femeile în spate, sau bărbaţii în dreapta şi femeile în stânga.

Trebuie să ne păstrăm mintea şi inima departe de grijile lumeşti, slujind Domnului alături de tot poporul:

„Un singur glas se cade să fie în biserică; precum suntem un singur trup al lui Hristos, aşa şi o singură lucrare este Sfânta Biserică, adică, să stăm cu frică, să ascultăm, să luam aminte şi să ne rugăm, căci şi clericii împreună cântă, iar noi, toţi, răspundem într-un singur glas”.

După slujba de duminică se cuvine să ne continuăm rugăciunea şi studiul duhovnicesc acasă. Dacă e posibil participăm şi la slujba vecerniei de după-amiază.

4. Ce nu trebuie să facem în biserică

La biserică nu venim împodobiţi, pudraţi, parfumaţi, cu ţinută provocatoare şi indecentă. După binecuvântarea rostită de preot la începutul slujbei nu ne mai plimbăm prin biserică, nu mai vorbim cu nimeni, nu glumim, nu râdem, nu privim în stânga şi în dreapta, nu ne foim, nu ieşim afară din biserică. În biserică nu se mănâncă, nu se face vânzare şi cumpărare. Nu facem gesturi prin care am putea deranja pe ceilalţi de la rugăciune, nu cântăm mai tare sau pe altă voce decât cântăreţii, nu rostim ecteniile şi rugăciunile pe care le spun preoţii şi diaconii.

La altar nu se aduc decât prescuri, vin, ulei, lumânări şi tămâie.

După sfârşitul slujbei nu mergem la restaurant, la petreceri, la întreceri sportive, nu pierdem timpul la televizor şi la spectacole ucigătoare de suflet.

***

Lumea Credintei, anul VI, nr. 4 (57) Aprilie 2008

 

Conduită şi formule de adresare

În viaţa de zi cu zi ne întâlnim de cele mai multe ori cu persoane care, încercând să fie politicoase în adresarea către clericii Bisericii, ajung în situaţii de-a dreptul penibile. Pentru clericul care întâmpină asemenea situaţii este dovada sigură că persoana respectivă nu frecventează biserica şi nu are cunoştinţe elementare despre Ortodoxie.

Întâlnirea cu preotul

Creştinul nu trebuie să se adreseze preotului cu formule ca: „Bună dimineaţa!”, „Să trăiţi!”, „Noroc!” şi nici măcar „Doamne ajută!”.

 El trebuie să ceară binecuvântarea spunând: „Binecuvântaţi, Părinte!”, sau „Blagosloviţi!”, ceea ce înseamnă acelaşi lucru.

Răspunsul preotului poate fi: „Domnul!”, „Domnul şi Maica Domnului!” sau „Domnul Dumnezeu!”, însemnând prin aceasta: „Binecuvântarea Domnului, a Maicii Domnului sau a Domnului Dumnezeu să fie cu tine!”.

Când rosteşte „Binecuvântaţi!”, omul nu trebuie să-şi facă cruce în faţa preotului ca în faţa sfintelor icoane, ci doar să se aplece suficient cât preotul să-l poată însemna cu semnul Sfintei Cruci pe creştetul capului. 

Dacă ne întâlnim cu un episcop se poate face metanie mare sau mică (închinăciune) fără să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci. În cazul în care facem metanie mare, rămânem în genunchi până când acesta ne binecuvintează pe cap.

După ce am primit binecuvântarea, sărutăm mâna preotului sau episcopului, cinstind prin aceasta nu persoana sa în chip special, ci harul lui Dumnezeu cu care a fost investit.

Formule de adresare

Către preot

Întrucât preoţii pot fi „de mir” sau monahi (călugări) adresarea, după cum spune Pr. Nicodim Sachelarie, trebuie să fie:

- în cazul preotului de mir:

• „părinte” pentru cel care nu are nici un rang administrativ;

• „cucernice părinte” pentru cel care este sachelar sau stavrofor;

• „preacucernice părinte” pentru cel care este iconom stavrofor;

• „preacucernice părinte protoiereu” în cazul în care este protoiereu.

- în cazul monahilor hirotoniţi:

•  „cuvioase părinte” celor hirotoniţi ierodiaconi şi ieromonahi;

• „preacuvioase părinte” celor hirotesiţi protosingheli, arhimandriţi şi stareţi.

În practică, însă, s-a generalizat formula „precucernice părinte”, pentru toţi clericii de mir, şi „preacuvioase părinte”, pentru toţi monahii hirotoniţi.

Către episcop

Pentru episcopi formula de adresare este:

• „Prea Sfinţite Părinte” în cazul arhiereilor vicari, episcopilor vicari şi episcopilor;

• „Înalt Prea Sfinţite Părinte” în cazul arhiepiscopilor şi mitropoliţilor;

• „Prea Fericite Părinte” în cazul Patriarhului.

În cazul întâistătătorilor altor Biserici Ortodoxe surori există diferite formule de adresare cum ar fi: „Sanctitatea Voastră” în cazul Pariarhului Ecumenic al Constantinopolului etc.

Nu ne adresăm preotului spunându-i: domnule, cetăţene, stimate părinte, dom’ părinte sau, mai grav, popă.

Greşit a intrat în convingerea unor necredincioşi că întâlnirea preotului pe cale înseamnă „ghinionul” acţiunii pe care o săvârşim. Credem însă că este adevărat acest lucru în cazul celor ce merg la furat, la jocuri de noroc şi spre orice alt păcat sau faptă de ruşine.

Spun Sfinţii Părinţi că binecuvântarea preotului dată unui credincios înseamnă aşezarea lui sub acoperământul dumnezeiesc şi sfărâmarea curselor vrăjmaşului diavol.

*** 

Lumea Credintei, anul VI, nr. 6 (47) Iunie 2007

Închinarea cu semnul Sfintei Cruci

1. Semnificaţia închinării cu semnul Sfintei Cruci

Crucea, cea mai înjositoare şi mai crudă pedeapsă a vremii, a fost aleasă altar de jertfă a Mielului lui Dumnezeu, Care a acceptat suferinţa, patimile şi răstignirea pentru mântuirea noastră. Sfânta Cruce este aşadar mărturia dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc şi semnul izbăvirii noastre din robia păcatului.

Închinarea sau pecetluirea cu Sfânta Cruce este:

• mărturisirea credinţei nostre în Învierea Domnului;

• mărturisirea umilinţei noastre în faţa jertfei Mântuitorului;

• mărturisirea personală a dreptei credinţe în faţa întregii lumi;

• acceptarea cu bucurie a suferinţei şi tuturor încercărilor date de Dumnezeu, după pilda Mântuitorului Hristos pe calea Golgotei;

• armă nebiruită a credinciosului în lupta împotriva patimilor şi a duhurilor necurate;

• obţinerea binecuvântării lui Dumnezeu la începutul lucrărilor noastre.

2. Cum ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci

Semnul Sfintei Cruci trebuie făcut cu evlavie şi frică de Dumnezeu. Degetul mare, arătătorul şi degetul mijlociu ale mâinii drepte se ţin împreunate, simbolizând astfel unitatea Sfintei Treimi: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Celelalte 2 degete, inelarul şi degetul mic, sunt strânse în centrul palmei, închipuind pe Adam şi Eva plecaţi cu smerenie în faţa lui Dumnezeu. Astfel ţinând degetele, se duce mâna „mai întâi la frunte, apoi la piept, de aici în umărul drept, iar la urmă în umărul stâng”, după cum ne învaţă dumnezeiescul Hrisostom.

Unii însă îşi fac pe furiş o cruce mică pe piept, alţii îşi flutură mâna mecanic fără a mai ajunge vreodată să o încheie la umărul stâng. Aşa cum tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă, a nu face semnul Sfintei Cruci corect şi cum se cuvine este

„osteneală în deşert, căci numai dracii se bucură de îngâmfarea aceea”.

3. Când trebuie să ne închinăm

Creştinul este dator să se închine:

• dimineaţa când se trezeşte din somn;

• la începutul oricărei lucrări;

• la plecarea în călătorie;

• la începutul şi la sfârşitul mesei;

• la trecerea prin faţa oricărei sfinte biserici, troiţe sau cimitir;

• la intrarea în biserică;

• în faţa sfintelor icoane;

• la începutul, pe parcursul şi la sfârşitul oricăror rugăciuni sau slujbe;

• când face închinăciuni sau metanii;

• când aprinde candela;

• la bătaia clopotelor care vestesc începutul slujbelor religioase;

• la orice cerere pe care o adresează lui Dumnezeu;

• înaintea oricăror încercări grele din viaţă;

• la culcare.

4. Când nu trebuie să ne închinăm 

După porunca din Vechiul Testament de a nu lua numele Domnului în deşert, creştinul nu are voie să se închine:

• pentru a convinge de adevărul unei afirmaţii neimportante;

• pentru a câştiga „binecuvântarea” lui Dumnezeu pentru un lucru rău (furt, judecăţi nedrepte etc.); 

• pentru a întări rugăciunea sa pentru lucruri de nimic, care nu aduc nici un folos duhovnicesc, ci numai câştig lumesc (jocuri de noroc, loterie, pariuri, reuşita echipei favorite etc.).

*** 

Lumea Credintei, anul VI, nr. 9 (50) Septembrie 2007

Cum se fac metaniile

1. Metaniile şi semnificaţia lor 

Metania este o formă de jertfire trupească, fiind singurul mod de rugăciune care implică un efort fizic din partea credinciosului. Metania este în acelaşi timp un mod de înfrângere a comodităţii şi a lenei. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, nici o rugăciune nu este primită de Dumnezeu dacă nu este făcută cu osteneală. Metania simbolizează căderea lui Adam şi a neamului omenesc în robia păcatului şi căderea Domnului sub povara crucii, urmate de Învierea Mântuitorului şi izbăvirea noastră din păcat.

2. Felurile metaniilor şi despre cum se fac acestea 

În tradiţia Bisericii avem două feluri de metanii: aşa-numitele metanii mari şi metaniile mici, care se mai numesc şi închinăciuni.

Pentru o metanie mare credinciosul începe însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi, rostind rugăciunea:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, 

se apleacă cu evlavie atingând cu genunchii, palmele şi fruntea pământul. Apoi se ridică şi se însemnează din nou cu semnul Sfintei Cruci.

Pentru o metanie mică sau închinăciune, credinciosul începe însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi, rostind rugăciunea:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, 

se apleacă cu evlavie, atingând cu mâna dreaptă pământul, fără a îndoi genunchii. Apoi, îndreptându-se, se însemnează iarăşi cu semnul Sfintei Cruci.

Când nu se fac metanii mari, ele se pot înlocui cu închinăciuni, câte 2 închinăciuni pentru o metanie mica sau 3 închinăciuni pentru o metanie mare, după tradiţia adusă de ucenicii Stareţului Paisie Velicikovski.

Sfinţii Părinţi ne învaţă că metaniile cele mai primite la Dumnezeu sunt cele făcute de creştini în casele lor în cursul privegherilor de noapte (după miezul nopţii). Sfântul Ioan Postitorul recomandă ca, după săvârşirea unui păcat mic, până la spovedanie, să ne autocanonisim cu 12 metanii mari.

3. Când nu se fac metanii

Metanii mici sau închinăciuni se pot face oricând, fără nici o restricţie.

Metanii mari nu se fac:

• după ce am primit Sfânta Împărtăşanie (în acea zi);

• la sfârşitul săptămânii, de la rugăciunea „Învredniceşte-ne, Doamne...“ de la vecernia de vineri şi până duminică la aceeaşi rugăciune de la vecernie, cu excepţia praznicelor închinate Sfintei Cruci (Duminica a 3-a din Postul Sfintelor Paşti, 1 august, 14 septembrie, în Joia Mare la Denia celor 12 Evanghelii la scoaterea Sfintei Cruci) şi în Vinerea Mare la scoaterea Sfântului Epitaf;

• în biserică, de la vecernia din Miercurea Mare din Săptămâna Patimilor, iar în particular (la chilie, acasă), de la vecernia din Vinerea Mare până la Înălţare;

• de la Naşterea Domnului (25 decembrie) până la Bobotează (6 ianuarie);

4. Ce nu este permis când facem metanii

• nu se sărută pământul;

• nu se face semnul Sfintei Cruci pe pământ;

• metaniile mari nu se fac începând din poziţia îngenunchiat sau aplecat;

• la metaniile mari nu se pun palmele una peste cealaltă şi fruntea peste ele;

• întotdeauna se va atinge pământul cu genunchii, fruntea sau mâna dreaptă;

• la închinăciuni atingerea pământului se face cu mâna deschisă normal;

• metaniile, mai ales cele mari, nu se fac în număr mare în biserică sau în public;

• metaniile nu se însoţesc de alte rugăciuni decât de „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte- mă pe mine, păcătosul“;

• metaniile nu se fac foarte repede (ca un exerciţiu fizic);

Sfântul Isaac Sirul recomandă ca metaniile să nu se facă mai multe de 33 o dată.

***

Lumea Credintei, anul VI, nr. 7 (48) Iulie 2007

Cinstirea Sfintelor Icoane

1. Semnificaţia icoanei

Creştinismul a adus o schimbare în profunzime a întregii societăţi. Marile temple şi statui ale zeilor care constituiau obiectul închinării şi venerării a sute de generaţii se substituiau prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Icoanele însă nu au reprezentat nici o clipă o înlocuire a idolilor păgâneşti. Spre deosebire de idol, la care închinarea se făcea către însăşi statuia materială, căreia i se aduceau jertfe şi rugăciuni, icoana, ca reprezentare a chipurilor sfinţilor, are rolul de a ne duce cu gândul la Dumnezeu sau la sfântul reprezentat pe ea, închinarea în faţa ei trecând către persoana reprezentată.

Din Tradiţie ştim că prima icoană a fost pictată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca şi o înfăţişa pe Maica Domnului. Cinstirea sfintelor icoane a fost contestată de-a lungul timpului de cei care le confundau cu idolii – chipurile cioplite interzise prin Decalog. Sfinţii Părinţi de la Sinodul 7 Ecumenic au statornicit însă, o dată pentru totdeauna, că cinstirea icoanelor nu este idolatrie, ci este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu.

2. Formele de reprezentare vrednice de cinstire

Icoana canonică este o formă de reprezentare strict simbolică, o mărturisire a lui Dumnezeu cu ajutorul artei. Tablourile religioase şi statuile nu sunt icoane!

Icoana nu este pentru mângâierea simţurilor trupeşti, ci trebuie să transpună, să înalţe mintea şi inima către contemplarea lui Dumnezeu. Iconografia autentic ortodoxă, ca legătură între cer şi pământ, nu insistă pe reprezentarea frumuseţii trupeşti trecătoare. Icoana nu este o reprezentare fotografică a trupului, ci chipul omului transfigurat, devenit vas ales al Duhului Sfânt.

3. Rânduiala cinstirii icoanelor 

Cinstirea icoanelor constă în:

•  închinarea în faţa lor;

• rugăciunea adresată celui reprezentat;

• sărutarea sfintei icoane.

Cele trei acţiuni se săvârşesc împreună astfel: credinciosul se va însemna cu semnul sfintei cruci plecându-se până la pământ (metanie mică) de două ori consecutiv şi rostind în mintea lui o rugăciune, sau troparul celui reprezentat, sau măcar:

„Sfinte (numele), roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul”. 

Însemnându-se din nou cu semnul sfintei cruci, va săruta cu evlavie sfânta icoană şi va încheia cu o a treia metanie mică.

Ordinea în care ne închinăm la icoane este următoarea: întâi către Mântuitorul Iisus Hristos, apoi către Maica Domnului, către Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli şi apoi fiecare după evlavia sa.

4. Cum nu trebuie să ne închinăm înaintea sfintelor icoane:

• Icoanele nu se sărută pe faţa celui reprezentat, cei care procedează astfel dovedind lipsă de smerenie şi evlavie;

• Icoanele nu se sărută având o ţinută necuviincioasă;

• Icoanele nu se sărută având ruj pe buze sau duhnind a tutun;

• Icoanele nu se sărută de cei care trăiesc în desfrânare; aceştia au voie să sărute numai rama;

• Icoanele nu se sărută nici de soţii cununaţi care au avut relaţii sexuale în noaptea precedentă;

• Icoanele nu se sărută de femei în perioada lunară şi de bărbaţii care au avut scurgeri în noaptea precedentă; 

• Icoanele nu se sărută ridicându-le de pe locul unde sunt aşezate.

***

Lumea Credintei, anul VI, nr. 10 (51) Octombrie 2007

Lumina lumânărilor şi a candelei

Semnificaţia luminii în Biserică

Lumina lumânării sau a candelei simbolizează pe Hristos Cel vestit de prooroci Care S-a arătat în lume risipind întunericul răului şi al necredinţei. „Eu sunt Lumina lumii!” spune Hristos despre Sine (Ioan 8,12).

Lumina sensibilă este şi un simbol al luminii harice. Toţi Sfinţii Părinţi împreună mărturisesc despre descoperirea lui Dumnezeu în inima credinciosului ca „Lumină” şi „în Lumină”.

Aprinderea lumânării şi a candelei reprezintă totodată o jertfă de ardere de tot şi de rugăciune de mulţumire. Lumina lumânării şi a candelei este o lumină vie, plină de călură şi iubire care îndeamnă către lucrarea faptelor bune.

 „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri!” (Matei 5, 16).

Întrebuinţarea lumânărilor şi candelelor în vechime

„Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Porunceşte fiilor lui Israel să-ţi aducă undelemn de măsline curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit, înaintea perdelei din cortul adunării, şi-l va aprinde Aaron şi fiii lui înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna de seara până dimineaţa” (Leviticul 24, 1-3). 

Aşadar prima jertfă de lumină a fost poruncită de Însuşi Dumnezeu şi consta în sfeşnicul cu şapte candele care era aşezat mai întâi în Cortul Mărturiei şi apoi în Sfânta Templului din Ierusalim.

În cultul nostru lumânările şi candele au fost introduse în primele veacuri de creştinii proveniţi din iudei. La început lumânările au avut un important rol practic, luminând adunările creştinilor în catacombe în vremea persecuţiilor.

Folosirea candelei

Untdelemnul folosit trebuie să fie curat, de bună calitate (niciodată rânced) căci nu se cuvine a aduce lui Dumnezeu jertfă din cele pe care noi le lepădăm. Candelele se cuvine a fi ţinute curate, spălându-le şi schimbând uleiul săptămânal, iar flacăra trebuie să fie potrivită ca să nu fumege şi lăsată să ardă neîntrerupt.

Se cuvine să ţinem candele aprinse atât în biserici (pe Sfânta Masă, la icoanele împărăteşti, la Axioniţă, la moaştele sfinţilor şi la mormintele ctitorilor) cât şi în casele noastre (de obicei la icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului sau a sfântului ocrotitor al familiei). Resturile de la candele (fitilele, undelemnul rămas şi hârtiile folosite la curăţire) se ard la un loc curat sau la locul special amenajat al bisericii.

Folosirea lumânărilor

Lumânările cele mai potrivite sunt cele din ceară de albine sau parafină. Nu se folosesc niciodată lumânări de seu, untură sau alte produse de origine animală. Ele se aşează în sfeşnice sau locuri special amenajate pentru pomenirea celor vii şi a celor adormiţi.

 Lumânările se dau ca ofrandă la altar însoţind pomelnicele, la slujba parastasului când se împart preoţilor şi credincioşilor şi mai folosesc la denii, nunţi şi botezuri.

Rânduiala ca fiecare credincios să se împărtăşească cu lumânare aprinsă în mână nu este în tradiţia Bisericii şi, cel puţin din considerente practice, nu trebuie încurajată. Aşa cum este scris în liturghier şi în tipicul bisericesc, în faţa uşilor împărăteşti se aşează un sfeşnic cu o lumânare aprinsă, iar credincioşii vin să primească Sfânta Împărtăşanie cu mâinile încrucişate pe piept.

Obiceiul de a aprinde lumânările cu capetele în jos sau de a aprinde pentru vii lumânări la locurile amenajate pentru cei adormiţi cu nădejdea că aşa vor muri duşmanii sunt superstiţii şi practici străine de Biserică, iar cei ce fac asemenea lucruri se canonisesc ca şi vrăjitorii.

***

Lumea Credintei, anul VI, nr. 8 (49) August 2007

Întocmirea unui pomelnic

1. Despre pomenirea numelor

Prin pomenire, adică prin rostirea în cadrul unei rugăciuni către Dumnezeu a numelui propriu sau al altor persoane, se doreşte împărtăşirea harului şi atragerea milostivirii lui Dumnezeu pentru cei pomeniţi, după cuvântul tâlharului de pe cruce:

„Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta” 

şi al Sfântului Apostol Pavel, care zice:

„Rugaţi-vă unii pentru alţii”. 

Când persoana pomenită nu este prezentă fizic la locul pomenirii, prin rostirea numelui ei, credem că harul şi mila lui Dumnezeu se revarsă indiferent de locul unde se află ea la acel moment.

2. Forme şi modalităţi de pomenire

Pomenirea se poate face atât de clerici, în cadrul sfintelor slujbe sau în rugăciunea lor particulară, cât şi de laici, în rugăciunile personale.

Privitor la pomenirea la sfintele slujbe, în practica de zi cu zi a credincioşilor s-au împământenit mai multe feluri de pomenire.

 Corect se poate vorbi de următoarele feluri de pomenire:

• Sfânta Liturghie – este pomelnicul de vii şi de morţi care se pomeneşte în taină de către preot la rânduiala proscomidiei din cadrul Sfintei Liturghii;

• Acatistul – este pomelnicul de vii care se pomeneşte la ecteniile acatistului cu scopul strict de mulţumire sau îndeplinire a unor cereri (sănătate, izbăvirea de închisoare, îmblânzirea duşmanilor etc.);

• Sfântul Maslu – este pomelnicul numai de vii care se pomeneşte în cadrul tainei Sfântului Maslu, pentru sănătatea trupească şi iertarea de păcate a celor pomeniţi;

• Sărindarul – vine de la grecesul saranda care înseamnă 40 şi este pomelnicul numai pentru morţi, de regulă pentru o singură persoană, recent decedată, care se pomeneşte la Sfânta Liturghie până la parastasul de 40 de zile al răposatului.

3. Cum scriem un pomelnic

• Pe pomelnic se trec doar numele de botez şi fără detalierea problemelor şi dorinţelor pentru care cerem sprijinul lui Dumnezeu;

• pe pomelnic se trec numai ortodocşii practicanţi (cei care se spovedesc şi participă regulat la Sfânta Liturghie), pentru că harul lui Dumnezeu nu lucrează împotriva voinţei libere a necredinciosului;

• pe pomelnic credinciosul trebuie să scrie la ce fel de slujbă doreşte să fie pomenit pomelnicul, iar pentru Sfânta Liturghie pomelnicul trebuie făcut pe două coloane distincte, una pentru vii şi una pentru răposaţi, cu menţiunea „Vii” şi „Adormiţi”;

• ordinea înscrierii pe pomelnic este următoarea: preotul care a săvârşit botezul celui care dă pomelnicul; preotul duhovnic; naşii (de la botez şi cununie); soţ/ soţie şi copii; alte rude şi apropiaţi.

4. Ce nu este permis la scrierea unui pomelnic

• Nu se pomenesc persoanele nebotezate, deci nici copiii avortaţi;

• nu se pomenesc vrăjitorii, descântătorii, ghicitorii sau cei ce practică magia albă;

• nu se pomenesc sinucigaşii, apostaţii, ereticii, schismaticii, ateii sau masonii;

• nu se pomenesc la răposaţi dispăruţii despre care nu avem certitudinea morţii lor;

• nu se scriu nume de persoane vii pe pomelnicul celor răposaţi cu părerea că aşa s-ar provoca moartea persoanei respective;

• nu se cere pedepsirea sau răul vreunei persoane considerate duşman;

• pe pomelnicul de la Sfântul Maslu nu se trec răposaţi;

• scrisul numelui pe toacă, pe limba clopotului etc. sunt lucruri vrăjitoreşti, care atrag osânda celor ce le practică.

De ce carnea şi laptele sunt de frupt şi nu se mănâncă în post?

La Părintele Vasile , vine un colonel din armată, fiul cântăreţului din Leheceni, (judeţul Bihor), pentru a cere o lămurire asupra unei chestiuni, care-l frământa de multă vreme şi nu reuşea nimeni să-l lămurească. În virtutea serviciului, avea relaţie şi tangenţă cu mulţi preoţi, stareţi, fiecare îi dădea câte un răspuns care nu-l mulţumea. El făcea serviciul în Oradea. Fiind fiul satului, vine la Părintele Vasile, în Postul Mare, şi îl întreabă:

– Domn Părinte, vă rog dacă puteţi să mă lămuriţi într-o problemă, la care numai nu găsesc răspunsul, care să mă convingă şi să mă mulţumească. Suntem în Postul Paştelui, aş vrea să ştiu de ce nu avem voie, noi ortodocşii, să mâncăm: carne, lapte, brânză şi ouă? De ce catolicii postesc cu lapte, branză şi ouă iar noi nu avem voie? De la carne înţeleg să postim, dar de lapte, brânză şi ouă, de ce trebuie să postim?

– Uite ce, dragă, omul e liber să mănânce tot ce i-a dat Dumnezeu pe pământ, din pământ şi din ape.

Numai ce iese din pământ îl ajută pe om să se hrănească ca să fie sănătos. Din pământ ies: legumele, plantele hrănitoare şi fructele, toate sunt pline de vitamine şi de substanţe hrănitoare care-l întăresc, îl hrănesc, nu-l îmbuibează, nu-l îngreunează şi nu-l îmbolnăvesc pe om. Toate legumele, plantele şi fructele sunt cea mai uşoară mâncare pentru o viaţă sănătoasă a omului. Ca atare, tot ce iese din pământ îi sunt permise omului, fără de nici o oprire sau interdicţie. De la nimic nu-l opreşte Dumnezeu.

Tot ceea ce se naşte şi trăieşte pe pământ: animale, păsări şi târâtoare, unele sunt date de Dumnezeu pentru hrana omului, dar într-o măsură mai mică, pentru că este hrana cea mai grea, plină de grăsimi şi sânge, dacă sunt consumate tot timpul şi în cantităţi mari, îmbuibează, creează lăcomia pântecelui, îngreunează şi poate îmbolnăvi trupul omului. Prin urmare, carnea animalelor şi a păsărilor, care intră în consumul omului, este un „frupt”, adică, o mâncare plină de sânge, grasă, grea, care poate îmbolnăvi trupul prin îmbuibare şi poate îmbolnăvi sufletul prin lăcomia pântecelui, de la care omul trebuie să se înfrâneze prin două moduri: abţinerea de a mânca carne sau să mănânce cât mai rar şi a doua metoda este înfrânarea în posturi, care poate fi o perioadă mai lungă, aşa cum este Postul cel Mare şi celelalte posturi rânduite de Sfânta Biserică (miercurile, vinerile, Postul Sfinţilor Apostoli, Postul Adormirii Maicii Domnului, Postul Crăciunului şi alte zile de post).

De ce laptele, ouăle şi brânza sunt de frupt? Pentru că sunt produse fabricate de carne şi trec prin carnea animalelor şi a păsărilor. Tot ceea ce trece prin carne şi sânge este de frupt. Chiar dacă hrana pe care o consumă animalele şi păsările (iarba, fân, paie, porumb, grâu) fabrică laptele şi ouăle acestea sunt de frupt.

De ce mănâncă catolicii în posturi, lapte, brânză şi ouă? Pentru că Papa le-a dat dispensă şi derogare de la canoane şi de la rânduielile bisericeşti. Ceea ce nu este prea corect. Canoanele nu le poate dezlega un singur om, fie el şi Papa sau Patriarhul, pentru că sunt legături date de un Sinod Ecumenic şi tot un Sinod le poate dezlega. În plus cu lapte, brânză şi ouă mâncând în post, mai mult te îmbuibezi decât să te smereşti.

În concluzie, tot ceea ce înseamnă carne şi sânge şi tot ceea ce trece prin carne se numeşte „frupt”, de la care, Biserica ne porunceşte să ne înfrânăm în zilele de post.

Animalele care se nasc, cresc, se hrănesc şi trăiesc în apă (peştii, racii, şi alte animale ce trăiesc numai în apă), carnea lor este o carne uşoară, săracă în grăsimi şi cu foarte puţin sânge. Carnea lor nu îmbuibă, nu îngreunează şi nici nu crează lăcomie pântecelui şi este sănătoasă pentru trupul omului.
Sfânta Evanghelie ne spune că Mântuitorul numai carne de peşte a mâncat, pâine, miere şi fructe. Din acest motiv, se dezleagă în anumite momente din posturi (sărbători şi la Praznicele Împărăteşti) la Buna Vestire şi la Florii în Postul Mare, când este prilej de mare bucurie şi de sărbătoare, în orice zile ar cădea se dezleagă la vin, untdelemn şi peşte.

-Mulţumesc, părinte, acum m-am lămurit şi am aflat răspunsul şi explicaţia pe care o căutam. Nimeni nu mi-a putut da această explicaţie pe câţi i-am întrebat.

Duminică, întâlnindu-se Părintele Vasile cu cântăreţul la slujbă, acesta din urmă îi zice:

-Îţi mulţumesc domn`părinte că mi-ai lămurit băiatul. Aşa de bucuros a venit de la dumneata. Mi-a zis că a stat de vorbă cu oameni mari şi n-au reuşit să-l mulţumeacă cu răspunsul, aşa cum ai făcut dumneata, un preot simplu de ţară. Băiatul meu îi aşa de pretenţios că rar l-am văzut să fie mulţumit de câte ceva. Nimic nu-l mulţumeşte. Dacă dumneata ai reuşit să-l mulţumeşti este mare lucru.

_____________________
- Preot Vasile Argatu, fratele mai mic al Părintele Ilarion Argatu, pe când era preot în parohia Leheceni, com. Cărpinet – Bihor.

De ce să participi la Sfânta Liturghie, dacă nu simți chemarea?

 

„Omul contemporan pune foarte mult accent pe ceea ce simte el și zice adesea: «Eu fac ceea ce simt». Ce te faci dacă nu simți într-o viață întreagă niciodată să vii la biserică? Nu înseamnă că simțirea ta te înșeală? În această situație, soluția este silința. Trebuie să ne silim. Chiar Domnul a spus: «Împărăția lui Dumnezeu se ia cu silință, și cine se silește, pune mâna pe ea»”, spune cu multă convingere ierodiaconul Vasile de la Mănăstirea Bistrița.

Preacuvioase Părinte, dacă avem prilejul și timpul necesar, e bine să participăm în fiecare zi la Sfânta Liturghie?
Pentru cei care au această șansă, da. Dar în primă etapă, să avem dorința să participăm măcar în duminici și sărbători. Și dacă nu avem o atracție deosebită pentru această practică, la început este important să ne silim. Vedeți, un om care nu are poftă de mâncare, ca să nu moară de foame, se silește la început. Cam așa trebuie să facem și noi. Oamenilor nu le place la biserică. Și când intră într-o biserică, prima dorință este să iasă afară. N-au răbdare. Or soluția este să se silească.
Dacă privim la Sfinții Părinți, vom vedea că foarte puțini dintre ei s-au rugat lui Dumnezeu de la început numai din dragoste. Chiar și oamenii cu viață curată, chiar și oamenii duhovnicești, sfinții, în anumite situații s-au văzut puși în situația de a se sili către rugăciune. Desigur, ei au simțit și momente de atracție deosebită. Dar ce să facem când chiar în viața noastră nu simțim o atracție deosebită pentru rugăciune? Ne lăsăm pe baza a ceea ce simțim?
Omul contemporan pune foarte mult accent pe ceea ce simte el și zice adesea: „Eu fac ceea ce simt”. Ce te faci dacă nu simți într-o viață întreagă niciodată să vii la biserică? Nu înseamnă că simțirea ta te înșeală? În această situație, soluția este silința. Trebuie să ne silim. Chiar Domnul a spus: „Împărăția lui Dumnezeu se ia cu silință, și cine se silește, pune mâna pe ea”.

Doxologia – una din cele mai vechi cântări ale Bisericii

 

În trecut, Doxologia a fost întrebuințată în serviciul divin public zilnic în forma sa originară și cea mai simplă, de imn al îngerilor, adică așa cum o găsim expusă în Evanghelia de la Sfântul Luca (II, 14): „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Doxologia sau Slavoslovia constituie una dintre cele mai vechi cântări, prezente în slujba Utreniei încă din timpul Bisericii primare.

În forma pe care o prezintă în zilele noastre, Doxologia este un imn cu caracter trinitar, adică este alcătuit spre lauda și în cinstea Sfintei Treimi, dar în trecut ea a fost întrebuințată în serviciul divin public zilnic în forma sa originară și cea mai simplă, de imn al îngerilor, adică așa cum o găsim expusă în Evanghelia de la Sfântul Luca (II, 14): „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Mărturie despre existența acestei prime forme o găsim în lucrarea Constituțiile apostolice (cartea a VIII-a, cap. 13), fiind cuprinsă în rânduiala Sfintei Liturghii, imediat după cântarea „Unul Sfânt, unul Domn”, însă, în același document, dar în alt loc (cartea a VII-a, cap. 47 și 48), o găsim deja îmbogățită, apropiată formei de astăzi, ca un imn de slavă adus lui Dumnezeu-Tatăl și Fiul, această amplificare datorându-se discuțiilor despre Persoana Mântuitorului din acea vreme (sec. al IV-lea), provocate de arieni, care susțineau că Hristos nu are caracter divin, ci este o ființă creată, imnul fiind alcătuit astfel spre combaterea acestei erezii.

După puțin timp, datorită ereziei pnevmatomahe a lui Macedonie, Biserica a adăugat mențiunea Sfântului Duh, cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi („Doamne, Împărate ceresc, Dumnezeule… și Duhule Sfinte!”), în acest mod imnul căpătând un cracter pur trinitar, devenind astfel un mijloc de luptă al Ortodoxiei împotriva ereziilor referitoare la Treimea cea Sfântă.

În trecut, Doxologia se cânta în momentul răsăritului soarelui, ceea ce se păstrează în majoritatea bisericilor și astăzi, prin aceasta cei prezenți slăvindu-L pe Dumnezeu și mulțumindu-I atât pentru lumina naturală, ce se ivea afară în timpul cântării, cât și pentru cea spirituală, duhovnicească, adusă de Mântuitorul Hristos prin Întruparea Sa din Sfânta Fecioară. Ea este răspunsul Bisericii întregi la slăvirea lui Dumnezeu de către preot: Slavă Ţie Celui ce ne-ai arătat nouă lumina!

Taina preschimbării pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului

 

Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre momentul prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului că „acum stau și îngerii imprejurul preotului și toată ceata puterilor cerești se împreună în cântări și toate locurile împrejurul altarului se umplu de fețe îngerești”.

În centrul Rugăciunii celei mari a Sfintei Jertfe este nucleul, inima Sfintei Liturghii și încoronarea tuturor laudelor bisericești, cel mai mare act liturgic, anume momentul prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului, numit Epicleză.
Apropiindu-se momentul prefacerii minunate, preotul zice cu voce tare cuvintele pe care Mântuitorul Însuși le-a rostit la instituirea Sfintei Euharistii, nu în taină, ci în auzul Sfinților Apostoli, prezenți la Cină: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu…” și „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu…”, după care a lăsat porunca dumnezeiască mântuitoare: „aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”, prin care a lăsat Bisericii Sale acest dar inestimabil peste veacuri, ca toți cei ce se împărtășesc din El să aibă viață veșnică.
Apoi, preotul intonează cuvintele „Ale Tale, dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”, cuvinte ce arată că, fără a avea noi nicio proprietate asupra a nimic din cele de pe pământ, aducem lui Dumnezeu dintru ale Sale drept mulțumire darurile alese de Însuşi Fiul Său, adică pâinea euharistică de la Cina cea de Taină, pe care le-am pregătit drept jertfă „pentru toate”, adică pentru iertarea păcatelor și mântuirea noastră. La acestea, strana răspunde cântând „Pe Tine Te lăudăm”, timp în care preotul se roagă în taină lui Dumnezeu să trimită Duhul Sfânt peste darurile puse înainte, iar înainte de aceasta rostește de trei ori, închinându-se, rugăciunea „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh…”.
Terminându-se rugăciunea aceasta, preotul se închină, după care urmează momentul sublim și înfricoșat al sfințirii darurilor, adică Epicleza. Astfel, acum preotul binecuvintează cu smerenie și cu frică pâinea zicând „Și fă pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău, Amin”, apoi binecuvintează vinul din Potir rostind „Iar ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău, Amin” și, după ce se închină, binecuvinteză amandouă Sfintele, zicând: „Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt, Amin. Amin. Amin”. În acest moment, dumnezeieștile daruri prin puterea și lucrarea Sfântului Duh, devin din pâine Trupul Mântuitorului și din vin Scump Sângele Său, spre a-L primi noi, credincioșii, prin Sfânta Cuminecătură sau Împărtășire pentru vindecarea şi nemurirea noastră.
Preotul binecuvintează înainte de sfințire Cinstitele Daruri după exemplul lui Hristos, întrucât El, luând în mâini pâinea, a binecuvântat-o mai întâi și a frânt-o, iar când săvârșește actul euharistic și aduce lui Dumnezeu jertfa cea fără de sânge, reprezintă în persoana sa pe Însuşi Marele Arhiereu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut, Care după rânduiala lui Melchisedec, aduce lui Dumnezeu Tatăl jertfă pâine și vin, care pe Sfânta Masă se prefac în chip real, mai presus de înțelegerea noastră, în Însuși Trupul și Sângele Mielului Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre acest moment preasfânt că „acum stau și îngerii imprejurul preotului, și toată ceata puterilor cerești se împreună în cântări și toate locurile împrejurul altarului se umplu de fețe îngerești”, arătând prin aceasta importanța deosebită a acestuia.