HRISTOS A INVIAT !
„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând...“
Eveniment
central în istoria mântuirii, Învierea Domnului ocupă un loc
privilegiat în anul liturgic ortodox, fiind cea mai mare sărbătoare a
Bisericii. De la începutul creştinismului, Învierea Mântuitorului a fost
serbată şi ca amintire a evenimentului istoric respectiv, o dată pe an,
dar şi în cadrul fiecărei săptămâni în ziua duminicii, zi rezervată
adunărilor creştine şi Euharistiei.
În primele veacuri, Învierea se sărbătorea în cadrul aşa-numitului Triduum pascal, care cuprindea Vinerea Patimilor, numită şi Paştele Crucii, Sâmbăta Mare şi Duminica Învierii. În jurul acestui nucleu eortologic s-au dezvoltat atât perioada de pregătire (Săptămâna Patimilor, apoi Postul Mare şi perioada Triodului) cât şi cea de după-prăznuire (Săptâmâna Luminată şi întreaga perioadă a Penticostarului). Mărturii timpurii privitoare la Praznicul Învierii Domnului aflăm din scrierile semnate de Meliton de Sardes (secolul al II-lea), Sfântul Irineu de Lyon, Ipolit al Romei, Tertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei şi Origen (secolul al III-lea). La mijlocul secolului al IV-lea, Sfântul Efrem Sirul a compus imnuri pentru Paşti, destinate uzului liturgic. Pelerina Egeria, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, aminteşte de slujba Învierii, care avea loc la Ierusalim la Mormântul Domnului, şi de procesiunile ce o însoţeau, precum şi de slujba specială a Vecerniei, oficiată pe Sion. Toată Săptămâna Luminată se oficiau slujbe speciale şi Egeria precizează că, în afara lecturilor din Evanghelie privitoare la Învierea Domnului, se cântau ,,imne şi antifoane adecvate zilei şi locului", deci existau în cult alcătuiri imnografice pentru această mare sărbătoare.
Între secolele al VI-lea şi al VIII-lea se dezvoltă imnografia praznicului Paştilor
Într-adevăr, în tradiţia mănăstirilor palestiniene, Sfântul Ioan Damaschin este acela care alcătuieşte atât Canonul de la privegherea pascală, cât şi prima parte a slujbelor Învierii din duminici, pe cele opt glasuri, punând temelia Octoihului. Cea mai frumoasă compoziţie imnografică a Sfântului Ioan Damaschin rămâne Canonul Utreniei Paştilor (cu irmosul "Ziua Învierii…"), inspirat din cuvântările la Paşti ale Sfântului Grigorie Teologul.
Slujbele Săptămânii Patimilor şi ale zilelor Sfintei Învieri încep să se contureze în forma aproximativă pe care o păstrăm până astăzi între secolele al IX-lea şi al XI-lea, după tradiţia studită, iar finalizarea lor va coborî până în secolul al XIV-lea, odată cu uniformizarea tipicului bizantin. Definitivarea formei acestor slujbe este atribuită de către liturgiştii moderni tradiţiei monastice. Tot tradiţiei monastice, îndeosebi celei cristalizate în Sfântul Munte Athos între secolele al VIII-lea - al XII-lea ş.u., îi datorăm şi rânduielile liturgice din Săptămâna Luminată.
Troparul Sfintelor Paşti leagă Taina Învierii lui Hristos de taina învierii de obşte
Alcătuirile imnografice ale sărbătorii sunt puţine la număr, dar pline de semnificaţii: troparul, Canonul Sfântului Ioan Damaschin, pe glasul I, ipacoi, condac, icos, luminândă şi patru stihiri cu Slava lor, la care se adaugă unele stihiri preluate din slujba duminicilor din Octoih. În aceste compoziţii putem urmări interpretarea ortodoxă a evenimentului Învierii.
Troparul Praznicului Sfintei Învieri sintetizează în chip minunat întreaga teologie a bucuriei prilejuite de mântuirea lumii: "Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le" este de fapt o mărturisire a învierii, o exclamaţie de bucurie şi de încredere în lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Învierea Lui este "începătură a învierii celor adormiţi" (I Corinteni 15, 20). Astfel, troparul Sfintelor Paşti leagă taina Învierii lui Hristos de taina învierii de obşte.
La Înviere, Hristos coboară în adâncul fiinţei noastre şi ne smulge din întuneric. Acest mesaj deschide Canonul Paştilor: "Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă". Cu adevărat, Învierea lui Hristos, ca rod al jertfei şi al şederii Sale în mormânt aduce lumii viaţă, scoţând-o din moarte, din întuneric şi din stricăciune: "Să mergem dis-de-dimineaţă şi, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, tuturor viaţă răsărind". Hristos este asemănat în acest text liturgic cu un soare, de la care vine lumina pentru întreaga lume, căci El luminează toate. Iar lumina lui Hristos izvorăşte tocmai din Mormântul Domnului, risipind astfel întunericul morţii şi aducând tuturor lumina vieţii, simbolizată de lumânările aprinse.
Învierea Mântuitorului, temeiul ultim al pururea-fecioriei Maicii Sfinte
În rânduiala Utreniei Paştilor, unul dintre textele liturgice stabileşte o relaţie interesantă între mormântul cu peceţile nestricate din care a înviat Hristos şi pururea-fecioria Maicii Domnului, arătând că Hristos S-a născut dintrînsa fără să-i strice fecioria, la fel cum a înviat din mormânt, fără să-i strice acestuia peceţile: "Păzind peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei prin naşterea Ta, şi ne-ai deschis nouă uşile Raiului". Înţelegem din textul acesta faptul că Învierea Mântuitorului este temeiul ultim al pururea-fecioriei Maicii Sfinte.
Condacul Învierii sintetizează întreaga teologie a Praznicului, în sensul pogorârii lui Hristos la iad şi a izbăvirii întregului neam omenesc: "De Te-ai pogorât în mormânt, Cel ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit şi ai înviat, ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă! Şi Apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cel ce dai celor căzuţi înviere".
Şederea lui Hristos în mormânt are semnificaţia zdrobirii iadului şi a omorârii morţii, căci zice un alt irmos: "Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase...". Pogorârea lui Hristos la iad are sensul zdrobirii acestuia şi al biruinţei vieţii asupra morţii. Tocmai de aceea, pe icoanele Pogorârii la iad, Hristos apare în iad nu ca un prizonier al acestuia, ci ca învingătorul său, eliberatorul celor care erau închişi acolo. În acelaşi sens, un alt tropar proclamă: "Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice; şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul ei, Cel Unul Binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri şi preaslăvit".
Duminica Paştilor este ziua pregustării din Împărăţia Cerurilor
Câteva texte din Canonul Învierii îl înfăţişează pe Hristos sub chipul Mielului înjunghiat pentru mântuirea lumii: "Ca un mieluşel de un an, cununa cea binecuvântată de noi, Hristos, de voie pentru toţi S-a jertfit, Paştile cele curăţitoare; şi iarăşi din mormânt a strălucit nouă...". Această asemănare între Hristos şi miel este întemeiată pe jertfele vechi-testamentare, în care mieii erau aduşi ca jertfă pentru curăţirea păcatelor poporului. Aşa cum spune alt tropar: "Parte bărbătească ca Cel ce a deschis pântecele fecioresc fost-a Hristos, iar ca o hrană, mieluşel s-a chemat. Şi fără prihană a fost, Paştile noastre, Cel ce n-a gustat întinăciune; şi ca un Dumnezeu adevărat, desăvârşit s-a numit". În Vechiul Testament, cei întâi născuţi ai unei familii trebuiau închinaţi la Templu, fiind socotiţi afierosiţi lui Dumnezeu. Toate acestea: atât mieii fără meteahnă, cât şi cei întâi născuţi de parte bărbătească, nu sunt altceva decât prefigurări vechi-testamentare ale lui Hristos. Mielului îi este asociată deci ideea de jertfire, de jertfă pentru păcat. Iată mărturia textului imnografic despre Hristos Cel jertfit: "Mântuitorul meu, Jertfa cea vie şi nejertfită, ca un Dumnezeu, pe Tine însuţi de voie aducându-Te Tatălui, ai sculat pe Adam cu tot neamul, înviind din mormânt" (Cântarea a VI-a). Observăm din text că Jertfei lui Hristos îi este asociată sintagma "Jertfa cea vie şi nejertfită". Formularea aceasta trebuie înţeleasă în sens euharistic, căci în Sfânta Împărtăşanie, Hristos este viu, adică prezent cu adevărat, şi în acelaşi timp jertfa Sa în Liturghie nu este una jertfită, ci nesângeroasă.
Duminica Paştilor este ziua pregustării din Împărăţia Cerurilor, ale cărei porţi sunt deschise prin Învierea din morţi a Mântuitorului. În sensul acesta, auzim în noaptea Sfintei Învieri, cântându-se: "Cât este de sfântă, cu adevărat, şi întru totul prăznuită această noapte de mântuire şi strălucită, mai înainte vestitoare fiind a zilei celei purtătoare de lumină, a Învierii, în care Lumina cea fără de ani cu trupul, tuturor a strălucit". Ziua Învierii vesteşte ziua veacului viitor, aceasta fiind numită "ziua cea purtătoare de lumină", căci atunci toţi cei ce au umblat în lumina lui Hristos, vor fi făcuţi părtaşi pentru veşnicie luminii Împărăţiei cereşti. Învierea are astfel o dimensiune eshatologică, inaugurând ziua a opta a veacului viitor.
În ceea ce priveşte Luminânda Praznicului, ea exprimă foarte clar faptul că Hristos se face asemenea lui Adam, Îşi asumă stricăciunea acestuia ce vine din cădere, pentru a restaura condiţia întregii naturi umane. Hristos reaşază lumea în sensul pe care Dumnezeu i-l dăruise prin creaţie, chemând-o la îndumnezeire şi dăruindu-i posibilitatea realizării acestei îndumnezeiri. Tocmai de aceea, Praznicul acesta devine "Paştile nestricăciunii", adică trecerea de la stricăciune şi moarte la nestricăciune şi viaţă, aducând lumii întregi mântuire: "Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând, Paştile nestricăciunii - lumii de mântuire".
Imnografia marelui praznic al Învierii Domnului este strălucitoare şi
plină de adânci înţelesuri teologice şi duhovniceşti, precum şi de
aluzii scripturistice. Ea constituie o adevărată exegeză a textului
evanghelic şi reflectă totodată geniul marilor predicatori ai Veacului
de aur. Cu toate că nu întâlnim o abundenţă de alcătuiri liturgice, ci
slujba întreagă îşi păstrează un caracter arhaic, sobru, textele, deşi
mult mai puţin numeroase decât la alte sărbători, conţin în cuvinte
puţine esenţa teologică a praznicului.
pentru înfrânarea şi pentru biruinţa Ta, pentru moartea şi pentru învierea Ta, – dorim să-Ţi cântăm şi noi într-un nesfârşit cor nesfârşita noastră mulţumire pentru răscumpărarea pe care ne-ai adus-o prin Patimile Tale şi pentru Mântuirea pe care ne-ai dat-o prin Învierea Ta.
În strălucita Ta Înviere noi sărbătorim cea mai desăvârşită şi atotcuprinzătoare biruinţă.
În Învierea Ta se împlinesc toate profeţiile trecutului şi de la ea încep toate făgăduinţele viitorului.
La Învierea Ta se sfârşesc mărturia şi patimile Tale şi de la ea pornesc nădejdea şi aşteptările noastre. Învierea Ta, Iisuse Doamne, este cea mai strălucită înălţime. De la ea se văd înapoi toate pătimirile, pe care răscumpărându-le, ai făcut să sfârşească totul în lumină şi bucurie.
Şi de la ea se vede înainte toată slava pe care ai pregătit-o Tu spre viitorul – pentru noi – cu neputinţă acum de pătruns din pricina nebănuitei lui străluciri.
În timp ce oricare altă sărbătoare se cuprinde numai pe sine însăşi, Sărbătoarea Învierii Tale, Iisuse, Dumnezeul nostru, le cuprinde pe toate câte au fost înainte de ea şi câte vor mai fi în urmă, până în veci şi veci.
Istoria datei sărbătoririi Sfintelor Paşti se identifică cu
însăşi istoria creştinismului. Învierea Domnului, fiind evenimentul cel
mai sfânt care stă la temelia credinţei creştine, a polarizat de la
început atenţia generală în vederea posibilităţii prăznuirii ei în
aceeaşi zi de către toţi creştinii. Este o năzuinţă de o importanţă
primordială şi priveşte religia creştină în genere pe fiecare ramură a
creştinismului în parte şi, cu atât mai mult, Biserica Ortodoxă.
Dacă celelalte sărbători creştineşti cu data fixă, praznice împărăteşti sau în cinstea Maicii Domnului şi a sfinţilor nu au prezentat dificultăţi în stabilirea datei lor, fiind acceptate de comun acord, data sărbătoririi Sfintelor Paşti a constituit o problemă.
Paştile cuartodeciman şi disputele pascale
Neputând face dintru început obiectul unei hotărâri apostolice sau canonice, precise şi autoritare, data serbării Paştilor a fost supusă unor variaţii legate de tradiţii locale, care au constituit cu timpul deosebiri mai mult de ordin practic privind cultul şi disciplina. Acele deosebiri s-au menţinut, fără a se rupe cu aceasta unitatea Bisericii, dar creându-se o stare de lucruri supărătoare, care putea da naştere la curente eretice. Ceea ce a determinat soluţionarea problemei sărbătoririi Sfintelor Paşti au fost cele două tradiţii şi practici pascale constatate în secolul al II-lea, "cvartodecimanii", care serbau Pasha iudaică (Pasha începea în seara zilei de 14 nisan) şi ceilalţi creştini care serbau ca Paşti Învierea Domnului. Deşi evenimentul cel sfânt al Învierii Domnului s-a petrecut într-un anumit moment din istoria omenirii, atunci când s-a pus problema prăznuirii lui, a trebuit să se aibă în vedere nu numai ziua istorică în sine, ci să se ţină cont şi de ziua săptămânii când a înviat Domnul, adică "Ziua întâi a săptămânii", aceasta fiind ziua săptămânii evreieşti (duminică), după precizarea Sfinţilor Evanghelişti Matei şi Marcu.
Învierea, sărbătoare anuală, dar şi săptămânală
De la început, în conştiinţa creştinilor şi a Bisericii creştine în genere a intrat prăznuirea acestei zile a săptămânii, Praznicul Învierii Domnului trebuind să devină nu numai o sărbătoare anuală, ci şi săptămânală. Din punct de vedere religios, această zi trebuia să înlocuiască ziua sâmbetei, căci Domnul, prin învierea Sa, S-a dovedit cu adevărat a fi Domn al Sâmbetei şi, din acest considerent, Paştile, "Sărbătoarea sărbătorilor", are multiple valenţe, fiind praznicul tuturor creştinilor. Trebuia în mod obligatoriu fixat într-o zi de duminică, iar de aici rezultă că el nu poate fi decât o sărbătoare cu dată mobilă, iar mobilitatea trebuie supusă unor norme care să o încadreze în perimetrul cel mai apropiat al timpului respectiv, ţinându-se cont şi de împrejurările istorice în care s-a petrecut Învierea Domnului.
Controversele pascale consemnate de Eusebiu de Cezareea
Biserica primelor veacuri lupta împotriva ereziilor, combătându-le şi condamnându-le, iar împotriva acţiunilor schismatice se apăra prin solidarizarea faţă de ambiţiile particulariste. Însă, în cazul deosebirilor de ordin practic, cum au fost cele care au dat motiv controverselor pascale, principala problemă era că ele se asociau şi cu tradiţii socotite apostolice, ceea ce îngreuna discuţia şi acordul. Începutul acestor deosebiri nu este bine cunoscut.
Cvartodecimanii, numeroşi în Asia preconsulară, au constituit motivul controverselor pascale din secolul al II-lea, care au pus în discuţie paşnică pe episcopii Policarp al Smirnei şi Anicet al Romei. Irineu scrie că Policarp s-a dus la Roma în timpul lui Anicet şi ar fi avut unele neînţelegeri privitoare la serbarea Paştilor. Nici unul din ei nu a putut să-l convingă pe celălalt ca "să ţină" sau "să nu ţină", fiecare din ei bazându-se pe o tradiţie veche: Policarp pe cea a Sfântului Ioan şi de la alţi Apostoli, Anicet pe obiceiul păstrat de la înaintaşii săi.
Deşi n-au căzut de acord, cei doi episcopi au rămas în raporturi bune şi în comuniune bisericească. Anicet i-a îngăduit lui Policarp să săvârşească Sfânta Euharistie la Roma şi creştinii au avut pace, "şi cei care ţineau, şi cei care nu ţineau". Eusebiu de Cezareea prezintă într-o notă obiectivă motivul sărbătoririi Paştilor, diferit ca dată de pasha iudaică, susţinând că Mântuitorul n-a serbat pasha iudaică la cină, ci s-a jertfit pe Sine, în ziua de pasha.
Importanţa acestor controverse se face tot mai vădită la sfârşitul secolului al II-lea, când are loc un conflict între episcopii Victor al Romei şi Policrat al Efesului. Pe la anul 190 sau curând după acest an, când deosebirile privitoare la data serbării Paştilor produceau discuţii pasionante la Roma, unde se găseau şi creştinii cuartodecimani din Asia, episcopul Victor s-a hotărât să condamne practica lor şi să pună astfel capăt deosebirilor şi controverselor pascale. Gestul intempestiv al împăratului Victor al Romei putea să coste o dezbinare bisericească periculoasă, dacă nu era stăvilită de înţeleptul Irineu, episcopul Romei, ierarh autoritar care, vorbind în numele episcopatului italic, a scris episcopilor mai însemnaţi din afară, lui Policrat al Efesului şi celor din Asia, invitându-i să se întrunească în sinod şi să adopte practica pascală romană, care era a celor mai multe biserici. Încercarea lui Victor al Romei de a-i forţa pe creştinii cvartodecimani să serbeze Paştile duminică după 14 nisan n-a reuşit; intervenţia lui şi atitudinea lui Policrat şi a sinodului de la Efes au dat prilej să se pronunţe şi alţi episcopi din provinciile Asiei Mici, care au luat poziţie împotriva serbării la 14 nisan şi pentru serbarea Învierii în duminica următoare.
Adunări de episcopi ţinute în Palestina, în Pont, în Osroene, în Italia, precum şi scrisori primite de la alţi episcopi (Vakhyllos, Corint), dovedeau că majoritatea Bisericilor erau pentru despărţirea Paştilor de pasha iudaică. În sprijinul practicii Bisericii sale, Policrat aducea numele Apostolului Filip, care ar fi murit în Hierapolis, în Frigia, numele Sfântului Evanghelist Ioan, ucenicul cel mai iubit al Domnului, pe al lui Policarp al Smirnei şi Sagaris, episcopi martiri, pe al lui Papirus şi Meliton de Sardes, care toţi au socotit ziua de 14 nisan ca adevărata zi de Paşti, conformându-se preceptelor evanghelice, fără a schimba nimic şi urmând cu aceasta "regulile de credinţă" şi adeverind pentru sine "că a trăit totdeauna în Hristos". Ceea ce îi lipsea lui Victor al Romei pentru a avea dreptate şi succes era metoda înţelegerii cu asiaticii.
"Într-o zi şi un timp în toată lumea"
În loc să-i încredinţeze că nu este în interesul general creştin ca Biserica lor să aibă altă practică pascală decât celelalte din Răsărit şi din Apus, el a vrut să facă un act de autoritate şi de ameninţare. Pe când Policrat îl asigura pe episcopul Romei că cvartodecimanii nu se abat de la credinţa Bisericii, episcopul Bisericii Romei, Victor, a căutat să excludă repede din comuniunea unitară a Bisericii toate comunităţile din întreaga Asie, socotindu-le eterodoxe. Era prima dată când un episcop lua o asemenea măsură gravă, "dar aceasta n-a plăcut tuturor episcopilor". Victor a fost mustrat şi îndemnat prin scrisori, între care cea mai însemnată era a Sfântului Irineu, vorbind în numele fraţilor din Galia, să nu excomunice "toate bisericile lui Dumnezeu care ţin din tradiţie un obicei vechi". Din scrisoarea lui Irineu aflăm că deosebirea privea nu numai ziua Paştilor, ci şi durata postului premergător. Nu se ştie dacă Victor şi-a retras excomunicarea, dar cei din Asia şi-au păstrat obiceiul conform canonului I al Sinodului din Arelate (314), ca toţi creştinii să ţină Paştile "într-o zi şi un timp în toată lumea".
Necesitatea realizării unităţii de opinie
Această stare de lucruri anticipase Sinodul I Ecumenic, constituind un motiv serios pentru hotărârea niceeană în problema sărbătoririi Sfintelor Paşti, istoricul bisericesc Eusebiu considerând această situaţie "un rău" pe care numai Dumnezeu putea să-l îndrepte şi împăratul Constantin (Viaţa lui Constantin, III, 5). Cu ajutorul lui Dumnezeu, episcopii şi împăratul au avut grijă ca în marele sinod de la Niceea să se ia o hotărâre pentru îndreptarea unei asemenea situaţii. Sinodul nu a formulat, de fapt, o regulă precisă, strict tehnică, pentru determinarea datei. Aceste principii stabilite de sinod au un caracter diriguitor, orientativ.
Cunoaştem măsura sinodului din documente contemporane şi mărturii istorice privitoare la măsurile sinodului: Epistola către Biserica Alexandriei şi Epistola circulară a împăratului Constantin către episcopi. Importanţa sinodului de la Niceea o prezintă Eusebiu ca vitală pentru întreaga comunitate creştină, împăratul hotărând "să adune întreagă oaste a lui Dumnezeu într-un sinod ecumenic" pentru a-l înfrunta pe "nevăzutul vrăjmaş" într-o bătălie hotărâtoare. Acest sinod al sobornicităţii ecumenice s-a ocupat "de potrivirea mersului prin vreme a lucrării mântuirii noastre - marcat prin sărbători anuale - cu crugul anual al corpurilor cereşti", în centru fiind sărbătoarea Sfintelor Paşti.
Dar în ce constă această potrivire între lucrarea de mântuire ce a avut loc într-un anumit timp şi prăznuirea ca atare a Sfintelor Paşti depinde şi de fixarea corectă a echinocţiului şi a lunii pline. Iar acest lucru era posibil prin respectarea cu regularitate a unor fenomene cereşti, după anumite grupe de ani, fixarea Paştilor fiind în funcţie de cursul celor doi luminători ai cerului, Soarele şi Luna, mersul Soarelui dând posibilitatea de a prevedea data echinocţiului, iar mersul Lunii dând posibilitatea de a determina ziua primei luni pline de după echinocţiul de primăvară. În funcţie de aceste reguli a fost stabilită la Sinodul I Ecumenic serbarea Paştilor. Hotărârea luată nu a făcut obiectul unui canon sau a unei decizii care să dea formula calculului pascal pentru asigurarea acordului şi uniformizării datei Paştilor. Epistola sinodului către Biserica din Alexandria dă creştinilor din Egipt, Libia şi Pentapole "vestea cea bună": s-a stabilit unitatea cu privire la serbarea Paştilor, iar epistola circulară a împăratului către episcopi dă acestei necesităţi caracterul unei obligaţii creştine, morale, imperioase, ca o poruncă dumnezeiască, sub ambele aspecte ale ei: serbarea de către toţi creştinii în aceeaşi zi şi nu o dată cu iudeii.
Acţiunea făcută de împăratul Constantin cel Mare în vederea convocării unui sinod care să clarifice data serbării Sfintelor Paşti are o cauză profund spirituală, întrucât, afirmă împăratul, "vrajba ascunsă în sânul Bisericii lui Dumnezeu este mai înspăimântătoare decât războiul sau decât o bătălie, oricât ar fi ea de grea". Îndemnul către episcopi de a face cunoscut ceea ce s-a hotărât avea un temei în virtutea căruia Paştile trebuiau serbate numai duminică, niciodată în aceeaşi zi cu iudeii şi nu de două ori în acelaşi an, căci "Mântuitorul ne-a deschis nouă alt drum, preasfintei noastre credinţe îi şade înainte o cale dăruită cu lege şi măreţie".
Istoria divergenţelor pascale ne convinge cu toate argumentele că se impune Bisericilor un acord în serbarea Învierii lui Hristos. Dintru început şi până azi, creştinii au fost criticaţi că se deosebesc în comemorarea marelui fapt creştin. Principiile pascale ale Sinodului Ecumenic nu s-au ţinut întocmai, calculele pascale erau diferite, s-au unificat târziu şi greu, s-au diferenţiat iarăşi şi au rămas aşa şi azi. Fixarea datei Paştilor la începutul lunii aprilie, în prima sau a doua duminică, se pare a fi cea mai apropiată şi de hotărârea niceeană, şi de adevărul istoric al Învierii Domnului. Din experienţa istoriei reiese posibilitatea doritei împreună-prăznuiri a Sfintelor Paşti. Dar problema cea mai mare şi mult mai dificilă decât tehnica stabilirii duminicii pascale este cea legată de duhul înţelegerii, al fraternităţii şi iubirii creştine.
Se cunosc acţiunile de împăcare ale Sfântului Atanasie al Alexandriei, atunci când între Roma şi Alexandria au apărut neînţelegeri pe această temă, ele fiind aplanate de conducătorul spiritual al Alexandriei, care, de dragul păcii, a renunţat de mai multe ori la calculele astronomilor alexandrini, corecte, de altfel, în favoarea Apusului şi tradiţiilor lui, pentru ca toţi creştinii să sărbătorească împreună Sfintele Paşti. Iar episcopul Irineu al Galiei, deşi vedea erori pascale ale creştinilor iudaizaţi din Răsărit, se opunea intransigenţei episcopului Victor al Romei de a-i excomunica, punând mai presus pacea şi înţelegerea ce trebuia să existe între ei. Astfel, prăznuirea la aceeaşi dată, în aceeaşi duminică, contribuie la consolidarea unităţii creştine, iar unitatea este dovadă grăitoare a Adevărului.
Ea este Sărbătoarea Biruinţei Veşnice.
Sărbătoarea Cântării Veşnice.
Sărbătoarea Inimii şi Fericirii Veşnice…
Slăvind Învierea Ta, noi ne cutremurăm de patimile Tale prin care ne-ai pregătit mântuirea. Şi ne închinăm îndelung-răbdării Tale, Mântuitorul nostru, mulţumindu-Ţi cu ochii scăldaţi în lacrimi pentru că ne-ai iubit atât de mult, încât ai primit să suferi şi să mori pentru mântuirea noastră.
Şi, slăvind Învierea Ta, ne scăldăm feţele şi inimile în bucuria negrăită a Împărăţiei Tale, ale cărei Porţi veşnice ni le-ai deschis şi prin care Te-ai dus înaintea noastră ca să ne pregăteşti un loc fiecăruia care Te va urma şi va iubi venirea Ta.
Cântându-Ţi Ţie din toată inima, ne bucurăm de Învierea Ta şi, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Te lăudăm şi Te preamărim pe Tine, Iisuse Hristoase, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, de acum şi până în vecii vecilor. Amin.
Traian Dorz
Învierea lui Hristos este punctul central al istoriei mântuirii,
fiindcă prin aceasta Mântuitorul restaurează omul şi întreaga creaţie,
aducându-i la maxima apropiere de Dumnezeu. Plină de simboluri, icoana
Coborârii la iad a Domnului Îl arată pe Iisus făcându-Şi drum prin
învelişul pământului, călcând în picioare porţile iadului, peste care Se
înalţă, şi ridicându-l pe Adam din osânda neascultării. Coborârea la
iad poartă în sine începutul înălţării omului, pentru care moartea
fizică devine doar o trecere, o cale de acces spre viaţa cea nouă,
veşnică.
Una dintre cele mai vechi reprezentări legate de Învierea lui Hristos este cea în care Apostolul Toma vede şi atinge rănile Mântuitorului ridicat din morţi, devenind un martor important al biruinţei hristice.
Apoi, scene reprezentând femeile de la mormânt datează încă din secolul al IV-lea. Pe sarcofagele romane din acelaşi secol, o cruce cu o coroană de flori şi o monogramă HR erau folosite pentru a simboliza Învierea, având reprezentaţi alături soldaţi dormind.
Istoricul iconografic al Învierii
Dintre formele timpurii de ilustrare a Învierii, cele cu femeile la mormânt şi cele cu Hristos şi Toma rămân şi astăzi o temă folosită des în arta Bisericii Ortodoxe. În schimb, tema principală folosită acum în icoanele de Paşti este alta.
Icoana obişnuită de Paşti e cunoscută sub numele de „Anastasis“ (termenul grec pentru „Înviere“), reprezentându-L pe Hristos biruitor asupra iadului, a morţii şi luându-l cu El pe Adam. Motivul anastasis a început să fie folosit mai des în icoane într-o perioadă în care exista un interes crescând pentru mijloacele de reprezentare a lui Hristos în momentele morţii şi Învierii Sale.
Schimbările care s-au produs de-a lungul timpului s-au legat de modul în care era Iisus pictat pe cruce şi scena în care El îl scoate pe Adam din iad.
În secolul al IX-lea şi al X-lea, scena Învierii devine din ce în ce mai mult evocată în picturi şi alte forme de reprezentare vizuală a Învierii. Începând cu secolul al X-lea, Ioan Botezătorul, regele David şi regele Solomon încep să apară în aceste icoane, iar pe parcursul secolelor următoare vor apărea şi alte personaje, precum Abel şi Samuel.
Variaţiile reprezentării iadului sunt, de asemenea, interesante. Porţi rupte, lacăte, bare, încuietori şi chei sau îngeri care îl păzesc pe diavol sunt tot atâtea simboluri ale răului care sechestrează, oprind accesul la lumină. Reticenţele de a reprezenta prea detaliat sau a pune prea mare accent pe imaginea iadului se simt pentru că partea superioară a icoanei, cu Iisus Care îl salvează pe Adam din rai, trebuie să se afle în centrul atenţiei.
Pogorârea la iad, semnul puterii lui Hristos
Sfântul Ioan Damaschinul, autorul Canonului Paştilor, scrie că: „Deşi Hristos a murit ca un om, iar sufletul Său S-a desprins din preacuratul Său trup, dumnezeirea Lui a rămas nedespărţită de amândouă, adică atât de trup, cât şi de suflet“. Acesta este motivul pentru care Hristos apare în iad nu în postura smerită, de rob, ci de Stăpân al vieţii şi al morţii, Biruitor al iadului, Izbăvitor al celor aflaţi aici. Şi veşmintele lui Hristos sunt diferite de cele purtate cât a vieţuit pe pământ. Nuanţa de galben-auriu simbolizează lumina slavei Celui Care este Lumina lumii. Poziţia corpului Mântuitorului stând deasupra uşilor sfărâmate ale infernului diferă de la un iconar la altul. În unele lucrări, Hristos este înfăţişat cu pas îndrăzneţ, vioi, sugerând aproape o grabă de a coborî în tenebre, pentru a-l salva pe Adam. În alte icoane, mai ales cele ruseşti, Iisus Se apleacă pentru a-l ridica pe părintele omenirii, aflat în genunchi împreună cu Eva. Icoana rusească este una care inspiră calm, linişte. Hristos este Stăpânul absolut, nu are de cine să se teamă. El priveşte cu duioşie la faţa lui Adam, care imploră iertare. Chipul lui, obosit de atâta aşteptare, se luminează la privirea Creatorului său.
Moise şi Sfântul Ioan Botezătorul arată celor din iad pe Cel proorocit de ei
Unul dintre exemplele cele mai bune de reprezentare a Învierii sunt icoanele ruseşti anonime din secolul al XV-lea. Nu există nici o îndoială privind ideea centrală redată în această operă: Iisus a coborât chiar în iad pentru a-l aduce pe Adam la El.
Hristos nu e reprezentat ca o victimă a morţii şi a răului, ci ca biruitorul Fiu al lui Dumnezeu, înveşmântat în slavă, Care prin moartea Lui a învins moartea lui Adam şi i-a eliberat pe cei care au fost ţinuţi prizonieri în iad. Icoana transmite ideea că Hristos a venit în salvarea lui Adam: hainele ocru-aurii ale Mântuitorului se desfăşoară în spatele Său în timp ce Se apleacă spre Adam; El apucă mâna dreaptă a lui Adam, ale cărui braţe sunt întinse pentru a-L întâmpina pe Răscumpărător.
Prin apariţia Sa în iad, Hristos deplasează spaţiul teofanic de la nivelul superior la cel inferior. Transfigurarea nu are loc pe un munte, punct de contact cu cerul, nici în partea de sus a icoanei, ci în jos. Ruptura de nivel între cer, pământ şi iad este consumată, totul este acum „deschis“.
În spatele lui Hristos e pictată ceea ce se numeşte o „mandorlă“ circulară, care este simbolul prezenţei divine inefabile şi este folosită şi în alte icoane, cum ar fi cea a Schimbării la Faţă. Cercul exterior al acestui simbol este albastru, cercul următor mai apropiat de interior are nuanţe albastre-verzui, iar peste cercul din centru, mai întunecat, linii aurii ce strălucesc din dreapta sugerează primele raze de lumină ale Învierii, şi chiar spre această parte, Mântuitorul îl trage pe Adam. Întunericul iadului a fost invadat de lumină, iar nuanţa de ocru a hainelor lui Adam reprezintă veşmintele slavei, ca o aluzie la noua viaţă spre care a fost ridicat.
În spatele lui Adam stau regele Solomon şi regele David, îmbrăcaţi în veşminte împărăteşti, cu coroană pe cap, strămoşi şi profeţi ai Mântuitorului. Ei Îl recunosc pe Hristos, arătând tuturor pe Cel despre Care profeţiseră şi a Cărui venire o vestiseră. În spatele lui Solomon îl putem vedea pe Ioan Botezătorul. Acesta este Înaintemergătorul care a pregătit calea Domnului, L-a precedat cu o moarte de martir şi a intrat înaintea Sa în iad, în acelaşi fel în care botezul său cu apă l-a precedat pe cel cu Duh Sfânt al lui Iisus.
Paştile lui Hristos, exodul din moarte spre viaţă
În dreapta, Eva îngenunchează cu mâinile ridicate în semn de rugăciune şi se uită atent spre Hristos; este îmbrăcată cu veşminte de un roşu aprins şi pare să împărtăşească împreună cu Adam libertatea pe care Iisus a adus-o lumii din iad. Eva este reprezentată într-un stil care aduce aminte prin postură şi îmbrăcăminte de Maica Domnului; de altfel, se cuvenea ca „maica omenirii“ să evoce figura celei care e mama Dumnezeului Întrupat, a noii omeniri care ia viaţă prin Hristos.
În spatele Evei este reprezentat Moise, cu Tablele Legii; ieşirea din Egipt şi promisiunea lui Dumnezeu asociate cu acest personaj biblic şi-au găsit împlinirea în acest nou exod din iad şi moarte. În spatele lui Moise pot fi observate alte personaje cunoscute din Biblie, care aşteaptă eliberarea din iad. Prezenţa profeţilor pare să vină de la sine. Ei au fost cei dintâi care au aşteptat şi vestit Învierea. Moise este reprezentantul primului Legământ şi martor al primului Paşti.
La picioarele lui Hristos, porţile iadului au fost rupte, iar personificarea răului apare în întunericul adâncului. Nuanţele închise folosite pentru pictarea iadului aduc aminte de peştera din icoanele Naşterii Domnului, a Învierii lui Lazăr şi a Răstignirii.
În partea superioară a icoanei, cele două vârfuri de piatră arată că „pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat“ (Matei 27, 51) în momentul morţii lui Hristos. Pe de altă parte, stâncile simbolizează cosmosul întreg şi reflectă lumina ieşită din adâncurile pământului. Lumea văzută şi nevăzută participă la Învierea Domnului.
Despicarea pietrelor din icoana Învierii pare să amintească de despărţirea apelor Mării Roşii din Vechiul Testament, când poporul lui Israel a plecat din sclavia Egiptului spre libertatea pământului făgăduinţei. Prin fiecare dintre aceste două evenimente biblice, Dumnezeu pregăteşte o cale de trecere spre libertate pentru poporul său. Trecerea (Paştile) Mării Roşii reprezintă sfârşitul tiraniei lui Faraon, aşa cum Sfânta Înviere a lui Hristos marchează omorârea morţii, a păcatului şi dobândirea vieţii celei noi.
Fie ca, urcând pe treptele imnelor sfinte, să trăim bucuria întâlnirii cu Hristos Cel Înviat!
*Grupaj realizat cu ajutorul celor din redactia blogului : Roxana Mateescu ; Dima Claudiu Daniel ; Stefania ; Tatiana Codrut si Daniela .
În primele veacuri, Învierea se sărbătorea în cadrul aşa-numitului Triduum pascal, care cuprindea Vinerea Patimilor, numită şi Paştele Crucii, Sâmbăta Mare şi Duminica Învierii. În jurul acestui nucleu eortologic s-au dezvoltat atât perioada de pregătire (Săptămâna Patimilor, apoi Postul Mare şi perioada Triodului) cât şi cea de după-prăznuire (Săptâmâna Luminată şi întreaga perioadă a Penticostarului). Mărturii timpurii privitoare la Praznicul Învierii Domnului aflăm din scrierile semnate de Meliton de Sardes (secolul al II-lea), Sfântul Irineu de Lyon, Ipolit al Romei, Tertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei şi Origen (secolul al III-lea). La mijlocul secolului al IV-lea, Sfântul Efrem Sirul a compus imnuri pentru Paşti, destinate uzului liturgic. Pelerina Egeria, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, aminteşte de slujba Învierii, care avea loc la Ierusalim la Mormântul Domnului, şi de procesiunile ce o însoţeau, precum şi de slujba specială a Vecerniei, oficiată pe Sion. Toată Săptămâna Luminată se oficiau slujbe speciale şi Egeria precizează că, în afara lecturilor din Evanghelie privitoare la Învierea Domnului, se cântau ,,imne şi antifoane adecvate zilei şi locului", deci existau în cult alcătuiri imnografice pentru această mare sărbătoare.
Între secolele al VI-lea şi al VIII-lea se dezvoltă imnografia praznicului Paştilor
Într-adevăr, în tradiţia mănăstirilor palestiniene, Sfântul Ioan Damaschin este acela care alcătuieşte atât Canonul de la privegherea pascală, cât şi prima parte a slujbelor Învierii din duminici, pe cele opt glasuri, punând temelia Octoihului. Cea mai frumoasă compoziţie imnografică a Sfântului Ioan Damaschin rămâne Canonul Utreniei Paştilor (cu irmosul "Ziua Învierii…"), inspirat din cuvântările la Paşti ale Sfântului Grigorie Teologul.
Slujbele Săptămânii Patimilor şi ale zilelor Sfintei Învieri încep să se contureze în forma aproximativă pe care o păstrăm până astăzi între secolele al IX-lea şi al XI-lea, după tradiţia studită, iar finalizarea lor va coborî până în secolul al XIV-lea, odată cu uniformizarea tipicului bizantin. Definitivarea formei acestor slujbe este atribuită de către liturgiştii moderni tradiţiei monastice. Tot tradiţiei monastice, îndeosebi celei cristalizate în Sfântul Munte Athos între secolele al VIII-lea - al XII-lea ş.u., îi datorăm şi rânduielile liturgice din Săptămâna Luminată.
Alcătuirile imnografice ale sărbătorii sunt puţine la număr, dar pline de semnificaţii: troparul, Canonul Sfântului Ioan Damaschin, pe glasul I, ipacoi, condac, icos, luminândă şi patru stihiri cu Slava lor, la care se adaugă unele stihiri preluate din slujba duminicilor din Octoih. În aceste compoziţii putem urmări interpretarea ortodoxă a evenimentului Învierii.
Troparul Praznicului Sfintei Învieri sintetizează în chip minunat întreaga teologie a bucuriei prilejuite de mântuirea lumii: "Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le" este de fapt o mărturisire a învierii, o exclamaţie de bucurie şi de încredere în lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Învierea Lui este "începătură a învierii celor adormiţi" (I Corinteni 15, 20). Astfel, troparul Sfintelor Paşti leagă taina Învierii lui Hristos de taina învierii de obşte.
La Înviere, Hristos coboară în adâncul fiinţei noastre şi ne smulge din întuneric. Acest mesaj deschide Canonul Paştilor: "Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă". Cu adevărat, Învierea lui Hristos, ca rod al jertfei şi al şederii Sale în mormânt aduce lumii viaţă, scoţând-o din moarte, din întuneric şi din stricăciune: "Să mergem dis-de-dimineaţă şi, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, tuturor viaţă răsărind". Hristos este asemănat în acest text liturgic cu un soare, de la care vine lumina pentru întreaga lume, căci El luminează toate. Iar lumina lui Hristos izvorăşte tocmai din Mormântul Domnului, risipind astfel întunericul morţii şi aducând tuturor lumina vieţii, simbolizată de lumânările aprinse.
Învierea Mântuitorului, temeiul ultim al pururea-fecioriei Maicii Sfinte
În rânduiala Utreniei Paştilor, unul dintre textele liturgice stabileşte o relaţie interesantă între mormântul cu peceţile nestricate din care a înviat Hristos şi pururea-fecioria Maicii Domnului, arătând că Hristos S-a născut dintrînsa fără să-i strice fecioria, la fel cum a înviat din mormânt, fără să-i strice acestuia peceţile: "Păzind peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei prin naşterea Ta, şi ne-ai deschis nouă uşile Raiului". Înţelegem din textul acesta faptul că Învierea Mântuitorului este temeiul ultim al pururea-fecioriei Maicii Sfinte.
Condacul Învierii sintetizează întreaga teologie a Praznicului, în sensul pogorârii lui Hristos la iad şi a izbăvirii întregului neam omenesc: "De Te-ai pogorât în mormânt, Cel ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit şi ai înviat, ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă! Şi Apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cel ce dai celor căzuţi înviere".
Şederea lui Hristos în mormânt are semnificaţia zdrobirii iadului şi a omorârii morţii, căci zice un alt irmos: "Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase...". Pogorârea lui Hristos la iad are sensul zdrobirii acestuia şi al biruinţei vieţii asupra morţii. Tocmai de aceea, pe icoanele Pogorârii la iad, Hristos apare în iad nu ca un prizonier al acestuia, ci ca învingătorul său, eliberatorul celor care erau închişi acolo. În acelaşi sens, un alt tropar proclamă: "Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice; şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul ei, Cel Unul Binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri şi preaslăvit".
Duminica Paştilor este ziua pregustării din Împărăţia Cerurilor
Câteva texte din Canonul Învierii îl înfăţişează pe Hristos sub chipul Mielului înjunghiat pentru mântuirea lumii: "Ca un mieluşel de un an, cununa cea binecuvântată de noi, Hristos, de voie pentru toţi S-a jertfit, Paştile cele curăţitoare; şi iarăşi din mormânt a strălucit nouă...". Această asemănare între Hristos şi miel este întemeiată pe jertfele vechi-testamentare, în care mieii erau aduşi ca jertfă pentru curăţirea păcatelor poporului. Aşa cum spune alt tropar: "Parte bărbătească ca Cel ce a deschis pântecele fecioresc fost-a Hristos, iar ca o hrană, mieluşel s-a chemat. Şi fără prihană a fost, Paştile noastre, Cel ce n-a gustat întinăciune; şi ca un Dumnezeu adevărat, desăvârşit s-a numit". În Vechiul Testament, cei întâi născuţi ai unei familii trebuiau închinaţi la Templu, fiind socotiţi afierosiţi lui Dumnezeu. Toate acestea: atât mieii fără meteahnă, cât şi cei întâi născuţi de parte bărbătească, nu sunt altceva decât prefigurări vechi-testamentare ale lui Hristos. Mielului îi este asociată deci ideea de jertfire, de jertfă pentru păcat. Iată mărturia textului imnografic despre Hristos Cel jertfit: "Mântuitorul meu, Jertfa cea vie şi nejertfită, ca un Dumnezeu, pe Tine însuţi de voie aducându-Te Tatălui, ai sculat pe Adam cu tot neamul, înviind din mormânt" (Cântarea a VI-a). Observăm din text că Jertfei lui Hristos îi este asociată sintagma "Jertfa cea vie şi nejertfită". Formularea aceasta trebuie înţeleasă în sens euharistic, căci în Sfânta Împărtăşanie, Hristos este viu, adică prezent cu adevărat, şi în acelaşi timp jertfa Sa în Liturghie nu este una jertfită, ci nesângeroasă.
Duminica Paştilor este ziua pregustării din Împărăţia Cerurilor, ale cărei porţi sunt deschise prin Învierea din morţi a Mântuitorului. În sensul acesta, auzim în noaptea Sfintei Învieri, cântându-se: "Cât este de sfântă, cu adevărat, şi întru totul prăznuită această noapte de mântuire şi strălucită, mai înainte vestitoare fiind a zilei celei purtătoare de lumină, a Învierii, în care Lumina cea fără de ani cu trupul, tuturor a strălucit". Ziua Învierii vesteşte ziua veacului viitor, aceasta fiind numită "ziua cea purtătoare de lumină", căci atunci toţi cei ce au umblat în lumina lui Hristos, vor fi făcuţi părtaşi pentru veşnicie luminii Împărăţiei cereşti. Învierea are astfel o dimensiune eshatologică, inaugurând ziua a opta a veacului viitor.
În ceea ce priveşte Luminânda Praznicului, ea exprimă foarte clar faptul că Hristos se face asemenea lui Adam, Îşi asumă stricăciunea acestuia ce vine din cădere, pentru a restaura condiţia întregii naturi umane. Hristos reaşază lumea în sensul pe care Dumnezeu i-l dăruise prin creaţie, chemând-o la îndumnezeire şi dăruindu-i posibilitatea realizării acestei îndumnezeiri. Tocmai de aceea, Praznicul acesta devine "Paştile nestricăciunii", adică trecerea de la stricăciune şi moarte la nestricăciune şi viaţă, aducând lumii întregi mântuire: "Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând, Paştile nestricăciunii - lumii de mântuire".
Cântarea biruinţei – Luca 24, 34
Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus
Hristos!… După cum sus în ceruri nenumăratele oştiri îngereşti Îţi cântă
neîncetat Ţie pentru smerenia şi pentru înălţarea Ta…
pentru înfrânarea şi pentru biruinţa Ta, pentru moartea şi pentru învierea Ta, – dorim să-Ţi cântăm şi noi într-un nesfârşit cor nesfârşita noastră mulţumire pentru răscumpărarea pe care ne-ai adus-o prin Patimile Tale şi pentru Mântuirea pe care ne-ai dat-o prin Învierea Ta.
În strălucita Ta Înviere noi sărbătorim cea mai desăvârşită şi atotcuprinzătoare biruinţă.
În Învierea Ta se împlinesc toate profeţiile trecutului şi de la ea încep toate făgăduinţele viitorului.
La Învierea Ta se sfârşesc mărturia şi patimile Tale şi de la ea pornesc nădejdea şi aşteptările noastre. Învierea Ta, Iisuse Doamne, este cea mai strălucită înălţime. De la ea se văd înapoi toate pătimirile, pe care răscumpărându-le, ai făcut să sfârşească totul în lumină şi bucurie.
Şi de la ea se vede înainte toată slava pe care ai pregătit-o Tu spre viitorul – pentru noi – cu neputinţă acum de pătruns din pricina nebănuitei lui străluciri.
În timp ce oricare altă sărbătoare se cuprinde numai pe sine însăşi, Sărbătoarea Învierii Tale, Iisuse, Dumnezeul nostru, le cuprinde pe toate câte au fost înainte de ea şi câte vor mai fi în urmă, până în veci şi veci.
Istoria datei de prăznuire a Sfintelor Paşti
Dacă celelalte sărbători creştineşti cu data fixă, praznice împărăteşti sau în cinstea Maicii Domnului şi a sfinţilor nu au prezentat dificultăţi în stabilirea datei lor, fiind acceptate de comun acord, data sărbătoririi Sfintelor Paşti a constituit o problemă.
Paştile cuartodeciman şi disputele pascale
Neputând face dintru început obiectul unei hotărâri apostolice sau canonice, precise şi autoritare, data serbării Paştilor a fost supusă unor variaţii legate de tradiţii locale, care au constituit cu timpul deosebiri mai mult de ordin practic privind cultul şi disciplina. Acele deosebiri s-au menţinut, fără a se rupe cu aceasta unitatea Bisericii, dar creându-se o stare de lucruri supărătoare, care putea da naştere la curente eretice. Ceea ce a determinat soluţionarea problemei sărbătoririi Sfintelor Paşti au fost cele două tradiţii şi practici pascale constatate în secolul al II-lea, "cvartodecimanii", care serbau Pasha iudaică (Pasha începea în seara zilei de 14 nisan) şi ceilalţi creştini care serbau ca Paşti Învierea Domnului. Deşi evenimentul cel sfânt al Învierii Domnului s-a petrecut într-un anumit moment din istoria omenirii, atunci când s-a pus problema prăznuirii lui, a trebuit să se aibă în vedere nu numai ziua istorică în sine, ci să se ţină cont şi de ziua săptămânii când a înviat Domnul, adică "Ziua întâi a săptămânii", aceasta fiind ziua săptămânii evreieşti (duminică), după precizarea Sfinţilor Evanghelişti Matei şi Marcu.
Învierea, sărbătoare anuală, dar şi săptămânală
De la început, în conştiinţa creştinilor şi a Bisericii creştine în genere a intrat prăznuirea acestei zile a săptămânii, Praznicul Învierii Domnului trebuind să devină nu numai o sărbătoare anuală, ci şi săptămânală. Din punct de vedere religios, această zi trebuia să înlocuiască ziua sâmbetei, căci Domnul, prin învierea Sa, S-a dovedit cu adevărat a fi Domn al Sâmbetei şi, din acest considerent, Paştile, "Sărbătoarea sărbătorilor", are multiple valenţe, fiind praznicul tuturor creştinilor. Trebuia în mod obligatoriu fixat într-o zi de duminică, iar de aici rezultă că el nu poate fi decât o sărbătoare cu dată mobilă, iar mobilitatea trebuie supusă unor norme care să o încadreze în perimetrul cel mai apropiat al timpului respectiv, ţinându-se cont şi de împrejurările istorice în care s-a petrecut Învierea Domnului.
Controversele pascale consemnate de Eusebiu de Cezareea
Biserica primelor veacuri lupta împotriva ereziilor, combătându-le şi condamnându-le, iar împotriva acţiunilor schismatice se apăra prin solidarizarea faţă de ambiţiile particulariste. Însă, în cazul deosebirilor de ordin practic, cum au fost cele care au dat motiv controverselor pascale, principala problemă era că ele se asociau şi cu tradiţii socotite apostolice, ceea ce îngreuna discuţia şi acordul. Începutul acestor deosebiri nu este bine cunoscut.
Cvartodecimanii, numeroşi în Asia preconsulară, au constituit motivul controverselor pascale din secolul al II-lea, care au pus în discuţie paşnică pe episcopii Policarp al Smirnei şi Anicet al Romei. Irineu scrie că Policarp s-a dus la Roma în timpul lui Anicet şi ar fi avut unele neînţelegeri privitoare la serbarea Paştilor. Nici unul din ei nu a putut să-l convingă pe celălalt ca "să ţină" sau "să nu ţină", fiecare din ei bazându-se pe o tradiţie veche: Policarp pe cea a Sfântului Ioan şi de la alţi Apostoli, Anicet pe obiceiul păstrat de la înaintaşii săi.
Deşi n-au căzut de acord, cei doi episcopi au rămas în raporturi bune şi în comuniune bisericească. Anicet i-a îngăduit lui Policarp să săvârşească Sfânta Euharistie la Roma şi creştinii au avut pace, "şi cei care ţineau, şi cei care nu ţineau". Eusebiu de Cezareea prezintă într-o notă obiectivă motivul sărbătoririi Paştilor, diferit ca dată de pasha iudaică, susţinând că Mântuitorul n-a serbat pasha iudaică la cină, ci s-a jertfit pe Sine, în ziua de pasha.
Importanţa acestor controverse se face tot mai vădită la sfârşitul secolului al II-lea, când are loc un conflict între episcopii Victor al Romei şi Policrat al Efesului. Pe la anul 190 sau curând după acest an, când deosebirile privitoare la data serbării Paştilor produceau discuţii pasionante la Roma, unde se găseau şi creştinii cuartodecimani din Asia, episcopul Victor s-a hotărât să condamne practica lor şi să pună astfel capăt deosebirilor şi controverselor pascale. Gestul intempestiv al împăratului Victor al Romei putea să coste o dezbinare bisericească periculoasă, dacă nu era stăvilită de înţeleptul Irineu, episcopul Romei, ierarh autoritar care, vorbind în numele episcopatului italic, a scris episcopilor mai însemnaţi din afară, lui Policrat al Efesului şi celor din Asia, invitându-i să se întrunească în sinod şi să adopte practica pascală romană, care era a celor mai multe biserici. Încercarea lui Victor al Romei de a-i forţa pe creştinii cvartodecimani să serbeze Paştile duminică după 14 nisan n-a reuşit; intervenţia lui şi atitudinea lui Policrat şi a sinodului de la Efes au dat prilej să se pronunţe şi alţi episcopi din provinciile Asiei Mici, care au luat poziţie împotriva serbării la 14 nisan şi pentru serbarea Învierii în duminica următoare.
Adunări de episcopi ţinute în Palestina, în Pont, în Osroene, în Italia, precum şi scrisori primite de la alţi episcopi (Vakhyllos, Corint), dovedeau că majoritatea Bisericilor erau pentru despărţirea Paştilor de pasha iudaică. În sprijinul practicii Bisericii sale, Policrat aducea numele Apostolului Filip, care ar fi murit în Hierapolis, în Frigia, numele Sfântului Evanghelist Ioan, ucenicul cel mai iubit al Domnului, pe al lui Policarp al Smirnei şi Sagaris, episcopi martiri, pe al lui Papirus şi Meliton de Sardes, care toţi au socotit ziua de 14 nisan ca adevărata zi de Paşti, conformându-se preceptelor evanghelice, fără a schimba nimic şi urmând cu aceasta "regulile de credinţă" şi adeverind pentru sine "că a trăit totdeauna în Hristos". Ceea ce îi lipsea lui Victor al Romei pentru a avea dreptate şi succes era metoda înţelegerii cu asiaticii.
"Într-o zi şi un timp în toată lumea"
În loc să-i încredinţeze că nu este în interesul general creştin ca Biserica lor să aibă altă practică pascală decât celelalte din Răsărit şi din Apus, el a vrut să facă un act de autoritate şi de ameninţare. Pe când Policrat îl asigura pe episcopul Romei că cvartodecimanii nu se abat de la credinţa Bisericii, episcopul Bisericii Romei, Victor, a căutat să excludă repede din comuniunea unitară a Bisericii toate comunităţile din întreaga Asie, socotindu-le eterodoxe. Era prima dată când un episcop lua o asemenea măsură gravă, "dar aceasta n-a plăcut tuturor episcopilor". Victor a fost mustrat şi îndemnat prin scrisori, între care cea mai însemnată era a Sfântului Irineu, vorbind în numele fraţilor din Galia, să nu excomunice "toate bisericile lui Dumnezeu care ţin din tradiţie un obicei vechi". Din scrisoarea lui Irineu aflăm că deosebirea privea nu numai ziua Paştilor, ci şi durata postului premergător. Nu se ştie dacă Victor şi-a retras excomunicarea, dar cei din Asia şi-au păstrat obiceiul conform canonului I al Sinodului din Arelate (314), ca toţi creştinii să ţină Paştile "într-o zi şi un timp în toată lumea".
Necesitatea realizării unităţii de opinie
Această stare de lucruri anticipase Sinodul I Ecumenic, constituind un motiv serios pentru hotărârea niceeană în problema sărbătoririi Sfintelor Paşti, istoricul bisericesc Eusebiu considerând această situaţie "un rău" pe care numai Dumnezeu putea să-l îndrepte şi împăratul Constantin (Viaţa lui Constantin, III, 5). Cu ajutorul lui Dumnezeu, episcopii şi împăratul au avut grijă ca în marele sinod de la Niceea să se ia o hotărâre pentru îndreptarea unei asemenea situaţii. Sinodul nu a formulat, de fapt, o regulă precisă, strict tehnică, pentru determinarea datei. Aceste principii stabilite de sinod au un caracter diriguitor, orientativ.
Cunoaştem măsura sinodului din documente contemporane şi mărturii istorice privitoare la măsurile sinodului: Epistola către Biserica Alexandriei şi Epistola circulară a împăratului Constantin către episcopi. Importanţa sinodului de la Niceea o prezintă Eusebiu ca vitală pentru întreaga comunitate creştină, împăratul hotărând "să adune întreagă oaste a lui Dumnezeu într-un sinod ecumenic" pentru a-l înfrunta pe "nevăzutul vrăjmaş" într-o bătălie hotărâtoare. Acest sinod al sobornicităţii ecumenice s-a ocupat "de potrivirea mersului prin vreme a lucrării mântuirii noastre - marcat prin sărbători anuale - cu crugul anual al corpurilor cereşti", în centru fiind sărbătoarea Sfintelor Paşti.
Dar în ce constă această potrivire între lucrarea de mântuire ce a avut loc într-un anumit timp şi prăznuirea ca atare a Sfintelor Paşti depinde şi de fixarea corectă a echinocţiului şi a lunii pline. Iar acest lucru era posibil prin respectarea cu regularitate a unor fenomene cereşti, după anumite grupe de ani, fixarea Paştilor fiind în funcţie de cursul celor doi luminători ai cerului, Soarele şi Luna, mersul Soarelui dând posibilitatea de a prevedea data echinocţiului, iar mersul Lunii dând posibilitatea de a determina ziua primei luni pline de după echinocţiul de primăvară. În funcţie de aceste reguli a fost stabilită la Sinodul I Ecumenic serbarea Paştilor. Hotărârea luată nu a făcut obiectul unui canon sau a unei decizii care să dea formula calculului pascal pentru asigurarea acordului şi uniformizării datei Paştilor. Epistola sinodului către Biserica din Alexandria dă creştinilor din Egipt, Libia şi Pentapole "vestea cea bună": s-a stabilit unitatea cu privire la serbarea Paştilor, iar epistola circulară a împăratului către episcopi dă acestei necesităţi caracterul unei obligaţii creştine, morale, imperioase, ca o poruncă dumnezeiască, sub ambele aspecte ale ei: serbarea de către toţi creştinii în aceeaşi zi şi nu o dată cu iudeii.
Acţiunea făcută de împăratul Constantin cel Mare în vederea convocării unui sinod care să clarifice data serbării Sfintelor Paşti are o cauză profund spirituală, întrucât, afirmă împăratul, "vrajba ascunsă în sânul Bisericii lui Dumnezeu este mai înspăimântătoare decât războiul sau decât o bătălie, oricât ar fi ea de grea". Îndemnul către episcopi de a face cunoscut ceea ce s-a hotărât avea un temei în virtutea căruia Paştile trebuiau serbate numai duminică, niciodată în aceeaşi zi cu iudeii şi nu de două ori în acelaşi an, căci "Mântuitorul ne-a deschis nouă alt drum, preasfintei noastre credinţe îi şade înainte o cale dăruită cu lege şi măreţie".
Istoria divergenţelor pascale ne convinge cu toate argumentele că se impune Bisericilor un acord în serbarea Învierii lui Hristos. Dintru început şi până azi, creştinii au fost criticaţi că se deosebesc în comemorarea marelui fapt creştin. Principiile pascale ale Sinodului Ecumenic nu s-au ţinut întocmai, calculele pascale erau diferite, s-au unificat târziu şi greu, s-au diferenţiat iarăşi şi au rămas aşa şi azi. Fixarea datei Paştilor la începutul lunii aprilie, în prima sau a doua duminică, se pare a fi cea mai apropiată şi de hotărârea niceeană, şi de adevărul istoric al Învierii Domnului. Din experienţa istoriei reiese posibilitatea doritei împreună-prăznuiri a Sfintelor Paşti. Dar problema cea mai mare şi mult mai dificilă decât tehnica stabilirii duminicii pascale este cea legată de duhul înţelegerii, al fraternităţii şi iubirii creştine.
Se cunosc acţiunile de împăcare ale Sfântului Atanasie al Alexandriei, atunci când între Roma şi Alexandria au apărut neînţelegeri pe această temă, ele fiind aplanate de conducătorul spiritual al Alexandriei, care, de dragul păcii, a renunţat de mai multe ori la calculele astronomilor alexandrini, corecte, de altfel, în favoarea Apusului şi tradiţiilor lui, pentru ca toţi creştinii să sărbătorească împreună Sfintele Paşti. Iar episcopul Irineu al Galiei, deşi vedea erori pascale ale creştinilor iudaizaţi din Răsărit, se opunea intransigenţei episcopului Victor al Romei de a-i excomunica, punând mai presus pacea şi înţelegerea ce trebuia să existe între ei. Astfel, prăznuirea la aceeaşi dată, în aceeaşi duminică, contribuie la consolidarea unităţii creştine, iar unitatea este dovadă grăitoare a Adevărului.
Ea este Sărbătoarea Biruinţei Veşnice.
Sărbătoarea Cântării Veşnice.
Sărbătoarea Inimii şi Fericirii Veşnice…
Slăvind Învierea Ta, noi ne cutremurăm de patimile Tale prin care ne-ai pregătit mântuirea. Şi ne închinăm îndelung-răbdării Tale, Mântuitorul nostru, mulţumindu-Ţi cu ochii scăldaţi în lacrimi pentru că ne-ai iubit atât de mult, încât ai primit să suferi şi să mori pentru mântuirea noastră.
Şi, slăvind Învierea Ta, ne scăldăm feţele şi inimile în bucuria negrăită a Împărăţiei Tale, ale cărei Porţi veşnice ni le-ai deschis şi prin care Te-ai dus înaintea noastră ca să ne pregăteşti un loc fiecăruia care Te va urma şi va iubi venirea Ta.
Cântându-Ţi Ţie din toată inima, ne bucurăm de Învierea Ta şi, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Te lăudăm şi Te preamărim pe Tine, Iisuse Hristoase, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, de acum şi până în vecii vecilor. Amin.
Traian Dorz
Explicarea icoanei Învierii Domnului
Una dintre cele mai vechi reprezentări legate de Învierea lui Hristos este cea în care Apostolul Toma vede şi atinge rănile Mântuitorului ridicat din morţi, devenind un martor important al biruinţei hristice.
Apoi, scene reprezentând femeile de la mormânt datează încă din secolul al IV-lea. Pe sarcofagele romane din acelaşi secol, o cruce cu o coroană de flori şi o monogramă HR erau folosite pentru a simboliza Învierea, având reprezentaţi alături soldaţi dormind.
Istoricul iconografic al Învierii
Dintre formele timpurii de ilustrare a Învierii, cele cu femeile la mormânt şi cele cu Hristos şi Toma rămân şi astăzi o temă folosită des în arta Bisericii Ortodoxe. În schimb, tema principală folosită acum în icoanele de Paşti este alta.
Icoana obişnuită de Paşti e cunoscută sub numele de „Anastasis“ (termenul grec pentru „Înviere“), reprezentându-L pe Hristos biruitor asupra iadului, a morţii şi luându-l cu El pe Adam. Motivul anastasis a început să fie folosit mai des în icoane într-o perioadă în care exista un interes crescând pentru mijloacele de reprezentare a lui Hristos în momentele morţii şi Învierii Sale.
Schimbările care s-au produs de-a lungul timpului s-au legat de modul în care era Iisus pictat pe cruce şi scena în care El îl scoate pe Adam din iad.
În secolul al IX-lea şi al X-lea, scena Învierii devine din ce în ce mai mult evocată în picturi şi alte forme de reprezentare vizuală a Învierii. Începând cu secolul al X-lea, Ioan Botezătorul, regele David şi regele Solomon încep să apară în aceste icoane, iar pe parcursul secolelor următoare vor apărea şi alte personaje, precum Abel şi Samuel.
Variaţiile reprezentării iadului sunt, de asemenea, interesante. Porţi rupte, lacăte, bare, încuietori şi chei sau îngeri care îl păzesc pe diavol sunt tot atâtea simboluri ale răului care sechestrează, oprind accesul la lumină. Reticenţele de a reprezenta prea detaliat sau a pune prea mare accent pe imaginea iadului se simt pentru că partea superioară a icoanei, cu Iisus Care îl salvează pe Adam din rai, trebuie să se afle în centrul atenţiei.
Pogorârea la iad, semnul puterii lui Hristos
Sfântul Ioan Damaschinul, autorul Canonului Paştilor, scrie că: „Deşi Hristos a murit ca un om, iar sufletul Său S-a desprins din preacuratul Său trup, dumnezeirea Lui a rămas nedespărţită de amândouă, adică atât de trup, cât şi de suflet“. Acesta este motivul pentru care Hristos apare în iad nu în postura smerită, de rob, ci de Stăpân al vieţii şi al morţii, Biruitor al iadului, Izbăvitor al celor aflaţi aici. Şi veşmintele lui Hristos sunt diferite de cele purtate cât a vieţuit pe pământ. Nuanţa de galben-auriu simbolizează lumina slavei Celui Care este Lumina lumii. Poziţia corpului Mântuitorului stând deasupra uşilor sfărâmate ale infernului diferă de la un iconar la altul. În unele lucrări, Hristos este înfăţişat cu pas îndrăzneţ, vioi, sugerând aproape o grabă de a coborî în tenebre, pentru a-l salva pe Adam. În alte icoane, mai ales cele ruseşti, Iisus Se apleacă pentru a-l ridica pe părintele omenirii, aflat în genunchi împreună cu Eva. Icoana rusească este una care inspiră calm, linişte. Hristos este Stăpânul absolut, nu are de cine să se teamă. El priveşte cu duioşie la faţa lui Adam, care imploră iertare. Chipul lui, obosit de atâta aşteptare, se luminează la privirea Creatorului său.
Moise şi Sfântul Ioan Botezătorul arată celor din iad pe Cel proorocit de ei
Unul dintre exemplele cele mai bune de reprezentare a Învierii sunt icoanele ruseşti anonime din secolul al XV-lea. Nu există nici o îndoială privind ideea centrală redată în această operă: Iisus a coborât chiar în iad pentru a-l aduce pe Adam la El.
Hristos nu e reprezentat ca o victimă a morţii şi a răului, ci ca biruitorul Fiu al lui Dumnezeu, înveşmântat în slavă, Care prin moartea Lui a învins moartea lui Adam şi i-a eliberat pe cei care au fost ţinuţi prizonieri în iad. Icoana transmite ideea că Hristos a venit în salvarea lui Adam: hainele ocru-aurii ale Mântuitorului se desfăşoară în spatele Său în timp ce Se apleacă spre Adam; El apucă mâna dreaptă a lui Adam, ale cărui braţe sunt întinse pentru a-L întâmpina pe Răscumpărător.
Prin apariţia Sa în iad, Hristos deplasează spaţiul teofanic de la nivelul superior la cel inferior. Transfigurarea nu are loc pe un munte, punct de contact cu cerul, nici în partea de sus a icoanei, ci în jos. Ruptura de nivel între cer, pământ şi iad este consumată, totul este acum „deschis“.
În spatele lui Hristos e pictată ceea ce se numeşte o „mandorlă“ circulară, care este simbolul prezenţei divine inefabile şi este folosită şi în alte icoane, cum ar fi cea a Schimbării la Faţă. Cercul exterior al acestui simbol este albastru, cercul următor mai apropiat de interior are nuanţe albastre-verzui, iar peste cercul din centru, mai întunecat, linii aurii ce strălucesc din dreapta sugerează primele raze de lumină ale Învierii, şi chiar spre această parte, Mântuitorul îl trage pe Adam. Întunericul iadului a fost invadat de lumină, iar nuanţa de ocru a hainelor lui Adam reprezintă veşmintele slavei, ca o aluzie la noua viaţă spre care a fost ridicat.
În spatele lui Adam stau regele Solomon şi regele David, îmbrăcaţi în veşminte împărăteşti, cu coroană pe cap, strămoşi şi profeţi ai Mântuitorului. Ei Îl recunosc pe Hristos, arătând tuturor pe Cel despre Care profeţiseră şi a Cărui venire o vestiseră. În spatele lui Solomon îl putem vedea pe Ioan Botezătorul. Acesta este Înaintemergătorul care a pregătit calea Domnului, L-a precedat cu o moarte de martir şi a intrat înaintea Sa în iad, în acelaşi fel în care botezul său cu apă l-a precedat pe cel cu Duh Sfânt al lui Iisus.
Paştile lui Hristos, exodul din moarte spre viaţă
În dreapta, Eva îngenunchează cu mâinile ridicate în semn de rugăciune şi se uită atent spre Hristos; este îmbrăcată cu veşminte de un roşu aprins şi pare să împărtăşească împreună cu Adam libertatea pe care Iisus a adus-o lumii din iad. Eva este reprezentată într-un stil care aduce aminte prin postură şi îmbrăcăminte de Maica Domnului; de altfel, se cuvenea ca „maica omenirii“ să evoce figura celei care e mama Dumnezeului Întrupat, a noii omeniri care ia viaţă prin Hristos.
În spatele Evei este reprezentat Moise, cu Tablele Legii; ieşirea din Egipt şi promisiunea lui Dumnezeu asociate cu acest personaj biblic şi-au găsit împlinirea în acest nou exod din iad şi moarte. În spatele lui Moise pot fi observate alte personaje cunoscute din Biblie, care aşteaptă eliberarea din iad. Prezenţa profeţilor pare să vină de la sine. Ei au fost cei dintâi care au aşteptat şi vestit Învierea. Moise este reprezentantul primului Legământ şi martor al primului Paşti.
La picioarele lui Hristos, porţile iadului au fost rupte, iar personificarea răului apare în întunericul adâncului. Nuanţele închise folosite pentru pictarea iadului aduc aminte de peştera din icoanele Naşterii Domnului, a Învierii lui Lazăr şi a Răstignirii.
În partea superioară a icoanei, cele două vârfuri de piatră arată că „pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat“ (Matei 27, 51) în momentul morţii lui Hristos. Pe de altă parte, stâncile simbolizează cosmosul întreg şi reflectă lumina ieşită din adâncurile pământului. Lumea văzută şi nevăzută participă la Învierea Domnului.
Despicarea pietrelor din icoana Învierii pare să amintească de despărţirea apelor Mării Roşii din Vechiul Testament, când poporul lui Israel a plecat din sclavia Egiptului spre libertatea pământului făgăduinţei. Prin fiecare dintre aceste două evenimente biblice, Dumnezeu pregăteşte o cale de trecere spre libertate pentru poporul său. Trecerea (Paştile) Mării Roşii reprezintă sfârşitul tiraniei lui Faraon, aşa cum Sfânta Înviere a lui Hristos marchează omorârea morţii, a păcatului şi dobândirea vieţii celei noi.
Fie ca, urcând pe treptele imnelor sfinte, să trăim bucuria întâlnirii cu Hristos Cel Înviat!
*Grupaj realizat cu ajutorul celor din redactia blogului : Roxana Mateescu ; Dima Claudiu Daniel ; Stefania ; Tatiana Codrut si Daniela .
HRISTOS A INVIAT!
Santem în pragul Sfintelor Sărbători de Paști. Este un moment plin de evlavie și spiritualitate, cînd ne reîntîlnim cu rudele, prietenii și oamenii dragi, pentru a serba Învierea Domnului, dar și a ne împărtăși bucuriile și emoțiile.
În această atmosferă luminoasă Cel de Sus ne înzestrează cu energie pozitivă, putere și credință. Fie ca Noaptea Sfîntă a Învierii să vă lumineze sufletele pentru a fi mai buni, mai înţelegători. Vă îndemn ca în aceste zile să nu uitați și de cei care au nevoie de căldura sufletească și de susținere.
Paste fericit si Hristos a Inviat!
RUGACIUNE LA INVIEREA DOMNULUI
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ia aminte la rugaciunile pe care Ti le aducem din buzele noastre necurate si curatindu-ne de toata intinaciunea, acopera-ne cu harul milostivirii Tale!
Nu avem cuvinte, Doamne si Stapanul vietii noastre, sa-Ti multumim dupa cuviinta pentru marele dar pe care ni l-ai facut si ni-l faci in fiecare an prin pogorarea Sfintei Lumini la Mormantul Tau; nu suntem vrednici de o minune atat de mare, dar desi nu suntem vrednici a grai de acest mare dar pe care l-ai facut Bisericii Tale, nici nu ne putem opri sa multumim dupa puterile noastre ca ne-ai aratat acest semn, ca sa pricepem ca esti cu adevarat viu in Biserica Ta cea dreptmaritoare pe care portile iadului nu o vor birui.
Tu, Cel ce ai zis:"Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacurilor", ne-ai aratat aceasta in multe feluri si in chip ales la marele Praznic al Invierii.
Slava Tie, Doamne, ca acoperi Biserica Ta! Slava Tie, Doamne, ca ii intaresti pe credinciosi! Slava Tie, Doamne, ca ai binecuvantat pamantul cu Mormantul Tau!
Ne aducem aminte de cate minuni ai facut la acest datator-de-viata Mormant. Cum vom uita Stalpul Ortodoxiei. Cum vom uita ca atunci cand ereticii au dat bani sarazinilor, pentru a nu-i lasa pe credinciosi sa intre in Biserica Sfantului Mormant, Lumina Sfanta a tasnit afara, spargand un stalp de piatra? Cum vom uita bucuria Patriarhului Sofronie si a celorlalti credinciosi vazand dovedita credinta lor curata ca Tu, Doamne Iisuse Hristoase, esti cu adevarat capul si ocrotitorul Bisericii?
Nu vom putea uita, Doamne, pentru ca prea mare este dragostea pe care ne-ai aratat-o. Si luand aminte la cuvintele Tale: „ Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut", cu inimile noastre marturisim ca la Praznicul Invierii trimiti Sfanta Lumina ca binecuvantare pentru cei credinciosi.
Pentru aceasta Te rugam, Doamne Iisuse Hristoase, trimite harul Tau peste noi si fa din inima noastra lacas al Luminii Tale celei neapropiate, ca peTine sa Te slavim, Iubitorule de oameni, impreuna cu Parintele Tau cel fara de inceput si cu Preasfantul si De-Viata-Facatorul Tau Duh, acum si pururi si in vecii vecilor. Amin!
O, Iisuse Hristoase, Cel ce ai calcat cu moartea pe moarte si celor din morminte le-ai daruit viata, primeste ca un miros de buna mireasma duhovniceasca aceasta putina rugaciune. Si daruieste-ne noua, celor ce suntem in mormantul nesimtirii, viata vesnica, ca sa-Ti cantam Tie: Aliluia!
Sfânta şi Minunata Zi a Învierii lui Iisus, Mântuitorul nostru – o Zi de cea mai mare însemnătate, o Zi în care Iisus ne dăruieşte Lumina Sfântă, viaţa veşnică, ” cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.. ”… În Învierea lui Iisus Hristos găsim Lumina, bucuria, iubirea, măreţia, vindecare, iertare, mântuire, apa vie, viaţa, nemurirea. În Această Sfântă Zi a Învierii, Dumnezeu a arătat limpede oamenilor cât de mult ne iubeşte, prin Învierea lui Iisus pe care noi l-am răstignit pe Cruce s-a săvârşit Minunea !
Permiteți-mi să Vă aduc cele mai calde urări de bucurie, sănătate şi realizări, iar Lumina din Noaptea Învierii să vă călăuzească pe tot parcursul vieții.
Sărbători în Lumină, vă doresc tuturor !
De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându‑se, întru bucuria Domnului său. De s‑a ostenit cineva postind, să‑şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să‑şi primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, cu mulţumire să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nicidecum să nu se îndoiască, pentru că de nimic nu se va păgubi. De a întârziat cineva până la ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu‑se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci, darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel care a lucrat din ceasul întâi; şi pe cel din urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte, şi gândul îl ţine în seamă; şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă. Pentru aceasta intraţi toţi în bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi şi cei de‑al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii, împreună bucuraţi‑vă. Cei care v‑aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei care aţi postit şi cei care n‑aţi postit, veseliţi‑vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi‑vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi‑vă toţi din bogăţia bunătăţii. Nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s‑a arătat împărăţia cea pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne‑a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins‑o pe dânsa Cel ţinut de dânsa. Prădat‑a iadul Cel ce S‑a pogorât în iad; umplutu‑l‑a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând‑o, Isaia a strigat: Iadul, zice, s‑a amărât, întâmpinându‑Te pe Tine jos. S‑a amărât pentru că s‑a stricat. S‑a amărât pentru că a fost batjocorit. S‑a amărât pentru că s‑a omorât. S‑a amărât pentru că s‑a surpat. S‑a amărât pentru că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit; a primit pământ şi s‑a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde‑ţi este, moarte, boldul? Unde‑ţi este, iadule, biruinţa? Înviat‑a Hristos şi tu ai fost nimicit. S‑a sculat Hristos şi au căzut demonii; a înviat Hristos şi se bucură îngerii; a înviat Hristos şi viaţa veşnică stăpâneşte; a înviat Hristos şi nici un mort nu este în groapă, căci Hristos, sculându‑Se din morţi, începătură învierii celor adormiţi S‑a făcut. A Lui este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu