Învăţături ale Sf. Ierarh Nectarie de Eghina

Tropar: Pre cel născut în Silivria și ocrotitorul Eghinei, pre cela ce s-a arătat în vremurile din urmă adevărat prieten al bunelor-săvârşiri, pre Sfântul Ierarh Nectarie să-l cinstim cei credincioşi ca pre un dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, că izvorăşte bogate vindecări celor ce cu evlavie strigă: Slavă lui Hristos, Celui ce te-a proslăvit! Slavă Celui ce minunat te-a arătat! Slavă Celui ce prin tine lucrează tuturor tămăduiri!

Despre libertatea morală, că omul este liber din punct de vedere moral

Omul, zidit fiind de Dumnezeu, ca să întruchipeze la scară mică pe pământ nesfârşita măreţie a dumnezeiescului chip al Creatorului, trebuia să poarte întru sine proprietăţile lui Dumnezeu, să fie în strânsă relaţie cu El. In calitate de chip al lui Dumnezeu, omul trebuia să fie o fiinţă cu conştiinţă de sine, liber şi independent, fiindcă o fiinţă fară conştiinţă, fără libertate şi independenţă, este nevrednică de o asemenea înaltă chemare, de o asemenea vocaţie, adică a împlinirii marii voinţe a Dumnezeiescului Creator. Aşadar libertatea omului este o necesitate exigentă a marii lui apostolii, a creaţiei şi venirii lui pe lume şi, prin urmare, o condiţie necesară şi cuvenită. Fără libertate, omul ar fi pe aceeaşi treaptă cu restul animalelor. Robia şi determinismul ar marca lucrările lui şi ar mişca vederile sale într-un cerc închis, în care s-ar învârti în gol. Ideile de bine, frumos i-ar fi cu totul necunoscute. Ar ignora cu totul să deosebească ce este ruşinea, ce este răul, minciuna, neavând o putere de-sine-lucrătoare, care să-i permită să iasă din cercul închis al instinctelor naturale. Ignorarea binelui, a frumosului, a adevărului l-ar face pe om o fiinţă amorală şi ar şterge însăşi noţiunea de morală ca pe o expresie lipsită de sens, ceea ce ar face faptele şi lucrurile omului nedeosebite de cele ale animalelor, fără sens şi necaracteristice lui. Iar această lipsă de sens şi asemănare a caracterului lor cu acela al animalelor ar face ca în mintea şi în inima omului să nu se trezească nici o simţire, nici o percepţie, nici o impresie sau întipărire sau reprezentare în conştiinţă. Această lipsă va lăsa inima fără conştiinţă, mintea oarbă şi inactivă. Non-conştiinţa şi orbirea s-ar îngroşa ca o negură deasă şi ar întuneca minunatul chip al Dumnezeiescului Creator – chipul cel strălucit lucrat şi minunat măiestrit de mâna creatoare, în care strălucesc bunătatea, înţelepciunea şi virtutea şi îl vor împiedica să vadă şi să Îl recunoască pe Făcătorul şi plăsmuitorul a toate. Atunci şi sufletul ar ignora complet pe Dumnezeu şi dumnezeieştile caracteristici, şi creatura nu ar putea nicidecum slăvi, lăuda, cânta pe Dumnezeu întru cunoştinţă şi nici nu I-ar putea mulţumi. Omul, fără libertate morală, nu va fi diferit cu nimic faţă de restul animalelor. Libertatea morală îl dovedeşte pe om a fi o fiinţă morală, raţională şi chip al lui Dumnezeu. O fire raţională şi fără libertate morală ar fi ca o pasăre fără aripi, ar fi o scădere şi o lipsă în creaţia lui Dumnezeu, ceva fără rost, un lucru întru totul nepotrivit cu dumnezeiasca înţelepciune şi bunătate. Firea raţională a omului impune, ca o consecinţă necesară imediată, libertatea morală şi independenţa, de vreme ce omul, fiind raţional, a devenit prin însuşi acest fapt liber şi independent. Este, prin urmare, o fiinţă liberă din punct de vedere moral. O fiinţă neliberă şi dependentă sau supusă tendinţelor instinctuale nu este o fiinţă raţională, fiindcă ceea ce este duh este prin fire liber şi independent şi nu este supus de nimeni. Nici n-ar putea o asemenea fiinţă fără libertate să aibă un suflet raţional care să poarte în sine caracteristicile chipului dumnezeiesc, inteligibilul şi neatârnarea, fiindcă acestea sunt cele care îl arată pe om liber şi independent. O fiinţă neliberă are un suflet iraţional şi supus, fiindcă nelibertatea este semnul unui suflet iraţional şi caracterul unei naturi supuse simţurilor, iar nu şi al unei firi inteligibile. Firea inteligibilă se mişcă de la sine şi prin acest fapt este şi liberă, fiindcă faptul de a se mişca de la sine, în măsura în care se mişcă după voinţă, înseamnă a fi liber, ca unul care e liber se mişcă unde, cum şi când voieşte. Această mişcare după voinţă îi dă puterea să se cugete pe sine ca o fiinţă care este şi care le are pe cele din jurul ei şi care poate să aibă. De aceea firea adevărată sau sufletul omului, ca una care ea însăşi se mişcă pe sine, ca una care se cugetă pe sine şi pe cele din jurul ei, ca una care are şi poate avea, ca una care vrea să aibă cunoştinţa, este liberă, iar omul liber şi independent este liber şi din punct de vedere moral. Firea sensibilă este neliberă, fiindcă este mişcată de altceva şi nu se mişcă în funcţie de propria voinţă, prin urmare este fără conştiinţă; iar ceea ce este fără conştiinţă este o fiinţă fără libertate morală şi, prin urmare, este o fiinţă iraţională. Omul însă, ca fiinţă conştientă, este liber cugetător, fiindcă poate accepta cunoştinţa unui lucru oarecare sau poate refuza să înveţe ceva, poate accepta să facă ceva sau poate refuza. Libertatea e cea care îl face răspunzător pentru faptele lui, ca imul care acţionează sub impulsul propriei lui voinţe şi care poate face uz bun sau rău de libertatea lui. Şi tocmai în virtutea libertăţii morale cere Dumnezeu de la om îndreptarea faptelor lui şi în virtutea aceleiaşi libertăţi este judecat de Dumnezeu şi este schimbat prin păzirea libertăţii lui morale sau este pedepsit pentru pierderea ei, fiindcă libertatea morală înseamnă nu a face binele sau răul după voia fiecăruia, ci de a face numai binele. A face şi bine şi rău, după voia şi socotinţa proprie, nu înseamnă libertate morală, ci un amestec de libertate şi robie. Căci atunci când fac binele, îl fac în acord cu cerinţele omului interior, care caută binele de dragul binelui, în timp ce, atunci când fac răul, îl săvârşesc mai întâi împotriva sugestiilor conştiinţei mele şi glasului interior al libertăţii morale şi apoi îl săvârşesc determinat de un motiv anume. Prin urmare voinţa, ca una care depinde de ceva anume, este neliberă şi roabă, pentru aceea nici termenul de libertate nu mai este adevărat, nu îi mai este propriu.

“Sufletul – zice Sfântul Grigorie al Nisei – arată prin sine însuşi domnia şi înălţimea, fiind departe de treapta de jos prin aceea că nu are nici un stăpân şi că este liber şi guvernat de propriile voiri, fiindu-şi propriul stăpân. Şi aceasta de ce anume ţine, dacă nu de faptul de a fi împărat? Să iubim binecuvântarea şi să fugim de blestem: de noi depinde a alege pe fiecare dintre cele două după vrednicie: spre care din ele înclinăm din dispoziţia sufletului.”[1]

Cu adevărat de noi ţine a alege sau a respinge ceea ce nu voim sau ceva de care ne scârbim. De pildă, Adam cel liber moral avea putinţa să rămână în păzirea legii lui Dumnezeu pe care Îl iubeşte prin fire şi avea putinţa să calce legea, din înşelare, supunând propria lui voinţă voinţei diavolului, adică avea putinţa ori să rămână liber moral, ori să devină rob. Totuşi definiţia termenilor diferă mult, fiindcă libertatea morală este aceea de a face binele, iar nu răul, fiindcă cel ce face răul este deja un rob din punct de vedere moral. Liber fiind, poate fi predat robiei, dar în robie fiind, nu mai poate lucra liber, de vreme ce liber din punct de vedere moral înseamnă a face binele mişcat de propria voinţă. Iar libertatea morală este stăruinţa de bunăvoie în păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Aceasta o descrie şi spusa înţeleptului Sirah despre libertatea morală: Domnul dintru început a făcut pe om liber şi l-a lăsat în mâna sfatului său “, “Pus-a înaintea ta foc şi apă, şi ori la care vei vrea vei întinde mâna ta[2]. Înaintea omului sunt viaţa şi moartea şi oricare îi va plăcea i se va da.[3] Din acestea se arată că omul este liber moral să facă alegere între foc şi apă, viaţă şi moarte, bine şi rău. Dar cel ce mai înainte de alegere era liber moral, dacă va alege răul, prin însăşi această alegere va face dovada că deja nu mai este liber. Fiindcă omul pentru aceasta este liber, pentru a rămâne prin liberă alegere în bine, dar alegând răul nu este liber moral, fiindcă prin fire doreşte viaţa şi apa şi tot prin fire respinge moartea şi focul. Dar dacă cineva alege ceva de care prin fire se fereşte, atunci înseamnă că nu se mişcă liber, adică potrivit voinţei, ci împotriva ei. Prin urmare este rob. Fiindcă libertatea morală este alegerea de voie numai a binelui potrivit firii. In funcţie de această necesitate, se impune să deosebim definiţia omului ca fiinţă liberă moral de definiţia libertăţii morale. Omul este liber din punct de vedere moral să îşi întindă mâna spre viaţă sau spre moarte, dar libertatea morală este a întinde mâna numai spre viaţă.

Note:
1. Sf, Grigorie al Nyssei, despre creare omului, 4, PG, 44, 136BC; V. Sf. Ioan Damaschin, Scara Parallela 1, 8, PG, 95, 1112A.
2. Intel. Sir. 15, 14.
3. Intel. Sir. 15, 16-17

Despre pacat

Păcatul şi moartea sunt urmări înfricoşătoare ale fărădelegii şi ale neascultării şi consecinţa robirii li­bertăţii morale a omului. Cel dintâi om, lăsându-se înşelat, mai întâi a lepădat sfătuirea glasului lăuntric, al râvnei pentru păzirea poruncii dumnezeieşti, mai întâi şi-a robit libertatea morală sugestiilor diavolu­lui, socotindu-le pe acestea mai mari decât propria lui vrednicie şi tindere spre bine; a supus, ca unul care avea voie liberă, pe cele mai bune sfătuitorului celui rău, ca unuia mai înalt şi mai înţelept şi, ascultând ca un rob de cel chipurile mai înalt, a încălcat dumneze­iasca poruncă spre a cărei păzire tindea şi o căuta. Dacă Adam, ca fiinţă liberă şi independentă… citeste  http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/

Despre pocăinţă

Pocăinţa urmează păcatului, fiindcă păcatul, nefiind binele căutat, vădit fiind sub adevăratul lui chip urât, aduce remuşcare şi întristare în suflet. Cel ce pă­cătuieşte vede marele rău făcut de dânsul, consecinţe­le lui şi regretă. Remuşcarea este dispoziţia sufletului de a se întoarce la Dumnezeu, de Care s-a îndepărtat. Caută degrabă comuniunea cu El şi caută mila Lui. Iar iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care nu vrea ca cineva să se piardă, ci toţi să vină la “cunoştinţa adevărului” şi să se mântuiască, nu numai că primeşte pocăinţa celor ce se întorc la El din propria voinţă, din conştiinţa păcatului lor, ci îi cheamă la pocăinţă pe toţi cei care din lipsă de conştiinţă şi din împietrirea în păcat rătăcesc, ca să îi mântuiască şi pe aceştia… citeste  http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/

Despre Spovedanie

Pentru a fi adevărată şi a-şi atinge scopul, spovedania trebuie să fie de bunăvoie şi sinceră. O spovedanie în grabă sau nesinceră nu va da nici un rod, deoarece nu este o descoperire a inimii, o expresie a unei remuşcări adânci şi nici un semn al unei dorinţe pentru vindecare. Spovedania trebuie făcută fără jenă sau rezerve, ci cu curaj şi cu reproş faţă de sine/mustrare de conştiinţă, deoarece curajul este expresia părăsirii păcatului şi dispoziţia de a descoperi păcatul; ruşinea, sfiala denotă o lipsă de curaj. Spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă. Aceasta confirmă o schimbare… citeste  http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/

Despre Dumnezeiasca Împărtăşire

Fiindcă acel “celor pentru care s-a pre­gătit”, deşi arată fapta împlinită deja, a cărei săvârşi­re mântuieşte, nu trebuie totuşi socotită ca împlinită de la sine, fiindcă nu se măsoară cu aceeaşi măsură faptele omeneşti şi cele dumnezeieşti, fiindcă ceea ce la oameni este cu neputinţă este cu putinţă la Dum­nezeu.(3) Aşadar acel “cărora s-a pregătit” (4) arată fap­ta săvârşită deja, dar prin mai înainte cunoaşterea lui Dumnezeu, după cum mărturiseşte şi Sfântul Apostol Pavel: Căci pe care i-a cunoscut mai dinainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său.(5) Astfel încât, deşi locul este mai dinainte hotărât, aceasta nu afectează totuşi libertatea omului care este dator să îşi hotărască el singur locul în cer şi în împă­răţia Mântuitorului. Aşadar trebuie să… citeste  http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/

Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului

Nimeni nu cunoaşte pe Fiul afară numai de Tatăl, nici pe Tatăl nu II cunoaşte nimeni decât numai Fiul şi cel căruia Fiul voieşte să îi descopere. (Matei 11, 27)

Aşa cum iubirea dumnezeiască de oameni este nesfârşită şi harul îmbelşugat pentru mântuirea omului, la fel, nu mai puţin, mântuirea omului este cu neputinţă fără dispoziţia şi conlucrarea lui. Trebuie mai întâi ca el să conştientizeze că a păcătuit, să se pocăiască, să dorească să caute propria mântuire şi astfel harul să încununeze mântuirea, fiindcă atât conştientizarea, cât şi pocăinţa, setea pentru mântuire şi căutarea acesteia sunt dovada întoarcerii către Dumnezeu, sunt semnul întoarcerii de la păcat şi al dispoziţiei pentru lucrarea virtuţii, sunt într-un anume mod epicleza (1) milei dumnezeieşti, care se grăbeşte să îl miluiască pe cel căzut… citeste  http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/

Minunata imagine a Sf. Nectarie în scrierile sale

Credinţă! Dar dumnezeiesc, rod al descoperirii dăruite de Dumnezeu, cunoaştere a tainelor, înţelepciune cerească, învăţător al adevărurilor dumnezeieşti, scară a Cerului şi a pământului, legătură a oamenilor cu Dumnezeu, mărturie a prieteniei şi a iubirii lui Dumnezeu şi dovadă a dăruirii bu­nătăţilor cereşti! Cu ce cuvinte să vorbesc despre puterea ta? Cu ce vorbe aş putea grăi… citeste

http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/

Sa ne plecăm smeriţi cugetele în faţa înţelepciunii dumnezeieşti !

Întreaga natură creată este darul lui Dumnezeu pentru om. De aceea, toate bunurile materiale din viaţa pămân­tească trebuie înţelese, respectate şi preţuite ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, pentru ca oamenii, pornind de la daruri, să-l caute pe Dăruitor. Dacă omul nu înţelege responsabilitatea pe care o are faţă de lume, ea poate deveni zid despărţitor între el şi Dumnezeu.

 
În înţelegerea omului modern, „a trăi“ a că­pă­tat un înţeles aproape i­den­tic cu verbul „a consuma“. Omul zilelor noastre a de­venit un „consumator“ prin ex­celenţă, indiferent că este vor­ba de alimente sau de in­for­ma­ţie. „A fi“ nu mai valorează mare lu­cru, „a avea“ este totul. Iar când mirajul bogăţiei acapa­rea­ză şi secătuieşte sufletul omului, singura lui scăpare este la Dum­nezeu. Numai prin credinţă şi ru­găciune omul căzut în patima iubirii de avuţie poate reveni pe făgaşul cel bun al relaţiei pline de iubire şi înţelegere în vederea unei comuniuni libere şi dă­ru­i­toare faţă de Dumnezeu şi semenii săi.

 

În cele ce urmează vom vorbi despre felul în care bogăţia lu­mească poate afecta viaţa du­hov­nicească şi relaţia de iubire a omului faţă de semenii săi, la care este chemat de Dumnezeu şi de care depinde însăşi mântu­i­rea sa.
 
Bogăţiile naturii, darul lui Dumnezeu pentru om

 
Sfântul Grigorie de Nyssa spune că Dumnezeu a creat pe om din bunătate, ca să-l facă păr­taş la iubirea Sa intratrinitară. Natura întreagă a fost creată de Dumnezeu ca un dar pentru om, pentru viaţa lui trupească şi pentru formarea lui spirituală în vederea vieţii de veci. Prin acest dar, omul poate ajunge să-L cunoască pe Crea­to­rul Său şi să atingă astfel sensul ultim pentru care a fost creat. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că lumea slujeşte la ridicarea noastră la sensul ultim sau la obţinerea plenitudinii noas­tre în comuniunea cu Dum­nezeu cel personal. Însă pentru a se putea bucura de acest dar, omul are responsabilitatea de a dă­rui la rândul său ceva lui Dum­nezeu şi semenilor săi. Sfân­tul Maxim Mărturisitorul în Capete Gnostice spune: „Toa­te cele văzute se cer după cruce, adi­că după deprinderea de a stă­vili afecţiunea faţă de ele a celor ce sunt duşi prin simţuri spre ele“. Când uită acest lucru, bunurile materiale devin pentru el piedică în calea desăvârşirii. Sfântul Antonie cel Mare spune în acest sens: „După cum hai­ne­le mai mari decât măsura îm­pie­di­că la mişcare pe cei care se lup­tă, aşa şi dorinţa avuţiei pes­te măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască.“

 
Responsabilitatea omului faţă de darul lui Dumnezeu în relaţia cu semenii

Dumnezeu ne-a dat toate lucrurile ca daruri din iubirea Sa nemărginită. Noi suntem che­maţi să răspundem acestei iubiri nealipindu-ne inima de ele, ci dăruindu-le, la rândul nostru, se­menilor din jur. Iubirea noas­tră manifestată prin daruri pentru semenii noştri ajută la spo­ri­rea comuniunii cu ei. „În dar aţi luat, în dar să daţi“ (Matei 10, 8). Atunci când oferim şi altora ce­le ale noastre, le închinăm de fapt lui Dumnezeu, care le-a dat pentru toţi (Matei 25, 34). Dum­nezeu vrea ca talantul primit de la El să fie dat zarafilor, adică la cei care ştiu să lucreze cu el, ca să fie luat înapoi cu dobândă (Matei 25, 27). Darul făcut de cineva altuia i se întoarce întotdeauna cu un folos sporit. Mân­tu­i­torul Hristos ne recomandă să ne facem prieteni dintre cei nevoiaşi, dăruind din bogăţia care nu este de la noi, ca şi ea să ne ajute să intrăm la bogăţia cea veşnică (Luca 16, 8-9).

Toate bunurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu pot servi ca le­gătură a iubirii între persoa­ne; prin aceasta ele nu devin pa­­ravane despărţitoare între oameni, ci pot servi la desă­vâr­şi­rea lor. Bunurile ca daruri au me­nirea să zidească comuniunea între oameni, iar noi suntem chemaţi să nu ne lipim ini­ma de ele, pentru sporirea acestei comuniuni. Drumul spre Dum­nezeu trece prin uma­ni­za­rea noastră. Iar în această uma­ni­zare nu se poate înainta decât prin comuniunea cu semenii noştri. De aceea lucrurile materiale nu ne sunt date numai pen­tru practicarea unui dialog al fiecăruia dintre noi cu Dum­nezeu, ci şi pentru deschiderea noastră faţă de cel de lângă noi. Acest dialog se cere făcut în conştiinţa că lucrurile materiale ne sunt date de Dumnezeu pentru folosirea lor ca daruri în numele Lui, din porunca şi din bogăţia Lui, ca semne ale iubirii Lui, pentru ca această iubire să se extindă şi între noi.

 
În ziua de astăzi se poate observa că resursele naturale sunt din ce în ce mai limitate. Tocmai de aceea, dăruirea, sacrificiul şi conştiinţa insuficienţelor ar trebui să primeze mai mult ca ori­când. În felul acesta nu greşim dacă afirmăm că darul şi ajutorul oferit semenilor noştri se constituie nu numai ca o con­di­ţie a creşterii spirituale pentru via­ţa de veci, ci chiar ca o con­di­ţie „sine qua non“ a convieţuirii oamenilor pe pământ.

 
Se poate pune astăzi întrebarea: dacă un om a acumulat prin mijloace cinstite, pentru că a fost harnic, inteligent, a ştiut cum să-şi folosească mijloacele ca să ajungă bogat, nu poate acel om să fie şi bogat, să fie şi un bun creştin şi să aibă o relaţie bună cu Dumnezeu?

 

În Filocalie, Cuviosul Nil Ascetul spune: „Bine este dar să ră­mânem între hotarele lucrurilor de trebuinţă şi să ne silim cu toată puterea să nu trecem dincolo de acestea, căci dacă suntem duşi de poftă spre cele plăcute ale vieţii, nici un temei nu mai opreşte pornirea noastră spre cele dinainte. Fiindcă ceea ce este peste trebuinţă nu mai are nici un hotar, ci o nă­zu­inţă fără sfârşit şi o deşer­tă­ciu­ne fără capăt sporeşte necontenit osteneala în jurul lor, hrănind pofta, ca pe o flacără, prin adăugirea materiei“.

 
Deşi în teorie bogăţia nu ar fi în sine un păcat, în practică ea înseamnă huzur, desfătare, şi în cele din urmă, după ce omul şi-a lipit sufletul de acestea, avariţie. Să trăieşti în huzur şi în desfă­ta­re înseamnă să începi să uiţi de Dumnezeu şi să te limitezi la viaţa de aici şi la binele pe care ţi-l aduce ea. Adică să încalci cea mai mare poruncă: „Să îl iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău“ (Matei 22, 37). Iar ajungând, împins de iubirea de arginţi, la zgârcenie şi nemilostivire, înseamnă să nu iubeşti pe aproapele tău „ca pe tine însuţi“ (Matei 22, 39).

Aşadar, departe de a fi un bine sau un lucru indiferent, bo­gă­ţia este o piedică în calea mân­tuirii sufletului. Avem de altfel exemplul tânărului dre­gă­tor bogat care îi cere Mân­tu­i­to­ru­lui sfat în privinţa dobândirii vieţii veşnice. Pentru că a ţinut „din tinereţile sale“ poruncile, Domnul îi mai cere un lucru: „Auzind Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de-mi urmează Mie“ (Luca 18, 22). Dar tânărul, bogat şi sus-pus fiind, se întristează. El se găseşte brusc într-un impas existenţial. Lo­gica omenească se contrapu­ne, în acest caz, logicii dumnezeieşti. Tânărul era consecvent filosofiei lumeşti, gândea în termeni omeneşti, ai în­ţe­l­e­p­ciunii şi ai culturii civilizaţiei umane din epoca sa, care nu s-a schimbat deloc nici până astăzi, în timp ce Mântuitorul Hristos îi oferea perspectiva cerească, a Îm­părăţiei lui Dumnezeu. Aceas­tă filosofie cerească este plă­cută la nivel teoretic, dar când este vorba de a te conforma personal ei, constaţi că îţi stau în cale o mulţime de obstacole. Exigenţele Evangheliei sunt m­a­xi­maliste, ea ne cere nu o îm­bu­nă­tăţire a vieţii, ci o schimbare ra­dicală a ei. Tânărul ar fi acc­ep­tat probabil să-şi sacrifice o parte din avuţie, dar nu pe toa­tă. De aceea, în privinţa bo­gă­ţiei, Mântuitorul nu lasă loc de interpretări atunci când zice că mai degrabă intră o cămilă prin urechile acului decât un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 18, 25).
 
Astăzi, parcă mai mult ca oricând, ne găsim şi noi puşi în faţa aceleiaşi dileme. Rămâne la alegerea noastră dacă cedăm perspectivei şi logicii omeneşti sau dacă ne plecăm smeriţi cugetele în faţa înţelepciunii dumnezeieşti.

Despre lupta duhovniceasca

 
1. Cu cat mai repede dobandesti o virtute, cu atat mai usor o pierzi.Cu cat o dobandesti mai incet si cu mai multa truda, cu atat mai ferma ramane;exact ca planta aceea care a crescut inalta si i-a spus chiparosului:
- "Vezi ce mult am crescut doar in cateva zile!Esti aici de atatia ani si nu prea ai crescut cine stie ce".
- "Da ", spuse chiparosul, "dar tu n-ai vazut inca furtuni, valuri puternice si ierni friguroase!"
Iar dupa catva timp, planta s-a uscat, in timp ce chiparosul a ramas acolo unde se afla!Asa este si cu omul duhovnicesc.Atat in vreme de furtuna, cat si in vreme de pace el ramane acelasi.De ce? Deoarece lunga perioada de timp a creat stabilitate.Cand la inceput a renuntat la lume, conditia sa duhovniceasca era instabila, dar, in timp, harul lui Dumnezeu a lucrat mantuirea sa si eliberarea de patimi.Asadar, omul trebuie sa se nevoiasca astazi, iar harul lui Dumnezeu va incepe sa actioneze de la sine maine.Atunci, nu va mai trebui sa va nevoiti pentru a avea ganduri bune; harul care ramane in voi este cel care le aduce in mintea ta  fara efortul tau.Atunci vei vedea mari taine!
Vei avea sentimentul, sa spunem asa, al amintirii mortii sau o alta amintire benefica.Cand te trezesti si inca iti deschizi ochii, in loc de a te simti somnoros, vei fi progresat;vei fi trecut deja prin intreaga taina a ceea ce numim "theoria"(vederea duhovniceasca) si vei spune:"Dar cum se poate intampla acest lucru, intrucat inca ma scol?Cum se intampla acest lucru?"Totusi, harul lui Dumnezeu actioneaza de la sine - este rezultatul unui process indelungat.

Acelasi lucru se intampla cu pacatul:fie treaz, sau adormit, un pacatos se gandeste permanent la rau.Cand pacatul e ajutat de un obicei rau si de diavol, devine un rau permanent.La fel si cu binele;un obicei bun ajutat de harul lui Dumnezeu devine a doua natura a omului.
2. A suspecta pe cineva ca acesta gandeste rau de tine sau ca spune lucruri rele despre tine e numita drept minciuna a mintii de catre Sfintii Parinti.
O minciuna a limbii este atunci cand, de exemplu, in loc sa spunem ca m-am sculat tarziu pentru a merge la biserica din propria mea nepasare, spun ca eram obosit fiindca am muncit mult ieri!
3. Postul este o virtute exceptionala, el inabusa impulsurile trupesti si da putere sufletului pentru a lupta impotriva otravirii inimii prin simturi si ii ofera un remediu impotriva oricarei otraviri trecute.Postul face ca mintea sa fie permanent curatita.El alunga orice gand rau si aduce ganduri sanatoase, dumnezeiesti - ganduri sfinte care lumineaza mintea si o aprind de mai multa ravna si fervoare duhovniceasca.
4. Indiferent cat de tare ne oprima tiranul cel inspaimantator al sufletelor noastre din invidie si rautate, va veni timpul ca Dumnezeu sa-i judece rautatea si sa ne ofere odihna, noua, celor impovarati.Rabdare, copilul meu.
Haide sa purtam si cununa plina de ghimpi a necazurilor vietii, asa cum a facut-o si arhetipul nostru, Iisus Domnul.Sa lasam ca ghimpii sa intre adanc in capul nostru si sa sangeram indurerati, asa incat durerea si sangele sa infrumuseteze si sa slaveasca haina sufletului nostru, asa incat sa nu fim rusinati atunci cand vom aparea dinaintea lui Hristos si vom vedea alte suflete pline de slava si curatie.Rabdare; iarna necazurilor va trece, iar frumoasa primavara va aduce mireasma harului dumnezeiesc.
 

5. Lupta cu toata puterea sufletului tau pentru dragostea lui Hristos.Diavolul lupta zi si noapte sa ne faca slugile lui si sa ne faca nevrednici de Preasfantul nostru Dumnezeu.Dar noi sa luptam pentru a deveni vase alese ale Hristosului nostru Celui rastignit asa incat sa-l rusinam pe diavol si sa slavim Dragostea Care a varsat atotsfantul Sau Sange peste noi!
Lupta cu tarie.Nu te teme, caci ii avem dinaintea noastra pe fratii nostri mai mari - ingerii - care lupta impreuna cu noi.Ei sunt incomparabil mai puternici decat demonii.De aceea, fiti curajosi.Intariti-va cu adevarata cunoastere de sine, caci adevarul il apara pe luptator cu  arma atotputernica.
6. Roaga-te mereu cu iubita rugaciune a lui Iisus.Interiorizeaza-te prin tacere si lectura.Ingrijeste-te de sufletelul tau, fiica mea.Traieste mai duhovniceste in casa ta.Dumnezeu iti vede situatia, iar ceasul harului va bate in mod miraculos atunci vand se va hotari de sus.Plangi cu umilinta rugandu-te:"Ce-i va folosi omului daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde?" (Matei 16, 36).Satana foloseste toate mijloacele pentru a frana sufletele de la urcusul duhovnicesc.Fericit cel ce scapa de el si il rusineaza.Meditati la desartaciunea lucrurilor trecatoare si la viata vesnica si adevarata din Ceruri, unde se afla Biserica biruitoatre care asteapta si se roaga pentru Biserica luptatoare, cea care duce lupta cea grea astazi - caci noi avem nevoie de dogmele corecte ale sfintilor nostri Parinti si de o credinta arzatoare in Hristos.

Este vremea cand diavolul ii poate "amagi, de va fi cu putinta, si pe cei alesi" .(Matei 24, 24).

Sursa:Comori duhovnicesti din Sfantul Munte Athos, culese din scrisorile si omiliile Avvei Efrem.
 

Remedii naturale împotriva tusei

Remedii naturale împotriva tusei

Tusea este metoda prin care organismul elimină materiale străine sau secreții mucoase din plămâni și gât și este un simptom comun atunci când căile respiratorii devin foarte strâmte. Tusea este cauzată în general de infecții,  alergii, astm, schimbări ale vremii, inflamația laringelui sau a faringelui și de fumat .

Iată câteva modalități prin care poți trata tusea chiar la tine acasă:

- Mananca o felie de lamaie pe care ai adaugat in prealabil putina sare si putin piper si repeta acest tratament ori de cate ori simti nevoia. Efectul este unul instantaneu.

- Inghite o lingurita de miere amestecata cu un varf de cutit de piper alb . Folosirea de 3 ori pe zi, timp de 5 zile a acestui tratament va vindeca tusea.

- Incearca sa mananci usturoi de doua ori pe saptamana. De obicei 3 catei de usturoi la o masa sunt suficienti.

- Amesteca un varf de cutit de piper rusu cu aceeasi cantitate de ghimbir macinat, cu o lingurita de otet de mere , o lingura de miere si doua linguri de apa. Se consuma cate o lingurita din amestecul obtinut, ori de cate ori intervine tusea.

- Daca vrei un sirop de tuse excelent, da pe cea mai fina razatoare o ceapa mica, stoarce-i sucul si apoi amesteca-l cu doua linguri de miere. Se consuma de trei ori pe zi. Chiar daca gustul este mai greu de suportat, rezultatele te vor multumi.

- Toarna o lingura de maghiran uscat intr-o cana cu apa fierbinte, lasa la infuzat 15 minute, iar apoi consuma ceaiul cald. Se bea de trei ori pe zi.

- In 300 ml de apa fierbinte adauga 5 picaturi de ulei esential de eucalipt si 5 picaturi de ulei esential de menta sau ienupar si inhaleaza aburul rezultat pentru aproximativ 7 minute, dupa care baga-te in pat intr-o camera calduroasa, dar bine aerisita in prealabil.

- Mananca struguri in cantitati mari. Acestia actioneaza ca un expectorant asupra plamanilor si indeparteaza tusea. Daca doresti, poti face un suc de struguri in care sa adaugi o lingurita de miere.

 - Realizeaza un amestec  din 3 linguri de ulei de masline incalzit (suportabil pentru piele) si o picatura de ulei esential se eucalipt. Maseaza pieptul cu acest amestec si apoi acopera-te cu o plapumă .

- Maseaza zona din scobitura sternului timp de cel putin trei minute in sensul acelor de ceasornic. Repeta operatiunea de doua ori pe zi, timp de 10 zile

- De asemenea, este recomandat ceaiul de pătlagină, în stadiul iritativ până când tusea începe să devină productivă.  Specialiştii recomandă şi siropul de pătlagină, care grăbeşte eliminarea secreţiilor bronşice, calmând accesele de tuse. 

Pe de altă parte, pentru a scăpa de o tuse uscată, poţi lua, de două-trei ori pe zi, câte două-trei linguri de decoct de scai-vânăt. Acesta se prepară dintr-o linguriţă de plantă uscată la 250 ml de apă, iar amestecul se fierbe 10 minute. Le poţi îmbunătăţi cu puţină miere, aceasta având, la rândul ei, o acţiune benefică datorită proprietăţilor antimicrobiene, antiinflamatorii, calmante şi expectorante.

- În caz de tuse neproductivă, foarte eficient este şi siropul de ceapă, deoarece favorizează expectoraţia. Se pune o ceapă albă mare într-un vas cu 500 ml de apă şi se fierbe timp de 10-15 minute, până când apa scade la jumătate. Se adaugă miere şi se consumă treptat, pe parcursul unei zile, cu înghiţituri mici. Tot pentru efectul lor expectorant sunt indicate şi sucurile antitusive din usturoi sau din ridiche.

- Podbalul ajută la  curăţarea căilor respiratorii. Atunci când tusea a devenit productivă, specialiştii în fitoterapie recomandă plante care să fluidifice secreţiile şi să stimuleze eliminarea lor. Astfel, se poate face o cură cu infuzie din podbal, preparată dintr-o linguriţă de plantă şi dintr-o cană cu apă. 

Amestecul se fierbe cinci minute şi se consumă imediat. Benefică este şi infuzia din flori şi din rădăcini de ciuboţica-cucului. Se pun una-două linguriţe de flori la 200 ml apă clocotită, se lasă la infuzat 10 minute şi se beau două-trei căni pe zi, până la dispariţia tusei.

În acelaşi mod poate fi administrată şi infuzia din cimbru, cea din lumânărică, din tei, infuzia din flori şi din frunze de nalbă mare, decoctul din rădăcină de iarbă mare sau ceaiul din rădăcină de lemn-duce. Aceasta din urmă poate fi administrată şi sub formă de tinctură, din care se iau câte 20-30 de picături de trei ori pe zi, diluate într-un pahar cu apă sau cu ceai. 

- Amestecul din plante au efect dezinfectant în cazul tusei. Pentru a calma accesele de tuse, foarte eficace sunt ceaiurile din amestecuri de plante cu acţiune antiseptică la nivel respirator, mucolitică şi calmantă. 

Astfel, se vor folosi tei, pătlagină, cimbrişor, cimbru, scai-vânăt, şovârv, troscot, fenicul, anason, lavandă şi muguri de pin. Se amestecă aceste plante în părţi egale şi se pune o linguriţă de amestec la o cană cu apă clocotită. Poţi bea câte două-trei căni de ceai pe zi, până la dispariţia tusei.

Într-o astfel de situaţie sunt indicate şi inhalaţiile cu infuzii din plante precum muşeţelul, cimbrul sau salvia în care s-au pus uleiuri esenţiale de eucalipt, de mentă, de pin sau de cimbru.

- Cură de şapte zile cu propolis. În caz de tuse, este indicată şi o cură de şapte zile cu propolis, datorită proprietăţilor antibiotice şi antiinflamatorii ale acestui remediu. El poate fi administrat sub formă de tinctură, câte 20-30 de picături de două-trei ori pe zi, diluate în puţin lapte cald sau în ceai. De asemenea, poţi lua propolis ca atare.

Ruxandra Constantina, medic de familie competenţă în apifitoterapie reflexoterapeut:

Tusea poate fi seacă, iritativă, neproductivă şi în acest caz trebuie folosite plante cu efect calmant, sedativ. Dacă tusea este productivă, sunt indicate plante care stimulează eliminarea expectoraţiilor.

Este bine să se ţină cont de faptul că atunci când tusea reprezintă un simptom prezent în caz de gripă, de bronşite, de traheobronşită, de laringită sau de pneumonie, trebuie să se folosească în paralel şi remedii ce stimulează imunitatea nespecifică a organismului, precum echinacea (sub formă de tinctură sau de capsule), ulei de chimen negru (comprimate), spirulină, cătină, aloe vera sau extract de muguri de plop. 

De asemenea, gemoterapia este benefică în caz de sindroame rino-sinusale-bronhice, având efect antiinflamator şi antiseptic la nivelul mucoasei respiratorii. Astfel, este recomandat extractul din muguri de carpen, în asociere cu extractul din muguri de coacăz, cu cel din muguri de arin negru sau cu extractul din mlădiţe de călin.

Atenţie !

Dacă tusea durează mai mult de o săptămână, este recomandat să consulţi medicul.

Sursa: sanatate.acasa.ro

Plantele de leac ale Maicii Domnului

Plantele de leac ale Maicii Domnului

In acatiste si rugaciuni, noi, crestinii, o numim pe Maica Domnului Floarea cea mai aleasa si inmiresmata, cea care l-a nascut si l-a purtat in brate pe Domnul nostru, Iisus Hristos.

Nu intamplator, in 1999, cand a fost in vizita in Romania, Papa Ioan Paul al doilea a spus despre tara data ca este Gradina Maicii Domnului.
In traditia poporului nostru, dar si in limbajul nostru popular, mai multe flori si plante poarta numele Maicii Domnului, multe dintre ele avand efecte tamaduitoare atat pentru bolile trupesti, cat si pentru cele sufletesti.

Cea mai cunoscuta planta din aceasta categoria este salvia, numita popular si palma Maicii Domnului. Un vechi proverb roman, ajuns pana la noi, spune "Cum sa moara omul, daca are salvie in gradina", facand referire la proprietatile vindecatoare pentru multe boli si afectiuni.

Legenda spune ca Maica Domnului cu micul Iisus in brate a cautat adapost la mai multe plante ca sa scape de soldatii lui Irod cand acestia o hartuiau. Singura planta care a primit-o, oferindu-i adapost in acele grele momente, a fost salvia. La plecare, Maica Domnului a binecuvantat-o menind-o sa aiba puteri vindecatoare:

"De azi inainte si pana in eternitate, tu vei fi floarea preferata a oamenilor. Iti dau puterea sa vindeci pe om de toate bolile si sa-l salvezi de la moarte asa cum ai facut tu pentru mine".

Preparatele din salvie, pulberea, tinctura, otetul, uleiul volatil, infuzia, vinul, au efecte antimicrobiene, antihipertensive si antiinflamatoare, contribuind, in acelasi timp, si la scaderea nivelului de zahar din sange, calitate care o recomanda in terapia diabetului. Salvia ajuta si la curatarea sangelui si poate sa previna boala Alzheimer.

Ceaiul din salvie, cate doua cesti pe zi, este un foarte bun fortifiant. Se prepara dintr-o lingurita de frunze la o ceasca de apa clocotita. Se lasa cateva minute la infuzat, se strecoara, se indulceste cu miere de albine, de preferinta poliflora, si se bea cu inghitituri mici si rare, pe parcursul a 10-15 minute.

Ceea ce se stie mai putin despre salvie este ca aceasta planta cu beneficii atat de numeroase este un ingredient des folosit in industria cosmetica datorita proprietatilor sale in cicatrizarea ranilor care o recomanda tenurilor cu probleme. E bine de stiut ca tinctura de salvie stimuleaza cresterea parului si-i intareste radacina.

Braul Maicii Domnului, o alta planta medicinala, creste in gradina sub forma unor ghirlande de frunze ovale, de un verde deschis. Dorul Maicii Precista creste in salbaticie, pe langa lacuri. Este o planta inalta, cu forma de spic, de culoare verde inchis si frunze late si ascutite.

Inima Maicii Domnului si Papucul Maicii Domnului sunt doua flori de ghiveci, deosebit de frumoase, de care oamenii se bucura sa le aiba in casa. Florile de salcam simbolizeaza lacrimile, dar si puritatea Sfintei Maria, iar florile de portocal castitatea, puritatea si generozitatea Maicii Domnului.
Sursa: www.ziare.com

Medicamente duhovnicești - aghiasma, anafura și uleiul sfințit

Medicamente duhovnicești - aghiasma, anafura și uleiul sfințit

Ce importanță au în viața noastră lucrurile sfinte?

Pacatul lui Adam a avut repercursiuni asupra intregii creatii. Totul s-a alterat. Nu s-a stricat definitiv, dar asa cum marturisesc Sfintii Parinti, s-a alterat. Odata cu venirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos pe pamant impreuna cu Legea si Harul Sau, omul cu intreaga creatie au posibilitatea de a se curata, de a se igieniza, de a reveni la starea initiala paradisiaca.
Bisericii si slujitorilor sai li s-au dat puteri foarte mari in acest sens de a sfinti si tuturor credinciosilor de a se impartasi de ele.

Biserica Ortodoxa detine cele sapte Taine prin care Harul lui Dumnezeu lucreaza spre sfintirea omului. Insa pe langa cele sapte Sfinte Taine (Botezul, Mirungerea, Spovedania, Impartasania, Maslul, Cununia si Hirotonia) mai exista si alte slujbe de sfintire a omului si a diferitelor obiecte sau lucruri, numite, ierurgii. De aceste sfinte slujbe poate beneficia orice crestin ortodox. Si ele sunt foarte necesare pentru intarirea credintei si pentru simtirea Harului Duhului Sfant.

Lucrurile sfintite de care trebuie sa se foloseasca si sa se impartaseasca fiecare credincios sunt urmatoarele:

a) Aghiasma (apa sfintita);

b) Anafura (paine sfintita);

c) Uleiul sfințit (de la Sf. Maslu sau de la Litie);

d) Icoane, cruci, troițe de asemenea toate aceste obiecte sfintite au un mare rol in sfintirea omului si a locului in care sta omul). Toate aceste sfintiri se fac de catre preot cu harul care este in el prin invocarea Duhului Sfant ca sa vina si sa sfinteasca acele lucruri sau obiecte.

Duhul Sfant este a treia persoana a Sfintei Treimi care sfinteste totul in Biserica, in creatie, in familie, in persoana umana, atunci cand este chemat (invocat) din toata inima. Duhul Sfant este prin excelenta SFINTITORUL cel care sfinteste totul si toate.

Personal fiecarui credincios ii recomand ca sa aiba in casa sa o camera sau un colt intr-o camera unde sa aiba toate aceste lucruri sfintite: icoane, cruci, aghiasma, anafura, ulei sfintit, si sa se impartaseasca de ele cu evlavie si cu curatenie. Oamenii maturi sa le consume numai atunci cand sunt curati, iar copiii in fiecare dimineata dupa ce s-au spalat pe fata si inainte de a manca.

a) Aghiasma (apa sfintita)

Aghiasma este de doua feluri: aghiasma mare si aghiasma mica. Ambele feluri de aghiasma este recomandabil sa le avem in sticle diferite cu etichete pe ele pentru a nu fi confundate.

Aghiasma Mare se face numai o singura data pe an la Boboteaza. Se consuma 7 zile de pe 6 pana pe 13 ianuarie, in fiecare zi dimineata pe nemancate. Dupa aceea in tot cursul anului se foloseste numai daca s-a postit (nu s-a mancat nimic) pana la orele 16, 17 dupa-amiaza, de obicei cand se tine post negru vinerea sau cand socoteste fiecare personal

Cu aceasta Aghiasma Mare se poate stropi prin casa, prin gospodarie, prin masina, la birou, etc, avand puteri foarte mari de alungare a diavolului.

Aghiasma Mică se face in fiecare zi cu exceptia intervalului de timp 6-12 ianuarie, cand se face aghiasma mare.

Aghiasma Mica de asemenea, se tine intr-o sticla la un loc curat si se ia in fiecare dimineata pe nemancate, daca nu am consumat nimic dupa orele 24 de la miezul noptii.

Se mai poate stropi cu ea prin casa, hainele, masina, gospodaria, biroul, etc. Odata sfintita, aghiasma detine energia Harului Duhului Sfant. Deci nu este numai o apa simpla ci are o incarcatura spirituala deosebita. Din cauza aceasta cel ce o ia cu evlavie si se impartaseste de ea, se impartaseste de Harul Duhului Sfant. Aghiasma curata, lumineaza si intareste sufletul omului. De foarte multe ori are puteri miraculoase asupra celui ce o ia cu multa credinta si izgoneste diavolii.

b) Anafura (painea sfintita) Un alt element sfintitor de care ne putem impartasi zilnic este sfanta anafura, acea paine sfintita in timpul Sfintei Liturghii care s-a atins de Sfanta impartasanie de catre preot in timpul Axionului. Ea are puteri harice deosebite, deoarece a fost atinsa de Trupul si Sangele Domnului. Aceasta anafura se ia de catre credincios duminica cand merge la biserica intr-o hartie curata sau intr-un vas, se usuca pentru a evita riscul sa nu se mucezeasca si dupa aceea a se strice. Pentru ca a fost atinsa de Sfanta Impartasanie se consuma dimineata inainte de aghiasma. Deci randuiala este in felul urmator: in fiecare zi crestinul ia o mica bucatica de anafura dupa aceea cateva inghitituri de aghiasma (de preferat de trei ori in numele Sfintei Treimi), iar dupa ce a consumat acestea se unge cu ulei sfintit pe frunte, facand semnul sfintei cruci cu un betisor.

Dupa ce s-a impacat cu Dumnezeu prin cateva rugaciuni ce le-a facut in gand, si s-a impartasit de Harul Duhului Sfant prin aceste elemente sfintite, in sfarsit isi ia crucea zilei ce a venit de dimineata cu binecuvantarea lui Dumnezeu si astfel mult spor va avea si va fi ferit de multe curse ale celui viclean in acea zi.

c) Uleiul sfințit

Dupa cum aminteam mai sus, un alt element sfintit de care ne mai putem impartasi zilnic este uleiul sfintit sau mirul cum i se mai spune, nefacand confuzia cu Sfantul si Marele Mir cel cu care suntem unsi numai odata in viata la Botez. Uleiul sfintit este de doua feluri: cel care se face la Sf. Maslu si cel care se face la Litie, atunci cand serbam un sfant mai mare cu cruce rosie in calendar.

Uleiul de la Taina Sf. Maslu are mare putere sfintitoare si tamaduitoare asupra omului care-l ia cu credinta.

Acest ulei nu se resfinteste ci se pune intr-o sticla cu uleiuri de la cat mai multe Sf. masluri (7-9-12 sau chiar 40 de Sf. Masluri). Deci nu se mai aduce inca o data acelasi ulei care s-a sfintit la biserica. De asemenea acest ulei nu se pune la candela si nu se da la animale. Este o greseala daca se face acest lucru. El se sfinteste pentru oameni si oamenii trebuie sa-l foloseasca. Candela nu are nevoie de uleiul sfintit pentru oameni ci are nevoie de ulei simplu care se sfinteste arzand acolo; iar pentru animale nici nu mai vorbim. Este chiar o profanare cand se face asa. Spun acest lucru deoarece sunt fel de fel de zvonuri care mai de care mai colorate.

Cu uleiul de la Litie de asemenea se miruieste pe frunte cu el. Uleiul de la Sf. Maslu se mai poate administra in felul urmator mai ales pentru cei bolnavi: oricine se poate unge pe frunte cu el facand semnul sfintei cruci cu degetul sau cu un betisor. Se mai poate unge rana celui bolnav, tot asa facand semnul sfintei cruci pe ea. Se mai pot lua dimineata pe nemancate cateva picaturi, inghitite sau puse pe o bucatica de anafura. Iarasi se mai poate administra la cel bolnav sau la cel cu duhuri necurate in mancare. Se, pun in farfuria celui care mananca cateva picaturi, iar dupa ce mananca se spala farfuria singura si se arunca apa la o floare sau la un loc curat din gradina.

Nu se arunca la chiuveta, la canalizare sau la animale.

Mai exista in Biserica ortodoxa inca doua feluri de ulei sfintit, unul este cel care se face la botez si se pune in apa din cristelnita si se unge copilul cu el la toate incheieturile, iar cel de-al doilea fel de ulei sfintit este cel de la sfintirea casei, cand se ung toti peretii casei la toate punctele cardinale avand semnificatie biblica de binecuvantare a casei unde locuim. Pentru animale exista rugaciuni de sfintire a cerealelor sau a sarii, care se da animalelor, spre alungarea duhurilor necurate, care se incuibeaza in gospodarii din cauza raufacatorilor care trimit duhuri rele inclusiv asupra animalelor. Deci este exclusa folosirea uleiului sau a fainii de la Taina Sfantului Maslu pentru animale.

Atat cu uleiul sfintit de la Sf. Maslu care este pus intr-o sticla separat cat si cu uleiul de la Litie, crestinul se poate mirui pe frunte in semnul sfintei cruci in fiecare zi sau se poate administra intern.

De asemenea, noi crestinii ortodocsi ne mai putem impartasi de uleiuri sfintite direct de la Harul lui Dumnezeu fara interventia preotului, de la candela icoanelor facatoare de minuni sau de la candela ce arde la sfintele moaste.

Aici parca harul sfintitor la care sunt aprinse candelele este prezent in acel ulei care poate fi miraculos, de cele mai multe ori, la multi credinciosi care-l iau cu multa credinta, evlavie si inchinaciune, la acei sfinti. Acest fel de ulei se poate administra ca si celelalte dinainte despre care am vorbit, insa aici ne imaginam prezenta personala a sfantului de la care am luat uleiul si-l simtim in rugaciunea noastra.

d) Cruci, icoane, troițe

Casa crestinului fara cel mai important simbol al sau - Sfanta Cruce - poate avea multe lipsuri si poate fi privata de prezenta Harului Duhului Sfant. De aceea se recomanda ca fiecare casa si chiar fiecare camera sa aiba pe perete o sfanta cruce si o icoana. Aceste obiecte sfintite pe langa incarcatura harica pe care o detin reprezinta si pe cei care sunt pictati: Mantuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului sau diferiti sfinti. Sfantul care este pictat pe acea icoana este prezent in icoana dupa ce s-a sfintit, prin energiile necreate ale Duhului Sfant. Deci Duhul Sfant este prezent in casa si o protejeaza. Cei care nu au icoane in casa nu au o asemenea protectie si o asemenea prezenta. Chiar si o iconita purtata la tine sau o cruciulita sfintita te ajuta in multe imprejurari ale vietii. S-au intalnit cazuri cand o iconita sfintita la masina si o rugaciune rostita de sofer inainte de a se urca in masina l-au ferit de un mare accident, dupa cativa kilometri de mers. O casa ce avea multe icoane in ea a fost salvata de la un incendiu, pentru ca prezenta sfintilor din icoane nu a ingaduit acest lucru si a protejat casa. Reversul acestor lucruri protectoare este din pacate prezenta in multe case ale crestinilor din ziua de azi a diferitelor tablouri cu nuduri sau pornografii ce provoaca plecarea Duhului Sfant din acea casa si lipsa de oricare protectie harica din ea. Nefiind Duhul Sfant in acea casa, este prezent opusul lui, adica spiritul rau al diavolului si al ingerilor lui.

De asemenea troitele de la intersectii de drumuri isi au rostul lor. Spiritele rele fug din acel loc si din acea zona. Preotul cand sfinteste troita se roaga astfel: "...Trimite acum harul Preasfantului Tau Duh peste acest semn al crucii si-l binecuvanteaza, il sfinteste si-i da lui ca sa fie semn infricosator si tare asupra tuturor vrajmasilor vazuti si nevazuti... si tuturor celor ce se vor inchina Tie inaintea semnului acestuia si rugaciuni vor aduce, sa le fii milostiv ascultator si indurat implinitor al tuturor cererilor celor catre mantuire..." (Moliftelnicul; Randuiala sfintirii crucii si troitei).

Cand treci pe langa o troita si te inchini inaintea ei parca simti ca te apropie ceva de ea, parca o energie te atrage, iti da mangaiere, liniste. Cam cu masura credintei pe care o ai fata de Sfanta Cruce si Cel Rastignit pe ea, cu aceeasi ti se raspunde. Punand mult suflet si credinta primesti mangaieri si satisfactii pe masura. Aici nu se mai poate pacali nimeni, nu mai poate vicleni nimeni.

Daca noi crestinii ortodocsi avem aceste comori inestimabile si nu le constientizam, nu stim sa "profitam" sau sa "uzam" de ele este dureros. Unii vor spune ca nu conteaza mult aceste lucruri la intarirea credintei sau la mantuire. Dar sa nu uitam ca de la lucrurile mici pornesc cele mari, sau daca nu le infaptuim pe cele mici, pe cele mari nu numai ca nu le vom putea infaptui, dar nici nu le vom putea cunoaste.

Cunoasterea lui Dumnezeu este infinita, evolutiva si progresiva, daca nu ai un punct de pornire de jos nu poate fi o sustinere obiectiva si reala ci numai una imaginara si ireala. IL rog pe Bunul Dumnezeu sa ne lumineze spre tot lucrul bun si folositor.

Extras din Sfaturi duhovnicesti - Arhim. Ioachim Parvulescu, Repere morale pentru o viata practica crestin – ortodoxa, Sfanta Manastire Lainici 2004

Tamaia

Mareste imaginea.

Tamaia este o jertfa a naturii adusa lui Dumnezeu, prin omul dreptcredincios. Cine nu are inca in minte mirosul de tamaie ce imbraca peretii bisericutelor crestine?! In slujbele Bisericii de Rasarit, totul se aduce inapoi Daruitorului, sunetul si culoarea, mirosul si gustul, lemnul, piatra si aurul. In slujbele crestine, toate se intorc Aceluia care le-a daruit mai intai.

Rugaciunea rostita de preot, in momentul in care binecuvinteaza tamaia, este atat de simpla si de elocventa, incat am putea incepe si termina doar cu aceasta. "Tamaie iti aducem Tie, Hristoase, Dumnezeul nostru, intru miros de buna mireasma duhovniceasca, pe care primind-o in jertfelnicul Tau cel mai presus de ceruri, trimite-ne noua harul Preasfantului Tau Duh."

Ce este tamaia ?

Tamaia - θυμίαμα - este rasina unor arbori/arbusti exotici care, ajungand in contact cu aerul, se incheaga, asemenea rasinei brazilor. Rasina conifere­lor nu poate fi socotita tamaie. Rasinile sunt substante lipicioase, inflamabile, secretate de diferiti arbori atunci cand li se cresteaza coaja. Acestea sunt colorate in galben, brun si negru. Tamaia de Arabia, Egipt si Somalia are culoarea putin galbuie, cea de India este superioara, este galbena.

Rasina solidificata ce curge din copacul Bosswelia Serrata sau Floribunda Papyrifesa, care creste in India, China, Somalia, Etiopia, Egipt, se strange de pe scoarta copacului si, pentru a fi si mai parfumata, se amesteca si cu alte aromate, asa cum se precizeaza in Vechiul Testament (Iesire 30, 34-38).

Arborele care da tamaia este inalt de 3-6 metri, cu florile alburii. Creste prin crapaturile stancilor din munti si prin pietrisurile de la bazele colinare din vecinatatea marii. Prin incizii longitudinale facute in scoarta acestui mic arbust se scurge un lichid laptos, care in contact cu aerul se solidifica, formand bucati, mai mari sau mai mici, putin globuloase, de culoare galbuie, care constituie produsul vegetal, sub numele de tamaie.

Solidificata sub forma unor boabe neregulate, de culoare galbuie-rosiatica, care prin ardere, produce un fum cu miros aromat patrunzator, tamaia este folosita in ceremoniile religioase, medicina si parfumerie. Pentru proprietatile ei stimulente, tonice, a fost intrebuintata si in medicina. Tamaia are actiune farmacoterapeutica, antiinflamatoare, antiseptica, astringenta, carminativa si cicatrizanta, diuretica, expectoranta, sedativa. Tamaia intra si ea intre ingredientele folosite la prepararea Sfantului si Marelui Mir.

Tamaia este colectata intre sfarsitul lunii martie si inceputul lui aprilie. Cu mai multe luni inainte, crengile arbustilor special alesi sunt taiate aproape de tulpina. Dupa trei saptamani, de la radacina crengilor astfel retezate se poate colecta tamaie de cea mai buna calitate. Fiecare copac aduce, dupa vechime, grosime si starea lui, 3-10 kilograme de tamaie. Un copac poate fi exploatat pana la patru ani, dupa care este necesara o pauza de mai multi ani. Supusa unei temperaturi mai mari, adesea asezata pe praf de carbune aprins, tamaia se descompune si da nastere la vapori aromatici. Tamaia se arde in cadelnite sau vase speciale, numite catui.

Tamaia in Vechiul si Noul Testament

Tamaia a fost rasina cea mai folosita in ritualuri, indiferent de religie. Hesiod, in lucrarea lui "Teogonia", spune: "Fie ca cea mai pura tamaie sa va arda pe altar, pentru a castiga favorul zeilor nemuritori. Si-o ampla libatiune  fie-va oferita-n dar, atunci cand ziua se strecoara spre aurora-n zori."

Tamaia era adusa ca ofranda la templul iudaic, iar in crestinism este considerata ca o jertfa curata, cu bun miros, al carui fum inmiresmat insoteste toate actele cultului. Tamaia face parte din simbolurile de cult, fiind un aromat natural, folosit in toate religiile, din vremuri stravechi. Folosirea ei este expresia a cinstirii lui Dumnezeu: "Tamaie sa nu va faceti pentru voi: sfintenie sa va fie ea pentru Domnul." (Iesire 30, 37)

In cultul Vechiului Testament trebuia sa se aduca dimineata si seara jertfe de tamaie, pe altarul special amenajat in Cortul Marturiei si apoi in Templu, numit altarul tamaierii (Iesire 30, 1-8); pe acest altar nu se ardea numai tamaie curata, ci erau amestecate inca patru ingrediente (Iesire 30, 34). Proorocul Maleahi (1, 11) prezice ca dupa venirea lui Mesia se va aduce jertfa de tamaie de la rasaritul soarelui pana la apus.

Alte marturii din Vechiul Testament: "A zis atunci Israel, tatal lor: Daca-i asa, ei bine, faceti asa: luati in tarhaturile voastre cate ceva din roadele pamantului si duceti-i-le omului in dar: putin balsam, si putina miere, tamaie si smirna si migdale si alune". (Facerea 43, 11) "De ce-Mi aduceti voi tamaie din Saba si scortisoara din tara de departe? Ca arderile-de-tot ale voastre nu sunt primite, iar jertfele voastre nu M-au indulcit". (Ieremia 6, 20)

Tamaia se foloseste in cultul crestin din primele veacuri, asa cum se mentioneaza in textele primelor Liturghii crestine si in unele canoane apostolice. Primele dovezi despre aceasta le avem din secolul al IV-lea. Canonul 3 al Sfintilor Apostoli spune: "Dar sa nu fie iertat a se aduce altceva in altar decat untdelemn pentru candele si tamaie la vremea aducerii inainte." Sfantul Apostol Pavel, in epistolele sale, inspirat de tamaierile din Vechiul Testament, zice ca Mantuitorul S-a dat pe Sine jertfa lui Dumnezeu pentru noi "spre miros de buna mireasma" (Efeseni 5, 2), iar la II Corinteni 2, 15, vorbind despre Apostoli, zice ca ei sunt lui Dumnezeu "buna mireasma".

Despre folosirea tamaiei in cadrul Sfintei Liturghii gasim mentiuni in randuiala de la Liturghia Sfantului Iacob si in Liturghia Sfantului Marcu, iar mai tarziu si in Liturghiile Sfintilor Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur, unde avem si formule speciale de binecuvantare a tamaiei folosita la cadire. Dar tamaierea nu era folosita numai in cadrul Sfintei Liturghii, ci si la alte sfinte slujbe si manifestari de cult (procesiuni, inmormantari).

In Noul Testament, tamaia este considerata, ca si in Vechiul Testament, un element simbolic de slavire a lui Dumnezeu. Magii care au venit sa se inchine, la Betleem, Fiului lui Dumnezeu, I-au adus in dar aur, tamaie si smirna: "Si intrand in casa, L-au vazut pe Prunc impreuna cu Maria, mama Sa; si cazand la pamant, I s-au inchinat; si deschizandu-si visteriile, I-au adus daruri: aur, tamaie si smirna". (Matei 2, 11)

In Apocalipsa Sfantului Ioan Evanghelistul avem imaginea unei Liturghii ceresti in care tamaia se mentioneaza ca un element esential ce insoteste rugaciunile sfintilor catre Dumnezeu: "Si a venit un alt inger si a stat la altar, avand cadelnita de aur, si i s-a dat lui tamaie multa, ca s-o aduca, impreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Si fumul tamaiei s-a suit, din mana ingerului, inaintea lui Dumnezeu, impreuna cu rugaciunile sfintilor" (Apocalipsa 8, 3-4). Cei 24 de batrani au cazut inaintea Mielului avand fiecare alaute si nastrape de aur pline cu tamaie, care sunt rugaciunile sfintilor (Apocalipsa 5, 8).

Obligatia tamaierii o aveau diaconii, de aceea Sfantul Arhidiacon Stefan este zugravit adesea cu o cadelnita in mana. Din pricina mirosului placut pe care il raspandeste, tamaia, in Sfanta Scriptura, este privita ca un simbol al rugaciunilor curate. Cand se tamaiaza persoane sfinte sau icoane, tamaia este semn de cinstire, iar cand se tamaiaza lucruri asupra carora se invoca trimiterea harului de la Dumnezeu, tamaia "cheama" harul Sfantului Duh.

De ce se intrebuinteaza tamaia la slujbe ?

Tamaia, prin fumul si mireasma ei, subliniaza frumusetea actelor de cult, creeaza atmosfera de sfintenie si astfel ea se integreaza in actul de slujire a lui Dumnezeu "ca un dar, ca o pretioasa ofranda" si simbol al rugaciunii si faptei bune. La slujba Vecerniei, cu totii auzim cantarea: "Sa se indrepteze rugaciunea mea, ca tamaia inaintea Ta." (Psalmul 140,2). Tamaia e simbol al rugaciunii de cinstire a lui Dumnezeu, dar si de implorare a Sfantului Duh.

Raspandirea fumului si mirosului de tamaie prin mijlocirea cadelnitei sau al catuiei, obiect liturgic sub forma de cupa traforata, cu picior si toarta, care se poarta in mana, leganandu-se, insoteste pe crestini in toate sfintele slujbe ale Bisericii. Atat in cadelnita, cat si in catui se pune carbune incins peste care se asaza tamaia care raspandeste fumul si mirosul specific.

    

Tamaierea sau cadirea are si un simbolism litur­gic. Ea este socotita ca simbol al rugaciunii care trebuie sa se inalte ca si fumul de tamaie. Cand cadim locuri sau lucruri sfintite, atunci ea are un sens de venerare sau cinstire, iar cand cadim lucruri care trebuie sfintite, simbolizeaza harul divin care se pogoara prin rugaciune. In genere, arderea tamaiei este privita ca un act de jertfa curata adusa lui Dumnezeu. Tamaierea se uziteaza numai la ortodocsi si catolici. Protestantii si cultele neoprotestante nu o mai practica, eliminand-o din cult impreuna cu multe altele.

Cadirea liturgica sau tamaierea este cel mai de seama dintre actele cultului public crestin. Fiecare moment al tamaierii isi are simbolul sau. Astfel, tamaierea in timpul citirii Apostolului se face in cinstea Evangheliei care urmeaza a se citi si simbolizeaza atat pe Sfintii Apostoli, cat si invatatura Evangheliei raspandita de ei. Tamaierea care se mai face la ecfonisul: "Mai ales pentru Prea Sfanta, Curata Prea Binecuvantata", se face atat in cinstea Sfintelor Daruri, dupa sfintirea si prefacerea lor, cat si in cinstea Maicii Domnului, care se pomeneste acum. Tamaierea Sfintelor Daruri inainte de ducerea lor la Proscomidiar semnifica harul Sfantului Duh dat Sfintilor Apostoli dupa Inviere (Ioan 20, 22).

Drumul Tamaiei

Drumul tamaiei se numea in antichitate calea pe care erau transportate, din tarile producatoare, diferite rasinoase aromate, care se foloseau fie in cult, fie pentru preparate farmaceutice sau de parfumerie (ca tamaia, smirna, camforul, sacazul - guma de acacia, care se scurge din scoarta unui fel de salcam s.a.).

Astfel, tamaia si smirna produsa in sudul Arabiei, Yemenul de azi, erau duse la inceput pe cale maritima, apoi transportate cu caravane de camile, traversand desertul ce despartea Arabia de sud de marile imperii si bogatele cetati ale Orientului apropiat. Caravanele ajungeau la Gaza, oras iudeu, port la Mediterana si strabateau tara ghebanitilor, pana la Timma, capitala lor, foarte departe de Gaza.

Acest traect foarte lung era impartit in 65 de statii de oprire a caravanelor pentru implinirea formalitatilor de tranzit si plata unor taxe ce reveneau si statelor, dar si localitatilor in care stationau. Cei care incercau sa se sustraga implinirii acestor obligatii si se abateau de la traseul stabilit oficial pentru comertul cu aceste produse erau pedepsiti cu moartea.

Smirna si tamaia au fost pentru Arabia si India antica mari izvoare de imbogatire. Tamaia si smirna erau folosite in temple si in palatele faraonilor din Egipt, chiar pe la jumatatea mileniului II. Sapaturile arheologice au aratat ca, in Mesopotamia antica, aceste aromate erau folosite pentru ghicirea viitorului; ghicitorii ardeau tamaie intr-un vas asezat pe genunchi si ghiceau dupa miscarea fumului. Incepand din secolele VIII-VI i.Hr., cand se dezvolta comertul cu aceste aromate, ele sunt tot mai mult folosite, devenind nelipsite in cult din marile temple ale centrelor urbane (Ninive, Babilon, Ierusalim, Susa, Damasc).

Profetul Iezechiel vorbeste despre comertul orasului Tyr cu Saba, de unde importa tamaie. Pliniu, scriitor latin din secolul I, a lasat in scrierile sale date importante despre comertul cu smirna si tamaie si despre drumurile de comert cu acestea si alte mirodenii, aratand cat de mult incarca costul lor multiplele taxe la care erau supuse pe parcursul transportului, incat cand ajungeau la Roma erau foarte scumpe, iar smirna, chiar mai mult decat tamaia.