Pedagogia painii (Duminica a VIII-a dupa Rusalii;Mt 14, 14-22)

Duminica aceasta, numita si a inmultirii painilor, freamata de bucuria pe care orice ospat cu Hristos o daruieste sufletelor noastre.O zi lunga, obositoare prin incarcatura de minune si de fapta prin care toti cei prezenti trecusera.Cine mai stie cate facusera mainile lui Iisus si cate inimi intorsesera cuvintele Sale catre Dumnezeul Cel Viu!Mereu in astfel de momente oamenii obosesc si uita de foame, ceva mai inalt hranindu-i.Dar cand Cel Ce este Lumina cea lina a slavei lui Dumnezeu a ingaduit luminii celeilalte, create, s-aduca racoarea serii (Mt XIV, 15), stomacurile incordate de emotie s-au destins, cerandu-si hrana.Grija ucenicilor este induiosatoare.Din atitudinea lor remarcam ca au invatat deja cate ceva de la Mantuitorul, si poate ca unul din lucruri este aceasta duiosie catre flamand si insetat, cel care, tot Evanghelistul Matei ne zice in cuvinte cutremuratoare (Mt 25, 34-46), ii va arata pe "acesti mai mici" porti de aur in intrarea in Imparatie.
Domnul le raspunde oarecum "distant" la prima vedere:"Dati-le voi sa manance" (Mt XIV, 16).Seamana intr-o arecare masura cu reactia de la Cana Galileii, cand Hristos pare ca nu reactioneaza la rugamintele mamei Sale, pentru ca, mai apoi, sa praznuiasca cer si pamant "inceputul minunilor"(In 2, 11).Aceasta tensiune pedagogica pe care Hristos o creeaza in astfel de momente obliga pe Ucenici nu la o adorare triumfalista, ci la deschiderea ochilor, la vederea realitatii, asa cum este ea.Ce sa fi remarcat Hristos Domnul in gandirea Ucenicilor de-i "forteaza" la a vedea realitatea?Posibil ca, insuficient crescuti in Duh, Ucenicii credeau ca de-acum pot face toate ale Invatatorului, pentru ca e de presupus sa se fi simtit si ei cum se simt astazi cei cinstiti de Avva, "bagati in seama".De aici, probabil, si reactia Mantuitorului Care, dupa ce imparte painea binecuvantand-o si dand-o de hrana multimii, ii pune pe Ucenici "sa treaca inaintea Lui de cealalta parte a marii"(Mt XIV,22).Sa nu credeti ca exageram exegeza.Textul Apostolului citit in Duminica aceasta ofera cheia  (I Cor 1, 10-17);"Impartitu-S-a, oare, Hristos?...Nu cumva Pavel s-a rastignit pentru voi, sau in numele lui Pavel ati fost botezati?"(I Cor 1,13)...,duhovniceasca in contextul unor certuri si imparteli in functie de cei care-n chip vazut le-au dat darurile.Acest lucru il statueaza Hristos nu din mandrie, sa nu fie aceasta in gandul nostru, ci din necesitatea aceea clara de a vedea dincolo de dar Daruitorul.
Ce ne mai invata impartirea painilor? Ca tot lucrul se face cu binecuvantare, dar intre binecuvantarea pe care o face Hristos si cea pe care o facem si cea pe care o facem noi ramane diferenta clara, ca intre orice lucru pe care-l face Dumnezeu si lucrul pe care noi il savarsim.Tot din icoana inmultirii painilor identificam faptul ca impartirea painilor se face cu adanca disciplina, intr-o ierarhie instituita de realitati (Hristos da Ucenicilor, iar Ucenicii multimilor, Evanghelia dupa Marcu (6, 39) fiind mai atenta in descrierea disciplinei "liturgice", daca vreti, a momentului (descriind cum oamenii sedeau cete-cete jos pe iarba verde...). Si aici, la Marcu (6, 45), se insista pe obligativitatea pe care Hristos o impune Ucenicilor in parasirea acelei adunari dez-inflamanzite.In teologia "anarhica" pe care o propovaduiesc sectarii (si nu-mi retrag cuvantul), in care fiecare face ce-l taie capul in ansamblul liturgic, in care se citeste ce pericopa vine mai la indemana vorbitorului, si se roaga cum ii da "duhul" personal, aceasta Evanghelie, ca multe alte pericope, este uitata.Se ia din ea doar faptul ca painea se inmulteste, nu si ierarhia impartirii ei in popor, si nici disciplina "mancarii" ei.
Pentru ca aici este miezul (ca sa ramanem in sfera painii), toata structura marturiei de credinta ce are ca finalitate Euharistia.Sedem in adunare liturgic-dumnezeiasca, mijlocirea, cuvantul de invatatura, marturia, marturisirea de credinta, toate acestea - si toata prezenta reala a Mantuitorului Hristos - fac din aceasta icoana evanghelica pagina de aur in pedagogia "painii care vine de sus"(In 6, 32).De altfel, in context identic, Evanghelia de la Ioan pastreaza si cuvintele pe care de ni le-am aminti mai des, am scapa de o multime din ispitele care dilueaza teologia zilelor noastre. Caci scris este:"Nu pentru ca ati vazut minuni Ma cautati, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat".Lucrati nu pentru mancarea cea pieritoare, ci pentru mancarea ce ramane si in viata vesnica pe care v-o va da Fiul Omului, "caci pe El Si-a pus pecetea Dumnezeu-Tatal!"(In 6, 26-27)
Aceasta le-o cere Hristos Ucenicilor Sai.Sa vada dincolo de realitatea vazuta, intr-un spatiu al vesniciei si-al eshatologicului, realitatea dumnezeiasca a mantuirii.Sa inteleaga cuvantul care zice:"Eu sunt Painea vietii; cel ce vine la Mine nu va flamanzi, si cel ce crede in Mine nu va inseta niciodata"(In 6, 35)
Caci, in esenta, aceasta inmultire a painilor este repetitia generala a Ospatului Stapanului Hristos, la care suntem chemati de fiecare data "cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste "(Liturghia Sf.Ioan Gura de Aur), ospat in care pururea trebuie sa marturisim si sa credem ca El este cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu...Ca El este Painea vietii(In 6, 48).
O, de-am manca dintr-insa si nu ne-ar mai flamanzi sufletele altfel decat dupa cele ale lui Dumnezeu...
Dupa acestea se linisteste furtuna la cuvantul Cuvantului.Semn ca asa-i mereu dupa ce Painea cea Cereasca vindeca tulburarile noastre.
(Preot Constantin Necula,Predici)

BLOG LA CEAS DE SEARA !

• Părinte Calistrat, aş vrea să ne spuneţi ce este fariseismul şi cum se manifestă el? 

– Problema cea mai gravă la acest capitol, fariseismul, este, şi răspunsul îl dă proorocul David în Psaltire, că „pe viclean urăşte Domnul“. În primul rând, fariseul este omul viclean. Este omul lepădat de orice noţiune de morală, este omul lepădat de orice noţiune de etică, este omul lepădat de orice noţiune de normă canonică duhovnicească. Am să vă dau un exemplu foarte des întâlnit în viaţa noastră de zi cu zi: există oameni, şi ca duhovnic cunosc multe cazuri, care cu atâta blândeţe şi bunătate îţi vorbesc despre Dumnezeu, despre normele legilor lui Dumnezeu şi despre biserică, despre mântuire, iar în momentul în care nu se mai află în prezenţa ta, sunt cu totul alte persoane. 
Trăirea în fariseism este bigotismul absolut al societăţii. Este vorba de omul cu multe feţe. Spunea Sfântul Tihon de Zadonsk: „Fariseul este ca rândunica, cât îi este bine stă cu tine, iar când a dat de rău te părăseşte“. Întotdeauna fariseul va fi un om căruia îi va plăcea să pozeze în victimă. Întotdeauna fariseului îi va plăcea să pozeze în lup moralist, să scoată în evidenţă faptele sale, să observe paiul din ochiul aproapelui şi să nu vadă bârna din ochiul lui, întotdeauna un fariseu va şti foarte bine să-şi mascheze viciile, slăbiciunile, defectele, sau cel puţin să le găsească o justificare prin care ele să devină o normă de moralitate. În prezenţa cercului de prieteni sau oriunde ar fi, el trebuie întotdeauna să demonstreze că în el există o doză de fineţe spirituală. 
Am să vă exemplific printr-o formă de fariseism foarte des întâlnită, menţionată de obicei de Sfinţii Părinţi. Spune un avva: „Dacă auzi de la cineva: ce smerit e fratele cutare, zice, încearcă-l cu ispita şi vei vedea cum începe să-ţi arate cât este de smerit. Şi-n clipa în care l-ai atins şi i-ai zis măcar jumătate din cuvânt sau i-ai spus ceva ce nu-i este pe plac, dacă e mândru sare ca ars“. Sfinţii Părinţi spun despre unul ca acesta: „Ce smerit e mândruleţul...“.
Se spune că Sfântul Vasile cel Mare a întâlnit odată o călugăriţă care a început să se smerească pe sine şi să spună: „Părinte, sunt o păcătoasă, sunt cea mai rea, cea mai crudă, cea mai tiranică, cea mai nesupusă...“ La care sfântul i-a spus: „Da, dar parcă totuşi nu eşti la fel ca ceilalţi, eşti parcă un pic mai sus.“ „Ei, părinte, bineînţeles că da, din punct de vedere spiritual, sigur că există o doză de superioritate…“
În momentul în care crezi că smerindu-te din cuvinte te-ai smerit şi din fiinţă, eşti într-o mare înşelare. În Pateric este consemnat clar cazul celui care plătise cu bani să fie smerit în fiecare zi la poarta târgului; şi într-una din zile cineva l-a smerit fără bani şi atunci, ieşindu-şi din fire, acela i-a zis: „Tu nu ştii cine sunt eu, tu nu ştii ce pot eu, tu nu ştii cu cine stai de vorbă...“ „Ştiu, tu eşti omul care plăteşte în fiecare zi să fie smerit; dar ce rămâne interesant pentru mine, păcătosul, este că azi, când n-ai plătit, parcă nu ţi-a priit nici smerenia...“ 

• Alături de fariseism, habotnicia este una dintre trăsăturile caracteristice ale multor credincioşi...

– Învăţătura despre habotnicie a Sfinţilor Părinţi este cuprinsă în cartea „Despre înşelare“ a Sfântului Ignatie Briancianinov, care tratează foarte bine acest subiect. Dacă vreţi s-o comparăm cu lenea, care împinge la păcat şi la delăsare, habotnicia este extrema cealaltă care ne împinge la peste măsură şi duce la nebunie. Habotnicia este ieşirea din matca firească a lucrurilor. Am să vă dau un singur exemplu care să vă facă să înţelegeţi acest lucru.
Odată un tânăr a venit şi a spus aşa: „Părinte, daţi-mi o rugăciune în care eu să mă rog şi să primesc o notă bună la examenul pe care îl am“. Şi i-am spus aşa: „Primul canon pe care ţi-l dau este să înveţi. Să citeşti şi să memorezi şi să-ţi dai tu două-trei teste acasă“. Iar el mi-a spus aşa: „Nu, părinte, eu merg pe alt principiu. Rugaţi-vă să-mi pice la examen ceea ce am învăţat.“ Şi atunci i-am răspuns: „Mă rog să-ţi pice la examen ceea ce n-ai învăţat“. Şi el îmi răspunde: „Părinte, să ştiţi că, dacă voi cădea la acest examen, înseamnă că Dumnezeu nu este şi nu mă ajută!“ Şi i-am spus aşa: „Dumnezeu mergea pe cărare şi, împiedicându-Se de un om, a mers mai departe; dar, mergând un om pe cărare şi împiedicându-se de Dumnezeu, a căzut; şi piatra peste care a căzut îl va spulbera“. Consider că habotnicia este mentalitatea care confundă starea de spirit a lucrurilor normale cu starea de hazard sau cu minunile făcute la întâmplare. 

• Faţă de habotnicii care au „surplus“ de credinţă, sunt unii care cad în extrema cealaltă, a puţinătăţii de credinţă.

– Da, unii spun: „Dacă m-am rugat, de ce Dumnezeu nu-mi dă?“
Sau încă un caz de habotnicie. Un tânăr mai lipsit de bani mă întreabă: „Părinte, ce să fac ca să găsesc nişte bani pentru taxa la facultate, pentru tot ce am nevoie?“ Şi i-am zis: „Citeşte Paraclisul Maicii Domnului, că va avea grijă de tine“. La care răspunsul a fost ferm: „Şi dacă am să citesc Paraclisul Maicii Domnului, o să plouă cu bani din cer?“
Iată elemente de habotnicie care pot demonstra că atunci când omul iese din matca firească a lucrurilor devine un om nefiresc şi iese din normalul societăţii, devine schizofrenic sau paranoic.

• Cum se pot evita aceste două ispite: habotnicia şi fariseismul? 

– Ca să vorbim în termeni obişnuiţi, nu academici sau teologici, voi căuta să nuanţez ceea ce poate însemna evitarea habotniciei şi a fariseismului, ceea ce poate însemna evitarea făţărniciei şi a vicleniei.
În primul rând cel mai important lucru îl întâlnim în Evanghelia de la Ioan. Dacă un om vrea să ştie dacă omul cu care stă de vorbă nu este fariseu, trebuie să citească capitolul 1 din Evaghelia lui Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumne¬zeu şi Dumnezeu era Cuvântul“. Creştinul care crede în Dumnezeu şi-L are pe Dumnezeu are cuvânt. În momentul în care a promis sau şi-a dat cuvântul şi nu l-a respectat, acela este un fariseu şi un făţarnic, deoarece, dacă nu are în el cuvânt, nu-L are nici pe Dumnezeu.
Iată un asemenea caz concretizat. Vine cineva odată la spovedit şi spune aşa: „Părinte, vă rog frumos, aş dori un lucru. Eu mă lupt cu patima fumatului, dar vă promit în mod solemn că, dacă mă împărtăşiţi, nu mai pun ţigara în gură niciodată“. Eu i-am spus: „Bine, posteşte trei zile fără untdelemn şi te voi împărtăşi. Cam la o săptămână sau două, când a apărut din nou la mănăstire, primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Părinte, nu ştiu, o să vă supăraţi, n-o să vă supăraţi, n-am putut să ţin, să ştiţi că am fumat“. Şi mi-a zis aşa: „Vă rog să-mi daţi dezlegare şi binecuvântare să mă spovedesc la alt duhovnic“. Şi i-am scris pe îndreptarul de spovedanie următorul lucru: „Creştin te-ai făcut, îţi mai rămâne să te faci om, să ai cuvânt“. Şi-n felul acesta ne-am despărţit. A dat dovadă de ce înseamnă fariseismul, bigotismul şi mai este un cuvânt frumos pe care-l folosesc englezii, snobismul.

• Unde se întâlneşte habotnicia? 

– În general, habotnicia o vom întâlni la femeile evlavioase, la bătrânele pioase, la creştinii mai râvnitori şi, în special, în viaţa monahală, pentru că aici, acest cuvânt, „habotnic“, este legat mai mult de străduinţă. În esenţa lui nu este un cuvânt vicios, ci este mai degrabă un cuvânt periculos, care împinge spre extremă.
Am întâlnit multe cazuri în care femeia îi spune soţului: „De tine mă las, de biserică nu mă las“. Iată un caz de habotnicism absolut, în care Biserica trebuie să intervină şi să arate legiuirea canonică, şi anume faptul că femeia trebuie să fie supusă bărbatului conform tainei nunţii, femeia trebuie să asculte de bărbat şi bărbatul s-o cârmuiască după legea lui Hristos. Ea trebuie să fie supusă bărbatului în toate conform canoanelor. Femeia nu are voie să-şi lase bărbatul decât în cazul desfrânării, iar duhovnicul care-i spovedeşte trebuie să se străduiască să-i aducă la un echilibru în care Biserica să nu fie o plagă pentru casa lor, ci ceva normal, în care harul lui Dumnezeu să se sălăşluiască. 
Şi-am să vă dau o pildă. O femeie s-a dus la duhovnicul ei şi i-a spus aşa: „Bărbatul meu mă loveşte permanent.“ „Şi care este motivul acestei loviri?“ „Cred că vorbesc uneori prea mult“, s-a scuzat femeia fără să spună că, de fapt, este cicălitoare. Şi atunci duhovnicul i-a dat o pietricică şi o sticlă cu aghiasmă şi i-a spus aşa. „În clipa în care soţul tău soseşte de la serviciu, pregăteşte-i masa, pregăteşte-i apa caldă, pregăteşte-i patul, ia aghiasma şi pietricica în gură şi, când el va adormi, atunci să înghiţi aghiasma şi pietricica s-o pui în buzunar, s-o ai pentru ziua următoare“.
Şi-n felul acesta, după o vreme femeia a spus: „Părinte, lucrurile decurg normal, întocmai cum mi-aţi spus, minunea s-a petrecut într-un mod extraordinar. Şi iată că, în momentul de faţă, soţul meu este un soţ ideal, dar mi s-a terminat aghiasma din sticlă“. „Poţi să iei şi apă din fântână, că are acelaşi efect“. Esenţa nu era apa sau aghiasma, ci era închiderea gurii, cum spune psalmistul David: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele“. Cicălirea nu este decât o extremă a habotniciei.



 

 

Dumnezeu nu priveşte sau nu ia aminte, nici nu reacţionează la răutăţile din lume precum o fac oamenii slabi şi păcătoşi, căci aceasta L-ar lipsi de Dumnezeire şi de caracterul Lui lipsit de patimi, de patimi adică ale slăbiciunii şi ale răutăţii; o privire dintr-o perspectivă strict omenească a răutăţilor din lume din partea lui Dumnezeu e de neconceput, şi, totuşi, Dumnezeu le ştie pe toate, şi are grijă de ele într-un chip numai de El şi de fiii Lui ştiut, le ştie însă cu atât mai mult cu cât S-a făcut om, S-a înfrăţit cu omul, simţind ca om, purtând şi El jugul şi suspinul acestuia, un jug care Lui îi este uşor, căci îl poartă cu iubire de oameni şi ascultare iubitoare de Tatăl. Dar pentru ca omul să nu rămână în necunoştinţă de chipul purtării Lui grijă faţă de el, această lucrare a lui Dumnezeu cu lumea s-a arătat de scriitorii Dumnezeieştii Scripturi şi de alţi sfinţi fie prin cuvinte omeneşti, neputincioase sau nedesăvârşite, apropiate înţelegerii omului în general, fie prin cuvinte de negrăit, care cuvinte, prin aparenta lor lipsă de limpezime, prin paradoxurile lor, cheamă la o înţelegere mai înaltă a lor, dumnezeiesc-omenească. Marele Macarie e unul care s-a învrednicit de o astfel de vedere a lucrurilor, el s-a făcut, cum se zice, înger pământesc şi om ceresc; cu adevărat, unul ca el poate privi sau judeca lumea şi acum şi la sfârşit împreună cu Sfinţii îngeri, dar nu cu o judecată precum cea pe care o osândesc aici Scriptura sau Părinţii, ci cu una dumnezeiască, plină de milă, şi nu dintr-o patimă înverşunată, plină de suspinare faţă de suferinţele ce le pricinuiesc vrăjmaşii diavoli oamenilor prin păcat. Suspinarea aceasta e cu adevărat asemănare cu Dumnezeu, e după chipul suspinării lui Hristos, Cel ce împreună-pătimeşte şi suspină cu fraţii Lui cei de pe pământ până la sfârşitul veacurilor, până-i va putea supune pe toţi cei ce voiesc Tatălui Său, Care, pentru aceasta I-a şi dat Lui toată puterea din cer şi pe pământ (cf. Matei 28: 18; I Cor. 15: 25)

PENTRU SUFLET !

 

PICUR De INTELEPCIUNE

Sa va binecuvanteze Bunul Dumnezeu,sa va daruiasca sanatate multa si multe bucurii ,sa fiti fericiti alaturi de toti cei dragi dumneavoastra.
Un sfarsit de saptamana cu pace si liniste sufleteasca.Doamne ajuta!

 

Sa aveti o saptamana frumoasa,multa sanatate si multe bucurii!

 

 

Solomon era fiul lui David si, atunci cand a ajuns pe tronul regatului, fiind inca tanar, si-a pus toata nadejdea in Dumnezeu s
i s-a rugat lui:

-Nu iti cer, Doamne, nici bogatii, nici putere. Nu doresc nici victorii nenumarate peste dusmani si nici viata lunga si lipsita de griji. Tot ce indraznesc sa iti cer, Doamne, este intelepciune, sa imi pot conduce supusii cu dreptate si mila, sa pot deosebi ce este bine de ce este rau.

Dumnezeu s-a bucurat de asemenea rugaciune smerita si, printr-o minune, i-a raspuns:

-Deoarece n-ai cerut viata lunga si nici bogatie, n-ai cerut nici sufletele dusmanilor tai-iata!- Eu voi face dupa cavantul tau: iti dau inima inteleapta si priceputa, cum n-a fost nimeni inaintea ta si nici nu va mai fi altul dupa tine. Ba mai mult, iti voi da si tot ce n-ai cerut: bogatie si slava, asa incat nici un rege nu va mai fi asemenea tie; iar daca vei merge pe drumul Meu si vei respecta legile Mele si poruncile Mele vei avea si zile multe.

Spune-mi mie Doamne, Dumnezeul meu
De ce nu-mi îngădui suspinul meu greu?
Ochii-mi lăcrimează şi-s îndurerat
Eu cum voi răspunde pentru-al meu păcat?
Ah, Te rog Iisuse, Dumnezeul meu
Ai milă de mine, ia-mă-n braţul Tău
Când la judecată, Tu vei judeca
După-a mele fapte nu mă condamna
O, suflete dragă, multe ţi-am iertat,
Pentru a tale fapte,viaţa,Eu ţi-am dat!
Plânge şi te roagă şi fă voia Mea,
Şi-apoi, Eu cu milă te voi judeca!

Sfantul Nectarie de Eghina - Despre marturisire

Duh mut si surd, Eu iti poruncesc tie: Iesi din el si niciodata sa nu mai intri in el!(Mc.9:25)

Cata putere! Ce cuvinte mai presus de fire! Ce mareata indraznire! Ce insemnata expresie sau ilustrare a caracterului ei dumnezeiesc! Eu iti poruncesc tie! Cine altul afara de Dumnezeu putea sa isi impuna cu atata autoritate propriul eu in fata unui duh mut si surd? Cine altul ar putea, ca unul care are putere, sa ceara unui duh mut si surd sa iasa din locasul lui si sa nu mai intre in elniciodata, daca nu ar avea putere absoluta asupra duhurilor necurate?"Iesi din el si sa nu mai intri in el!"Cum deci ar putea un duh mut si surd sa auda glasul Domnului, daca sunetul lui nu ar misca si nu ar infricosa toata firea?Daca toate, cele vazute si cele nevazute, nu ar simti puterea care zace in glasul Mantuitorului? Cuvintele Acestuia sunr ata de puternice, atat de mari si atat de straine/ iesite din comun si rostite cu atata autoritate stapaneasca, incat puteau iesi numai din buzele Dumnezeului-om. Caracterul, inaltimea cuvintelor sunt astfel, incat se potrivesc numai lui Dumnezeu 53:1).Prin aceste cuvinte Domnul nostru Iisus Hristos a aratat in mod deosebit dumnezeirea Sa tainuita in El si a descoperit limpede dumnezeiasca atotputernicie si atotcunostinta.Prin aceste cuvinte Mantuitorul a descoperit trei proprietati dumnezeiesti:mai intai, atotcunostinta, fiindca a recunoscut duhul mut si surd si il numeste dupa caracteristicile lui:Duh mut si surd.In al doilea rand, domnia sau stapania Lui, fiindca porunceste ca un stapan cu putere si autoritate:Eu iti poruncesc tie.Si in al treilea rand, atotputernicia Lui:Iesi din el si niciodata sa nu mai intri in el! Il recunoaste, il cheama pe nume, ii porunceste si ii interzice si indata vorbelor le urmeaza faptele.Iar "duhul mut si surd" aude cuvintele Domnului si Stapanului, recunoaste glasul cel stapanesc, se infricoseaza si se cutremura, asculta si iese afara si fuge pentru a nu se mai intoarce la locul salasluirii lui niciodata.Ce fapta iesita din comun! Ce lucrare intemeitoare! Fapta cu adevarat dumnezeiasca!Oare ce impresie a facut pentru iudeii adunati acolo, pentru multimea ce alerga de pretutindeni?

 Se vede ca nici una! Fiidca impotriva acestei stari de lucruri mai cu seama Domnul a mustrat pe iudei ca neam necredincios si desfranat si a amenintat ca nu ii rabda mai mult pe ei: O, neam necredincios si desfranat, pana cand voi fi cu voi, pana cand va voi rabda?(Mt 17:17) Da, nu a facut nici o impresie, ca si cu celelalte semne si minuni, cum istoriseste Sfantul Evanghelist Ioan:Dupa ce a facut ata de multe semne inaintea lor, nu au crezut in El, ca sa se implineasca cuvantul lui Isaia, care zice:"Cine va crede ceea ce noi am auzit si bratul Domnului cui se va descoperi?"(Is 53:1)Pentru aceea nu puteau crede, fiindca iarasi zice Isaia:A orbit ochii lor si a impietrit inimile lor ca sa nu vada cu ochii lor si cu inima sa inteleaga, ca nu cumva sa se intoarca ei si Eu sa ii vindec.(Is 6:9-10)Acestea le-a zis Isaia cand a vazut slava Lui si cand a grait despre El, fiindca pacatul a orbit ochii lor si a impietrit inima lor ca sa nu vada si sa nu inteleaga, sa se intoarca si sa se vindece.Cu adevarat, ce infricosata auzire! Dumnezeu pentru pacate a urgisit poporul Lui, care de multe ori i-a chemat, ca sa ramana pana in sfarsit in rautatile lor si sa nu se vindece prin recunoasterea Mantuitorului, ca sa primeasca pedeapsa cuvenita pentru faptele lor.Domnul i-a rabdat, i-a cercetat, i-a rugat, iar ei au auzit, s-au departat de El si au ramas in pacatele lor.Asadar tot in pacate vor muri.Cu adevarat, frati crestini, de vreme ce nu l-a crutat pe poporul Lui ales, care nu a ascultat, pe noi cum ne va cruta?Daca nu a crutat maslinul cel bun(Rom 11:24), care n-a reusit sa dea roada, cum va cruta pe maslinul salbatic(Rom 11:17, 24), altoit, daca el nu isi va da rodul lui?
daca un asemenea pericol ii ameninta pe toti cei ce lucreaza pacatul, sa patimeasca orbirea mintii si sa isi impiertreasca mintea si inima, astfel incat nici caracterul dumnezeiesc al faptelor Mantuitorului sa nu ii indrepte, nici sa nu inteleaga puterea si dumnezeiasca energie, care ii cheama pe ei, si sa ramana nevindecati suferind si fiind condamnati la moarte, pentru aceasta voi vorbi despre necesitatea absoluta a marturisirii, ca singurul mijloc de vindecare si de mantuire a sufletului bolnav.

Rugaciune pentru vindecarea sufletului

Posted by Eliza

Doamne, în noaptea slăbiciunilor noastre puterea Ta strălucește ca lumina zilei. Căci nimic nu-Ți dezvăluie mai tare bunătatea și atotputernicia ca și felul în care oblojești rănile sufletului nostru. Tu nu abandonezi ce a aruncat lumea și nu disprețuiești ce disprețuiește lumea. Ochii Tăi privesc spre vasul frânt și mâna ta se apleacă să culeagă cioburile. Tu faci din ele un vas nou și îl umpli cu apă vie, de dă pe deasupra, și din preaplinul lui potolești setea multor inimi.


Tată, pentru că ne iubești în mijlocul slăbiciunilor noastre, fă din puterea Ta temelia unui nou început în noi și din dragostea Ta avântul ce ne înalță spre Tine. Fă să prindem rădăcini în Tine, pentru ca de acolo să ne tragem seva vieții și să nu mai tânjim după hrana ce ne-o oferă lumea.


Ție îți încredințăm tot ce avem, tot ce suntem. Suntem deja ai Tăi, dar îți mai încredințăm o dată ceea ce îți aparține, ca să Te onorăm și cu alegerea noastră, așa cum ne-ai onorat și Tu cu libertatea de a alege. Ajută-ne să folosim cu înțelepciune darul acestei libertăți, ca pe o cale de întoarcere la Tine - Cel ce ne-ai dat viața și ființa, Cel ce ești singurul liman în care sufletele noastre își găsesc pacea desăvârșită.


Amin

“Binecuvântată fie această zi, fie ca eu să o fac specială în vreun fel.
Binecuvântată fie viaţa mea, fie ca eu să o tratez cu dragoste şi grijă.
Binecuvântaţi să fie toţi oamenii, fie ca eu să văd bunătatea în fiecare.
Binecuvântată fie natura, fie ca eu să îi observ frumuseţea şi minunăţiile.
Binecuvântat fie adevărul, fie ca el să-mi fie mereu cel mai bun prieten.”

Rugăciune pentru vindecare

Dumnezeule Atotputernice, Cela ce cu mila Ta pe toate le zideşti spre mântuirea neamului omenesc, cercetează-l pe robul Tău (…), pe cel ce cheamă numele lui Hristos, vindecă-l de toată boala trupească şi slobozeşte-l de păcat şi de ispitirile păcătoase, de orice necazuri, şi orice asuprire vrăjmăşească îndepărteaz-o de la robul Tău. Ridică-l pe el din patul păcatului şi îl aşează în Sfânta Ta Biserică – sănătos cu trupul şi cu sufletul ca să slăvească împreună cu toţi oamenii, prin fapte bune, numele lui Hristos, că Ţie îţi înălţăm slavă împreună cu cel fără de început al Tău Fiu şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

O rugaciune de care avem mare nevoie astazi: rugaciunea pentru lume a Cuviosului Paisie Aghioritul







Dumnezeul meu, să nu-i părăseşti pe robii Tăi care trăiesc departe de Biserică; dragostea Ta să-i aducă pe toţi lângă Tine.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de cancer.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de boli uşoare sau grave.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi trupeşti.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi sufleteşti.

Pomeneşte, Doamne, pe conducătorii ţărilor şi ajută-i să conducă creştineşte.

Pomeneşte, Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme.

Pomeneşte, Doamne, pe familiile care au probleme şi pe cei divorţaţi.

Pomeneşte, Doamne, pe orfanii din toată lumea, pe toţi cei îndureraţi şi nedreptăţiţi în această viaţă, pe văduvi şi pe văduve.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei întemniţaţi, pe anarhişti, pe narcomani, pe ucigaşi, pe făcătorii de rele, pe hoţi, luminează-i şi ajută-i să se îndrepteze.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei înstrăinaţi.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei ce călătoresc pe mare, pe uscat şi prin aer, şi-i păzeşte.

Pomeneşte, Doamne, Biserica noastră, pe slujitorii sfinţiţi ai Bisericii şi pe credincioşi.

Pomeneşte, Doamne, toate frăţiile monahale, pe stareţi şi pe stareţe, pe monahi şi pe monahii.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt în vreme de război.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt prigoniţi.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt precum păsările vânate.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care şi-au lăsat casele şi serviciile lor şi se chinuiesc.

Pomeneşte, Doamne, pe săraci, pe cei fără casă şi pe refugiaţi.

Pomeneşte, Doamne, toate popoarele, să le ţii în braţele Tale, să le acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să le păzeşti de orice rău şi de război. Şi iubita noastră ţară, zi şi noapte să o ţii la sânul Tău, să o acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să o păzeşti de orice rău şi de război.

Pomeneşte, Doamne, familiile chinuite, părăsite, nedreptăţite, încercate şi dăruieşte-le lor milele Tale cele bogate.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care ne-au cerut nouă să ne rugăm pentru ei.

(din “Sfinte rugăciuni ale creştinului ortodox“, Mănăstirea Sihăstria Putnei, 2006, sursa online: http://amcuce.wordpress.com/

Spinu Maria

Rugaciune pentru Romania


Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel care ai venit în lume să ne mântuieşti pe toţi, cu sufletele pline de evlavie, Ţie astfel ne rugăm:

Îndură-te, Doamne, de ţara noastră şi neamul nostru şi ajută să-şi găsească în sfârşit, calea cea dreaptă. Coboară Duhul Tău cel Mângâietor să ne curăţească întinăciunea şi să ne întoarcă inimile la blândeţea şi frica de Tine, Doamne. Luminează, Doamne, minţile noastre, care din pricina amărăciunilor şi umilinţelor, nu văd calea cea dreaptă. Încălzeşte, Doamne, inimile noastre care, învrăjbite de diavol, au uitat să-şi iubească aproapele şi să ierte vrăjmaşilor.

Slobozeşte, Doamne, neamul nostru din jugul minciunii, urii, pizmei si egoismului.

Învaţă-ne, Doamne, să ne rabdam unii pe alţii aşa cum Tu ne rabzi pe noi toţi.

Stinge pofta celor care pentru binele lor îşi asupresc semenii.

Încălzeşte-le, Doamne, inimile, tămăduieşte-le rănile şi îmbrăţişează-i în neţărmurita Ta dragoste. Odihneşte, Dumnezeule, sufletele celor care şi-au dat bunul cel mai de preţ pentru credinţă şi dreptate.

Cu capetele plecate, genunchii îndoiţi şi inimile frânte, ridicăm această rugăciune către Tine, Doamne, Bunule, şi Ţie îţi strigăm: Auzi-ne, Doamne, şi trimite Mila Ta peste neamul nostru românesc.

Că numai a ta este puterea şi mărirea şi numai Tu vei întoarce râurile neamului nostru la matca străbună, ca să se laude numele Tău în veac, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

(dupa o rugăciune cuprinsă în slujbele duminicale ale bisericii ortodoxe române “Buna Vestire” din Sydney).

Imparatia Cerurilor si iadul

Nici Imparatia Cerurilor, nici iadul, nu sunt simplu locuri, tinuturi situate undeva anume, ci realitati duhovnicesti, ce nu se vad cu ochii trupesti. Dupa cum spune Sfantul Marcu Eugenicul ele sunt "locuri ce se cugeta cu mintea" , fiind potrivite unor stari, trepte si feluri de vietuire.

In textele scripturistice ele sunt infatisate adesea sub o forma materiala: iadul, ca foc (Mt. 25, 41; Mc. 9, 45), vierme neadormit (Mc. 9, 45), plans si scrasnire a dintilor (Mt. 13, 42). Tot asa le intalnim si in talcuirile Parintilor, care se folosesc de imagini materiale cand zugravesc chinurile iadului si desfatarile din Imparatie; aceasta din urma, de pilda, apare ca o gradina plina de verdeata sau ca un ospat cu multe si felurite bunatati - simbolul ospatului fiind de altfel folosit chiar de Hristos (Mt. 22, 1-14; Lc. 14, 16, 24). Ei fac aceasta spre zidirea oamenilor, ca sa iste frica de iad si ravna pentru Imparatie prin cele ce se pot vedea si pipai, ca niste chipuri ale realitatilor duhovnicesti din cealalta lume, de neajuns si de neinteles pentru ei.

Altfel spus, avem de-a face cu o exprimare simbolica, care nu trebuie inteleasa dupa litera. De altfel, chiar Parintii care folosesc in chip obisnuit astfel de imagini concrete atrag atentia asupra acestui lucru, spunand: "Cand auzi despre (unele realitati spirituale) trebuie sa intelegi de la inceput si sa cunosti nu in chip simplu, ci in intelesuri gandite ce inseamna ele".

Sfantul Grigorie de Nyssa, de pilda, ne face atenti la faptul ca "bunatatile fagaduite celor ce vor vietui cum se cuvine nu sunt de natura sa poata fi exprimate prin cuvinte. Caci cum s-ar putea descrie ceea ce ochiul n-a vazut, urechea n-a auzit si la inima omului nu s-a suit (cf. 1 Cor. 2, 9)? Tot asa, nici viata cea plina de chinuri a pacatosilor nu se poate asemana cu nici una din caznele ori suferintele ce le rabda omul pe pamant. De le-ai da orice nume si de le-ai compara cu cele mai grele torturi din lume, deosebirea dintre ele este enorma. Cand auzi ca si acolo va fi un foc, sa stii ca acela are o insusire pe care n-o gasesti deloc la focul cel obisnuit; acela nu se stinge, pe cand pentru focul acesta de aici oamenii au descoperit tot felul de mijloace de a-l stinge; si intre ceea ce se poate stinge si ceea ce nu poate fi in nici un chip stins este o mare deosebire. Cu alte cuvinte, acela e cu totul altceva decat focul de aici. Si, iarasi, cand vei auzi de viermele care nu moare, sa nu ti se duca gandul, prin asemanarea numelor, la vietatea aceasta mica care traieste in pamant, caci adaosul "care nu moare" ne face sa ne gandim la ceva de o cu totul alta natura decat cea pe care o cunoastem noi din realitatea pamanteasca".

Imparatia Cerurilor

Imparatia Cerurilor, pe care o mostenesc dreptii pe vecie, este numita si "Imparatia lui Dumnezeu", si "Rai" in inteles inalt, si fericita "viata vesnica".

Dupa cum zic Parintii si insusi Apostolul Pavel, viata Imparatiei nu poate fi povestita, caci: "Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor care il iubesc pe El" (1 Cor. 2, 9).

Sfintilor li s-a dat arvuna si pregustarea ei in vedenii si rapiri duhovnicesti, dar adevarul ei ramane mai presus de cuvant. Sfantul Pavel, rapit "pana la al treilea cer", "in rai, a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului sa le graiasca" (2 Cor. 12, 4). "O, Rai preafrumos, e cu putinta a ne veseli de tine, dar cu neputinta este a cugeta cum esti!", exclama Sfantul Nicodim Aghioritul.

Din invatatura Domnului Hristos si a Sfintilor Apostoli si din cele cunoscute in duh de sfinti putem afla insa catusi de putin ce inseamna aceasta Imparatie.

Stim astfel ca ea este multimea bunatatilor gatite de Dumnezeu dintru inceput celor vrednici sa le primeasca: "Atunci imparatul va zice celor de-a dreapta Sa: Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, de mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii" (Mt. 25, 34).

Binele din Imparatie e uneori infatisat de Parinti prin negatie, ca sfarsit al tuturor relelor de care are parte omul in aceasta lume, alteori, simplu, ca dobandire a tuturor bunatatilor de care-am fost lipsiti in lume din pricina rautatilor. In Imparatie, scrie Sfantul Ioan Gura de Aur, "am scapat in sfarsit de dureri, de chinuri, de gemete; nu mai e suferinta, intristare ori plans; nu mai sunt impotriviri si piedici; tulburarea si nelinistea au pierit. Acolo sus e viata cea adevarata, fara de moarte si plina de bunatati neamestecate cu rau. Nu mai e nimic care sa ne supere, nici griji, nici ispite, numai bucurie, iubire, veselie; toate sunt desavarsite, toate nepieritoare".

Toate acestea sunt palide imagini, caci binele Imparatiei este neasemanat si mai presus de tot binele acestei lumi. "Imparatia Cerurilor, spune Sfantul Grigorie de Nazianz, aceasta este: aflarea celei mai inalte curatii si desavarsiri".

Imparatia Cerurilor inseamna mai intai de toate a fi impreuna cu Dumnezeu; intrand in Imparatie, dreptii il vor intalni pe Hristos cel iubit de ei si il vor vedea in lumina slavei Sale (cf. In 17, 24), in toata marirea (Rom. 8, 18). Si va fi vazut de ei atunci nu ca prin oglinda, in parte si in ghicitura, ci "fata catre fata" (1 Cor. 13, 12). Atunci, spune in acelasi loc Apostolul Pavel, "voi cunoaste deplin, precum am fost cunoscut si eu".

Si se vor salaslui si vor petrece cu Dumnezeu (cf. In 14, 2-3; 2 Cor. 5, 8), si El va fi atunci "totul in toate" (1 Cor. 15, 28), si ei desavarsit vor fi intru El; si-L vor avea in launtrul lor pe Duhul cel Sfant, iar prin Duhul, in Hristos, vor fi uniti cu Tatal, deopotriva fiind intru El si avandu-L pe El in launtrul lor. Vor fi cu El, uniti cu El pe vecie (cf. 1 Tes. 4, 17), vietuind pururea cu El "viata dumnezeiasca si netrecatoare".

Hristos, Domnul nostru, El insusi ne-a descoperit ca aceasta este plinirea vietii crestinesti: unirea desavarsita cu El, iar in El, cu Tatal, unire care se savarseste in slava sau lumina ce se vede prin Duhul: "dupa cum Tu, Parinte, in Mine si Eu in Tine, asa si acestia in Noi sa fie una. Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca ei sa fie una, precum Noi una suntem; Eu in ei si Tu in Mine" (In 17, 21-23). Aceasta unire deplina cu Dumnezeu in veacul ce va sa fie o infatiseaza rugaciunea de la Liturghie in care se cere: "Da-ne noua, Doamne, sa ne impartasim cu Tine mai adevarat in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale".

Dreptii si ei vor straluci de acea lumina pe care o vad si-n care-L vad pe Dumnezeu Cel in Treime (cf. Mt. 5, 8), unindu-se cu El. "Atunci cei drepti vor straluci ca soarele in Imparatia Tatalui lor" (Mt. 13, 43). Impartasindu-se de lumina dumnezeiasca si preamarindu-se impreuna cu Hristos (Rom 8, 17), vor fi partasi ai slavei lui Dumnezeu (1 Pt. 5, 1).

Iar partasia de slava dumnezeiasca daruieste adevarata si deplina libertate, cea a fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8, 21).

Si vor avea parte sfintii de toate bunatatile cele dumnezeiesti. Caci Imparatia lui Dumnezeu este "impartasirea prin har de bunatatile pe care le are El prin fire". Iar aceasta naste in cei drepti bucurie de nespus; si spune Apostolul ca asa, cu bucurie si veselie, vor intra acolo "unde Iisus a intrat pentru noi ca inainte-mergator" (Evr. 6, 20).

Unirea cu Hristos in legatura iubirii aduce bucurie care intrece nemasurat toata bucuria lumeasca, bucuria "deplina" de care vorbeste Sfantul Evanghelist Ioan (16, 24), numita de Sfanta Traditie "fericirea dumnezeiasca".

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca mai mult decat frumusetea Raiului si decat vietuirea lipsita de orice neajuns ori intristare lumeasca, adevarata pricina a fericirii sfintilor este "bucuria de a vedea fata lui Hristos si de a se veseli pururea de El impreuna cu ingerii, arhanghelii si puterile ceresti". Iar fericirea cereasca e nestirbita, nesfarsita si nestramutata, caci, dupa cuvantul evanghelistului: "bucuria voastra nimeni nu o va lua de la voi" (In 16, 22).

Dimpreuna cu corurile ingeresti si ale tuturor sfintilor, dreptii vor lauda pururea pe Dumnezeu. Caci vazand neacoperita si-n toata maretia puterea si slava Lui, intreaga lor fiinta se face izvor de lauda, cinstire si inchinare.

Intr-un cuvant, dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, in chip apoteotic: "cei care au facut fapte bune impreuna cu ingerii vor straluci ca soarele spre viata vesnica, impreuna cu Domnul nostru Iisus Hristos. Si il vor vedea pururea si vor fi vazuti de El si vor culege bucuria nesfarsita care vine de la El, laudandu-L impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, in vecii nesfarsiti ai vecilor".

Vederea lui Dumnezeu in lumina slavei Sale negraite nu doar ca-i uneste deplin pe cei drepti cu Dumnezeu, ci-i si preschimba in chip minunat si-i face asemenea Lui. "Ce vom fi nu s-a aratat pana acum. Ci stim ca atunci cand El Se va arata, vom fi asemenea Lui, fiindca il vom vedea cum este" (1 In 3, 2).

Atunci se va savarsi deplin asemanarea cu Dumnezeu lucrata de cei drepti, care-i va face prin har ceea ce este Dumnezeu prin fire, ajungand astfel, in Dumnezeu si prin El, la plinatatea vietii dumnezeiesti, potrivit celor randuite dintru inceput pentru om de Pronia dumnezeiasca.

"Caci spre aceasta ne-a si facut, ca "sa ne facem partasi dumnezeiestii firi" (2 Pt. 1, 4) si ai vesniciei Lui si sa ne aratam asemenea Lui prin indumnezeirea cea din har, pentru care este toata existenta si durata celor ce sunt si aducerea la fiinta si nasterea celor ce nu sunt".

In Imparatie, dreptii vor gusta fericirea potrivit masurii lor duhovnicesti. Hristos insusi o arata, spunand: "In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt" (In 14, 2); iar Apostolul Pavel scrie: "Fiecare isi va lua plata dupa osteneala sa" (1 Cor. 3, 8); sau, in alta parte: "Alta este stralucirea soarelui si alta stralucirea lunii si alta stralucirea stelelor. Caci stea de stea se deosebeste in stralucire" (1 Cor. 15, 41).

Talcuind acest ultim verset, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Si ce voieste el sa arate prin aceste vorbe? Din ce pricina de la vorba invierii trupurilor a ajuns la slava soarelui si a stelelor? Fiindca el a adus vorba de inviere, apoi arata ca mare va fi atunci deosebirea de slava, desi invierea este una si aceeasi. Caci desi stelele sunt toate in cer, totusi nu au toate aceeasi stralucire. Deci ce invatam noi de aici? Ca desi toti dreptii vor fi intru Imparatia lui Dumnezeu, nu toti insa se vor bucura de aceleasi bunatati".

Tot asa zice si Sfantul Grigorie de Nazianz: "Nu toti se vor invrednici de acelasi rang, nici de aceeasi treapta, ci unul de una, altul de alta, fiecare, socotesc, dupa curatia sa". Sfantul Grigorie Sinaitul spune si el ca felurita este "rasplatirea bunatatilor"; "marimea si felul rasplatii dreptilor vor fi pe potriva deprinderii si lucrarii virtutilor".

Sfantul Nicolae Cabasila, la randul sau, scrie ca "in cer exista locasuri multe si felurite, pentru ca sa poata fi cinstita orice treapta de virtute". Iar Sfantul Isaac Sirul spune si el: "Precum fiecare se bucura de soarele vazut dupa curatia puterii vazatoare si primitoare, si precum un sfesnic ce lumineaza intr-o casa raspandeste multe raze, fara ca lumina lui sa scada, asa si in veacul viitor" dreptii vor fi luminati "de unicul Soare intelegator [...] fiecare pe masura lui, si fiecare se va veseli inlauntrul sau dupa harul dat lui, dupa masura sa"; insa harul este unul si acelasi, caci toti se bucura de una si aceeasi vedere a lui Dumnezeu "si una le este bucuria".

Starea duhovniceasca a dreptilor in Imparatia Cerurilor este si se numeste desavarsita fata de viata aceasta pamanteasca, iar nu in sine. Ajunsi asemenea lui Dumnezeu, uniti cu El si indumnezeiti cu adevarat, ei inca au sa sporeasca necontenit in asemanare, si-n unire si-n indumnezeire. Caci Dumnezeu, nemarginit fiind, ramane pururi neajuns si necuprins in fiinta Sa, iar omul nu-L va putea cunoaste si iubi deplin vreodata; si neputand sorbi intreg izvorul nesecat al harurilor Sale, neincetat va inseta, dorind saturarea de ceea ce nu are capat ori sfarsit.

Despre aceasta tindere neostenita a omului spre Dumnezeu vorbeste mai cu seama Sfantul Grigorie de Nyssa, aratand cum "dragostea sufletului simtitor fata de Cel prin fire bun il atrage pururea de la binele atins, la binele vazut mai sus, aprinzandu-i, prin ceea ce a dobandit, dorinta spre ceea ce e ascuns, marea darnicie a lui Dumnezeu a binevoit sa implineasca dorinta lui, dar nu i-a fagaduit vreo incetare si saturare a dorintei. Caci a vedea pe Dumnezeu cu adevarat sta in aceea ca acela care priveste spre El nu ajunge niciodata la sfarsitul dorintei de a-L vedea"; "dorinta catre Bine, atrasa de urcusul spre ea, se intinde pururea impreuna cu drumul ce duce spre ea. Si in aceasta sta a vedea cu adevarat pe Dumnezeu: in a nu afla niciodata o saturare a dorintei de a-L afla. Totdeauna vazatorul, prin cele ce le poate vedea, arde de dorinta de a vedea si mai mult. Astfel nici un hotar nu ar putea sa opreasca inaintarea in urcusul spre Dumnezeu, prin faptul ca, pe de o parte, nu se afla o margine a Binelui, si pe de alta, prin nici o saturare nu se taie sporirea dorintei spre Bine".

Despre aceasta vorbesc inca si alti Parinti. Astfel, Sfantul Ioan Scararul spune si el ca: "daca dragostea nu ajunge niciodata la sfarsit (cf. 1 Cor. 13, 8), atunci marginea acesteia este cu adevarat fara margini. Inaintand in ea, niciodata nu ajungem la sfarsit nici in veacul acesta, nici in cel viitor, adaugand lumina la lumina".

Vorbind indelung despre osteneala sfintilor rasplatita cu vederea slavei dumnezeiesti, Simeon Noul Teolog spune ca: "alergarea le este neincetata, inceputul alergarii e sfarsit, iar sfarsitul e inceput. Desavarsirea e fara sfarsit". Iar in alta parte iarasi arata ca "nu va fi sfarsit al inaintarii in veci, fiindca oprirea adaugirii sfarsitului nesfarsit ar insemna cuprinderea Celui cu totul necuprins si Cel de care e cu neputinta pentru toti sa se sature s-ar face un lucru de care te saturi; ci plinatatea Lui si slava luminii va fi adanc al inaintarii si inceput fara de sfarsit. Si asa cum, avand pe Hristos care a luat chip inlauntrul lor, stau inaintea Celui ce le straluceste lumina neapropiata, tot asa sfarsitul se face in ei inceput al slavei, si in sfarsit isi au inceputul, iar in inceput sfarsitul".

In Imparatia Cerurilor, spune Sfantul Fotie "bucuria nu inceteaza, necunoscand vreodata saturare. Si prisosul bucuriei se face pricina de tot mai multa si mai mare dragoste de Dumnezeu. Iar covarsirea cunoasterii dumnezeiesti sporeste dorinta noastra sfanta de cunoastere care nici nu sfarseste, nici nu slabeste vreodata".

La randul sau, Sfantul Maxim Marturisitorul vorbeste de: "odihnirea pururea mobila a celor plini de dorinta in jurul Celui dorit", care este in fapt "bucuria vesnica si neincetata de Cel dorit".

Cele spuse de acesti doi Sfinti Parinti din urma arata ca lipsa saturarii nu stirbeste nicicum bucuria. Nesatul din Imparatie nu stie de nemultumirile, nelinistea si suferinta iscate in suflet de neimplinirea dorintelor pamantesti. Ci bucuria dreptilor merge din desavarsire in desavarsire, si ei se minuneaza vazand ca fericirea desavarsit gustata izvoraste iar si iar o noua si tot mai mare fericire.

Asadar, vietuirea in Imparatia Cerurilor nu inseamna odihna de orice lucrare. Inceteaza lucrarile cele din puterile firesti ale omului, covarsite desavarsit de energiile dumnezeiesti necreate, revarsate in cei ce s-au facut vase alese prin curatia lor; iar pe acestia nu-i mai insufletesc de-acum simplele lor puteri, prea plapande pentru petrecerea cereasca, ci dumnezeiescul har care le cucereste voia.

Viata omului in vesnicie nu e biata viata omeneasca mutata in cer, ci viata dumnezeiesc-omeneasca, in care puterile lui sunt miscate de energia dumnezeiasca; atunci el va putea sa spuna dupa adevar: "nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2, 20). Animat de suflul dumnezeiesc, omul savarseste fara osteneala lucrarea sa, ca revarsare a preaplinului de iubire.

Si care va fi lucrarea acelor preafericiti, daca nu vederea-cunoasterea si slavirea lui Dumnezeu, iubirea Lui, a ingerilor si a celorlalti oameni? Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca, vestind Apostolul "incetarea si intreruperea tuturor faptelor noastre de acum, chiar si a celor mai bune, numai iubirii nu i-a aflat sfarsit (cf. 1 Cor. 13, 8); cand nadejdea s-a implinit, ramane numai lucrarea iubirii, care nu poate fi inlocuita chiar daca toate celelalte inceteaza. De aceea si este iubirea cea dintai dintre virtuti si dintre poruncile Legii. Sufletul o data ajuns la aceasta stare nu mai are nevoie de celelalte simtiri, caci a atins plinatatea existentei. Caci viata cereasca este iubirea, deoarece Binele este vrednic de iubirea celor ce-L cunosc, iar cunoasterea da nasterii iubirii, fiindca ceea ce se cunoaste este prin excelenta bun. Iar de adevaratul Bine nu te saturi niciodata. Si pentru ca nu e saturare care sa faca sa inceteze dorirea ce ne mana sa iubim Binele, urmeaza ca in viata dumnezeiasca nu conteneste lucrarea iubirii".

BLOG LA CEAS DE SEARA !

RUGĂCIUNEA NOASTRĂ
pentru tot ce există

Să ne rugăm pentru Universul care ne ţine în braţe, pentru Natură, în semn de mulţumire pentru felul în care ni se dăruie cu Iubire Necondiţionată!

Să ne rugăm pentru Oamenii singuri pentru ca ei să aibă puterea de a-şi transforma singurătatea în Sărbătoare!

Pentru Îndrăgostiţi pentru ca Iubirea lor să fie curată! Pentru cei care aduc Binele în viaţa tuturor pentru ca să aibă Puterea să o facă mereu!

Pentru cei care încă nu ştiu că aparţin Luminii Divine, ca să-şi aducă aminte de aceasta şi să se comporte ca Lumină!

Să ne rugăm pentru noi toţi ca să avem Puterea şi Voinţa de a manifesta etern asemănarea noastră cu Dumnezeu!

Să ne rugăm pentru toate Animalele din Grădinile Zoologice în semn de mulţumire pentru că şi-au sacrificat libertatea pentru noi! Pentru toate Animalele Lumii în semn de recunoştinţă şi iubire pentru că ne acceptă indiferenţa!

Să ne rugăm pentru Plante, pentru toţi Arborii, în semn de mulţumire pentru felul încântător în care ne susţin Viaţa!

Să ne rugăm pentru toate Entităţile de Lumină în semn de mulţumire şi recunoştinţă că ne ghidează pe Cărările Vieţii!

Să ne rugăm pentru trecut, mulţumindu-i că ne-a oferit MINUNEA clipei de ACUM! Să ne rugăm pentru acest ACUM în care ne aflăm, pentru că ne dă şansa de a conştientiza splendoarea Clipei de mâine şi să ne rugăm pentru Clipa de mâine asigurând-o că vom şti să-i mulţumim pentru BUCURIA cu care vine!

Să ne rugăm pentru cei care au plecat înapoi în Cerul Divin, pentru ca Spiritul lor să fie mereu călăuzit de Lumina Reală! Să ne rugăm pentru cei care se nasc chiar ACUM pentru ca Iubirea şi Bucuria Divină să le lumineze mereu paşii!

Să ne rugăm pentru cei care se vor naşte în viitor pentru ca ei să ştie că pe Pământ numai Iubirea există! Să ne rugăm pentru fiecare atom de viaţă pentru ca să ştie că îl iubim! Să ne rugăm pentru cei care nu ştiu încă să iubească pentru ca Iubirea să le inunde trăirea!

Să ne rugăm pentru Soare, Stele şi Lună în semn de mulţumire pentru că ne luminează drumul către desăvârşire!Să ne rugăm pentru Planeta noastră, pentru Nori şi pentru Ploaia binefăcătoare, pentru Vântul mângâietor, pentru Zăpezile care cad şi pentru Anotimpurile care se succed, mulţumindu-le că ne ajută să existăm şi să ne scăldăm în frumuseţe şi prosperitate!

Să ne rugăm pentru Viaţă şi să ne exprimăm recunoştinţa că ne umple cu Divinitate, făcându-ne să strălucim cu fiecare respiraţie a noastră!
Să ne bucurăm împreună şi să-L îmbrăţişăm pe Dumnezeu, AtotIubitorul, mulţumindu-i că a semănat în noi Perfecţiunea! Să ne rugăm unii pentru alţii pentru ca să nu încetăm să fim frumos, împreună!
 

 

CUVANT PENTRU SUFLET

•TE POT AJUTA SĂ TE ROGI. EU SUNT TĂCEREA.
„Pe cel tăcut liniştea îl pregăteşte pentru rugăciune; ea lucrează rodnic asupra sufletului.” – Pr. Nicon de la Optina – 
„Cine renunţă la tăcere, renunţă la intimitatea cu Dumnezeu”

•CĂUTAŢI TĂCEREA. DE UN TIMP S-A RĂTĂCIT...
„Lumea este bolnavă de gură spartă.”
„Nu spune nimănui ceea ce vrei să rămână ascuns. Dacă tu însuţi nu te poţi stăpâni, cum te poţi bizui pe tăcerea altuia?”

•ÎMPRIETENIŢI-VĂ CU TĂCEREA.
„Tăcerea este ajutătoare în lucrurile bune.” - Avva Isaac – 
„Sufletul se cântăreşte în tăcere, aşa cum aurul şi argintul se cântăresc în apă curată.”

•SĂ FACEM CUNOŞTINŢĂ! EU SUNT TĂCEREA.
„Dacă ai fi tăcut, lui Hristos ai fi plăcut.”
„Tăcera estea aceea care ne determină de a nu Îi cere cont Domnului, tăcere în care sufletul nu spune niciodată lui Dumnezeu: „Pentru ce, Doamne?” Numai dintr-o credinţă profundă se poate naşte o astfel de tăcere.”

•E SUFICIENT SĂ ŞTIM CĂ PUTEM DERANJA UN SINGUR OM DE LA RUGĂCIUNE ŞI TOT MERITĂ SĂ PĂSTRĂM LINIŞTEA.
„Tăcând, ajungi la starea de statornicie în tăcere şi din aceasta în rugăciune deoarece cum s-ar putea ruga cel aflat în risipire?” – Pr. Nicon de la Optina – 
„Fără tăcere nu poate exista o viaţă profund lăuntrică.”

•E SUFICIENT SĂ ŞTIM CĂ PĂSTRÂND LINIŞTEA AJUTĂM PE CINEVA SĂ SE ROAGE.
„Cine iubeşte pe Dumnezeu ştie să tacă.”
„Tăcerea buzelor depinde de voinţa noastră, tăcerea gândurilor depinde de atenţia noastră în rugăciune, iar tăcerea inimii este un dar al harului.”

•ÎNVAŢĂ SĂ TACI SMERIT.
„Atunci când cuvântăm, chiar despre cele mântuitoare de suflet, ni se întâmplă uneori să regretăm. Când tăcem , niciodată.” – Pr. Nicon de la Optina – 
„Mai mult valorează un gram de exemplu bun, decât 50 de kilograme de cuvinte.”

•MAI ŞTII CE E TĂCEREA?
„Tăcerea este suire tăinuită spre Dumnezeu.” – Sf. Ioan Scărarul – 
„Tăcerea este un semn al înţelepciunii.” - Sf. Nicodim Aghioritul – 



BUNUL DUMNEZEU SĂ VĂ LUMINEZE MINTEA PENTRU A ŞTI CÂND ESTE DE FOLOS VORBA SAU TĂCEREA !
 

 

Taina răbdării

Taina răbdării – răbdarea în încercări a sfinţilor are rostul iubirii de oameni a lui Dumnezeu!


Răbdarea este o condiţie a mântuirii, cu condiţia ca să nu fie pentru vinovăţii, ci pentru vinovăţia de a fi creştin. În lumea aceasta nu poţi să crezi în Iisus fără să nu fii pedepsit.
Scriptura a prevăzut de mult cenzura împotrivirii, zicând: “Fiule, când vrei să te apropii şi să slujeşti Domnului, să-ţi pregăteşti sufletul de ispite” (Isus Sirah 2, 1). Iar Sfântul Pavel de asemenea ne previne: “Toţi cei ce vor să trăiască cucernic în Iisus Hristos, vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12).
De ce, oare, oamenii lumii acesteia îi iau la ţinta tuturor fărădelegilor pe oamenii care nu fac rău la nimeni, pe oamenii care se roagă pentru vrăjmaşii lor?
De ce, oare, ucenicii lui Iisus, ucenicii iubirii de oameni, stârnesc în oameni atâtea valuri de ură? Şi dacă lipseşte ceva omului, cu adevărat, doar iubirea îi lipseşte, fiindcă numai climatul iubirii le face oamenilor viaţa posibilă.
Deci, este de neînţeles cum iubirea stârneşte ura împotriva ei. Şi deci, este de neînţeles cum iubirea trebuie să înghită atâtea valuri de ură şi oricâte ar fi. 
Oamenii veacului acestuia vă vor face şi vouă ce Mi-au făcut Mie. De M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni. Dacă pe Mine M-au denunţat stăpânirii veacului acestuia şi pe voi vor pune mâna şi vă vor da judecăţii şi vă vor duce înaintea regilor şi stăpânirilor lor şi vă vor arunca în temniţe pentru vinovăţia numelui Meu (Ioan 15, 18-21). Deci: “păziţi-vă de oameni” (Matei 10, 17).
De ce atâta prigoană? Fiindcă creştinii au ieşit din complicitatea cu păcatul. Şi-au schimbat cetăţenia. Şi s-au declarat cetăţeni şi slujitori ai “împăratului cerurilor”. Aceasta ar fi o explicaţie.
Altă explicaţie: chiar rostul încercărilor. “în necazuri, cheamă-Mă pe Mine” zice Domnul “şi-ţi voi ajuta ţie”. În necazurile voastre veţi vedea prezenţa Mea. Eu voi grăi puternicilor lumii prin gura voastră şi vă voi da o înţelepciune căreia nu-i vor putea sta împotrivă toţi potrivnicii voştri. Eu voi grăi prin răbdarea voastră care îi va uimi, şi-i va sili să Mă cunoască pe Mine (Luca 21, 15).
Aşa a fost, căci mulţi tirani s-au îngrozit de răbdarea mai presus de fire a sfinţilor, şi au sfârşit prin a mărturisi şi ei pe Hristos, de asemenea cu acelaşi preţ al vieţii.
Deci, iată că răbdarea în încercări a sfinţilor are rostul iubirii de oameni a lui Dumnezeu.
Mulţi oameni, mai ales puternicii veacului, sunt refractari propovăduirii cuvântului, dar unii dintre ei se biruiesc de ultimul cuvânt al sfinţilor, ce îi acoperit cu preţul vieţii lor. 
La urma tuturor este dreapta judecată a lui Dumnezeu şi este dreaptă pentru că la toţi Dumnezeu le-a prilejuit o mărturisire a cuiva şi, deci, nu vor avea cuvânt de scuză că n-au auzit de Dumnezeu. 
Aceasta este raţiunea ascunsă a Providenţei: toată lumea e ispitită să se ciocnească de Iisus.
Dacă cu Iisus – Dumnezeul îmbrăcat în om – Dumnezeu Tatăl a făcut o puternică ispitire satanei, ca să se atingă de călcâiul Lui – trupul – şi să păţească, înghiţindu-L, spargerea pântecelui iadului şi eliberarea drepţilor, atunci şi cu ucenicii lui Iisus aceeaşi ispitire face oamenilor lumii acesteia, ca atingându-se de ei sau să se lumineze spre mântuire sau desăvârşit să se piardă.
Atâta am înţeles din taina răbdării sfinţilor. Este ascunsă în ea o mare bucurie. Şi Iisus o avea.
(extrase din: Talanții Împărăției – Ierom. Arsenie Boca, Ed. Pelerinul – Iași 2004)

Sfantul Nectarie Taumaturgul - Despre chipul omului

Sfantul Nectarie Taumaturgul

Despre chipul omului ce crede in Hristos

Atat de frumos este chipul celui credincios. Ce minunata este bucuria lui! Frumusetea lui tainica te atrage, iar expresia fetei lui marturisestecredinta in Dumnezeu. Calmul si pacea ce se pot vedea pe chipul sau sunt o reflectare a pacii ce se gaseste in sufletul sau, in inima sa linistita si netulburata de nimic.

Bunatatea zugravita pe fata celui credincios marturiseste despre curatia constiintei sale. El se infatiseaza ca un om care s-a lepadat de tirania grijii permanente pentru cele lumesti, grija ce produce suferinta sufletului, iar credinta sa statornica in Dumnezeu este viu exprimata de trasaturile chipului sau. Credinciosul adevarat se arata a fi un om fericit. Si este fericit pentru ca are certitudinea originii divine a credintei sale si este convins de adevarul ei. Dumnezeu, in chip tainic, ii vorbeste inimii sale si o umple de bucurie sfanta. Inima si cugetul sau sunt daruite lui Dumnezeu. Inima sa se incalzeste de focul iubirii pentru Dumnezeu iar sufletul sau alearga degraba sa se inalte catre El.

Credinciosul, rupand legaturile egoismului si cercul stramt al iubirii de sine, care nu-i permitea sa vada si sa actioneze dincolo de sinele sau, s-a scuturat si s-a eliberat de tirania jugului si a robiei generata de egoism. El a taiat prin smerenie, adorarea sinelui sau. Liber de aceasta legatura, poate strabate pamantul intreg, spre oricare dintre punctele orizontului, oriunde il cheama iubirea fata de aproapele. Nimic deja nu il mai poate impiedica si nimic nu il mai poate influenta. Nici placerile lumesti, care se scurg pururi asemenea unor rauri, nici atractia catre bunurile pamantesti. Idolul egoismului a cazut si s-a sfaramat, jertfele, ofrandele, tamaia care se aduceau initial catre acesta, acum se aduc numai catre Dumnezeul iubirii, Singurul pe care din tot sufletul Il iubeste si Il adora. Dedicat intreg, cu inima si cu sufletul, Dumnezeului Celui Adevarat, Celui Viu, ignora cele lumesti iar pe cele trupesti le micsoreaza (estompeaza); privirea lui se incordeaza spre a vedea pe Dumnezeu in timp ce inima lui neincetat Il invoca. Duhul sau se dedica cunoasterii operei Sale creatoare iar sufletul sau isi gaseste odihna in pronia divina a Creatorului.

Tot ceea ce il inconjoara pe omul credincios, daruieste inimii sale noi sentimente si noi intelesuri, intreaga creatie vorbeste cu un glas tainic sufletului sau despre intelepciunea si bunatatea dumnezeiescului ei Creator. Cu bucurie si incantare cerceteaza opera lui Dumnezeu si contempla frumusetea creatiei. Frumosul, binele, adevarul si dreptatea, aceste virtuti daruite lumii vazute, care isi au originea in insusirea divina, devin obiectul cunoasterii pentru inima sa. Fericirea sa este adevarata si intarita si are ca izvor comunitatea permanenta a acestuia cu dumnezeiescul Creator.

Cuvintele lui Dumnezeu sunt dulci ca mierea in gura sa. Pe acestea le cerceteaza ziua si noaptea. Inima lui este infierbantata de dragostea lui Dumnezeu. Se incordeaza catre Acesta si II cauta prin cercetarea lucrarilor Sale. Lucrarea sa neincetata este aceea de a ajunge la o cat mai mare desavarsire, iar dorinta lui este de a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu, la indumnezeire. Iubirea si adorarea lui Dumnezeu inunda inima sa insetata de prezenta Domnului, iar imnele si doxologia, multumirea si lauda neincetat se inalta spre El. Buzele sale graiesc intelepciunea iar inima sa indeamna la cumpatare.

Viata lui este un imn si o armonie. Traieste, gandindu-se si la binecuvantatul sfarsit, cand se va indulci de bunatatea lui Dumnezeu si de bogatul Sau har. Traieste pe pamant, dar stie ca cetatea sa statatoare se afla in ceruri. Fara sa staruie in cele zilnice, este atent sa nu auda si el cuvantul "de multe te ingrijesti si pentru multe te silesti" (Luca 10, 41). De aceea se straduie neincetat sa aleaga "partea cea buna" (Luca 10, 42). Toata grija sa se indreapta spre a implini legea divina si spre a savarsi binele. Ii considera pe oameni, indiferent de rasa sau natiune, ca fiind cu totii frati ce provin din aceeasi protoparinti si de aceea isi indreapta catre toti la fel, faptele sale bune."Domnul ma va ajuta, de cine ma voi teme, ce-mi va putea face mie omul?"

Se bucura pentru fericirea lor si se intristeaza impreuna cu ei la necaz. In toata ziua este milostiv si darnic, iar dreptatea sa va ramane in veac. Inima sa nadajduieste in Domnul, iar sufletul sau este gata sa se prezinte inaintea Creatorului sau. Plin de speranta si de curaj graieste asemenea psalmistului: "Domnul ma va ajuta, de cine ma voi teme, ce-mi va putea face mie omul?"

Despre chipul necredinciosului

Necredinciosul este cel mai nefericit dintre oameni, deoarece este lipsit de cel mai important bun pamantesc care este credinta, singura cale catre adevar si fericire. Necredinciosul este nefericit, deoarece este lipsit de speranta, care ne este unicul sprijin de-a lungul intregii noastre vieti. Este nefericit, pentru ca este lipsit de iubirea oamenilor, singura alinare a inimii intristate. Este nefericit deoarece este lipsit de frumusetea divina, de chipul dumnezeiesc al Creatorului, pe care divinul Artist l-a sadit in noi si pe care doar credinta il descopera.

Ochiul necredinciosului nu vede nimic in creatie, in afara miscarilor naturii. Stralucitorul chip al divinului Creator, admirabila Sa frumusete ii raman ascunse si inaccesibile. Privirea sa rataceste peste adancul creatiei fara a putea vedea frumusetea intelepciunii divine, fara sa poata admira atotputernicia divina, fara sa poata descoperi bunatatea divina, pronia divina, dreptatea si iubirea Creatorului pentru creatia Sa. Mintea sa nu se poate ridica mai presus de lumea vazuta si nici sa depaseasca granitele celor percepute cu ajutorul simturilor. Inima sa ramane insensibila si nu poate descoperi intelepciunea si puterea divina. Nici un sentiment de adorare nu izbucneste in inima sa; buzele lui raman pecetluite, gura sa incremenita, limba sa ramane nemiscata. Nici un sunet nu iese din pieptul sau spre lauda, spre preamarire, spre multumire catre pronia divina.

Inima celui necredincios, din care Dumnezeu S-a indepartat, nu mai poate simti nici o bucurie. Golul acesta a fost umplut de tristete, de descurajare, de nefericire. Traieste plictisit si indiferent fata de tot ceea ce il inconjoara. Rataceste prin viata, ca printr-o noapte intunecoasa, trista si nici o raza de lumina nu lumineaza calea sa chinuita. Nimeni nu poate indruma si calauzi pasii sai. Trece singur prin aceasta viata, fara speranta unei vieti mai bune; este pandit permanent de nenumarate capcane si nimeni nu poate sa il elibereze cand cade victima lor. Cade in ele si este strivit de greutatea lor. In tristetea lui nu exista nici macar o clipa de usurare.

Pacea sufletului si linistea inimii au fost alungate de lipsa sa de credinta. Adancul inimii sale este indoliat. Multumirea pe care credinciosul o afla in ascultarea si urmarea poruncilor sfinte, mantuitoare si a unei vieti morale, ii este necunoscuta. Protectia pe care credinciosul o simte izvorand din credinta sa este straina inimii celui ateu. Convingerea, izvorata din credinta, ca Pronia Divina vegheaza neintrerupt asupra vietii sale, nu o poate intelege. Iubirea si bunatatea izvorate din preamarirea Creatorului, raman pentru acesta mistere nedezlegate.

Necredinciosul recunoaste ca unic principiu doar materia, reduce adevarata fericire a omului la cercul stramt al placerilor trecatoare si isi orienteaza toate straduintele numai spre aflarea acestora. Bucuria izvorata din cultivarea virtutilor ii este straina si nu se poate impartasi de harul ei. El ignora astfel adevaratul izvor al fericirii si se indreapta catre izvoarele amaraciunii. Placerea il conduce la saturatie si dezgust, apoi la plictiseala si la tristete. Tristetea il conduce la suferinta, iar aceasta din urma la deznadejde. Astfel, este lipsit de orice bucurie. Pentru ca toate placerile lumesti, fiind trecatoare, sunt incapabile sa ii ofere celui necredincios fericirea. Inima omului a fost facuta spre a se implini in ea binele suprem si numai prin gustarea acestuia tresare si se bucura. Pentru ca in acesta il afla pe Dumnezeu. Ori stim ca Dumnezeu paraseste inima ceha necredincios. Inima poate aspira catre infinite bucurii, pentru ca a fost facuta sa poata cuprinde nemarginirea.

Prin urmare, inima celui necredincios, de vreme ce nu ravneste catre nemarginire, vesnic suspina si cauta sa se implineasca, dar nu reuseste. Pentru ca placerile lumesti nu au puterea sa implineasca acest gol. Ele fiind trecatoare, ofera, in final, amaraciune. Iar alergarea dupa slava desarta naste tristetea. Necredinciosul ignora, asadar, faptul ca fericirea omului nu se gaseste in placerile oferite de bunurile pamantesti, ci in iubirea lui Dumnezeu, bunul vesnic si cel mai de pret. De aici rezulta deci nefericirea celor care nu il cunosc pe Dumnezeu.

Cel care-L neaga pe Dumnezeu, neaga insasi bucuria sa si fericirea cea vesnica. Nefericit se lupta cu greutatile acestei vieti, deznadajduit si infricosat se indreapta catre moarte, catre mormantul deja sapat. Ramane deci orb fata de marea reprezentatie care se desfasoara in fata ochilor sai, avand ca scena intreaga lume si dirijata de dumnezeiasca intelepciune si putere, de dumnezeiescul har. Nu poate sa vada armonia si binele divin. E ca si cum ar curge la picioarele sale izvorul bucuriei si al fericirii iar el, legat ca oarecand condamnatul Tantal, sa nu reuseasca sa-si racoreasca limba uscata de necredinta si sa-si stinga insuportabila sete, deoarece apa, care izvoraste din racoritorul izvor al credintei, se afla un pas mai departe de buzele sale.

Nefericit rob al unui tiran absurd! Cum ti-a fost furata fericirea! Cum ti-a fost rapita comoara cea mai de pret!
Ti-ai pierdut credinta, L-ai negat pe Dumnezeul tau, ai refuzat revelatia Sa si te-ai lepadat de bogatia nesfarsita a harului.

Cat de jalnica este viata acestuia! Si acesta este inceputul chinurilor, deoarece a pierdut sensul bucuriei adevarate. Pentru firea sa denaturata, aceasta pare stearpa si inutila, nu ii inspira nici o umbra de multumire, ramanand total insensibil; nimic din cele create nu ii produce bucurie. Un val de tristete a acoperit bucuria firii intregi si nu mai este exprimata de nimic. Viata acestuia devine o greutate insuportabila iar durata ei un nesfarsit chin.

Deznadejdea se arata deja in fata sa, asemenea unui calau si un chin implacabil il tortureaza; curajul l-a parasit, puterea de rezistenta i-a scazut, iar puterile morale, din cauza necredintei s-au dezintegrat; paralizat de necredinta se preda legaturilor infricosatoare ale dezamagirii, care, fara mila sau compasiune, taie violent si dur firul vietii sale jalnice. Astfel, il arunca in adancul pierzaniei, in negrul Tartar, din care abia atunci ar vrea sa scape, atunci cand il cheama vocea dumnezeiescului Creator, Cel pe care pana acum L-a negat. Il cheama sa dea raspuns pentru necredinta sa, este judecat si condamnat la focul cel vesnic.

Sfantul Nectarie Taumaturgul - Ierarhul din Insula Eghina