Marturisire

Doamne, nu-ndraznesc sa Te rog sa vii in chilia sufletului meu.
Nu vei afla decat o incapere goala.
Nu vei gasi o lavita pe care sa sezi...
Nu vei gasi, Doamne, o masa, pe care sa Te frangi,
Nici pahar in care sa curgi...
De vei intra, totusi, vei cauta o fereastra, s-o deschizi spre lumina, sa gonesti intunericul...Dar n-am nici fereastra, Doamne...!
Sau, daca a fost candva o lucarna, s-a zidit pe dinafara...
Si totusi, stiu, Doamne, ca, in marea Ta bunatate, ma astepti sa vin eu la Tine , daca Tu nu-mi poti fi oaspete...
Ma chemi sa m-apropii de Tine si din Potirul Cinei Tale sa ma-mpartasesc cu Trupul si Sangele Tau...Sa vin? Sa-ndraznesc, Doamne?...
Stiu, inteleg eu cu adevarat ce este in acel Sfant Potir? Cred eu, cu adevarat ca - asa cum ai spus - acolo esti Tu?Chiar Tu, intreg?!...
Dar Tu, de fapt, stii ce si cat cred eu...Mai ales stii ce nu cred...Dar Te faci ca nu stii si ca ma crezi pe cuvant...pe cuvintele marturisirii mele cu mintea...Ma crezi pe cuvintele care stii ca nu sunt ale mele, ci sunt ale Sfintilor Parinti, care au intocmit rugaciunile pentru noi, pacatosii, pentru noi cei care nu stim sa vorbim despre Tine si cu Tine...
Ei ne-au invatat - invatand, la randul lor, de la Tine - ca sa-Ti spunem, cum sa-Ti spunem si ce sa-Ti cerem in rugaciunile noastre slabe si risipite...
Si ne-au mai invatat ceva ce nu poate fi definit in cuvinte, desi este tot un cuvant, care ne picura-n suflet un imens bine: un simplu pronume personal, pe care sa-l rostim, insa, cu frica si cu cutremur - TU!
Avem, oare, voie sa-Ti spunem: TU, DOAMNE?!!! Tie, adica lui DUMNEZEU?...
Cand eram copil, mama si tata m-au certat odata ca le-am spus "tu, mama" si "tu, tata".ma invatasera sa le spun "dumneavoastra" sau "dumneata"...Asa era la noi, in Transilvania...Mai ales la sat, copiii nu-si ingaduiau fata de parinti pronumele personal "tu"!
La dojana parintilor mei, am raspuns cu inconstienta trufie:
"Daca lui Dumnezeu am voie sa-I spun Tu, Doamne, sunteti voi mai mari decat El?!"...
Tu, insa, nu m-ai certat nici o data ca-Ti spun TU!...

"...Ajutorul meu si Izbavitorul meu esti TU, Doamne, nu zabovi!"
(Din cartea Adevarul fara plural..., de Lidia Popita Stoicescu)

Sa indraznim spre cele bune , sa indraznim spre El ! Tu Doamne esti totul pentru noi . Tu cunosti neputinta noastra , si fara Tine sintem pierduti !

DESPRE CUNOAŞTEREA VOII DUMNEZEIEŞTI - Cuviosul Gheron Iosif Isihastul

Viata noastra alaturi de Batrânul a avut mai degraba caracterul unei petreceri copilaresti si nu a unei stari maturizate. Incercarea noastra, în linii generale, se îndrepta spre traditia monahala, silindu-ne, dupa putere, la datoriile noastre tipiconale.

Ceea ce lipsea, în esenta, era experienta dreapta în aprecierea situatiilor, încât sa nu ne scape – în adâncime, în latime si în înaltime – sfera duhovniceasca a Batrânului.

Nu cumva este obisnuit si absolut necesar fenomenul ca ucenicii sa-l descopere pe dascalul lor atunci “când s-a facut nevazut de la ei”? Fara sa oboseasca, Batrânul încerca mereu sa transmita orice duhovniceste, si a reusit în încercarea sa, pentru ca “înteleptul are ochi în cap”. Cu toate acestea, e adevarat ca “pentru orice lucru este o clipa prielnica, si vreme pentru orice îndeletnicire”.

La o vârsta mai coapta, când Batrânul nu se mai afla cu noi, am înteles adâncimea cuvintelor si faptelor sale chiar si pâna-n amanunte, care, atunci când traia, ele pareau lipsei noastre de experienta enigmatice si neîntelese, încercarea noastra de a ne disciplina si de a nu-l mâhni pe Batrânul se facea din toate puterile noastre sarace, însa foarte putin am înteles noima si scopul principal al legii duhovnicesti pe care cu atâta râvna ne-a predat-o Batrânul.

Nu voi relua iarasi însemnarile biografice, ci voi comenta putin tema enuntata mai înainte, a legii duhovnicesti care îi conduce pe oameni în mod esential.

Niciodata nu vedeam pe Batrânul sa întreprinda ceva fara ca mai înainte sa faca rugaciune.

Noi îl întrebam despre ceva pentru viitor sau pentru ziua urmatoare, iar el ne raspundea ca ne va spune mâine, însa scopul era ca mai înainte sa mearga rugaciunea.

Dorinta noastra se concentra asupra cunoasterii voii dumnezeiesti.

Cum trebuie sa recunoasca cineva voia dumnezeiasca?

Ne spunea: “Despre asta întrebati fiilor, care este lucrul cel mai de temelie?”. Noi îl provocam cu mai multa curiozitate: “Dar Parinte, voia lui Dumnezeu nu este oare cunoscuta în mod cuprinzator în Sfintele Scripturi, în toata dumnezeiasca Descoperire?

Noi, ca monahi, deoarece toate în viata noastra sunt tipiconale, ce alta nedumerire trebuie sa avem?”. La care Batrânul a raspuns asa: “Dumnezeu sa va dea o pricepere în toate” (II. Tim. 2,7).

Cuviosul Nil Calavritul s-a rugat sa i se dea sa înteleaga ce sa graiasca dupa voia dumnezeiasca.

In mod cuprinzator, lucrarea faptei bune si a oricarei porunci este voia lui Dumnezeu, dar amanuntele ce o alcatuiesc sunt necunoscute, caci “cine a cunoscut mintea Domnului?”

Si iarasi: “Judecatile lui Dumnezeu adânc mult”.

Voia dumnezeiasca nu se deosebeste numai de la vreme, ci si de la loc, persoane, lucruri, precum si de la cantitate, mod si împrejurare.

Si numai atât? Insusi omul când îsi schimba dispozitia, schimba în multe si dumnezeiasca hotarâre.

Pentru aceasta nu este suficient pentru cineva sa cunoasca expresia generala a voii dumnezeiesti, ci si judecata speciala a temei în discutie, da sau nu, si apoi numai astfel va fi sigura reusita.

Scopul esential al voii dumnezeiesti este exprimarea si manifestarea dragostei dumnezeiesti, pentru ca pârghia tuturor miscarilor noastre este exact împlinirea dragostei Lui.

“Deci si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem” – dupa Pavel – prin urmare voia în discutie, oricât s-ar vedea ca este personala sau a cuiva dintre noi – totusi centrul greutatii sale este Fata dumnezeiasca, pentru care traim si ne miscam si suntem”.

Iata Rugaciunea Domneasca din gradina Ghetsimani, care spune: “de este cu putinta, treaca…, însa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”.

Orice manifestare spre ascultarea adoratei vointe dumnezeiesti, daca nu are ca temei iubirea fata de El, se primejduieste sa ramâna o lucrare omeneasca, sau – ca sa zic mai bine – o slabiciune omeneasca.

Dara – dupa Pavel – suntem datori sa supunem tot gândul spre ascultarea lui Hristos, deoarece nu suntem ai nostri, cum oare se va face legatura în constiinta ascultatorului, daca nu va cunoaste exact voia dumnezeiasca în fiecare caz?

De altfel si binecuvântarea si harul dumnezeiesc ce-l urmeaza, spre care se si sileste, se arata numai în ascultarea desavarsita”.

“Deci atunci când voiti sa aflati voia lui Dumnezeu, lasati cu desavârsire pe cea a voastra dimpreuna cu orice alt gând sau program si, cu multa smerenie, cereti în rugaciunea voastra cunoasterea acesteia. Si orice se va închipui sau starui în inima voastra, faceti-o, caci va fi dupa Dumnezeu. Cei ce au mai multa îndrazneala si deprindere în a se ruga pentru aceasta aud înlauntrul lor foarte lamurit vestirea, si se fac mai atenti în viata lor, nefacând nimic fara vestire dumnezeiasca”.

“Exista si alt mod de cunoastere a voii lui Dumnezeu, pe care, în general, îl foloseste Biserica. Si aceasta este sfatul parintilor duhovnicesti si al duhovnicilor. Marea binecuvântare a ascultarii, care umbreste binefacator pe cei ce o pretuiesc, li se face cunoastere în tot ceea ce nu cunosc si acoperamânt si putere sa savârseasca sfatul-porunca, pentru ca Dumnezeu Se descopera celor ascultatori prin iubirea Sa parinteasca. Desavârsirea ascultarii, ca virtute de temelie, identifica pe ucenicii ei cu Fiul lui Dumnezeu, Care S-a facut ascultator pâna la… moarte”. Si precum I S-a dat lui Iisus toata stapânirea si toata bunavoirea Tatalui,_astfel si ascultatorilor li se da vestirea voii dumnezeiesti si harul spre izbândire si deplina ei savarsire”.

“Cei ce întreaba pe oamenii duhovnicesti ca sa afle voia dumnezeiasca sa cunoasca si amanuntul acesta. Voia lui Dumnezeu nu se descopera magic, nici nu are o pozitie de relativitate, si nici nu este îngradita în cadrele înguste ale ratiunii umane.

Preabunul Dumnezeu Se pogoara catre slabiciunea umana si vesteste pe omul care mai întâi crede neîndoielnic, iar în al doilea rând se smereste prin a înseta cu înflacarare dupa aceasta vestire si a avea dispozitia de a o savârsi.

De aceea, cu credinta si recunostinta el primeste primul cuvânt al parintelui duhovnicesc care-l sfatuieste. Când însa aceste virtuti ale credintei, ascultarii si smereniei nu merg împreuna si dovedesti duh de contrazicere sau, si mai rau, întrebi si pe unii si pe , altii, – atunci voia lui Dumnezeu se ascunde precum soarele în norul ce trece peste el.

Problema aceasta este sensibila si are nevoie de multa atentie. Avva Marcu spune: “Omul sfatuieste pe aproapele sau, precum stie. Dumnezeu însa lucreaza in cel ce-L asculta dupa credinta sa”.

Conditia absolut necesara în cercetarea voii dumnezeiesti este ca cel care cauta sa se faca vrednic de aceasta descoperire, pentru ca, precum am mai spus – voia dumnezeiasca, în virtutea caracterului ei transcedental, nu se întelege, nici se îngradeste în mod magic, în situatii, locuri si organe, ci se descopera numai celor vrednici de aceasta vrednicie dumnezeiasca”.

Acum îmi amintesc ce s-a petrecut si cu noi, când întrebam pe Batrânul sa ne spuna voia lui Dumnezeu.

Ne-am obisnuit din practica si primeam ca absolut primul cuvânt al sau fara vorbire împotriva si, într-adevar, toate se faceau dupa dorinta, chiar si acolo unde se vedea ca, omeneste, lucrurile nu merg bine.

Stiam ca daca propuneam, prin contrazicere, pretexte binecuvântate dupa judecata noastra, Batrânul ceda prin “faceti cum credeti”, dar puterea si acoperamântul tainic al reusitei le pierdeam.

Asadar, “primul cuvânt al parintelui duhovnicesc, primit cu credinta si ascultare, exprima voia dumnezeiasca“.

In aspectul ei mai general problema e complicata si greu de deosebit, pentru ca – asa cum stiu – si celor desavârsiti chiar nu le este cunoscuta totdeauna voia dumnezeiasca, mai ales când omul o pretinde în limite de timp determinate.

De altfel dificultatea rezulta si din starea omului interesat, de masura în care el este liber de împatimiri si pofte sub influenta carora se misca si hotaraste, când într-o anume situatie se impune si rabdarea.

Eu personal, cel ce scriu, am auzit de la o persoana duhovniceasca si întru toate vrednica de credinta, ca a rugat pe Dumnezeu sa-i descopere voia Sa într-o problema a propriei sale vieti si a primit înstiintarea ceruta dupa 42 de ani.

Iar eu, în nepasarea mea, m-am cutremurat, minunându-ma de rabdarea sa de fier.

Concluzia generala este ca diagnosticarea voii dumnezeiesti este una dintre problemele cele mai fine si mai complicate ale vietii noastre, mai ales pentru cei ce încearca s-o cunoasca prin rugaciune, caci desi ea se descopera prin “cereti, cautati si bateti si se va da voua” – în acelasi timp ei îi preced rabdarea, încercarile, ispitele si experienta, care sting patimile si voia proprie si îl fac sa perceapa gingasia si sensibilitatea desavârsita a harului dumnezeiesc.

Deci fie uneori cu osteneala, uneori cerând rabdare, rugaciunea ramâne ca singurul mijloc al comuniunii noastre cu Dumnezeu, prin care vom cunoaste si voia Sa cea dumnezeiasca.

(din “Batranul Iosif Sihastrul – Nevointe, experiente, invataturi”)

Tehnicile de ispitire ale diavolului

 

 

 

 

 

Din experienta si invatatura sfintilor
vom vedea in partea aceasta unele din atat de multele inselaciuni pe
care le foloseste diavolul. Vom enumera unele din inselaciunile lui.

1) Foloseste multe capcane impotriva crestinului si se lupta sa gaseasca metoda potrivita pentru orice. Apostolul Pavel
vorbeste despre aceste curse pe care le intinde diavolul omului. Vrea
ca episcopul sa nu fie de curand botezat, "ca nu cumva trufindu-se sa
cada in osanda diavolului. Dar el trebuie sa aiba si marturie buna de
la cei din afara, ca sa nu cada in ocara si in cursa diavolului" (I
Tim. 3, 6-7). De asemenea, in alt loc vorbeste despre cum "sa scape din
capcana diavolului" (II Tim. 2, 26). Imaginea capcanei porneste de la
vanarea animalelor salbatice. Astfel si diavolul ca vanator al
sufletului omului, foloseste multe capcane ca sa-l prinda. De aceea
Sfantul Ioan Sinaitul sustine ca este preferabil sa luptam cu oamenii,
care uneori sunt salbatici si alteori se caiesc, decat cu demonii, "cu
cei pentru totdeauna infuriati si inarmati impotriva noastra". In mod
obisnuit, noi oamenii ne intristam cand ne supara semenii nostri si
consideram mare incercare razboiul lor impotriva noastra si in acelasi
timp nu dam nici o importanta razboiului interior care vine de la
demoni, care sunt mai groaznici. Si totusi, experienta Bisericii a
demonstrat ca trebuie sa dam o mai mare atentie si greutate razboiului
provenit de la demoni.

La inceput diavolul nu cunoaste exact prin ce patimi
este infrant sufletul. Ataca prin diferite patimi omul. "Seamana, dar
nu stie daca va secera". Seamana ganduri de curvie, ganduri de
defaimare, ganduri ale tuturor celorlalte patimi. Si carei patimi vede
sufletul ca se inclina, cu aceasta il si hraneste (avva Matei). Sfanta
Sinclitichia invata ca, ori de cate ori diavolul nu poate sa schimbe un
suflet prin saracie, atunci prezinta ca momeala bogatia. Daca nu poate
sa faca nimic prin ofense si ocari, promoveaza laude si faima. Cand
este infrant prin sanatate, atunci imbolnaveste trupul. Cand nu poate
sa insele omul prin placeri, se straduieste s-o faca prin suferinte
involuntare, adica prin dureri. Si astfel creeaza multe boli ca sa
constranga omul sa inceteze sa iubeasca pe Dumnezeu. Prin acestea se
vede ca diavolul ataca metodic omul. Se straduieste sa gaseasca punctul
slab, apoi in acel punct intoarce intreaga lui furie razboinica. Si in
acest mod stapaneste omul, daca fireste, ultimul nu cunoaste
modalitatile potrivite ca sa il opreasca.

2) Inselaciunile si scornirile diavolului sunt
proportionale cu modul de viata pe care il duce omul. Nu ataca in
acelasi mod pe toti oamenii. Adica, intr-un fel ataca pe cel casatorit
si in alt fel pe cel necasatorit. Intr-un fel pe isihast si in alt fel
pe chinovit. Intr-un fel pe cel incepator si in alt fel pe cel avansat
in viata duhovniceasca.
Pentru fiecare mod de viata are si ispita corespunzatoare. Atanasie cel
Mare in viata lui Antonie cel Mare scrie ca, atunci cand Antonie a vrut
sa urmeze viata monahala,
diavolul s-a straduit sa il abata "prezentand amintirea bogatiilor,
tutela surorii, familiaritatea neamului, lacomia iubirii de slava,
felurita placere a hranei, comoditati ale vietii si in sfarsit,
asprimea virtutii si ca mult este chinul acesteia. Sugera boala
trupului si lungimea timpului". Diavolul in aceasta situatie creeaza
multe piedici, simpatia multor persoane, dificultatea virtutii,
nereusita etc. Este bine cunoscut faptul ca aproape toti oamenii sunt
stingheriti sa inainteze in viata duhovniceasca de asemenea ganduri ca,
adica, este de nereusit virtutea si pastrarea poruncilor lui Hristos.
Gandul ca acestea nu sunt pentru noi, ca nu pot sa fie realizate astazi
este clar diavolesc.

Sfantul Ioan Sinaitul spune ca monahii chinoviti
sunt atacati si, desigur, trebuie sa se lupte mai mult in patimile
mancarii si irascibilitatii, adica ale furiei. Prin aceste modalitati
ataca diavolul aici.

In cei supusi pune dorinta dobandirii de mari
virtuti, care sunt pentru isihasti. Slujitorilor neincercati diavolul
le pune ganduri sa caute cu ardoare lucruri exagerate. Daca, spune
Sfantul Ioan, analizezi gandirea slujitorilor neincercati, vei gasi
multe intelesuri ratacite, precum "dorinta de liniste, de post excesiv,
de rugaciune nevisatoare, de limita a nedesertaciunii, de amintire a
unei iesiri de neuitat, de priveghere permanenta, de calm desavarsit,
de tacere adanca, de puritate exagerata". Si, desigur, nu sunt nedemne
de cautare asemenea izbanzi, dar cand sunt cautate inoportun, si mai
ales fara binecuvantare de la un parinte cu darul deosebirii,
sunt capcanele diavolului. In timp ce pe slujitori ii supara diavolul
prin cautarea linistii, dimpotriva la isihasti vine si cu ganduri prin
care "fericeste ospitalitatea supusilor, slujirea, iubirea frateasca,
instruirea impreuna, ajutorarea celor bolnavi".

Inca pe slujitori diavolul ii ataca in diferite
moduri. Uneori ii pangareste prin infectii trupesti si ii face
insensibili si alteori ii face nelinistiti. Uneori ii conduce la
uscaciune si nerodnicie, ii arunca in lacomie, in trandavie pentru
rugaciune si alteori ii face somnolenti si plictisiti. Si asta o face
ca sa creeze impresia ca nu au nici un folos din ascultare (Sfantul
Ioan Sinaitul). In consecinta, corespunzator cu modul vietii noastre, primim si atacurile celui viclean.

3) De asemenea, suntem atacati potrivit cu timpul
zilei, intr-un fel suntem atacati dimineata, altfel seara si altfel
ziua. Exista un demon special care este "premergatorul duhurilor" si ne
ataca imediat ce abia ne trezim din somn "de primul gand pangarindu-ne
noi". Primul gand este prima cugetare care vine in mintea noastra dupa
trezire (Sfantul Ioan Sinaitul). Parintii invata ca primul gand trebuie
sa-l dam lui Dumnezeu. Pentru ca daca omul invata imediat dupa trezire
sa se roage, adica sa dea primul gand lui Dumnezeu, atunci toata ziua
va avea amintirea lui Dumnezeu.
Diavolul cunoaste acest lucru si se straduieste sa murdareasca primul
gand. Exista insa si alt demon, dupa cum spune Sfantul Ioan Sinaitul,
care abia ce ne intindem in pat tinteste impotriva noastra viclene si
spurcate reamintiri, incat sa dormim cu ganduri murdare si sa vedem
vise spurcate si din trandavie sa nu ne ridicam pentru rugaciune. Inca,
si in timpul somnului
vin demoni si se straduiesc prin vise sa pangareasca omul si sa-l faca
sa se scoale indispus: Se intampla si urmatorul paradox. Demonii in
timpul in care dormim aduc in noi cuvinte ale psalmilor pe care le
studiem, pe durata somnului, "ca sa ne inalte spre trufie" (Sfantul
Ioan Sinaitul). Desigur, acest lucru este si din harul lui Dumnezeu,
dar si din continuu studiu al psalmilor pe durata zilei. Dar diavolul
exploateaza acest lucru si creeaza propria lui ispita, incat sa ne
arunce in trufie. Si Sfintii Parinti
invata ca, oricare izbanda care nu creeaza trufie si vanitate este de
Ia Dumnezeu, in timp ce orice creeaza ingamfare este de la diavol.

Un razboi este ziua si altul noaptea. Sfantul Nil
mentioneaza ca noaptea demonii urmaresc sa tulbure pe invatatorul
duhovnicesc cu aparitia lor. Ziua insa il supara prin oameni, prin
situatii, prin calomnii si diferite primejdii. Din aceasta se vede clar
ca pe oamenii duhovnicesti si in principal pe invatatori si indrumatori
ii ataca diavolul fie personal, fie prin alte persoane, deoarece ii
distrug planurile.

4) Scornirile diavolului sunt inca proportionale cu treapta vietii duhovnicesti,
in principal in rugaciune. Un scop mai adanc al demonilor este "ca de
Dumnezeu nenorocitii sa-i desparta pe oameni". Astfel se lupta incat
acestia care se roaga cu rugaciunea mintii si a inimii
sa nu intipareasca simple sensuri ale lucrurilor simtite. Cu alte
cuvinte, se lupta si ataca ca sa creeze inchipuiri ale lucrurilor
perceptibile, incat mintea sa nu fie curata pe durata rugaciunii. Pe
acestia care au cunoastere duhovniceasca ii ataca "ca sa invedereze
acestora patimasele ganduri". In continuare ii ataca ca sa ramana in ei
patimasele ganduri. Si pe oamenii practici, adica pe acestia care se
afla in primul stadiu al vietii duhovnicesti, ii ataca ca sa ii arunce
in pacat dupa lucrare (Sfantul Maxim).

5) Exista insa diferenta potrivit cu starea in care
se afla omul. Adica intr-un fel este atacat omul cand se afla inainte
de pacat si intr-alt fel este atacat cand infaptuieste pacatul Efrem Sirul
spune ca, inainte sa fie savarsit pacatul, "dusmanul il micsoreaza pe
acesta foarte mult". Mai ales pacatul placerii trupesti atat de mic il
prezinta, inainte desigur sa fie facut, "incat aproape sa-i apara
fratelui acest pacat cu nimic diferit de greseala de-a varsa un pahar
cu apa rece pe pamant". Dar dupa comitere il prezinta foarte mare si
ridica valuri de ganduri, incat sa constranga omul sa cada in
deznadejde.

Nu numai pacatul il prezinta demonii altfel inaintea
caderii si dupa cadere, dar si pe Dumnezeu. Spune Sfantul Ioan Sinaitul
ca inainte de pacat inumanul dusman al mantuirii prezinta pe Dumnezeu
foarte filantrop si ca are atata dragoste, incat il va ierta pentru
cadere. Dar dupa infaptuire il prezinta pe Dumnezeu "judecator drept"
si "nemilos".

Multe modalitati scorneste diavolul ca sa ne insele.
Sfantul Ioan Sinaitul spune ca in mod obisnuit diavolul sapa trei
gropi, intai si-ntai "lupta ca sa impiedice sa fie facut binele", adica
ne impiedica sa savarsim binele, implinirea unei porunci a lui Hristos.
Cand nu reuseste sa ne convinga sa nu inaintam in realizarea binelui,
atunci vine si ne indeamna "ca sa nu fie facut acest lucru dupa
Dumnezeu". Urmareste adica sa nu fie facut conform vointei lui
Dumnezeu. Dar cand nu reuseste nimic nici prin aceasta modalitate,
atunci vine si "ne fericeste pe noi ca pe unii ce ne comportam in toate
dupa Dumnezeu". Se straduieste sa ne doboare prin trufie.

Exista insa si situatia in care se lupta si ne
forteaza fie sa pacatuim, fie, daca nu izbutesc lucrul precedent, sa
judecam pe cei care pacatuiesc (Sfantul Ioan Sinaitul).

6) Diavolul totusi este foarte iscusit. Foloseste
orice, numai sa-si atinga scopul. In arta lui razboinica sunt cuprinse
si cursele de dreapta. Cu alte cuvinte, se straduiesc sa induca ganduri
de spre asceza exagerata. Diavolul se straduieste sa ne conduca la
faptul sa facem cele peste putere, incat, dupa ce nu ne va mai pasa de
acelea, sa si cadem in puterea lor (Sfantul Ioan Sinaitul).

Sfintilor Parinti le este cunoscuta aceasta metoda a
diavolului, de aceea avva Pimen spune ca "toate cele peste masura, ale
demonilor sunt". Sfantul Nil, priceput in razboiul acesta, spune ca ori
de cate ori mintea omului se roaga curat si fara patimire, atunci nu
vin demonii din stanga, adica nu urmaresc sa induca ganduri murdare, ci
vin din dreapta. "Caci ii sugereaza acestuia slava lui Dumnezeu si un
oarecare chip, prin simtirea prietenilor, ca sa creada in cele din urma
ca el a fost facut pentru scopul rugaciunii. Ii ofera vederi care nu
sunt adevarate ca sa il faca sa se infumureze cu ideea ca a ajuns la rugaciunea inimii
si a dobandit scopul rugaciunii. Experienta Bisericii a demonstrat ca
nu trebuie sa dam nici o importanta unor asemenea vederi si inchipuiri
si chiar, cand ne rugam curat, sa nu existe nici cel mai mic gand ca in
putin timp va fi invrednicita mintea sa vada lumina necreata.
Rugaciunea trebuie sa fie legata cu cea mai adanca pocainta.

7) Daca reuseste sa convinga omul sa comita pacatul,
atunci foloseste alta scornire. Se straduieste sa il convinga ca nu
trebuie sa-l declare duhovnicului sau, fiindca acest lucru nu inseamna
nimic si, prin urmare, nu este necesara spovedania. De altminteri, ii
spune, atatia oameni fac lucruri mai fele. Gandul blasfemiei "a urzit
pentru multi". Insa cunoastem ca nimic nu intareste demonii si
gandurile impotriva noastra, "incat acest lucru sa hraneasca si sa
tainuie pe acesti tainuitori in inima" (Sfantul loan Sinaitul). Acest
lucru care se face prin gandul blasfemiei se face prin tiecare gand si
prin fiecare patima. Diavolul face orice ca sa ramana tainuite. Si cu
cat raman nemarturisite, cu atat mai mult se intaresc patimile, dar si
stapanirea diavolului in noi.

8) De multe ori se intampla si retragerea demonilor
si, in general, a razboiului vizibil. Sfantul Isihie Presbiterul spune
ca invidiosii demoni "uneori las si ascund si retrag din noi razboiul
inteligibil. Fac acest lucru incat sa nu ne ingrijim si la o ocazie
data sa rapeasca mintea noastra". Este groaznica siretenia lor. Cum
spune Sfantul loan Sinaitul, pentru un anumit timp demonii se ascund si
nu ne ataca, incat sa nu ne ingrijim, considerand marile patimi ca mici
si astfel "deci sa ne imbolnavim iremediabil". Se intampla chiar sa
plece toti demonii, si omul sa nu simta nici un razboi, sa aiba liniste
trupeasca si sufleteasca si totusi atunci se lasa demonul infumurarii,
"care suplineste locul tuturor". Adica, numai demonul trufiei este
capabil sa inlocuiasca toti ceilalti demoni.

9) Este foarte ciudat acest lucru pe care il vom
spune in continuare, dar ni l-a dezvaluit Sfantul Ioan Sinaitul si
astfel nu putem sa-l contestam. Diavolul creeaza si anomaliile
trupesti. Adica, de multe ori vine si se aseaza deasupra stomacului si
nu lasa omul sa se sature, chiar daca ar manca tot Egiptul si ar bea
intreg Nilul. Si dupa mancare "porneste necuratul si pe cel al curviei,
anuntandu-i acestuia faptul". Demonul acesta al inrobirii pantecelui
merge la intalnirea demonului curviei si ii spune: "cuprinde-l,
cuprinde-l, nelinisteste-l; caci pantecul acestuia fiind ingreunat, nu
te vei osteni mult". Si intr-adevar, pantecul fiind plin, nu va gasi
nici o dificultate demonul curviei sa lucreze pierderea omului.

10) In razboiul de dreapta, pe care l-am mentionat
anterior, trebuie sa incerce si intelesurile bune pe care le creeaza pe
durata rugaciunii. Adica, se intampla cand ne rugam, si mai ales
mental, sa vina diavolul si sa ne aduca ganduri bune, lucrari
filantropice, ganduri bune pentru ca tinteste sa reuseasca in
indepartarea mintii de rugaciunea curata.
Si acest lucru este foarte viclean si criminal. Sfantul Nil invata ca,
atunci cand demonii vad omul ca are dorinta pentru adevarata rugaciune,
atunci "inchipuie ganduri "ale unor lucruri, chipurile necesare". Dar
dupa rugaciune tot el atata din amintire aceste lucruri pe care le-a
gandit anterior in rugaciune, "miscand mintea spre cautarea acestora,
si deoarece nu le gaseste, tare se mahneste si se intristeaza". Alta
data demonii aduc ganduri bune si in continuare nu sunt de acord cu
acestea. Pentru ce insa aceasta lucrare a lor ? Ca sa ne convinga ca
"si sincerele amintiri ale noastre le cunoaste" (Sfantul Ioan
Sinaitul). Astfel, diavolul se straduieste sa se prezinte omului ca
profet care cunoaste multe adevaruri si chiar multe evenimente ;ale
viitorului. Dar aceasta este o arta a diavolului. Demonii nu cunosc
viitorul omului. Cum spune Sfantul Ioan Sinaitul, "nimic din cele
viitoare nu cunosc demonii din previziune; deoarece nici magicienii
moartea n-ar putea sa ne prezica". ; Sfintii cunosc bine acest lucru.
Cati se supun in mod obisnuit diavolului au impresia ca sunt profeti:
"Cel supus acestui demon de multe ori profet a devenit" (Sfantul Ioan
Sinaitul).

11) Socotesc ca, dincolo de acestea pe care le-am
mentionat, trebuie sa vedem scornirile speciale pe care le foloseste
diavolul ca sa indeparteze omul de Dumnezeu. Poate, desigur, unele din
acestea sa para inteligente, dar sunt atat de inteligente pe cat de
inteligent e diavolul. in realitate diavolul este prost. Crestinii care
se lupta sunt mult mai inteligenti decat el si pot sa-l nimiceasca
precum au facut sfintii. Sfintii cu harul lui Hristos au distrus toate
scornirile si inselaciunile diavolului. Mai mult, unii dintre sfinti
ajung intr-un asemenea punct, incat, vazand demonii ca fac atatea
lucruri ridicole, rad.

La inceput vom vedea inselaciunile diavolului care
sunt descrise de Sfantul Ioan Sinaitul, suficient de experimentat in
razboiul impotriva demonilor.

Demonii lucreaza si sa straduiesc prin diferite
modalitati sa rataceasca omul. Unii ne inalta si altii ne umilesc. Unii
ne inaspresc si altii ne roaga. Unii ne intuneca si altii se prefac
lumina. Unii ne fac molai si altii rautaciosi. Unii ne fac mohorati si
altii veseli. Drept care este necesar omul sa cunoasca de fiecare data
care demon lucreaza.

Multora le creeaza demonii lacrimi in mijlocul
cetatii si al zgomotelor "ca astfel unii necrezand ca sunt vatamati de
zgomote, sa se alature lumii". Fac acest lucru ca sa creeze iluzia ca
.este posibil sa traiasca cineva cucernicia si in zgomote. Aceasta
cucernicie este curat satanica ! Nu este sigur ca nu poate cineva sa se
afla in lume si sa aiba asemenea experiente. Dar aici are, in
principal, in atentia lui pe monahii care cu iluzia aceasta parasesc
sihastriile lor si se muta in locuri foarte zgomotoase si lumesti.

Demonii ne ataca printr-un razboi ridicol. Cand
suntem satui ne jignesc si cand postim ne inaspresc. Acest lucru este
ca sa fie creata impresia ca poate oricine sa manance si sa aiba
cucernicie. Dar aceste lacrimi sunt false.

Viclenia diavolilor este mare. Ne induc ganduri sa
nu ne despartim de oamenii lumesti, indeosebi acest lucru este valabil
pentru aceia care au ganduri sa se calugareasca, "spunand ca multa
rasplata castigam noi daca vazand femeia ne stapanim pe noi insine".
Creeaza gandul ca ramanand in locuri unde sunt satisfacute simturile
vom avea mai multa rasplata daca ne stapanim pe noi insine. Aceasta,
desigur, ca sa amane omul plecarea si mai tarziu sa fie inrobit acestor
lucruri la care credea ca ar putea sa fie indiferent.

Un parinte vizionar a povestit urmatoarele: Cand s-a aflat intr-o adunare au venit doi demoni, adica demonul slavei desarte
si demonul trufiei si s-au asezat la dreapta si la stanga lui. Si
primul il atata sa mentioneze o vedere sau o fapta oarecare pe care a
reusit-o in pustiu. Cand respingea acest indemn, atunci celalalt demon
il lauda pentru aceasta izbanda: "Si mare ai devenit invingand pe mama
mea cea mai nerusinata". Un demon invinuia pe celalalt ca sa aduca
ascetul in pacat.

A vazut Sfantul Ioan demonul slavei desarte unui
frate ca-i sugereaza ganduri si altui frate ca ii dezvaluie gandurile
primului frate, ca sa fie fericit ca vizionar. Mai mult, demonul slavei
desarte atinge trupul omului si creeaza palpitatii ca sa creeze
simtamantul venirii lui Hristos.

Un demon prigoneste alt demon. Un monah era manios.
Si cand au sosit vizitatori; atunci s-a aratat ca bland acestora.
Astfel, un demon, adica demonul slavei desarte prigonea demonul maniei.

De multe ori, demonul avaritiei mimeaza umilinta in
timp ce demonul slavei desarte indeamna omul la milostenie. Acelasi
fapt il face si demonul iubirii de placeri. Adica exista situatia cand
demonul avaritiei sa recomande sa nu fie milostiv omul, pentru ca va
cadea in vanitate si astfel mimeaza smerenia. Precum, de asemenea,
demonul vanitatii si al senzualitatii ne indeamna sa dam milostenie,
pentru ca astfel poate sa lucreze mai bine. Adevaratamilostenie se face
cand omul se purifica de demonul avaritiei, al vanitatii si al
senzualitatii.

De multe ori demonii ne impiedica sa infaptuim cele
mai usoare si folositoare fapte si ne indeamna sa lucram pe cele mai
obositoare. Fac acest lucru deoarece cunosc ca ori de cate ori suntem
obositi, atunci suntem descurajati sa continuam calea noastra
duhovniceasca.

Cineva a povestit Sfantului Ioan o vicleana scornire
a diavolului. De multe ori demonul carnii se strecoara si se asunde pe
el insusi si sugereaza monahului gandul ca are evlavie, in timp ce ii
da si izvorul lacrimilor, mai ales cand discuta cu femei si ii
sugereaza ganduri sa converseze cu acestea despre amintirea mortii, a
judecatii si a intelepciunii. Si toate acestea le face diavolul ca sa
convinga femeile sa provoace monahul si sa apropie astfel lupul ca
pastor. Si dupa ce a fost castigata obisnuinta si curajul, "atunci
nefericitul sufera caderea". Foloseste chiar si cele mai sfinte
lucruri, scopul fiind sa arunce omul in pacatul trupesc.

Cand ne straduim sa plecam dintr-o adunare in care
cineva povesteste lucruri hazlii, atunci demonii ne ataca in doua
moduri. "Sa nu mahnesti pe povestitor" sau "Sa nu te arati pe tine
insuti mai pios decat cei prezenti", ca sa ne faca sa ramanem. Si
celalalt gand este sa fugim,dar asta ca sa ne conduca spre iubirea de
slava. Adica ne spune al doilea gand: "indeparteaza-te, sa nu intarzii;
daca nu, in rugaciunea ta vei intipari sensuri ale unor lucruri
ridicole". Ne indeamna nu numai sa fugim, dar si sa ne straduim sa
dizolvam vicleana adunare, mentionand cele ale Judecatii si amintirea
mortii. in aceasta situatie trebuie sa preferam pe al doilea, adica sa
preferam sa ne ude anumite picaturi ale iubirii de slava, care poate sa
devina cauza a folosului celorlalti. Si in Pateric exista exemple
asemanatoare care arata deosebitele scorniri ale diavolului. Sfantul Macarie
a mers candva sa doarma intr-un sanctuar in care existau schelete de
idolatri. Si-a pus drept perna un schelet de idolatru. Demonii l-au
invidiat pe sfant pentru curajul sau. Si atunci au vrut sa-l
inspaimante. Strigau ca unei femei: "Cutare, hai cu noi in baie". Si
alt demon a raspuns cu voce femeiasca, ca si cand inainta dintre morti:
"Am un oaspete deasupra mea si nu pot sa vin". Si acest lucru il faceau
ca sa inspaimante sfantul. "Si batranul nu s-a inspaimantat".

Sfantul Nil Ascetul scrie ca in timp demonii se
"impart pe ei insisi". Si in timp ce unii dintre ei supara omul,
ceilalti in chip de inger alearga in ajutorul lui, daca cere. Si
aceasta in scopul sa insele omul ca, intr-adevar au fost ingeri.
Alteori demonii arunca ganduri impotriva noastra si, in acelasi timp,
ne atata sa ne rugam, chipurile impotriva lor sau sa nu fim de acord cu
ei. Si atunci se retrag. Si acest lucru il fac ca sa creeze in noi
impresia ca am inceput sa-i invingem si ca acum se tem de noi.

Sfantul Nichita Stethatos spune: "inaintea
incaierarii si a infrangerii, de multe ori demonii agita simtirea
sufletului si rapesc somnul din pleoape". Adica iau somnul din
pleoapele noastre ca sa creeze tulburare. Deoarece cunoastem ca in
starea nesomnului omul se infurie cand nu cunoaste sa foloseasca
aceasta stare pentru rugaciune. De multe ori "si prin anumite spasme
iau somnul din pleoapele lor, sa faca viata acestora mai chinuitoare si
plina de durere prin nascocirile de acest fel". Insa alteori diavolul
creeaza somn, cand omul se roaga. Deoarece cunoaste ce rau ii face
rugaciunea, creeaza somnolenta.

Am mentionat numai unele invataturi ale sfintilor
privitoare la tehnica diavolului. in orice caz, exista mult mai multe.
Cine se lupta in aceasta lupta, va verifica in orice caz salbaticele
atacuri ale diavolului. Va simti prezenta lui. Ascetii au sa descrie
multe evenimente de acest fel. Nu este vorba despre iluziile lor si
personificari ale unor trairi interioare. Este vorba despre o
realitate, pentru ca diavolul exista si este cel mai mare dusman al
mantuirii noastre. Un ascet la Sfantul Munte imi spunea: "Daca se asaza
cineva zece ani in Sfantul Munte,
atunci va intelege ce este diavolul". Noi care traim in lume nu putem
sa intelegem acest lucru, pentru ca printr-o foarte mica putere ne tine
aproape de el. Nu este nevoie sa depuna o stradanie deosebita. Ne-a
facut robii lui prin atatari exterioare, creand chiar si iluzia ca nu
exista.

Cine insa se lupta sa se curete de patimi si
exerseaza in rugaciunea mentala, nu numai va cunoaste vicleana putere a
diavolului, dar va proba si dragostea lui Dumnezeu.
Exact in acea clipa in care il ataca diavolul, cunoaste foarte bine cat
ne iubeste Dumnezeu, innebuneste de dragostea Lui. Si intelege bine ca,
orice ar face diavolul, in realitate este colaborator la mantuirea
noastra. il uram mai mult si astfel il atacam cu mai multa putere. De
aceea scrie Sfantul Grigorie Palama:
"Caci colaborator este diavolul totdeauna la vointa lui Dumnezeu, dar
el nevoind acest lucru, si neprivind catre acest lucru"'. De aceea si
un sfant inspirat de Dumnezeu spunea: "conlucreaza raul cu binele
printr-o intentie nu buna". Fara sa o vrea si fara sa o inteleaga bine,
devine colaborator in planul lui Dumnezeu, care este sfintirea si
mantuirea noastra. Numai trebuie sa cunoastem cum sa il atacam; care
sunt mijloacele spirituale pe care le ofera Biserica prin care
distrugem toate capcanele diavolului. 

Mitropolitul Hierotheos Vlachos

 

Doamne,vin si azi la Tine !

Rugăciuni ale Arhimandritului Sofronie de la Essex!

Doamne, cu nădejdea în rugăciunile întregii Tale Biserici din cer şi de pe pământ, în mijlocul căreia se află îngenuncheată şi înlăcrimată Preacurata Ta Maică, îmi înalţ - cât încă n-a sosit ceasul morţii - cu sfială rugăciunea mea, zicând: 

"Iisuse, Preadulcele şi Scumpul meu Mântuitor, Tu eşti singura mea mângâiere şi nădejde de mântuire. Căci oriunde m-aş întoarce - spre răsărit, spre apus, spre miazăzi sau spre miazănoapte - eu numai pe Tine Te caut. Cerul şi pământul, viaţa şi moartea n-au nici un sens fără Tine. Tu îmi eşti mai necesar decât aerul, apa şi pâinea. Şi când Te părăsesc şi mă îndepărtez de Tine, tocmai atunci îmi eşti mai dorit, mai căutat, mai necesar. De aceea, cu lacrimi suspin şi strig către Tine: Vino, Iisuse! Pogoară-Te în iadul din mine, cum Te-ai pogorât îndată după înviere şi învie ticălosul meu suflet. Ştiu că nici eu - de mii de ori mai mult - nu sunt vrednic să intri sub acoperământul sufletului meu dărăpănat de păcat, dar adu-Ţi aminte, Doamne, că eu, chiar de voi muri în păcate, tot cu nădejdea mântuirii şi învierii Tale voi muri. Şi aşa cum ai avut milă de cei din Legea Veche, pe care i-ai slobozit din legăturile şi încuietorile morţii, tot aşa ai milă şi de mine şi mă dezleagă din lanţurile păcatului şi ale patimilor cu care şarpele m-a înfăşurat. Tu ai zis, Iisuse, că mai ai şi alte oi, care nu sunt din staulul poporului ales de Tine şi pe care trebuie să le aduci în turma Ta; ca şi canaaneanca, eu nu sunt din neamul celor ce sunt mereu cu Tine, ci vin continuu dintre păgânii cei nelegiuiţi. îmi dau prea bine seama că nu se cuvine să iei Pâinea Vieţii din gura copiilor Tăi şi s-o arunci unui câine ca mine. Dar cu toate acestea eu alerg ca şi sărmana văduvă în urma Ta, rugându-Te fără încetare să ai milă şi de mine, căci şi eu am în pieptul meu o inimă care rău se îndrăceşte cu patimile. Lasă-mă dar, Iisuse Doamne, ca alături de canaaneanca şi de toţi oropsiţii pământului, să strâng firimiturile ce cad de la masa sfinţilor Tăi. Primeşte-mă în staulul Tău ca să nu mă sfâşie lupul cel nevăzut. Căci nădejdea şi mângâierea mea este Cuvântul Tău care zice: „pe cel ce vine la Mine nu-1 voi izgoni afară”, iar pe cel primit de Tine nimeni nu-1 va putea răpi din mâinile Tale, nici chiar satana.

Cuget ziua şi noaptea la Tine, Iisuse, şi mă întreb: Ce-aş face, Doamne, fără Tine? Ce-aş face fără Tine în suferinţă, în boală, în temniţă, în sărăcie? Ce-aş face când îndoielile de tot felul vin să-mi sfâşie sufletul? Ce-aş face când păcatele şi patimile caută să mă înghită, aşa cum valurile mării căutau să-1 înghită pe Petru?

Cunosc dragostea cu care Tatăl ceresc de veacuri îi primeşte pe toţi fiii risipitori care, cu pocăinţă, se întorc acasă. 

Cunosc iubirea Duhului Sfânt care, cu suspine negrăite, se roagă zi şi noapte pentru noi. 

Ştiu că Preacurata Fecioară se roagă în genunchi şi cu lacrimi pentru toţi păcătoşii. 

Ştiu de asemenea că îngerii din cer şi toţi sfinţii, care au fost oameni păcătoşi ca şi noi, neîncetat ne ajută cu rugăciunile lor dar, cu toate acestea, inima mea tot spre Tine se îndreaptă, Iisuse, ochii mei tot pe Tine Te văd răstignit, vărsându-Ţi şi acum sângele Tău cel scump pentru mântuirea noastră; urechile mele tot cuvintele Tale aud, spunând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă sufletelor voastre”; sufletul meu tot pe Tine Te simte, văzându-Te cum, înainte de a-Ţi da duhul în mâinile Tatălui, grija Ta cea mare n-ai îndreptat-o mai întâi spre Maica Ta, care stătea la piciorul crucii cu sabia durerii împlântată în inimă, nici spre feciorelnicul Tău ucenic şi prieten ce s-a rezemat de pieptul Tău şi Te-a urmat cu cea mai mare credincioşie pe drumul Golgotei, ci Ţi-ai îndreptat privirea spre un tâlhar ca mine, căruia i-ai făgăduit Raiul chiar în ziua în care i-ai vorbit, lăsând astfel cele nouăzeci şi nouă de oi în muntele sfinţeniei şi căutând prin prăpăstiile fărădelegilor oiţa cea rătăcită; iar închipuirea mea tot pe Tine mi Te înfăţişează înaintea ochilor mei, stând şi plângând în faţa Ierusalimului inimii mele, care nu vrea să-şi adune puii faptelor bune sub aripele Tale."




Doamne,vin si azi la Tine
Cu-al meu suflet intristat
Sa ma umpli cu iubire
Ca sa am si eu de dat.

Iti dau gandul meu hoinar
Sa-l aduci din ratacire
Si-Ti dau inima in dar
Pentru-o noua primenire.

Si genunchii mi-i asez
Intr-o ruga prea curata
Si sper Doamne si cutez
In salvarea-Ti minunata.

Doamne,vin si azi la Tine,
Prinde-mi soapta rugii sfinte.
Du-o-n sferele senine
Si cu ingerii sa-Ti cante!”
 

 

Îţi cer iertare Doamne!

Bunule, iartă-mă că nu ştiu să mă rog ţie, ori cer prea multe, ori nu ştiu să-ţi mulţumesc pentru tot ce am. Iartă-mă că de cele mai multe ori sunt egoist/ă şi mă rog doar pentru suferinţele mele, iar pentru sănătatea părinţilor mai puţin. Ei sunt sprijinul meu şi tot ce am mai bun, pentru că îi am de la tine Doamne. Bunule iartă-mă pentru că pe prietenii mei îi necăjesc, nu mă auzi rostindu-i în rugăciunile mele şi iarăşi îmi dau seama că ei sunt dăruiţi de Tine. Unde aş putea să găsesc bunătatea şi iertarea Ta, dacă nu prin ei? Iartă-mă pentru toate gândurile mele nechibzuite, pentru toate întrebările fără răspuns, pentru supărările fără sens, pentru dorinţe deşarte, pentru vorbe fără rost....Greşesc Doamne dar te iubesc în felul meu, de păcătos/ă....

Bunule iartă-mă pentru tot ceea ce îţi cer, pentru că Tu ştii dinainte tot ce are nevoie sufletul meu. Nu sunt de multe ori altruist/ă, nu pomenesc în rugăciunile mele nici pe cei bolnavi, nici pe cei sărmani, nici pe bătrâni, nici pe vrăjmaşi, nici pe fraţi sau surori...ci doar suferinţa mea. Suferinţa Ta pe cruce a fost cu mult mai mare decât a mea, şi cu toate astea mă înţelegi şi eşti aici cu noi...Cum aş putea să nu te mai supăr?

Îmi cer iertare inimii mele, Doamne pentru toate emoţiile pe care i le-am dat de-a lungul timpului, îmi cer iertare ochilor mei pentru lacrimile care nu izvoreau din pricina păcatelor mele, buzelor mele pentru toate vorbele urâte, urechilor mele care au ascultat muzică grea şi zgomotoasă....stomacului pentru câte excese de mâncare am făcut...îmi cer iertare trupului meu că am uitat că este templu al Duhului Sfânt.

Mă ierţi Doamne pentru că nu ţi-am mulţumit pentru natura pe care Tu ne-ai dăruit-o, pentru toate legumele şi fructele care ne hrănesc pe noi, pentru pămîntul roditor şi ploaia care-l curăţă? Iartă-mă pentru că nu ţi-am mulţumit pentru fiecare Sfânta Liturghie la care am participat, pentru duhovnicul pe care mi l-ai dăruit, pentru sfinţii Tăi de care mă simt apropriat/ă. Am uitat să-ţi mulţumesc şi pentru suferinţa mea, pentru că prin ea eu mă apropii de Tine.

Iartă-mă Doamne pentru că au fost momente când am judecat fără să mă gândesc că nimeni nu cunoaşte judecăţile tale şi departe suntem noi de voia ta. Bunule iartă-mă că puţină milostenie fac, că nu-mi sun prietenii să le spun cît de mult îi iubesc, că uit să zâmbesc, să visez, să cred că niciodată Tu nu ne vei lăsa singuri. Iartă-ne pe toţi şi luminează-ne ca să ne înţelegem mai bine, să fim toleranţi şi mult iubitori.

Îţi mulţumesc Soarele meu pentru toată dragostea Ta! „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt..." (Sf. Apostol Pavel)

 

 

 

 

 

 a   

 

a  

 

 

 

Rugaciunea Inimii

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine, pacatosul."
Aceasta rugaciune, cunoscuta în Ortodoxie ca rugaciunea inimii sau rugaciunea lui Iisus este unul din cele mai importante mijloacele de a ne curati inimile si de a ne apropia de Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o întreaga teologie si ne aseaza într-o relatie corecta cu Dumnezeu. Când spunem …
"Doamne…" înseamna ca-L recunoastem pe Isus Hristos ca Împarat al universului si Stapân al nostru.
"Iisuse… " înseamna ca recunoastem ca Dumnezeu Întrupat, ca Unul care a luat natura noastra omeneasca pentru a ne da o natura Dumnezeiasca.
"Hristoase…" înseamna ca-L recunoastem ca Mântuitor, ca Unsul, Mesia care a venit în lume ca sa ne scape din starea de pacat si dusmanie cu Dumnezeu.
"Fiul lui Dumnezeu…" înseamna ca recunoastem Dumnezeirea Lui si relatia Lui cu Dumnezeu Tatal.
"ai mila de mine…" înseamna ca ne apropiem de El cu umilinta, apelând nu la drepturile noastre ci la îndurarea lui. Ne apropiem de El cu teama, dar si cu speranta, pentru ca El este un Dumnezeu îndurator si iubitor de oameni.
"pacatosul…" este recunoastere starii noastre de pacat, este atitudinea de pocainta si umilinta, recunoasterea ca nu ne apropiem de El prin meritele noastre, ci ca avem disperata nevoie de ajutor.
Sfintii ne recomanda sa avem întotdeauna aceasta rugaciune în strafundul inimii noastre, si sa o aducem adesea la suprafata prin rostirea ei cât mai frecventa. Dar în acelasi timp, cuvintele ei nu trebuie rostite în mod mecanic, ci cu o participare a întregii noastre fiinte. Astfel rugaciunea nu mai este "o activitate" exterioara, ci noi însine devenim rugaciune. Sf. Teofan Zavorâtul ne spune ca în adevarata rugaciune mintea se coboara în inima, în loc sa hoinareasca aiurea.Pentru a ne feri de greseala de a crede ca aceasta rugaciune ar fi o formula magica, sfintii ne învata ca putem folosi diferite variante ale acestei rugaciuni, cât si alte rugaciuni asemanatoare care ne ajuta sa ne curatim si sa ne apropiem de Dumnezeu. Putem spune "Doamne Iisuse ai mila de mine", sau "Ai mila de mine, pacatosul." Puterea nu este în cuvintele noastre ci în Numele Lui. Concentrarea nu trebuie sa fie la corectitudinea cuvintelor, ci la starea inimii noastre înaintea Lui. Daca inima nu participa, actul fizic al rugaciunii este cu totul inutil.

Sf. Ignatiu din Antiohia

Când l-au luat ca sa fie sfâsiat de fiare salbatice si el avea neîncetat pe buze numele lui Iisus, pagânii l-au întrebat de ce rosteste într-una acest nume. Sfântul a raspuns ca are numele lui Iisus Hristos scris în inima si ca marturiseste cu gura ceea ce este întotdeauna în inima lui.

Sf. Grigore Sinaitul

Darul pe care l-am primit de la Iisus Hristos în sfântul botez nu este nimicit, ci doar ascuns ca o comoara în pamânt. Bunul simt si recunostinta ne cer sa dezgropam cu grija aceasta comoara si sa o aducem la lumina. Aceasta se poate face în doua feluri. Darul botezului este mai întâi aratat prin împlinirea întocmai a poruncilor; cu cât le urmam mai mult, cu atât darul straluceste peste noi cu mai multa splendoare. În al doilea rând, vine la lumina si este aratat prin neîntrerupta invocare a lui Iisus Hristos, sau prin continua aducere aminte a lui Dumnezeu, ceea ce este acelasi lucru. Prima metoda este puternica, dar a doua si mai mult, pâna acolo încât chiar împlinirea poruncilor este întarita prin rugaciune.

Printesa Ileana a României

Rugaciunea a fost întotdeauna de o importanta reala pentru mine si nu am parasit niciodata obiceiul format în copilarie a rugaciunilor de dimineata si seara; dar în practicarea rugaciunii lui Iisus sunt doar o începatoare. As dori, totusi, sa vorbesc despre ea pentru ca, chiar daca am atins doar marginea vesmântului ceresc, bucuria pe care am primit-o a fost atât de mare încât doresc sa o împartasesc cu altii.

Filoteus Sinaitul

Aducându-ti aminte de Iisus Hristos, aduna-ti mintea cere rataceste prin strainatati.

Henri Nouwen

Rugaciunea continua în mine chiar si atunci când vorbesc cu altii sau fac o munca manuala. Rugaciunea a devenit prezenta activa a Duhului Sfânt care ma pazeste prin viata. Vedem astfel cum prin rugaciunea lui Iisus în inima, întreaga zi devine o rugaciune neîncetata.

Sf. Teofan Zavorâtul

Fa-ti obiceiul de a rosti aceste cuvinte având mintea în inima, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine." Si aceasta rugaciune, dupa ce ai învatat sa o folosesti cum trebuie, sau mai bine zis când se întipareste în inima ta, te va duce la scopul pe care-l doresti: Îti va uni mintea cu inima, îti va linisti framântarea gândurilor si îti va da puterea de a stapâni miscarile sufletului tau.

Gabriela Winckler

În Rasaritul crestin, rugaciunea lui Iisus este rugaciunea celui care asemenea fiului risipitor, se întoarce acasa.

Episcopul Iustin

Fiecare crestin trebuie sa fie unit cu Domnul în inima, si calea cea mai buna catre aceasta unire este tocmai rugaciunea lui Iisus.

Sf. Hesychius

Dupa ce ne-am curatat si unit mintile prin rugaciunea lui Iisus, gândurile noastre înoata ca niste delfini într-o mare linistita.

Sf. Grigore de Nissa

Numele lui Dumnezeu nu îl cunoastem, ci ne miram înaintea lui.

Din "Pelerinul Rus"

Când m-am rugat în inima, totul mi-a parut încântator si frumos. Copacii, iarba, pasarile, aerul si lumina pareau a-mi spune ca exista de dragul omului, ca marturisesc dragostea lui Dumnezeu pentru om, ca toate se roaga si-I cânta Lui lauda.

Supunerea sotiei fata de sot

Supunerea sotiei fata de sot intr-o casnicie este o necesitate as spune eu. Si cand spun supunere nu ma gandesc numai la actiunea de supunere ci si la atitudine. De multe ori suntem gata sa ne supunem la nivel verbal, dar in inima noastra sa cartim impotriva supunerii si sa semanam in acest fel o atitudine de razvratire. Imi place sa imi imaginez casnicia ca pe cocpitul unui avion, iar pe sot si sotie ca pe pilotul si copilotul acelui avion. Sunt parteneri, conduc impreuna, iau decizii impreuna, dar daca se ajunge intr-un impas pilotul (capitanul) acelui avion are decizia finala. Asa vad lucrurile si in casnicie, sotul e intotdeauna cel care are decizia finala atunci cand nu putem ajunge la un sens comun. 
Mi se pare fascinant sa vad ca Dumnezeu nu spune doar sotiilor sa fie supuse,fara sa oblige si sotii la lucruri mult mai marete. 

In Efeseni 5: 21-28
"21 Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos.
22 Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului;
23 căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mîntuitorul trupului.
24 Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile.
25 Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S'a dat pe Sine pentru ea,
26 ca s'o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvînt,
27 ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă şi fără prihană.
28 Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuş."

mi se pare ca cerinta pe care Domnul o face sotilor nostri este mult mai greu de indeplinit...." Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S'a dat pe Sine pentru ea". Ce e oare mai usor de indeplinit - supunerea sau sacrificiul suprem?. Eu zic ca putem sa ne consideram binecuvantate ca Domnul ne cere doar sa ne supunem pe cand lor le cere sa ne iubeasca neconditionat si sa fie gata sa isi dea viata pentru noi.
Cred ca daca privim lucrurile in acest fel supunerea nu mai e o povara ci dimpotriva un act de iubire si respect fata de partenerul de viata pe care ni l-a dat Dumnezeu, implinind astfel menirea noastra ca sotii, si ajutand la devenirea sotilor nostri a oamenilor pe care Dumenzeu i-a vrut.

Treptele iubirii de vrăjmaşi după Sfântul Siluan Athonitul

Treptele iubirii de vrăjmaşi după Sfântul Siluan Athonitul

Multe religii recomanda iubirea aproapelui; crestinismul singur cere iubirea vrajmasilor. In aceasta privinta Noul Testament este in ruptura cu Vechiul, care opunea violentelor suferite legea talionului: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, moarte pentru moarte” (Is 21, 24-25).

 

Hristos Insusi semnaleaza aceasta singularitate si ruptura atunci cand spune: “Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit si Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” (In 13, 34-35), si mai mult inca atunci cand da aceasta invatatura intemeietoare, pe care trebuie sa o reproducem integral caci, din ea deriva intreaga invatatura patristica:

“Ati auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau, iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt. … Ati auzit ca s-a zis: Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Eu insa va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ca va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, pentru ca El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” (Mt 5, 38-39, 43-45)

“Si precum voiti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi asemenea; caci daca iubiti pe cei ce va iubesc ce rasplata puteti avea? Fiindca si pacatosii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Pentru ca si pacatosii acelasi lucru il fac” (Lc 31-33). “Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si paganii acelasi lucru? Fiti dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este” (Mt 5, 47-48).

In Vechiul Testament, legea talionului, inteleasa in sensul ei cel mai pozitiv, avea drept scop descurajarea nedreptatii si iudeii au stiut sa rupa cu ea pentru a raspunde exigentelor mai inalte prefigurandu-le pe cele ale lui Hristos. Luata “ad litteram”, ea parea insa sa aduca razbunarii chezasia legii divine si ducea cel mai adeseori la favorizarea inlantuirii violentelor ce se prelungeau indefinit.

Porunca lui Hristos de a intinde si celalalt obraz celui care te loveste vine sa rupa aceasta inlantuire. Hristos insa nu porunceste doar sa nu raspundem raului cu rau, ci si sa raspundem raului cu bine. Ucenicul lui Hristos se distinge numai de pacatosi, dar si de pagani, prin faptul ca nu se limiteaza la a iubi pe cei ce-l iubesc si ii fac bine, ci se straduieste sa-i iubeasca pe cei ce-l urasc si-l maltrateaza. El este chemat la desavarsire de Dumnezeu insusi, Care trateaza pe toti oamenii, buni sau rai, in mod egal.

Iubirea e o dispozitie launtrica ce nu poate fi descrisa intr-un mod adecvat. Ii putem insa preciza conditiile si manifestarile. In acest fel e posibil ca, urmand indicatiile Parintilor, sa definim diferitele trepte ale iubirii de vrajmasi, de la cele mai elementare pana la cele mai inalte.

1. Prima treapta, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, e de a nu face primii raul.

2. Cea de-a doua treapta, potrivit aceluiasi sfant, e de a nu ne razbuna pe masura a chiar suferintei care ni s-a facut.

Aceste doua prime trepte nu par a tine propriu-zis de iubirea de vrajmasi; ele sunt totusi conditiile sale cele mai elementare, si nu este inutil sa le reamintim aici, intr-atat de instinctiva si spontana e inclinatia de a ne ataca dusmanii sau de a ne razbuna pe ei, fara a uita ca insa ea primeste cautiunea legii vechi-testamentare a talionului inteles intr-un sens literal.

3. Cea de-a treia treapta e de a nu ne razbuna deloc, si de a lasa razbunarea in grija lui Dumnezeu. Acest lucru corespunde sfaturilor Apostolului: “Nu rasplatiti nimanui raul cu rau” (Rm 12,17); “nu va razbunati voi singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu; caci scris este: A mea este razbunarea, Eu voi rasplati, zice Domnul” (Rm 12, 19). In acest sens, Sfantul Isaac Sirul sfatuieste: “Lasa-te prigonit, dar nu prigoni. Lasa-te rastignit, dar nu rastigni. Lasa-te ocarat, dar nu ocara. Lasa-te defaimat, dar nu defaima”.

4. A patra treapta e de a nu ne impotrivi. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau!” (Mt 5, 39).

5. A cincea treapta e de a nu ne infuria la randul nostru pentru ceea ce ne fac vrajmasii, ci de a-i suporta, de a da dovada de rabdare, de a indura tot ceea ce ne fac sa suferim, dupa exemplul Apostolului: “Prigoniti, rabdam” (1 Co 4, 12) si dupa idealul pe care il fixeaza altundeva: “caci de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce este al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz – rabdati” (2 Co 11, 20).

6. A sasea treapta e de a nu ne mahni launtric pentru afronturile, injuriile, incercarile si intristarile pe care ne fac sa le suferim vrajmasii nostri, sau cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog “de a avea neschimbat aceeasi buna simtire egala pentru cei ce ne batjocoresc in fata, ne calomniaza, ne judeca, ne osandesc, ne injura si ne scuipa in fata, si pentru cei ce iau in afara infatisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fara sa se poata insa ascunde de fapt”.

Sa observam ca aceasta atitudine se poate situa la diferite niveluri, pentru ca ea insasi are trepte. Pe treapta cea mai de jos, ea poate fi legata de dispret, si asadar sa fie opusa iubirii; pe o treapta mai inalta, ea poate fi legata de indiferenta, si asadar nu este conforma inca iubirii; pe treptele mai inalte, ea poate da marturie ca am atins nepatimirea, si mai sus inca, sa fie legata de adevarata iubire.

7. A saptea treapta e de a privi ocarile primite drept o binefacere, de a ne bucura de ele si de a multumi lui Dumnezeu. Cine a atins aceasta treapta simte intelesul acestor cuvinte ale lui Hristos: “Fericiti veti fi cand va vor ocara si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind din pricina Mea” (Mt 5, 11).

E lucru obisnuit ca Parintii sa ne sfatuiasca sa-l privim pe cel ce ne ocaraste drept un medic ce vine in chip providential sa vindece sufletul nostru de boli (mai cu seama de slava desarta si de mandrie), si sa sublinieze folosul duhovnicesc pe care-l putem scoate pentru aici si pentru lumea de dincolo din ceea ce ei ne fac sa suferim.

O apoftegma relateaza ca Sfantul Zosima sublinia: “Daca cineva il tine minte pe fratele care l-a mahnit, suparat sau ocarat, trebuie sa-si aduca aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos, sa-l priveasca drept un binefacator. Caci daca te mahnesti in asemenea imprejurari e pentru ca sufletul tau e bolnav. Caci daca n-ai fi bolnav, n-ai suferi. Trebuie insa sa multumesti acestui frate fiindca datorita lui iti cunosti boala, trebuie sa te rogi pentru el si sa primesti ce vine de la el ca pe niste leacuri trimise tie de Domnul”.

Sfantul Ioan din Gaza scrie mai general: “Daca suntem drepti, incercarea ce ne vine (de la vrajmasii nostri) e spre inaintarea noastra, iar daca suntem nedrepti, e pentru iertarea pacatelor si indreptarea noastra, e un exercitiu si o lectie de rabdare”.

8. A opta treapta e de a ne oferi de bunavoie ocarilor. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “De te loveste cineva peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt” (Mt 5, 39).

9. A noua treapta e de a voi sa suferim mai mult decat vor altii sa ne faca sa induram.

10. A zecea treapta e de a nu avea ura pentru cei ce ne maltrateaza.

11. A unsprezecea treapta e de a nu simti ranchiuna, de a nu avea nici manie, nici resentiment fata de vrajmasii nostri. “Iubirea – scrie Sfantul Ioan Scararul – este propriu-zis lepadarea oricarui cuget potrivnic, caci iubirea nu socoteste raul (1 Co 13, 5)”.

12. A douasprezecea treapta e de a nu-i invinui pe vrajmasii nostri, de a nu-i critica, de a nu vorbi rau drept de ei si chiar de a nu descoperi altora raul pe care ni-l fac.

13. A treisprezecea treapta e de a nu avea nici un dispret pentru ei.

14. A paisprezecea treapta e de a nu avea in noi nici o urma de aversiune sau respingere fata de ei.

15. A cincisprezecea treapta e de a nu incerca nici cea mai mica amaraciune fata de ei la gandul a ceea ce ne-au facut, nici cea mai mica intristare.

16. A saisprezecea treapta e de a nu-i judeca defel, ci de a privi la propriile noastre nedreptati. Acest lucru corespunde poruncii lui Hristos: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si nu vezi barna din ochiul tau?” (Mt 7, 1-3).

17. A saptesprezecea treapta e de a ierta sincer. Aceasta atitudine ne face vrednici sa-L chemam pe Dumnezeu pentru iertarea greselilor noastre in rugaciunea pe care ne-a invatat-o Domnul: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Mt 6, 12), si atesta ca luam in serios cuvintele lui Hristos: “Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc greselile voastre” (Mt 6, 14).

In forma ei cea mai inalta, aceasta iertare merge pana la a nu mai tine minte ceea ce am suferit. Pe aceasta treapta, observa Sfantul Simeon Noul Teolog, iubirea de vrajmasi sta in “a uita cu desavarsire cele ce le-am suferit si a nu ne aduce aminte de ceva din cele ce ni s-au intamplat, fie ca lipsesc, fie ca sunt de fata cei ce ne-au suparat, si de a-i primi pe acestia la fel ca pe prieteni, in convorbiri si la masa, fara nici un gand la cele intamplate.

Aceste prime saptesprezece trepte insa nu ne fac sa intram in ceea ce este propriu-zis iubirea, desi sunt conditii indispensabile si trepte pregatitoare pe care trebuie sa le strabatem. Iubirea nu este simpla absenta a animozitatii, ci este mai presus de ea.

Sfantul Maxim Marturisitorul scrie in aceasta privinta: “Cine nu pizmuieste si nu se manie pe cel ce l-a intristat si nu tine minte raul de la el, inca nu are dragoste fata de acela. Caci poate sa nu rasplateasca raul cu rau, chiar daca nu are multa dragoste, pentru ca asa e porunca”; “cine nu iubeste pe cineva, prin aceasta inca nu si-l uraste; iar cel ce nu-l uraste, inca nu-l si iubeste. Si poate sa stea la mijloc: adica nici sa-l iubeasca, nici sa-l urasca”. Treptele urmatoare ne vor introduce propriu-zis in iubire.

18. A optsprezecea treapta e de a ne sili sa ne impacam cu vrajmasii nostri, precum spune Hristos: “Du-te mai intai si te impaca cu fratele tau” (Mt 5, 24), “impaca-te cu parasul tau degraba, pana esti cu el pe cale” (Mt 5, 25). Prin aceasta atitudine se manifesta dorinta de unire care e la temelia iubirii (opusul caruia e tendinta spre diviziune si separatie).

19. A nouasprezecea treapta e de a avea inima si compatimire pentru ei. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos dat in insusi contextul poruncilor Sale privitoare la iubirea de vrajmasi: “Fiti milostivi, precum Tatal vostru milostiv este” (Lc 6, 36). Sfantul Isaac Sirul descrie astfel pe cel ce are o compasiune autentica pentru toate fapturile creatiei si, prin urmare, si fata de vrajmasii sai: “Cand se gandeste la ei si ii vede, ochii sai varsa lacrimi. Si atat de puternica si naprasnica e compatimirea sa, si atat de mare e staruinta sa, incat inima sa se strange si nu poate indura sa auda sau sa vada nici cel mai mic rau si nici cea mai mica intristare in faptura”.

20. A douazecea treapta implica nu numai renuntarea la fi razbunat de Dumnezeu, dar si la dorinta ca El sa pedepseasca vreodata pe vrajmasii nostri. Sfatul Apostolului: “Nu va razbunati singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu, caci scris este: “A Mea este razbunarea; Eu voi rasplati, zice Domnul”" (Rm 12,19), pare aici sa fi fost dat pentru incepatorii care de-abia erau in stare sa renunte la propria lor razbunare. Aceasta a douazecea treapta consta in mod pozitiv din a voi ca Dumnezeu sa-i ierte pe vrajmasii nostri, sa-i pazeasca si sa-i mantuiasca.

21. A douazeci si una treapta e de a ne ruga lui Dumnezeu pentru ei. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 28).

Rugaciunea pentru vrajmasi este evident implicata inca de la primele trepte, dar atunci ea era un mijloc de a evita atitudinile nedorite, cum sunt ura, ranchiuna, resentimentul si mandria legate de ele, si de a ne curati de ele. Pe treptele mai inalte, ea se face nu numai fata de noi insine, ci si fata de ceilalti; ea duce la compatimire si iubire pentru vrajmasi si ingaduie dezvoltarea, intarirea si manifestarea acestor atitudini pozitive.

Ea consta atunci in a-I cere lui Dumnezeu sa se milostiveasca de ei, sa le ierte pacatele, sa-i mantuiasca si sa le dea ce este mai bun. Semnul ca rugaciunea e adanca, sincera si motivata de o compatimire autentica e acela ca e insotita de intristarea inimii si de lacrimi.

Cel ce are compatimire, scrie Sfantul Isaac Sirul, “se roaga cu lacrimi in tot ceasul pentru dobitoacele necuvantatoare, vrajmasii adevarului, si pentru toti cei ce il vatama, sa fie paziti si iertati”. Cine-si iubeste vrajmasii, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, merge “pana la a suferi pentru ei, daca i se da prilejul”.

22. A douazeci si doua treapta e de a avea afectiune pentru ei. Sfantul Simeon observa ca pe aceasta treapta iubirea consta in “a iubi din adancul sufletului si a-i imbratisa fara patima ca pe niste prieteni adevarati, cu lacrimi de iubire sincera, fara sa se afle in acea clipa nici urma vreunei suparari in noi”.

23. A douazeci si treia treapta e de le voi si a le face binele. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 27-28); “iubiti pe vrajmasii vostri, faceti-le binele” (Lc 6, 35); “tot ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi lor” (Lc 6,31), porunca reluata de Apostolul: “Binecuvantati pe cei ce va prigonesc, binecuvantati-i si nu-i blestemati” (Rm 12, 14); “cautati ce este bine inaintea tuturor oamenilor” (Rm 12, 17). “daca vrajmasul tau flamanzeste, da-i sa manance; daca inseteaza, da-i sa bea” (Rm 12, 20).

Apostolii marturiseau prin comportarea lor o asemenea atitudine: “Ocarati fiind, binecuvantam” (1 Co 4, 12). Unui mirean maltratat de cineva si care il intreaba despre purtarea pe care trebuie sa o aiba fata de el, Sfantul Ioan din Gaza ii da un singur raspuns: “Fa-i binele”. Sfantul Isaac sfatuieste: “Arata-ti maretia compatimirii tale facandu-le bine celor ce te-au nedreptatit”, si observa ca “e mai mare lucru a face binele pacatosilor decat dreptilor”.

Sfantul Maxim invata ca iubim cu adevarat numai atunci cand suntem in stare “sa rasplatim raul cu binele”, caci “a face bine din indemn launtric celor ce ne urasc pe noi e propriu numai dragostei duhovnicesti adevarate”.

Iubirea nu consta de altfel numai in a face binele vrajmasilor nostri, dar si in a gandi bine despre ei (aceasta neimplicand apriori in chip necesar aceasta). Cine isi iubeste vrajmasii nu numai nu se bucura de esecurile lor si de raul ce vine asupra lor si nu se intristeaza vazandu-i cinstiti sau multumiti, dar se intristeaza vazandu-i la incercare sau in chinuri si se bucura de succesul lor, vrea in mod sincer fericirea lor si cauta in toate imprejurarile sa-i multumeasca.

24. A douazeci si patra treapta e de a-i privi pe cei ce ne fac raul deopotriva cu cei ce ne fac binele, si a-i iubi in mod egal. Trebuie sa ajungem, invata Sfantul Varsanufie, la “a-l privi pe cel ce ne loveste ca si pe cel ce ne mangaie, pe cel ce ne dispretuieste ca si cel care ne cinsteste, pe cel ce ne ocaraste ca si pe cel ce ne cinsteste, pe cel ce ne mahneste ca si pe cel ce ne usureaza”.

Mai mult decat toti Parintii, Sfantul Maxim ne sfatuieste sa-i tratam pe toti oamenii in mod egal si sa-i iubim fara nici o diferenta intre ei, prieteni sau vrajmasi, drepti sau pacatosi. “Fericit omul care poate sa iubeasca pe toti oamenii deopotriva”. “Cel bun si fara patima in aplicarea voii sale iubeste pe toti oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire si pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel pacatos il miluieste pentru fire si din compatimire, ca pe un lipsit de minte ce umbla in intuneric”.

“Iubirea desavarsita iubeste pe toti oamenii la fel: pe cei buni si sarguitori ca pe niste prieteni, iar pe cei lenesi ca pe niste dusmani, facandu-le bine, rabdand indelung si suferind cele ce-i vin de la ei”. “Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti, nici nu-i urasti, pe altii iarasi ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit, pe altii ii iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita, care cere sa iubesti pe tot omul deopotriva”. Fiindca “prietenii lui Hristos iubesc cu adevarat toate fapturile”.

Gasim aceeasi invatatura la Sfantul Isaac Sirul: “Socoteste ca toti oamenii, fie ei necredinciosi sau ucigasi, sunt egali in bine si in cinste, si ca fiecare e prin fire fratele tau, chiar daca, fara sa o stie, s-a departat de adevar”. Compatimirea – observa acelasi sfant – e o intristare iscata de har, ea se pleaca spre toate fiintele cu aceeasi afectiune”. “Cine iubeste toate fapturile deopotriva, cu compatimire si discernamant, a ajuns la desavarsire”.

25. A douazeci si cincea treapta e de a-i trata pe vrajmasii nostri ca pe prietenii nostri. Cine-si iubeste cu adevarat vrajmasii, scrie Sfantul Simeon, e in stare “sa-i primeasca ca pe prieteni in adunari si in ospete, fara nici un gand la cele trecute”. Sfantul Ioan Hrisostom spune la fel: “Fata de cei ce ne-au nedreptatit trebuie sa ne purtam ca fata de niste adevarati prieteni, si sa-i iubim ca pe noi insine”.

26. A douazeci si sasea treapta e de a-i iubi pe vrajmasii nostri nu numai ca pe noi insine, dar chiar mai mult decat pe noi insine. Iubirea, spune Sfantul Maxim, “duce in chip armonios la laudabila inegalitate prin care fiecare il prefera pe aproapele lui insusi, tot pe atat pe cat mai inainte se sarguia sa-l indeparteze si sa treaca inaintea lui”. O apoftegma relateaza ca monahii din Sketis realizasera acest ideal si “faceau mult mai mult decat cere Scriptura, iubindu-si vrajmasii mai mult decat pe ei insisi”.

Aceasta clasificare in trepte nu pretinde evident sa stabileasca o ierarhie riguroasa. Unele atitudini pot fi situate pe diferite planuri si fiecare le implica mai mult sau mai putin pe celelalte. Iubirea e in cele din urma o dispozitie unitara si indivizibila.

Clasificarea noastra are mai cu seama un scop pedagogic; ea urmareste sa faca inteles faptul ca iubirea de vrajmasi are multiple componente, dobandirea ei raspunde la numeroase exigente si nu este cu putinta decat in urma unui efort launtric treptat si divers; ea vrea sa sublinieze si ca aceasta poate primi diferite niveluri de calitate si intensitatea despre care cei ce nu s-au luptat indelungat pentru o dobandi n-au decat o constiinta restransa.

Daca examinam invatatura Sfantului Siluan despre iubirea de vrajmasi, ne dam seama ca, desigur, el nu ignora treptele ei elementare, dar ca cel mai adeseori o priveste in treptele ei cele mai inalte. Acest lucru afirma ceea ce am remarcat anterior, si anume ca invataturile staretului sunt expresia unei experiente personale ce se situeaza pe culmile vietii duhovnicesti.

Pentru Sfantul Siluan, daca nu suntem in stare sa ne iubim vrajmasii, se cuvine macar sa nu-i uram, sa nu-i blestemam si sa nu ne repezim la ei (aceasta ar fi deja un progres spre iubire), si sa refuzam gandurile de manie impotriva lor.

Iubirea de vrajmasi implica nu numai suportarea mahnirilor pe care ni le produc acestia, ci si suportarea lor cu bucurie pentru Dumnezeu. Ea implica de asemenea multumirea adresata lui Dumnezeu pentru toate aceste mahniri: fiindca ele contribuie, am vazut, la progresul nostru duhovnicesc, si in acest sens trebuie primite ca pe un dar al providentei lui Dumnezeu care are in vedere mantuirea noastra.

Iubirea de vrajmasi implica de asemenea faptul ca, in fata violentelor pe care le suferim, ne pastram pacea sufletului si a trupului, astfel spus, cum am notat deja mai sus, nu numai sa nu ne infuriem la randul nostru, dar sa ramanem netulburati.

Staretul recomanda de asemenea nu numai sa nu ne invinuim vrajmasii, ci si sa nu gandim rau despre ei si chiar sa nu-i judecam deloc. Mai degraba decat de a-i invinui pe ceilalti, trebuie sa ne simtim vinovati noi insine.

Iubirea de vrajmasi presupune bineinteles pentru staret iertarea ocarilor lor si rugaciunea pentru ei. Cu toate acestea, iertarea nu este inca iubire si rugaciunea poate precede iubirea fara sa fie inca o manifestare a ei: “Cand eram in lume – marturiseste Siluan – imi placea sa iert din suflet si iertam usor si ma rugam cu pofta pentru cei ce ma ocarau, dar cand am venit in manastire, pe cand eram frate sub ascultare, am dobandit mare har si el m-a invatat sa-i iubesc pe vrajmasi”.

In compatimire Sfantul Siluan vede una din principalele dimensiuni ale iubirii de vrajmasi. Desigur, aceasta compasiune consta inainte de toate din a avea mila de ei. Aceasta mila decurge in parte din constiinta faptului ca cei ce ne vor raul sau ne fac rau au sufletul bolnav (regasim invatatura patristica traditionala potrivit careia patimile sunt boli duhovnicesti) si actioneaza sub stapanirea demonilor, aceasta dubla situatie facand din ei victime si facandu-i sa sufere adanc.

La intrebarea: “Cum isi poate pastra pacea sufletului un subordonat atunci cand seful lui e un om artagos si rau?”, staretul raspunde: “Omul artagos indura el insusi un mare chin de la duhul cel rau. El sufera acest chin din pricina mandriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie sa stie aceasta si sa se roage pentru sufletul chinuit al sefului sau”. Aceasta mila decurge, pe de alta parte, din constiinta faptului ca cel ce face raul si se impotriveste adevarului sau il ignora, traieste in indepartare de Dumnezeu, se lipseste asadar de bunurile Lui, rataceste departe de caile mantuirii si se preda suferintelor iadului, a caror arvuna o incearca inca de aici.

“Sufletul sa aiba mila de vrajmasi si se roage pentru ei, pentru ca au ratacit de la adevar si merge in iad. Aceasta e iubirea fata de vrajmasi”. “Omul bun gandeste: “Tot cel ce rataceste de la adevar piere” si, de aceea, ii este mila de el. Cine a invatat de la Duhul Sfant sa iubeasca, acela se intristeaza toata viata pentru oamenii care nu se mantuiesc si varsa multe lacrimi pentru popor, si harul lui Dumnezeu ii da puterea de a iubi pe vrajmasi. Intelegeti! E atat de simplu. Sunt vrednici de mila oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se impotrivesc Lui. Inima mea sufera pentru ei si lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi si raiul si chinurile se vad limpede: le cunoastem prin Duhul Sfant. Aceasta a spus-o si Domnul: “Imparatia lui Dumnezeu e inauntrul vostru” (Lc 17, 21)! Asa ca inca de aici incepe viata vesnica; si chinurile vesnice incep si ele tot inca de aici”.

Vedem aici ca mila insoteste compatimirea, care consta in a suferi ceea ce sufera ceilalti ca si cum am suferi noi insine, in a ne arata cu adevarat solidari cu ei in suferinta, in a ne pune in locul lor in incercarile pe care le sufera, ceea ce atesta o iubire autentica si fara rezerve.

Aceasta compasiune, de care ne da un exemplu staretul insusi, e profund traita: asa cum o indica pasajul citat mai sus, ea e insotita de durere si lacrimi, si e permanenta. Ea este la fel de adanca ca si cea pe care o incercam pentru cei de aproape ai nostri atunci cand sunt in suferinta si nenorocire: “Duhul Sfant ne invata sa iubim pe vrajmasi pana intr-atat incat sufletului sa-i fie mila de ei ca de propriii nostri copii”.

Trebuie, spune staretul, sa ne fie mila fata de vrajmasii nostri si de vrajmasii adevarului, dar si fata de demonii insisi care sufera mai mult decat toti chinurile iadului, fiindca au savarsit pana la capat ceea ce provoaca aceste chinuri: indepartarea de Dumnezeu si tagaduirea lui, lipsirea de bunavoie de bunurile dumnezeiesti, refuzul de a iubi pe Dumnezeu si de a fi iubit de El. Curatati de Duhul Sfant, scrie el, “ne va fi mila chiar si de demoni, pentru ca s-au dezlipit de bine si au pierdut smerenia si iubirea de Dumnezeu”.

Compasiunea pentru vrajmasi e implicata pentru stareti de compasiunea pe care trebuie sa o avem (si pe care o avea el insusi) pentru toate fapturile fara exceptie. “Trebuie sa-ti fie mila de orice suflet, de orice faptura si de toata zidirea lui Dumnezeu”. “Duhul lui Dumnezeu ne invata iubirea pentru toate si atunci sufletul sufera impreuna cu fiece fiinta, iubeste chiar si pe vrajmasi si plange chiar si pentru demoni, pentru ca au cazut din bine”.

Compasiunea nu face exceptie de la nimeni, ci se adreseaza tuturor, fara nici o deosebire. “Sunt oameni care doresc vrajmasilor lor sau dusmanilor Bisericii pierire si chinurile in focul iadului. Ei gandesc asa pentru ca n-au invatat de la Duhul Sfant iubirea lui Dumnezeu, caci cel ce a invatat aceasta va varsa lacrimi pentru intreaga lume. Tu zici: “Cutare e un criminal si e bine sa arda in focul iadului”. Dar te intreb: “Daca Dumnezeu ti-ar da un loc bun in rai si de acolo ai vedea arzand in foc pe cel caruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ti va fi mila de el, oricine ar fi, chiar daca e un dusman al Bisericii?” Sau vei avea si tu o inima de fier?”.

Staretului ii era cu atat mai mult mila de cei ce trebuie sa indure suferintele iadului, si incerca cu atat mai multa compasiune pentru ei, cu cat facuse el insusi experienta in acelasi timp a fericirii raiului si a nenorocirii vrednice de plans a iadului si masura intreaga distanta dureroasa ce separa pe una de cealalta.

Iubirea de vrajmasi indica mai ales, dupa staret, pe langa faptul de a incerca fata de ei mila si compasiune, si faptul de a le voi si de a le face binele, atitudine pe care Parintii nostri o situeaza, cum am vazut, pe o treapta foarte inalta. Cine-i iubeste pe vrajmasi vrea indeosebi ce este mai bun pentru ei: ca ei sa se caiasca, sa cunoasca pe Dumnezeu si sa dobandeasca harul mantuirii. “Trebuie sa avem un singur gand – spune Sfantul Siluan: ca toti sa se mantuiasca”.

O alta componenta a iubirii de vrajmasi asupra careia insista indeosebi Sfantul Siluan e rugaciunea pentru ei. “E mare lucru in fata lui Dumnezeu sa te rogi pentru cei ce te ocarasc si te mahnesc”. Rugaciunea si iubirea pentru vrajmasi sunt in ochii staretului intim legate si adeseori le citeaza impreuna: “Domnul e iubire si El a dat pe pamant pe Duhul Sfant Care invata sufletul sa iubeasca pe vrajmasi si sa se roage pentru ei”; “Milostive Doamne, invata-ne prin Duhul Tau Cel Sfant sa-i iubim pe vrajmasi si sa ne rugam pentru ei cu lacrimi”; “Doamne, asa cum Te-ai rugat pentru vrajmasi, asa invata-ne si pe noi prin Duhul Sfant sa-i iubim pe vrajmasi”; “Sufletul a fost invatat de harul lui Dumnezeu sa se roage iubeste si-i este mila de fiecare faptura si indeosebi de om”.

Fiindca rugaciunea e in acelasi timp cea care starneste iubirea de vrajmasi si ceea ce decurge din ea, o manifesta si da marturie de ea.

Rugaciunea pentru vrajmasi e inainte de toate ceea ce ne ingaduie sa dobandim de la Dumnezeu harul de a iubi: “Nu e cu putinta sa iubesti pe vrajmasi decat prin harul Duhului Sfant si de aceea, de indata ce cineva te-a suparat, roaga-te lui Dumnezeu pentru el”. “Neincetat il rog pe Domnul ca, milostiv fiind, sa-mi dea iubirea de vrajmasi; ziua si noaptea cer de la Domnul iubire”, marturiseste staretul.

Tot prin rugaciune e cu putinta sa ne pastram pacea in fata vrajmasilor nostri si a ocarilor lor: “Pentru pacea sufleteasca trebuie ca sufletul sa se obisnuiasca sa iubeasca pe cel ce l-a intristat si sa se roage de indata pentru el. Sufletul nu poate avea pace, daca nu va cere cu toata puterea de la Domnul darul de a iubi pe toti oamenii”.

Rugaciunea e si ceea ce ingaduie pastrarea harului de a iubi pe vrajmasi, odata primit.

Dar, daca rugaciunea starneste iubirea de vrajmasi, iubirea de vrajmasi starneste la randul ei rugaciunea. “Cine n-a invatat de la Duhul Sfant sa iubeasca, acela nici nu se va ruga pentru vrajmasi”. Mila si compasiunea pe care le incercam pentru vrajmasi in constiinta faptului ca s-au indepartat de Dumnezeu, ca sunt lipsiti de bunatatile dumnezeiesti si ca merg spre pierzania lor, ne indeamna sa ne rugam ca ei sa scape de relele pe care le sufera si le vor suferi; ele ne indeamna sa ne rugam lui Dumnezeu ca ei sa se caiasca si sa se abata de la rau, ca sa-L cunoasca si sa se mantuiasca.

“Domnul e iubire si El a dat pe pamant Duhul Sfant Care invata sufletul sa iubeasca pe vrajmasi si sa se roage pentru ei, ca ei sa se mantuiasca. Aceasta si este iubirea”. “Sufletul sa aiba mila de vrajmasi si sa se roage pentru ei, pentru ca au ratacit de la adevar si merg in iad”.

“Cine poarta in sine pe Duhul Sfant, chiar daca nu mult, acela se intristeaza pentru toti oamenii ziua si noaptea, si in inima lui ii este mila pentru orice zidire a lui Dumnezeu si mai cu seama pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se impotrivesc Lui si care, pentru aceasta, vor merge in focul chinurilor. El se roaga pentru ei ziua si noaptea, mai mult decat pentru sine insusi, ca toti sa se pocaiasca si sa cunoasca pe Domnul”. “Doamne, toate noroadele sunt lucrul mainilor Tale; intoarce-le de la ura si rau spre pocainta, ca sa cunoasca toate iubirea Ta”.

Pentru ca decurge din compatimire, dar si pentru ca e legata de sentimentul plin de strapungere de a fi noi insine pacatosi si chiar mai rai decat demonii, rugaciunea pentru vrajmasi e insotita de lacrimi, ceea ce e semnul profunzimii si al sinceritatii ei, al faptului ca e legata de o iubire adevarata.