Treptele Bucuriei. Din învăţăturile Sfântului Nectarie al Pentapolisului

— 9 NOIEMBRIE 2010

Calea fericirii

Nimic nu este mai de preţ decât o inimă curată, pentru că o astfel de inimă devine tron al lui Dumnezeu. Şi ce este mai plin de slavă decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă că nimic. Dumnezeu spune despre cei cu inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (II Corinteni 6, 16)

Aşadar, cine este mai fericit decât aceşti oameni? Şi de ce bunuri pot să rămână lipsiţi? Nu se găsesc toate darurile şi harismele Sfântului Duh în fericitele lor suflete? De ce mai au nevoie? De nimic, cu adevărat, de nimic! Pentru că îl au în inima lor pe Însuşi Dumnezeu!

Cât se înşală oamenii care caută fericirea departe de ei înşişi, în ţări străine şi în călătorii, în bogăţie şi slavă, în averi mari şi plăceri, în desfătări trupeşti, în lux şi în tot felul de deşertăciuni, care se sfârşesc în amărăciune! Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curând o astfel de construcţie se va prăbuşi la pământ.

Fraţii mei! Fericirea se află înlăuntrul vostru şi fericit este omul care înţelege aceasta. Cercetaţi-vă inima şi vedeţi în ce stare duhovnicească vă aflaţi! Nu cumva inima voastră şi-a pierdut îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu? Nu cumva conştiinţa vă mustră pentru călcarea poruncilor Lui? Nu cumva vă învinuieşte pentru nedreptăţi, minciuni şi neglijarea îndatoririlor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele? Cercetaţi şi vedeţi dacă nu cumva inima voastră a fost umplută de răutăţi şi patimi, dacă nu cumva s-a abătut pe căi nedrepte!

Din nefericire, cel care nu are grijă de inima sa, se lipseşte de tot lucrul bun şi cade într-o mulţime de răutăţi. Alungă bucuria şi se umple de amărăciune şi de frică. Alungă dragostea şi primeşte ura. Alungă toate harismele şi roadele Sfântului Duh pe care le-a primit la Botez şi se face sălaşul tuturor acelor rele care îl fac pe om vrednic de plâns şi de trei ori ticălos.

Fraţii mei! Preamilostivul Dumnezeu vrea ca noi toţi să fim fericiţi, atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă. Pentru aceasta a întemeiat Sfânta Sa Biserică, ca să ne curăţească de păcat, să ne sfinţească, să ne facă prieteni ai Săi, să ne dăruiască binecuvântările Cerului.

Biserica stă mereu cu braţele deschise, ca să ne primească. Să alergăm repede toţi cei care avem conştiinţa împovărată. Să alergăm la Biserică, căci ea este gata să ridice povara noastră cea grea, să ne dăruiască îndrăzneală către Dumnezeu, să ne umple inima de bucurie şi de fericire.

Sfântul Botez

“Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat!” (Galateni 3, 27)

Ce mare adevăr este exprimat în aceste cuvinte ale Apostolului Pavel!

Creştinii botezaţi nu sunt îmbrăcaţi în omul cel vechi, cu patimile şi cu poftele sale păcătoase, ci în omul cel nou. S-au îmbrăcat în Hristos, Care trăieşte acum în inimile lor. Iar cuvântul „s-au îmbrăcat” nu se referă la un simplu veşmânt exterior, ci la ceva mai profund, la ceva fiinţial şi de nestrămutat.

Prin credinţă şi prin Botez ne îmbrăcăm în Hristos şi devenim fii ai lui Dumnezeu, sfinţi şi desăvârşiţi, dumnezei după har.

Aşadar, am aruncat dinlăuntrul nostru stricăciunea şi ne-am îmbrăcat în nestricăciune. Ne-am dezbrăcat de omul păcatului şi ne-am îmbrăcat în omul dreptăţii şi al harului. Am alungat moartea şi ne-am îmbrăcat în nemurire.

Ne-am gândit însă şi la marile făgăduinţe, pe care prin Botez le-am făcut înaintea lui Dumnezeu? Am conştientizat faptul că suntem datori să ne comportăm ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi ca fraţi ai Domnului nostru? Că avem datoria să supunem voia noastră voii lui Dumnezeu? Că trebuie, ca fii ai Săi, să rămânem liberi faţă de păcat? Că trebuie să-L iubim cu toată puterea, din adâncul sufletului şi al inimii noastre? Că suntem datori să-L adorăm şi să însetăm după unirea cu El pentru totdeauna? Ne-am gândit oare că inima noastră trebuie să fie plină de dragoste, astfel încât aceasta să se reverse şi către aproapele nostru? Avem conştiinţa că suntem datori să devenim sfinţi, desăvârşiţi, chipuri ale lui Dumnezeu, fii ai Săi şi moştenitori ai împărăţiei Cerurilor?

Pentru toate acestea avem datoria să ne nevoim, ca să nu ne arătăm nevrednici de chemarea lui Dumnezeu şi să fim alungaţi de la faţa Sa. Da, fraţii mei, să ne luptăm cu râvnă şi cu lepădare de sine, ca să biruim. Nici unul dintre noi să nu-şi piardă curajul, să nu fie nepăsător, să nu se teamă de greutăţile nevoinţei duhovniceşti, pentru că îl avem ajutor pe Dumnezeu, Care ne dă putere să mergem pe calea cea grea a virtuţii.

Nevoinţa duhovnicească

Scopul vieţii noastre este să devenim desăvârşiţi şi sfinţi, fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei Cerurilor. Să luăm aminte ca nu cumva de dragul vieţii acesteia să ne lipsim de cea viitoare, ca nu cumva din pricina grijilor pământeşti să neglijăm scopul vieţii noastre.

Postul, privegherea şi rugăciunea, prin ele însele nu aduc roadele dorite, pentru că ele nu sunt scopul vieţii noastre, ci sunt mijloacele folosite pentru atingerea scopului.

Împodobiţi-vă cu virtuţi! Nevoiţi-vă să alungaţi patimile sufleteşti! Curăţiţi-vă inima de toată murdăria şi păstraţi-o curată, ca să vină Domnul şi să Se sălăşluiască înlăuntrul vostru, ca să vă umple Duhul Sfânt cu dumnezeieştile Sale daruri.

Copiii mei iubiţi, acestea să fie singura voastră preocupare şi grijă. Acestea să fie totdeauna scopul şi dorinţa voastră. Pentru acestea să vă rugaţi lui Dumnezeu.

Să îl căutaţi în fiecare zi pe Domnul, însă înlăuntrul inimii voastre, nu în afara ei. Iar când îl veţi găsi, staţi cu frică şi cutremur, ca heruvimii şi serafimii, pentru că inima voastră s-a făcut tron al lui Dumnezeu. Dar ca să-L aflaţi pe Domnul, smeriţi-vă până la pământ, pentru că El se scârbeşte de cei mândri, pe când pe cei smeriţi cu inima îi iubeşte şi îi cercetează.

Dacă te vei nevoi cum se cuvine, Dumnezeu te va sprijini. Prin nevoinţă ne vedem neputinţele, lipsurile şi greşelile. Nevoinţa este oglinda stării noastre duhovniceşti. Cel ce nu se nevoieşte, nu se cunoaşte pe sine însuşi.

Luaţi aminte chiar şi la greşelile mici. Dacă din neluare-aminte se întâmplă să păcătuiţi, nu deznădăjduiţi, ci sculaţi-vă repede şi cădeţi înaintea lui Dumnezeu, Care are puterea să vă ridice.

Avem înlăuntrul nostru neputinţe şi patimi adânc înrădăcinate. Multe dintre ele sunt moştenite. Toate acestea nu pot fi alungate degrabă, nici prin nelinişte şi întristare apăsătoare, ci prin răbdare şi stăruinţă, cu grijă şi luare-aminte.

Întristarea peste măsură ascunde înăuntrul ei mândria. De aceea este vătămătoare şi primejdioasă şi de multe ori este provocată de diavol, ca să-1 împiedice pe nevoitor în calea lui. Calea care duce la desăvârşire este lungă. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă dea putere! Înfruntaţi cu răbdare căderile voastre, ridicaţi-vă repede şi nu rămâneţi, precum copiii în locul în care aţi căzut, plângând şi tânguindu-vă nemângâiaţi.

Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită. Nu deznădăjduiţi daca se întâmplă să cădeţi iarăşi în aceleaşi păcate. Multe dintre ele sunt puternice, atât din pricina firii, cât şi din pricina obişnuinţei, însă cu trecerea timpului şi prin străduinţă sunt biruite. Nimic să nu vă ducă la deznădejde.

Ispitele

Ispitele sunt îngăduite ca să ni se descopere patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne tămăduim sufletele. Sunt şi ele un semn al milei dumnezeieşti. Pentru aceasta, lasă-te cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, ca să te întărească în nevoinţa ta. Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde.

Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră. însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită. Incredinţaţi-vă lui Dumnezeu cel bun, cel tare, cel viu şi El vă va povăţui la odihnă. După încercări urmează bucuria duhovnicească. Domnul ia aminte la cei ce rabdă încercările şi întristările pentru dragostea Sa. Aşadar, nu vă împuţinaţi cu sufletul şi nu vă temeţi.

Nu vreau să vă întristaţi şi să vă tulburaţi pentru cele ce se întâmplă împotriva voinţei voastre, oricât de îndreptăţită ar fi ea. O asemenea întristare arată existenţa egoismului. Luaţi aminte la egoism, care se ascunde sub lucruri îndreptăţite. Luaţi aminte şi la întristarea neaşteptată, care ia naştere dintr-o mustrare dreaptă, întristarea peste măsură este de la vrăjmaşul. Una singură este adevărata întristare, cea care ne cuprinde atunci când cunoaştem bine starea nenorocită a sufletului nostru. Toate celelalte întristări nu au nicio legătură cu Harul lui Dumnezeu.

Îngrijiţi-vă să păziţi în inima voastră bucuria Sfântului Duh şi să nu îngăduiţi vicleanului să-şi verse otrava sa. Luaţi aminte! Luaţi aminte ca nu cumva raiul pe care îl aveţi înlăuntrul vostru să se prefacă în iad.

Rugăciunea

Principala lucrare a omului este rugăciunea. Omul a fost zidit ca să-L laude pe Dumnezeu. Aceasta este lucrarea care i se potriveşte. Numai aceasta explică esenţa sa duhovnicească. Numai ea îndreptăţeşte locul aparte pe care îl ocupă în cadrul zidirii. Omul a fost zidit ca să-L slăvească pe Dumnezeu şi să fie părtaş al dumnezeieştii Sale bunătăţi şi fericiri.

Fiind chip al lui Dumnezeu, însetează după El şi se străduieşte să se înalţe spre El. Prin rugăciune şi cântare de laudă, omul simte bucurie. Duhul său se veseleşte şi inima lui saltă. Cu cât se roagă mai mult, cu atât sufletul său se goleşte de dorinţele lumeşti şi se umple de bunătăţi cereşti. Şi pe măsură ce se desparte de cele pământeşti şi de plăcerile vieţii, se umple de bucurie cerească. Cercarea şi experienţa ne încredinţează de adevărul acesta.

Lui Dumnezeu îi sunt bineplăcute acele rugăciuni care se aduc aşa cum se cuvine, adică având simţământul nedesăvârşirii şi al nevredniciei noastre. Ca să existe însă un asemenea simţământ, trebuie să ne lepădăm cu desăvârşire de eul nostru cel rău şi să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Este nevoie de smerenie şi de lucrare duhovnicească fără încetare.

Încredinţaţi lui Dumnezeu toate grijile voastre. El vă poartă de grijă. Nu fiţi mici la suflet şi nu vă tulburaţi. Acela care cercetează adâncurile ascunse ale sufletului omenesc, cunoaşte şi dorinţele noastre şi are puterea să le împlinească aşa cum ştie El. Voi numai rugaţi-vă Lui şi nu vă pierdeţi curajul. Nu socotiţi că, deoarece dorinţa voastră este sfântă, aveţi dreptul să vă plângeţi atunci când rugăciunile voastre nu sunt ascultate. Dumnezeu vă împlineşte dorinţele într-un mod pe care nu-l cunoaşteţi. Aşadar, liniştiţi-vă şi chemaţi pe Domnul!

Rugăciunile şi cererile prin ele însele nu ne duc la desăvârşire, ci Domnul este Cel care ne desăvârşeşte. El vine şi Se sălăşluieşte înlăuntrul nostru când împlinim poruncile Lui. Şi una dintre primele porunci este ca în viaţa noastră să se facă nu voia noastră, ci voia lui Dumnezeu. Şi să se facă întocmai aşa cum se face în Cer de către îngeri, ca să putem şi noi să spunem: „Doamne, nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta, precum în Cer aşa şi pe pământ!”. Aşadar, dacă nu-L avem pe Hristos înlăuntrul nostru, rugăciunile şi cererile noastre ne duc la înşelare.

Pacea

Pacea este un dar dumnezeiesc, care se dă cu îmbelşugare celor care se împacă cu Dumnezeu şi împlinesc dumnezeieştile Sale porunci. Pacea este lumină şi de aceea fuge de păcat, care este întuneric. Un păcătos nu are pace niciodată.

Nevoiţi-vă împotriva păcatului şi nu vă tulburaţi când se stârnesc patimile înlăuntrul vostru, căci atunci când în lupta împotriva lor biruiţi, ridicarea patimilor vi se face pricină de pace şi bucurie.

„Căutaţi pacea cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”.( Evrei 12, 14).

Pacea şi sfinţenia sunt două condiţii necesare pentru cel ce însetează să vadă faţa lui Dumnezeu. Pacea este temelia pe care se sprijină sfinţenia.

Sfinţenia nu rămâne într-o inimă tulburată şi mânioasă. Mânia, când rămâne mult timp în suflet, duce la duşmănie şi ură împotriva aproapelui. Din această pricină trebuie să ne împăcăm îndată cu fratele nostru, ca să nu ne lipsim de Harul lui Dumnezeu care ne sfinţeşte inima.

Cel ce este în pace cu sine însuşi este în pace şi cu aproapele său şi cu Dumnezeu. Un astfel de om este sfinţit, pentru că însuşi Dumnezeu locuieşte înlăuntrul său.

Dragostea

Căutaţi dragostea. Cereţi în fiecare zi de la Dumnezeu dragostea. împreună cu dragostea vine tot binele şi toate virtuţile. Iubiţi, ca şi voi să fiţi iubiţi de ceilalţi. Daţi-I lui Dumnezeu toată inima voastră, ca să rămâneţi în dragoste: „Cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”(I Ioan 4, 16).

Aveţi datoria să fiţi cu multă luare-aminte la relaţiile dintre voi, să vă cinstiţi unul pe altul ca nişte chipuri sfinte, ca icoane ale lui Dumnezeu. Să nu căutaţi niciodată la trup şi la frumuseţea lui, ci la suflet. Luaţi aminte la simţământul dragostei, căci atunci când inima nu este încălzită de rugăciune curată, dragostea este în primejdie de a deveni trupească şi nefirească, este în primejdie să întunece mintea şi să ardă inima.

Trebuie să cercetăm în fiecare zi dacă nu cumva dragostea noastră nu izvorăşte din plinătatea dragostei noastre pentru Hristos. Cel care priveghează ca să-şi păstreze curată dragostea, va fi păzit de cursele vicleanului, care încearcă încet-încet să prefacă dragostea creştinească în dragoste lumească.

Discernământul

Vă sfătuiesc să aveţi în toate discernământ şi înţelepciune. Feriţi-vă de extreme. Nevoinţa trebuie să se facă cu măsură. Cel ce nu are virtuţi mari şi se nevoieşte asemenea celor desăvârşiţi, vrând să trăiască cu asprime, precum Sfinţii Asceţi, se primejduieşte să fie luat în stăpânire de mândrie şi să cadă. Pentru aceasta, umblaţi cu discernământ şi nu vă irosiţi timpul prin osteneli fără măsură. Amintiţi-vă că nevoinţa trupească este un simplu ajutor dat sufletului, ca să ajungă la desăvârşire. Pentru a ajunge la desăvârşire este nevoie mai ales de nevoinţa sufletului.

Nu întindeţi coarda peste măsură. Să ştiţi că nu puteţi să-L zoriţi pe Dumnezeu să vă dea darurile Sale. Dă atunci când vrea El. Tot ceea ce primim este un dar al milostivirii lui Dumnezeu.

Nu căutaţi să ajungeţi la măsuri înalte prin nevoinţe mari, fără să aveţi virtuţi, pentru că vă primejduiţi să cădeţi în înşelare din pricina mândriei şi îndrăznelii. Cel care vrea harisme şi stări duhovniceşti înalte, fiind încă împovărat de patimi, ca un fără de minte şi mândru, cade în înşelare. Mai înainte de toate trebuie să se ne-voiască pentru curăţirea sa. Dumnezeiescul Har dăruieşte harismele, ca o răsplată, celor care s-au curăţit de patimi. Îi cercetează fără zgomot şi în ceasul când nici nu se gândesc.

[Lupta împotriva] Mândriei

Mândria minţii este mândria satanică, care îl tăgăduieşte pe Dumnezeu şi îl huleşte pe Sfântul Duh. Din această pricină se şi vindecă foarte greu. Este un întuneric adânc, care împiedică ochii sufletului să vadă lumina care se află înlăuntrul său şi care duce la Dumnezeu, la smerenie, la dorirea binelui.

Mândria inimii însă nu este rod al mândriei drăceşti, ci ia naştere din diferitele stări şi întâmplări: bogăţie, slavă, cinstire, daruri sufleteşti şi trupeşti (inteligenţă, frumuseţe, putere, îndemânare şi altele). Toate acestea îi fac pe oamenii lipsiţi de minte să devină trufaşi, înfumuraţi, însă fără să ajungă atei. Aceştia de multe ori sunt miluiţi de Dumnezeu, înţelepţiţi şi îndreptaţi. Inima lor se smereşte, încetează să mai caute slava deşartă şi astfel se tămăduiesc.

Lucrarea duhovnicească care să vă preocupe să fie cercetarea inimii voastre. Nu cumva se cuibăreşte în ea, ca un şarpe veninos, mândria, patima care dă naştere multor rele, care omoară virtuţile şi înveninează totul? Trebuie totdeauna să fiţi cu luare-aminte faţă de această răutate luciferică.

Cred că nu greşesc dacă spun că toată preocuparea noastră duhovnicească constă în descoperirea şi nimicirea mândriei şi a odraslelor ei. Dacă ne izbăvim de ea şi se sălăşluieşte în inima noastră smerita cugetare, atunci le avem pe toate, căci acolo unde se află adevărata smerenie, se află adunate şi toate celelalte virtuţi care ne înalţă până la Dumnezeu.

Nobleţea duhovnicească

Creştinii au datoria, după porunca Domnului, să devină sfinţi şi desăvârşiţi. Desăvârşirea şi sfinţenia se întipăresc adânc mai întâi în sufletul creştinului, iar de acolo îşi pun pecetea asupra gândurilor, dorinţelor, cuvintelor şi faptelor sale. Astfel Harul lui Dumnezeu, care se află în suflet, se manifestă şi în purtarea exterioară.

Creştinul este dator să se poarte faţă de toţi cu nobleţe. Din cuvintele şi faptele sale să se răspândească Harul lui Dumnezeu, care sălăşluieşte în sufletul său, astfel încât să se facă arătată viaţa sa sfântă şi să fie slăvit Numele lui Dumnezeu.

Cel care este măsurat în cuvinte, este măsurat şi în fapte. Cel care îşi cercetează cuvintele pe care urmează să le spună, îşi cercetează şi faptele pe care urmează să le săvârşească şi niciodată nu va trece peste hotarul bunei şi virtuoasei purtări.

Cuvintele insuflate de Har ale creştinului au întotdeauna delicateţe şi nobleţe. Acestea sunt cele care dau naştere dragostei şi aduc pace şi bucurie. Dimpotrivă, vorbirea în deşert naşte ură, vrăjmăşii, supărări, certuri, tulburări şi războaie.

Aşadar, totdeauna să avem nobleţe. Niciodată să nu iasă din gura noastră cuvântul rău, cuvânt care nu este dres cu Harul lui Dumnezeu, ci totdeauna cuvinte bune care vădesc nobleţea cea întru Hristos şi starea noastră sufletească bună.

Doxologie

Creştinul este dator să-L slăvească pe Dumnezeu, atât cu trupul, cât şi cu sufletul său. De altfel amândouă aparţin lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu are dreptul să le necinstească şi să le strice, ci să le păstreze sfinte şi să se folosească de ele cu multă recunoştinţă.

Cel ce îşi aminteşte că trupul şi sufletul său aparţin lui Dumnezeu, se poartă faţă de ele cu evlavie şi cu frică sfântă, păstrându-le curate de toată întinăciunea, petrecând într-o continuă comuniune cu Acela Care le sfinţeşte şi le întăreşte. Omul îl slăveşte pe Dumnezeu cu trupul şi cu sufletul său mai întâi atunci când îşi aminteşte că a fost sfinţit de Dumnezeu şi s-a unit cu El, iar apoi, când îşi uneşte voia sa cu voia lui Dumnezeu, astfel încât să împlinească totdeauna voia Lui cea bună şi desăvârşită. Un astfel de om nu trăieşte pentru sine însuşi, ci pentru Dumnezeu. Lucrează pe pământ pentru împărăţia lui Dumnezeu. Îl slăveşte în toate pe Dumnezeu, în cuvinte şi în fapte. Faptele sale, care sunt săvârşite spre binele aproapelui, sunt prilej de slăvire a numelui lui Dumnezeu. Viaţa sa străluceşte de lumină dumnezeiască şi se face astfel povăţuitor către Dumnezeu pentru cei care încă nu L-au cunoscut.

Sfântul Nectarie al Pentapolei, Învăţături, trad. din limba greacă de ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2008 (TEXT INTEGRAL)

Carte document: Sfantul Nectarie de Eghina – DE CE Papa si supusii lui S-AU DESPARTIT de Biserica lui Hristos

Cei care cred primesc Duhul Sfant, Care constituie totdeauna asezamantul Bisericii, infatisand-o pe ea Una, Sfanta si Soborniceasca. Cine dar poate sparge aceasta unitate? Este zadarnica asadar pretentia unei legaturi exterioare si a unei alte credinte, mai ales a uneia respinse de Scripturi, pentru a asigura mantuirea celor ce cred in Domnul Iisus Hristos.
Daca (Sfantul) Fotie nu exista, cu adevarat n-ar fi existat nici schisma, insa n-ar fi existat nici Ortodoxie, nici popoare ortodoxe, ci ar fi existat o robie spirituala si un mod de gandire religios si etnic gresit. Pe amandoua acestea Fotie le-a salvat prin lupta lui impotriva invaziei apusene.

Sfantul Nectarie de Eghina

Catre cititori (Prefata la editia I)

Avem cinstea sa vestim obstii credinciosilor ortodocsi ai Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti editarea lucrarii noastre despre schisma care exista intre fostele Biserici surori, cea Rasariteana si cea Apuseana, in care examinam cauzele care au provocat schisma, cauzele perpetuarii acesteia, posibilitatea sau imposibilitatea ridi­carii acesteia si care sunt motivele care impiedica unirea.

Aceasta lucrare a noastra poate fi numita Istoria Schismei, fiindca a fost scrisa pe baza faptelor istorice, cu precizie istorica si fara partinire.

Scopul pe care l-am avut in vedere a fost cautarea adevarului si numai a adevarului si proclamarea acestuia in vederea apararii drepturilor Bisericii Rasaritene, in baza carora teologii legalisti ai Bisericii Apusene, tratand in mod juridic aceasta chestiune, imputa Bisericii Rasaritene cau­zele schismei si motivele perpetuarii ei.

Studiul acesta, pe care l-am scris incepand de pe la anul 1895, este alcatuit din doua volume. Pornind de la punerea bazelor celor doua Biserici, examinam dezvoltarea lor isto­rica, regimul de guvernare al fiecareia, relatiile, acordurile, dezacordurile, disputele dintre ele, schismele si cauzele lor; judecam cauzele si ne pronuntam opinia ca o concluzie a celor spuse, incheind cu evenimentele de dupa sinodul desfasurat la Florenta, carora le-a pus capat caderea Constantinopolului.

Ne-am impartit studiul in doua parti, cuprinse fiecare in volume separate. Volumul intai incepe cu primele vea­curi, adica de la intemeierea Bisericii, si se incheie cu moartea lui Fotie; volumul al doilea, de la moartea lui Fotie pana la caderea Constantinopolului sub turci.

O mare parte a studiului cuprins in primul volum a fost publicat deja in anul 1895 in revista Ligii Sfinte. Ulterior aceasta prima parte a fost dezvoltata inca mai mult in cadrul unei noi prelucrari, la care vom adauga si o a treia parte care incepe de la caderea Constantinopolului sub turci si ajunge pana in zilele noastre si pe care o vom publica mai tarziu.

Eghina, la 15 februarie 1911 Nectarie, Episcopul Pentapolei

Cuvantul traducatorului

Dupa cea dintai editare, in anul 1911, studiul Sfantului Nectarie despre cauzele schismei (ruperii) Bisericii Apusene de Biserica lui Hristos cea Una nu a mai vazut lumina tiparului timp de 87 de ani. Este o perioada neasteptat de lunga – socotind calitatile expunerii si temeinicia analizei autorului – perioada in care Bisericile Ortodoxe au strabatut, unele din ele robia comunismului ateu, iar altele au fost impinse intr-un proces lent, dar constant, numit de refacere a unitatii bisericesti din care Apusenii s-au rupt la inceputul celui de-al doilea mileniu crestin. in paralel, Confesiunea Catolica a trecut prin trans­formarile Conciliului Vatican II (1962-1965), in urma caruia si-a deschis, inca mai mult, frontul refacerii impartasirii comune bisericesti, in sensul in care aceasta este inteleasa si stabilita de cercurile conducatoare ale Catolicismului.

Intentiile sincere de apropiere si punerea lor in fapta nu pot aduce rezultatul dorit – „ca toti sa fie una” – decat daca se zidesc pe invatatura descoperita oamenilor de Mantuitorul Hristos si drept inteleasa in si de Biserica cea Una a Apostolilor si a Sinoadelor Ecumenice. Si in numeroasele cazuri in care s-a urmat aceasta cale, cu luminarea si lucrarea Duhului Sfant, cei rataciti s-au reintors in staulul autentic si unul al Arhipastorului Bisericii – Hristos.

La nivelul dialogurilor oficiale de unire, insa, se vede ca cei aproape o suta de ani scursi de la initierea lor prin enciclicele Patriarhului Ioachim al III-lea (1902, 1920) si acumularea unei uriase literaturi teologice conexe, n-au putut produce acele corecturi esentiale ale invataturii dogmatice care separa crestinismul apusean de Adevar. Temele supuse discutiilor au fost interpretate si decantate de-a lungul timpului in multiple feluri, mai mult sau mai putin apropiate de teologia Sfintilor Parinti si a Sinoadelor Ecumenice, dand nastere uneori unor viziuni valoroase din perspectiva Ortodoxa, in duhul careia daca s-at inainta, scopul declarat al dialogurilor – revenirea celor rataciti la Dreapta Credinta – ar deveni mai apropiat.

Pe de alta parte, au fost construite conceptii noi si revi­zuite altele mai vechi: „Biserici surori”; „mostenirea apos­tolica comuna” inteleasa in mod diferit si manifestata in forme diferite, dar deopotriva de autentice si de evanghe­lice (Vezi Enciclica Unitatis redintegratio14 in Acta Synodalia Sacrosancti Concilii oecumenici Vaticani II, Periodus I.); un „nou mod de exercitare a primatului papal (Vezi Enciclica Ut unum sint a Papei Ioan Paul al II-lea si cuvantarea Papei Benedict al XVI-lea din 30 noiembrie 2006 de la Constantinopol)”; revizuirea antitezei traditionale dintre invatatura triadologica augustinian-apuseana si cea rasaritean-capadociana ca substrat al lui Filioque; acceptarea de catre pleroma Bisericii, ca baza teologica a unirii, a textelor comune elaborate la intrunirile comune s.a.

In lumina acestor noi evolutii, initiativa traducerii stu­diului vechi de o suta de ani al Sfantului Nectarie apare oare ca anacronica? Traducatorii au trecut prin aceasta ingrijorare, care, insa, le-a fost risipita in mod „oficial” la una din recentele intalniri de evaluare a dialogului ortodoxo-catolic desfasurata la Tesalonic in data de 20 mai 2009. Dintre inaltii participanti, Cardinalul Walter Kasper, insarcinatul, la acea vreme, din partea Vaticanului pentru dialogul cu Biserica Ortodoxa, evaluand mersul dialogului, reafirma vechile conceptii de intaietate ale episcopului Romei, spunand: „Partea ortodoxa recunoaste faptul ca Biserica este o realitate la nivel local, regional si mondial, iar potrivit canonului 34 Apostolic, la fiecare dintre aceste niveluri este necesara existenta unui primat, prin urmare si la nivel mondial, nivel la care, potrivit atat traditiei rasa­ritene, cat si celei apusene a primului mileniu, primul nu poate fi decat episcopul Romei”(Conform discursului inca nepublicat al Cardinalului Kasper la intrunirea mentionata. Cuvintele Cardinalului citate in continuare sunt preluate din acelasi discurs). Ca argumentatie de sprijin ofera un rezumat retrospectiv al unor momente din istoria Bisericii, care subliniaza, in opinia lui, rolul hotarator al Scaunului Roman in pastrarea dreptei credinte si, deopotri­va, recunoasterea intaietatii lui in lumea crestina: Sinodul de la Constantinopol din 381 (al II-lea Ecumenic), cel de-al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), scrierile Sfantului Clement Romanul, ale Sfintilor Ignatie de Antiohia si Irineu de Lugdunum, infrangerea iconomahiei, sinodul local de la Sardica (343-344) cu asa-zisa recunoastere a dreptului de recurs al Papei Romei, interventiile Papei Iulius in Rasarit (341) in contextul disputelor legate de soarta Sfantului Atanasie, care recursese la sprijinul episco­pului Romei. Cu o nuanta de concesie, primatul este ala­turat de Kasper ideii de pastrare a unei oarecare legaturi cu sinodalitatea, legatura care „este important a fi supusa cercetarii”, intrucat face parte din Traditia Bisericii. Tradi­tia aceasta, continua Cardinalul, „constituie fundamentul celui de-al II-lea Sinod de la Niceea” (al VII-lea Ecumenic, 787) unde „s-a constatat cu claritate ca pentru recunoasterea ecumenicitatii unui Sinod este determinanta conlucrarea episcopului Romei, pe cand in ceea ce-i priveste pe ceilalti Patriarhi, se vorbeste doar despre acordul lor”. Ne indeam­na apoi sa urmam chemarea Papei Ioan Paul al II-lea, care ne cere „sa cautam un tip nou de exercitare a primatului, care sa fie acceptat de catre ambele parti, cu pastrarea esentei dogmei”(Enciclica Ut unum sint, 1995).

Increzator in legitimitatea modului apusean de intele­gere a primatului, Cardinalul il citeaza pe profesorul Joseph Ratzinger, actualul Papa, care afirma in 1976 la Graz ca „Roma nu trebuie sa pretinda nimic mai mult de la Rasariteni decat ceea ce era in vigoare si era trait in primul mileniu”, cu actualizarea din 1987, potrivit careia „simpla intoarcere la Biserica primara dupa sfarsitul Bisericii de tip imperial si decaderea figurii Cezarului nu este o solutie nici din punct de vedere teologic. Este necesar sa existe un mers inainte”(Vezi J. Ratzinger, Theologische Prinzipienlehre, München, 1982, 20 si Kirche, Ökumene und Politik, Eisiedeln, 1987, 76 si urm.). Subintelege aici strategia permiterii unui grad de sinodalitate care sa faca primatul mai atragator pentru lumea ortodoxa „astfel incat sa ajute la restaurarea comuniunii depline in noile conditii istorice ale mileniului al treilea”. Modelul il ofera chiar Cardinalul in continuarea discursului: o Biserica hibrid, de vreme ce „tinta nu este aceea de a exista o Biserica unita (Einheitskirche), insa nici adoptarea de catre Rasarit a sistemului legal apusean”. Exemplul de urmat este cel oferit de Conciliul Vatican II prin recunoasterea „dreptului Bisericilor Rasaritene de a se guverna potrivit propriilor lor reguli (Enciclica Unitatis redintegratio 16.)” si permisiunea acor­data „Bisericilor catolice rasaritene” (uniate) de a-si alege in sinoade particulare episcopii, carora ulterior Papa „le acorda comuniunea”, formula care, concluzioneaza Cardi­nalul, „conciliaza in foarte mare masura autonomia patriar­hala cu primatul Romei”. Acest hibrid nu este altceva decat readucerea in actualitate a formulei de unire a sinodului de la Ferrara-Florenta (1439-45), fata de care Cardinalul Kasper nu-si ascunde admiratia, formula care adaugase la definitia primatului anumite elemente care intareau privile­giile traditionale ale „celorlalte Patriarhii” (Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim) fara a solutiona insa fondul problemei – inovatiile in dogme.

Tocmai aceste argumente istorice in favoarea primatu­lui ale oficialului Vaticanului sunt analizate si demontate unul cate unul de Sfantul Nectarie in studiul de fata, sugestiva fiind pentru cititor, desi deloc surprinzatoare, constatarea continuitatii aceleiasi argumentatii la teologii de azi ai Vaticanului cu cea a celor din vechime, in ciuda declaratiilor repetate de reconsiderare in lumina patristica a bazei teologice a Catolicismului.

Sfantul Nectarie adopta ca metoda de lucru infatisarea evenimentelor asa cum reies ele din documentele istorice si patristice, limitand propriul comentariu la masura nece­sarului si lasand cititorului libertatea de a le evalua si de a intelege mersul real al lucrurilor. in acest sens, urmarind de-a lungul istoriei bisericesti substratul pe care se con­struia structura care avea sa constituie in mileniul al doilea crestin formatiunea de tip eclesial numita Biserica Romano-catolica, studiul localizeaza in literatura istoriografica si patristica verigile principale ale sirului de argumente pe care teologii apuseni le invoca in favoarea eclesiologiei catolice, verigi pe care le desface si analizeaza folosindu-se de critica istorica si de critica de texte accesibila in vremea sa.

La traducerea in limba romana a acestui prim volum al Studiului, am cautat sa redam documentele patristice si istoriografice inserate de Sfantul Nectarie folosind textele critice existente astazi. De asemenea, ne-am straduit sa depistam cat mai precis si deplin sursele bibliografice ale autorului, surse pe care de cele mai multe ori le prezinta sumar, prin prescurtari pe alocuri dificil de inteles si de localizat, situatie datorata desigur folosirii de catre Sfant a unor reguli de citare mai putin stricte. Aceste neajunsuri tehnice nu diminueaza insa cu nimic substanta expunerii si estetica limbajului folosit. in anumite puncte traducatorul a adaugat unele lamuriri referitoare la notiuni teologice, evenimente istorice si persoane in scopul informarii supli­mentare a cititorilor. Desi am socotit ca multe din frag­mentele istorico-patristice mai restranse citate de Sfantul Nectarie necesitau o redare mai extinsa a respectivelor contexte, nu am facut-o, din cauza iconomiei spatiului.

Textul studiului a fost tradus dupa a doua sa editie, realizata si tiparita la Atena, in 1998, de Nectarie D. Panagopoulos, caruia ii multumim in numele credinciosilor ortodocsi din Romania pentru ingaduirea folosirii acestei editii, nadajduind sa dobandim ajutorul lui Dumnezeu pentru continuarea talmacirii in limba romana a celorlalte scrieri ale Sfantului Nectarie, care sunt autentice izvoare contemporane de dreapta teologhisire.

La Sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel 29 iunie 2011

Picaturi de intelepciune

Picaturi de intelepciune

"Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii."

"Nu este de ajuns sa ne departam de rau, ci trebuie sa facem si binele."

"Cine are bogatia lumii acesteia si se uita la fratele lui care este in nevoie si isi inchide inima fata de el, cum ramane in acela dragostea lui Dumnezeu?"

                                                    citate din Biblie

"Daca vom aduna aici mai mult decat cele absolut necesare pentru intretinerea noastra, vom fi osanditi de Dumnezeu in ziua Judecatii intocmai ca ucigasii de oameni. Si aceasta deoarece, desi am fi putut izbavi de la moarte multi oameni cu banii nostri, nu am facut aceasta, ci am ramas nepasatori."

                                                      Sfantul Atanasie cel Mare

"Linistea este inceputul curatirii sufletului."

"Omul slab este cel care nu-si poate ascunde tainele sale. Tare este cel care isi stapaneste mania. Rabdator este cel care isi poate ascunde nefericirea sa. Bogat este cel care se multumeste cu cele absolut necesare. Lacomul de averi nu se bucura niciodata de cele care le are, ci se mahneste pentru cele care ii lipsesc."

"Nimic din lucrurile omenesti nu ar fi existat daca la orice lucru pe care l-am fi intreprins ne-am fi gandit la nereusita. Deoarece intotdeauna langa cultivarea pamantului se afla nerodirea, langa afacerile negustoresti, naufragiul, langa casatorie, vaduvia, langa educatia copiilor, lipsa lor. Cu toate acestea, pe toate le intreprindem si ne sprijinim pe cele mai bune nadejdi incredintand savarsirea lor lui Dumnezeu, Care randuieste toate lucrurile noastre."

" Sa imiti pamantul, omule, si sa rodesti ca el. Sa nu te arati mai rau decat el, cel neinsufletit. Deoarece acela nu scoate roadele pentru propria lui desfatare, ci ca sa-ti slujeasca tie, in timp ce tu rodul bunatatii pe care il faci il aduni pentru tine."

"Cat de mare este Dumnezeu, care sunt dimensiunile Lui si cum este esenta Lui, unele ca acestea sunt primejdioase pentru cel ce intreaba si necunoscute pentru cel ce este intrebat. Tamaduirea amandurora este tacerea."

"Este cu neputinta ca marea sa ramana aceeasi pentru multa vreme. Deoarece suprafata ei foarte linistita din timpul verii, dupa putina vreme vei vedea cum se tulbura dintr-odata de vanturi, iar apoi marea infuriata de furtuna o sa vezi cum se acopara repede de o adanca liniste. Tot astfel si lucrurile vietii se preschimba usor intr-amandoua directiile."

                                                      Sfantul Vasile cel Mare

citate din cartea "Picaturi de intelepciune", Editura Evanghelimos, 2007