PAGINA DE SANATATE : LAPTELE MATERN DUSMAN AL CANCERULUI !

HAMLET (Human Alpha-lactalbumin Made LEthal to Tumour cells) este o substanţă ce se găseşte în laptele matern şi are capacitatea de a distruge celulele canceroase. Deşi a fost descoperită în urmă cu mai mulţi ani, abia acum a putut fi testată pe oameni. Studiul a fost realizat de cercetătorii de la Universitatea Lund şi Universitatea Göthenburg din Suedia şi publicat recent.

Celulele „rele” asimilează substanţa şi apoi morSpecialiştii de la Universitatea Göthenburg fac astăzi noi studii asupra modului în care HAMLET poate fi asimilată în tumorile canceroase. Cercetătorii Roger Karlsson, Maja Puchades şi Ingela Lanekoff încearcă să înţeleagă în profunzime modul în care substanţa interacţionează cu membranele celulare. În urma studiilor s-a constatat că pacienţii care suferă de tumori al vezicii urinare, trataţi cu această substanţă, elimină prin urină celulele canceroase moarte după fiecare şedinţă de tratament. Descoperirea îi încurajează pe specialişti să creadă că, în curând, s-ar putea crea în sfârşit un medicament eficient împotriva cancerului.

Descoperire întâmplătoareHAMLET a fost descoperită în timp ce specialiştii studiau proprietăţile antibacteriene ale laptelui matern. Oamenii de ştiinţă au demonstrat în timpul testelor că HAMLET conţine o proteină şi un acid gras, ambele aflate în componenţa laptelui matern. Cu toate acestea nu s-a dovedit dacă HAMLET este produsă spontan în lapte sau ea se formează în mediul acid din stomacul copiilor.

Neoplazia mamară, identificată prin analiza lapteluiExperimente de laborator au demonstrat că HAMLET poate distruge 40 de tipuri diferite de cancer, iar cercetătorii îi studiază acum efectele asupra cancerului de piele sau a tumorilor cerebrale. Foarte important este faptul că HAMLET are proprietatea de a distruge celulele canceroase fără să le afecteze pe cele sănătoase.
Analiza celulelor din laptele matern ar putea ajuta la depistarea precoce a cancerului de sân, util mai ales în cazul femeilor care nu-şi fac des mamografii. Potrivit cercetătoarei Kathleen Arcaro, aproximativ 80% dintre femei devin mame, iar metoda de testare propusă ar fi una non-invazivă şi ar putea fi folosită ca un screening timpuriu. Pentru studiul lor, oamenii de ştiinţă au colectat mostre de lapte matern de la aproximativ 250 de femei care au fost supuse unei biopsii a ţesutului mamar. A fost testat ADN-ul din celulele canceroase, căutând modificări specifice în trei gene. În rândul femeilor ale căror biopsii au relevat semne precoce de cancer, una dintre genele studiate a fost semnificativ modificată de un proces numit „metilare”, în timp ce în laptele matern al femeilor cu risc scăzut de îmbolnăvire, genele modificate nu au fost găsite.
„Pentru că circa 80% dintre femei aduc pe lume copii, testarea neinvazivă a laptelui matern pentru detectarea timpurie a indicatorilor de cancer ar furniza screening pentru majoritatea femeilor foarte devreme, când este dificil să diagnostichezi cancerul de sân. Diagnosticarea timpurie creşte şansele de a face la timp tratamentele necesare”, a explicat medicul Kathleen Arcaro. Testul va consta în analiza unei mici cantităţi de colostru.

Cum trebuie să vă feriţi de tumori

Iată ce trebuie să faceţi pentru a sta departe de boala secolului, cancerul. Eliminaţi carnea, care nu face altceva decât să alimenteze celulele canceroase. Recurgeţi la alimentaţia prin hrană vie, prin crudităţi, nimic ce trece prin prelucrare de 45°C. Dacă nu consumaţi suficiente crudităţi, aportul de enzime necesare pentru integritatea cromozomilor este aproape nul şi apar celule degenerate, care sunt celulele canceroase. O reţetă pentru vindecarea cancerului constă în un kilogram de miere, două-trei frunze de aloe vera şi trei linguri cu coniac, whisky sau ţuică. Se şterge praful de pe frunze, iar spinii se îndepărtează. Apoi planta se taie în bucăţi mici ce se introduc într-un mixer împreună cu restul ingredientelor şi se mixează până se face o pastă vâscoasă. Amestecul se poate ţine în frigider. Celebrul călugăr brazilian Romano spune că trebuie luată o lingură mare de trei ori pe zi, cu 15 minute înainte de fiecare masă. Tratamentul trebuie să dureze cel puţin zece zile. Numai dacă analizele arată că nu aţi avut rezultatul scontat se poate repeta de patru ori, până la remiterea totală. Dacă apar abcese pe piele este un simptom bun şi nu trebuie să vă îngrijoraţi.

- 200.000 de femei sunt diagnosticate în fiecare an cu cancer la sân, iar anual, 40.000 de femei mor de cancer mamar.

Sărăcia

În Omilia a 31-a, explicând Fericirile, Sfântul Grigorie Palama atinge şi problema sărăciei, despre care spune că este de mai multe feluri.

Prima categorie tratată este alcătuită din sărăcia asumată, fericită, care îl apropie pe om de Dumnezeu, şi sărăcia plină de nenorocire, a cărei stare egoistă este amplificată de sentimentul individualist al solitudinii sociale şi eclesiale. Al doilea fel de sărăcie este marcat de riscul pericolului îndepărtării definitive de Dumnezeu: "Dacă cineva este sărac de nevoie, acela nu are o bună rânduială în suflet (smerenia), căci nu poartă cu uşurinţă povara sărăciei, întrucât este silit şi cârteşte împotriva lui Dumnezeu şi a dreptei Lui purtări de grijă". Credinciosul care nu îşi asumă starea materială se află mereu într-o stare de nemulţumire şi de cârtire permanentă care nu mai ia în seamă lucrarea personală a lui Dumnezeu cu fiecare dintre oameni: "(Cel sărac de nevoie) dispreţuieşte în multe chipuri pe oameni, nepunându-şi nădejdea în Dumnezeu, de care nimeni vreodată nu a fost ruşinat, dar nici nu se înfrânează de la cheltuieli, şi nici nu vrea să trăiască din munca mâinilor sale, sau să ceară cu smerenie de la cei ce au din belşug".

Îndemn spre căutarea sărăciei de voie

Pericolul social al unor astfel de atitudini era evident. Nu putem nega faptul că în secolul al XIV-lea discrepanţa dintre opulenţa unor anumite categorii sociale şi pauperismul altora era foarte mare. Acest aspect nu justifică însă derivele infracţionale: "(Cel sărac de nevoie) devine hoţ, prădător, tâlhar de morminte, răpitor sau întreţinut, înşelător, mincinos, făţarnic, arătând peste măsură linguşirea cea slugarnică faţă de cei înstăriţi, cu dorinţa de a căpăta ceva dintre ale lor". Atenţionarea asupra riscului derivelor sociale nu reprezintă însă un îndemn la fuga insistentă de sărăcie şi la căutarea cu orice preţ a bogăţiei, ci un îndemn spre căutarea sărăciei de voie, care atrage harul şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu: "Aşadar aceasta este înţelepciunea lui Dumnezeu şi puterea Lui: a birui prin slăbiciune, a se înălţa prin smerenie, a fi bogat şi a se îmbogăţi prin sărăcie". Bogăţia în sine nu reprezintă întotdeauna un pericol; riscul apare atunci când omul, fie el bogat sau sărac, se afundă în alipirea pătimaşă de averi: "Dar luaţi aminte cu înţelegere la cuvântul Apostolului, care nu spune că cei bogaţi sunt rătăciţi de la credinţă, ci cei care poftesc bogăţia cu înfocare. Aşadar să nu spuneţi că cei mai mulţi dintre noi suntem săraci, deci pentru ce vorbeşti despre iubirea de arginţi către unii care aproape că nu mai câştigă nimic? Căci boala o avem prin pofta din suflet şi avem nevoie de vindecarea ei. Iar dacă-mi spuneţi că nu aveţi această boală, arată-mi că nu cauţi să îţi schimbi sărăcia, ci o socoteşti pe aceasta mai vrednică de dorit şi mai de cinste decât bogăţia şi că te bucuri pentru ea şi că dai mulţumire lui Dumnezeu că pentru ea îţi face mai uşoară mântuirea. Iar dacă este cineva bogat, să audă că este greu ca cineva bogat să intre în Împărăţia cerurilor, dar să cunoască faptul că şi Avraam era bogat, dar a fost mântuit - fiindcă acela era iubitor de străini şi iubitor de săraci, şi nu iubitor de argint - iar Iov a fost încercat şi cu bogăţia şi cu sărăcia".

Posibilitatea socială a întrajutorării

Posibilitatea socială a întrajutorării ocupă un loc important în gândirea Sfântului Grigorie. Abţinerea de la orice fel de nedreptate materială îndreptată împotriva celui sărac îl poate justifica pe bogat în faţa lui Dumnezeu: "Dacă nu vrei să dai cele ce sunt ale tale, măcar abţine-te să iei cele străine şi să dobândeşti lucruri care nu îţi aparţin, răpind şi strângând. ş...ţ Prin urmare, dacă nu vei da din ale tale celui sărac, deşi ale tale îţi prisosesc, cel puţin să nu le răpeşti pe acestea de la cel sărac". Demersul Sfântului Grigorie Palama în această direcţie nu este doar unul social, ci finalitatea este soteriologică: "Aşadar, răpitorii şi cei nedrepţi nu se vor înfăţişa la judecată şi nu-I vor sta înainte Judecătorului, ci vor merge pe dată la osândă foarte mare, ca unii ce nici aici, pe cât se pare, nu au prea stat înaintea lui Dumnezeu". Capacitatea creştinului de a-şi asuma chemarea de depăşire a egoismului trebuie să fie un principiu de căpetenie în viaţa acestuia: "Să ne facem părtaşi, cu cele pe care le avem, la împlinirea trebuinţelor fraţilor noştri aflaţi în nevoie. Şi chiar dacă nu vom alege să cheltuim toate ale noastre în chip iubitor de Dumnezeu, măcar să nu ţinem la toate ale noastre în chip lipsit de milostivire, ci să săvârşim ceea ce ne este de lipsă, smerindu-ne înaintea lui Dumnezeu şi învrednicindu-ne de iertarea Sa, ca iubirea Lui de oameni să împlinească lipsa noastră". Sărăcia de voie trebuie să fie mereu însoţită de smerenie şi de mulţumire pentru binefacerile dăruite de Dumnezeu. Sărăcia care derapează în atitudini orgolioase, chiar dacă este asumată de bunăvoie, nu îi foloseşte creştinului: "Dacă ar căuta cineva spre săracii cei de voie, dar care nu fac aceasta cu smerenie, ci mai curând din mândrie, nici pentru sărăcia duhului cea vrednică de laudă, lipsindu-se de hrană şi de bogăţii, va observa că aceştia se fac asemenea cu demonii. Căci unii ca aceştia cad prin mândrie şi sunt sufleteşte săraci. De aceea şi Domnul zice: "Fericiţi cei săraci cu duhul", adică cei care în adâncul sufletului lor se smeresc şi dobândesc sărăcia duhului din înfrânarea trupului, pe care o socotesc mai de dorit decât agonisirea oricărei bogăţii. Cei care însă ajung de nevoie la una din astfel de stări, prin răbdare şi aducând mulţumire lui Dumnezeu pentru toate, se fac asemenea săracilor cu voia şi săvârşesc binele: unora ca aceştia le aparţine Împărăţia cerurilor".

Apologia sărăciei în viaţa călugărească

În ceea ce priveşte problema mănăstirilor care posedau proprietăţi imense, vom cita un fragment din Omilia a 40-a, în care Sfântul Grigorie Palama face apologia sărăciei în viaţa călugărească: "Să ne curăţim aşadar ochii minţii prin fapte şi cuvinte şi gânduri îndreptate către Dumnezeu. Căci nu va fi cu putinţă să ne ademenească ceva dacă vom aţinti ochii noştri la viaţa Sfântului Ioan. Acesta trăia fără acoperiş, deci şi nouă să ne fie de ajuns şi sub un mic acoperiş să ne adăpostim. Să ne mulţumim fiecare cu chilia dată nouă de proestos, ridicându-ne mintea la cel care pe durata întregii vieţi nu a avut casă. Acela se mulţumea numai cu poame sălbatice, plante care cresc de la sine în pustie, ale căror rădăcini şi tulpini erau folosite drept hrană de către Sfinţii Părinţi locuitori ai pustiei, şi cu miere sălbatică. Ioan era îmbrăcat numai cu o haină şi era incins cu un brâu de piele, ca pentru a arăta un simbol, purtând însemnat chiar pe trupul său, semnele omorârii patimilor şi a circumciderii celei după duh, având în acelaşi timp darul sărăciei şi învăţându-ne pe noi înfrânarea prin fapte. Iar noi cât de comod şi de slobozi umblăm îmbrăcaţi, având atâtea hambare şi pivniţe pentru hrană, pline cu vin şi grâne, brutării şi cuptoare cu păine, pe scurt, atâtea şi atâtea înlesniri. Dacă vom fi mulţumiţi cu cele care sunt comune în mănăstire, nu cu mult ne vom depărta de cumpătarea şi sărăcia Sfântului Ioan. Iar dacă vom avea bunuri şi câştiguri proprii, aceasta este primejduitor şi ne îndepărtează de la comuniunea cu sfinţii. Căci cel ce se desparte de lume, dar îşi păstrează cele ale sale proprii, fie aducându-le din lume, fie dobândindu-le din lume, acela cară după el lumea, şi nicidecum nu s-a despărţit de ea, ca şi cum în sfântul munte fiind cu trupul, cu sufletul s-ar afla încă în lume. Li se îngăduie să locuiască aici, în aceste mănăstiri, care sunt icoana Împărăţiei cerurilor, iar ei fac al lor propriu acest loc care este tuturor comun şi îl împiedică să fie mai bun şi mai presus de lume. Unul ca acesta va fi condamnat pururea, fiindcă face lăcaşul cel sfânt al Domnului un loc obişnuit". De asemenea, este foarte interesantă autocritica pe care Sfântul Grigorie Palama şi-o face în Omilia a 4-a: "Auziţi şi vă bucuraţi, toţi câţi sunteţi săraci şi nevoiaşi, căci sunteţi fraţi după trup cu Dumnezeu! Şi chiar dacă fără voie vă aflaţi în multe lipsuri, prin răbdarea şi prin mulţumirile voastre cu voie faceţi binele. Ascultaţi voi, bogaţilor, şi mult să vă doriţi sărăcia cea fericită, ca să vă faceţi moştenitori şi fraţi ai lui Hristos şi fraţi adevăraţi ai celor ce sărăcesc de bună voie, căci şi Acela de bună voie a sărăcit pentru noi! Ascultaţi şi gemeţi voi, care-i dispreţuiţi pe fraţii voştri greu încercaţi, sau mai degrabă pe fraţii lui Dumnezeu; şi voi care nu daţi o parte din cele pe care le aveţi din belşug celor ce sunt lipsiţi de hrană, de acoperământ, de veştmânt, de îngrijirea cuvenită, nici nu cheltuiţi prisosul vostru pentru lipsa acelora! Sau mai curând să ascultăm şi să gemem noi, căci şi eu însumi, cel ce vă grăieşte vouă acestea, sunt învinuit de conştiinţa mea că nu mă aflu cu desăvârşire în afară şi lipsit de patimă. Căci în vreme ce mulţi oameni suferă de frig şi se zbat în lipsuri, eu sunt bine hrănit şi înveşmântat".

" Aşadar aceasta este înţelepciunea lui Dumnezeu şi puterea Lui: a birui prin slăbiciune, a se înălţa prin smerenie, a fi bogat şi a se îmbogăţi prin sărăcie." Sf. Grigorie Palama.

Aruncă toată durerea de la cei ce te cinstesc

Copiştii manuscriselor athonite, precum şi iconarii vatopedini au păstrat această menţiune. Icoana Sfântului Grigorie Palama dintr-unul din paraclisele Mănăstirii Vatoped cuprinde acelaşi text: "Sfântul Grigorie Palama, noul teolog şi făcător de minuni". Este normală prezenţa acestei însemnări şi în titlul omiliilor. Lucrări pastorale, omiliile au fost răspândite după adormirea Sfântului Grigorie, întărind evlavia celor ce se împărtăşiseră de minunile care izvorau de la racla sfântului. Într-una din omiliile sale, sfântul îndemna: "Dacă apare boala, să nu alergăm la vrăjitori, la vraci şi la ghicitorii cei înşelători, ci la Dumnezeu şi la mijlocirea sfinţilor Lui; să alergăm la cei afierosiţi Lui, care prin viaţa lor sfântă sunt mai presus de noi şi au mai multă trecere la Dumnezeu decât noi; să alergăm la rugăciunile, cererile şi slujbele lor." Iată că, după adormirea sa, credincioşii aveau să alerge cu credinţă la Sfântul Grigorie, ca la un adevărat făcător de minuni. "Toate bolile trupului şi durerea sufletului alungă-le de la cei ce cu credinţă vin şi cinstesc cu dragoste icoana ta" (Paraclisul Sfântului Grigorie Palama).

Teolog, adică taumaturg

Observăm însă că tămăduirea bolilor şi uşurarea greutăţilor trecătoare sunt strâns legate de curăţirea de patimi şi lucrarea virtuţilor. De altfel, şi menţiunea "adevărat teolog", prezentă în titlul omiliilor, nu este separată de referirea la calitatea de "făcător de minuni" a Sfântului Grigorie. Însă, aşa cum bine se ştie, nu poate exista teologie fără viaţă de sfinţenie. Teologia fără viaţa lucrării dramatice a virtuţilor este un nonsens. Minunea şi teologia iau naştere în sufletele despătimite: "Să rămânem mai presus de păcat, îndepărtând astfel de la noi bolile. Orice boală îşi are pricina în păcat. Rari sunt cei care suferă pentru slava lui Dumnezeu, precum orbul cel din naştere, vindecat de Domnul." De altfel, şi în rugăciunile adresate sfântului întâlnim împletirea cererilor pentru izbăvirea de boli, ferirea de patimi şi dobândirea înţelegerii teologice adevărate: "Tămăduieşte durerea inimii mele, Părinte, că pătimeşte cumplit, şi alungă de la mine spurcatele patimi; şi grăieşte, ierarhe, inimii noastre ale tale învăţături, care ne arată mereu cărarea mântuirii".

În multe din textele Sfântului Grigorie Palama, patimile sunt definite drept "drumuri cu totul strâmbe şi întortocheate". Aşadar, darul facerii de minuni, pe care Dumnezeu îl dăruieşte sfinţilor, nu lucrează în mod automat şi impersonal în cei ce se apropie de ei în stare de păcat continuu. Credinciosul se apropie de sfinţi nu într-un demers cu valenţe magice. Trebuie imperativ conştientizată furtuna pe care păcatul o dezlănţuie în firea umană. "Drumurile cu totul strâmbe şi întortocheate" nu pot fi prelungite printr-o căutare inconştientă a vindecării taumaturgice. Sfinţii sunt făcători de minuni. Sfântul Grigorie Palama este făcător de minuni. Aceste realităţi nu pot deveni obiecte ale marketizării. Dacă cel ce se apropie de sfinţi nu se apropie cu conştiinţa necesităţii schimbării minţii, asumării crucii ascetice a teologiei, el se apropie în zadar (cu excepţia situaţiei în care Dumnezeu îngăduie minunea pentru întoarcerea celui care se apropie de sfinţi în acest fel).

Noul Hrisostom
Apropierea de sfinţi în credinţă şi curăţenie naşte teologia în mintea şi inima celui care se apropie: "Rugăciunea ajută-ne să o ţinem pururea, Sfinte, şi ne fă părtaşi, Grigorie, luminării tainice a Duhului". "Sfinţii mărturisesc despre venirea lu Hristos şi despre adevărul celor făgăduite de El. Unii dintre ei, mucenicii, nu numai prin cuvinte

şi-au propovăduit mărturia, ci stând împotriva necredincioşilor până la sânge, şi-au arătat trupul piatră neclintită, înscriind pe ea şi înfăţişând prin ea patimile Mântuitorului, iar prin izvorul de minuni şi miruri al trupului mărturisesc şi învierea Răstignitului şi puterea Celui Înviat". (Omilia 48). "Cel întru sfinţi, părintele nostru, noul teolog şi făcător de minuni, Grigorie, arhiepiscopul Tesalonicului" a devenit făcător de minuni pentru că Dumnezeu l-a înzestrat cu acest har. De asemenea, propria sa apropiere de sfinţi, întru smerenie şi credinţă, l-au configurat pentru starea de curăţire neîncetată. În câteva din omilii aminteşte cu dragoste şi îndeamnă cu căldură la cinstirea Sfântului Dimitrie, ocrotitorul Tesalonicului. Imediat însă după trecerea în Împărăţia cea veşnică, următorii şi cinstitorii săi l-au asemuit şi alăturat chiar Sfântului Dimitrie. Într-una din versiunile cele mai vechi ale slujbei Sfântului Grigorie, alăturarea aceasta este întâlnită de câteva ori. O altă versiune îl numeşte Hrisostom: "Rai frumos te-ai arătat Bisericii, ca un nou Hrisostom, hrănind, veselind şi învăţând prin cuvintele tale felurite...".

Lucrarea sfinţilor, înţelepţirea turmei cuvântătoare

Îngrijorarea multor contemporani îndepărtaţi de Dumnezeu pentru viitorul prezenţei teologiei în spaţiul public ar putea fi tratată eficient printr-un apel permanent la realitatea sfinţilor "făcători de minuni". "Pentru un acces cultural, există o bibliografie în expansiune, de la dicţionare şi enciclopedii ale religiilor la portrete de culturi spirituale şi studii religioase; există colocvii pe teme etice unde religia îşi spune cuvântul, există dialog între ştiinţă, filozofie şi religie" (Anca Manolescu). Însă pentru un acces ontologic, tămăduitor, existenţial, ultimativ, recursul la apelul şi realitatea sfinţilor care ne pot tămădui de neputinţele ieşite din păcat, prin harul dăruit de Dumnezeu, este imperativ. Cât timp cineva rămâne la nevoia unui acces cultural care să-i deschidă uşa teologiei, nu poate sparge anumite bariere conceptuale. Teologia înseamnă însă asumare: "Căci mai rea decât moartea este o viaţă despărţită de Dumnezeu: sufletul, nelucrând binele, devine în mod necesar lucrător a tot răul". Răspunsul la toate provocările de nuanţă atee, agnostică sau chiar anticreştină, ar putea începe astfel: "Părinte, înţelepţeşte turma ta să priceapă înşelătoarele vorbe şi preaviclenele puneri la cale şi meşteşugul şi gândul vrăjmaşului, rugându-te lui Dumnezeu să păzească credinţa Bisericii".

Grigorie Palama despre ispită

Ispita, realitate constantă în viaţa fiecărui credincios, reprezintă proba cu adevărat grăitoare a credinţei. Plecând de la cuvintele Apostolului Iacov, "mare bucurie să socotiţi fraţii mei când cădeţi în felurite ispite", Sfântul Grigorie Palama face în câteva din omiliile sale o analiză plină de realism a problematicii ispitei.

Ispita nu ar trebui doar să îl bucure pe cel ispitit, ci ar trebui să îi aducă "mare bucurie". Suferinţele trebuie să îl apropie pe om de Dumnezeu şi să îi trezească conştiinţa că stăpânirea de sine este calea prin care omul Îl lasă pe Dumnezeu să lucreze în el. Răbdarea şi abordarea ispitelor în perspectiva veşniciei îi aduc omului "mare bucurie", pentru că numai prin răbdare omul se întăreşte, şi devine vrednic de "cele ale lui Dumnezeu". Nu este vorba neapărat de o învrednicire lucrată prin propriile forţe, ci de o călire care îl face pe om capabil de acceptarea lucrării lui Dumnezeu, care, odată ispitele biruite, îşi face simţită prezenţa în vieţile noastre. Ispitele de multe feluri îl întăresc pe om în drumul său pe calea desăvârşirii.

Răbdarea în ispite este proba şi dovada cea mai autentică a credinţei

Oricât ar vorbi omul despre Dumnezeu, oricât ar declara şi şi-ar afişa credinţa, momentul-cheie al dovedirii celor teoretice este momentul ispitei. Ispita nu va diminua lucrarea virtuţii, ci o va amplifica, adăugând un plus de fermitate şi de realism nevoinţelor ascetice. Nu este ispita un scop în sine, şi nici trecerea peste ispite nu este un scop în sine, ci toată lupta este destinată întăririi omului în dorinţa sa de a dobândi bunurile promise omului de către Dumnezeu: înţelepciunea, dreptatea, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, şi toate cele de folos pentru desăvârşire. Răbdarea întru ispite trebuie să fie o răbdare cu perspectivă, nu o răbdare oarbă, fatalistă, impregnată de sentimentul inutilităţii şi al haosului. "Marea bucurie", care ar trebui să îl umple pe cel credincios mai ales în momentele de ispită, are tocmai acest rol: de a-l face conştient pe cel aflat în încercări că tot ce vine asupra lui este doar o etapă, repetabilă e drept, dar care trimite mereu la lupta pentru desăvârşire. Sfântul Grigorie Palama avertizează că fără ispite şi răbdarea în ispite nu există desăvârşire şi nici "arătare a credinţei în Dumnezeu". "Fericit bărbatul care rabdă ispita că acela va lua cununa vieţii", spune Scriptura.

Să fim răbdători şi să ne încredem mult în Dumnezeu

Foarte adevărat este şi faptul că adesea în timpul ispitei apare tendinţa renunţării. Unii deznădăjduiesc, ajungând până la sinucidere, sau stări de abandon total, iar alţii alunecă în tot felul de patimi trupeşti, încercând să ocolească încercările, cedând iluziei împodobirii păcatului cu tot felul de filosofii lipsite de consistenţă. Având în vedere că ispitele vin de la diavol, cel ce le înfruntă trebuie să aibă mereu în vedere acest aspect şi să alerge încontinuu la milostivirea lui Dumnezeu. Păcatul sau gândul la păcat este, de asemenea, o ispită. Acceptarea ispitei păcatului atrage după sine moartea cea veşnică. Fuga de păcat, precum şi răbdarea în tot felul de ispite şi încercări stă în puterea omului. Rugăciunea, alergarea fierbinte la ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor oferă curajul şi capacitatea de a rezista. După cum spune Patericul, răbdarea se câştigă, nu se cumpără. Satana nu va ispiti pe cel credincios mai mult decât îngăduie Dumnezeu, iar această îngăduinţă are doar rolul de a-l chema pe om la îmbărbătare şi la fortificare pentru a fi apt de hrana duhovnicească, mult superioară "laptelui" specific celor neîncercaţi. Un părinte spunea: "Când navighezi, întotdeauna trebuie să fii pregătit. Chiar dacă vezi că e linişte în jur, trebuie să te aştepţi să fii confruntat cu o furtună de ispite şi necazuri. Necazurile adesea ne aduc la o stare duhovnicească mai bună. În afară de asta, tainice sunt judecăţile lui Dumnezeu. Noi toţi trebuie să fim răbdători, şi cei tineri, şi cei bătrâni. Trebuie să fim răbdători, pentru că nervii noştri sunt suprasolicitaţi. De asemenea, pentru că noi toţi avem un pic de mândrie şi când sinele nostru preia conducerea, o neînţelegere mică devine o ceartă mare. La fel este şi cu ispitele care apar în familie. Indiferent ce se întâmplă, treci cu vederea. Nu face comentarii, pentru că ele nu ajută. Roagă-te puţin. După ce cealaltă persoană s-a liniştit, poţi să vorbeşti. Hai să facem ca pescarii. Ei merg pe mare numai când este liniştită. Trebuie să fim răbdători şi să ne încredem mult în Dumnezeu. Uneori nu suntem pe deplin conştienţi că El ne priveşte şi ne ajută. Noi nu înţelegem aceasta. Dacă oamenii ar înţelege pe deplin acest adevăr, şi-ar încredinţa Lui întreaga fiinţă".

Ispitele lăuntrice ale sufletului sunt mai grele decât cele trupeşti

Un element important în lupta pentru biruirea ispitelor este conştientizarea faptului că ispitele lăuntrice ale sufletului sunt mult mai periculoase decât încercările trupeşti. Adesea omul se întristează din cauza încercărilor trupeşti (necazuri, boli, etc.), dar uită că războiul trebuie dus în primul rând la nivel sufletesc. Biruinţa păcatului aduce după sine chiar şi izbăvirea de încercările care ne asaltează zi de zi. Odată păcatul biruit, iar lupta duhovnicească pusă pe primul plan, celelalte ispite pot dispărea, iar dacă nu dispar, vor fi socotite ca ceva care nu mai poate fi considerat capital în viaţa noastră. Spune Sfântul Grigorie Palama: "Căci, pe cât mi se pare mie, voi nu prea vă osteniţi nici să înţelegeţi, nici să căutaţi izbăvirea din ispitele lăuntrice ale sufletului, ci mai cu sârguinţă vă întristaţi pentru acele ispite pentru care se cuvine să ne bucurăm, fiindcă din răbdarea unora ca acestora ni se va dărui izbăvirea cea veşnică. Şi dacă ne-am întrista pentru păcatele noastre mai mult decât ne-am îngriji de vătămările ce vin asupra noastră, vom afla nu numai mântuirea sufletului şi mântuirea cea veşnică, ci şi izbăvirea de ispitele cele vremelnice. De ce oare a devenit această viaţă, pentru noi, chinuitoare şi plină de întristări, iubitoare de război şi preanenorocită? Dacă, aşadar, ne vom curăţi pe noi înşine de tot păcatul prin pocăinţă, şi ne vom ruga mai cu osârdie în ispite şi la vreme potrivită, ne vom întoarce la o viaţă fără durere şi fără ocară".

Duminica Sfântului Grigorie Palama

• 

Duminica Sfântului Grigorie Palama

Creştinii Ortodocşi se vor afla la 31 martie 2013 în Duminica Sfântului Grigorie Palama, a doua duminică a Postului Mare. Duminica aceasta a fost instituită odată cu canonizarea oficială a Sfântului Grigorie Palama în 1368 (Tomos sinodal din 1368- PG 151, 711D- Cf. J. Meyndorff, Introduction a L’etude de Grigorie Palamas). Ca text imnografic s-a utilizat oficiul redactat de patriarhul Filotei, prieten al lui Palama şi autor al Vieţii sale (Filotei al Constantinopolului, Lauda Sf. Grigore Palama), completat de canonul unui anume Gheorghe, necunoscut altfel. Pe lângă acest oficiu liturgic tot atunci s-a adăugat Synodikon-ului Ortodoxiei proclamarea „veşnicei pomeniri” a fericitului Grigorie, arhiepiscopul Tesalonicului, care venea să completeze numeroasele adaosuri ale formulelor palamite privitoare la distincţia dintre fiinţa şi energiile lui Dumnezeu, şi condamnările lui Varlaam, Achindin şi ale celorlalţi adversari ai isihasmului.

Canonizarea Sfântului Grigorie Palama şi instituirea, sărbătorii sale în a doua duminică a Postului Mare, îndată după Duminica Ortodoxiei, consacrau deciziile celor două Sinoade isihaste de la Constantinopol, din anii 1341 şi 1351, drept însăşi expresia Ortodoxiei şi a marii tradiţii dogmatice bizantine.Sărbătoarea Sfântului Grigorie era rânduită astfel alături de cel al restaurării sfintelor icoane, ocupând împreună cu el un loc privilegiat şi semnificativ în cursul anului liturgic. 

„Biserica a rânduit ca în această a doua duminică a Sfântului şi Marelui Post să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama pentru a ne arăta că dreapta credinţă, prăznuită în mod deosebit în prima duminică a Postului Paştilor, nu este o credinţă teoretică, ci este credinţa prin care dobândim lumina şi viaţa veşnică din Împărăţia Cerurilor. Numai dacă avem dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire, prin rugăciune şi pocăinţă necontenită, ne luminăm sufletul şi trupul, împărtăşindu-ne de harul dumnezeiesc sfinţitor şi mântuitor, pentru a dobândi slava cerească a Împărăţiei Preasfintei Treimi”, precizează Părintele Patriarh Daniel într-unul din cuvintele Sale (http://www.basilica.ro/stiri/predica_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_la_duminica_a_ii_a_din_postul_mare.html).

Acest praznic venea, aşadar, să desăvârşească în chip potrivit structura Triodului, completând tematic pe cel al Ortodoxiei prin rânduirea Sfântului Grigorie Palama între Părinţii Bisericii şi marii apărători ai învăţăturii ortodoxe. Acestuia i se aplică aceleaşi calificative în cadrul textelor liturgice ca şi acelora: el este „sfeşnicul ortodoxiei”, „trâmbiţa teologiei”, „lira Duhului”, „stâlpul Bisericii”, „al doilea Teolog”, „gura de foc a harului”, „râul înţelepciunii”, „oglinda lui Dumnezeu”, care iniţiază pe credincioşi în cunoaşterea Sa, „slava monahilor” etc. Scrierile sale sunt rouă cerească, miere, pâinea îngerilor, nectar şi izvor de apă vie, scară care duce de la pământ la cer.

Canonul închinat Sfântului Grigorie, ca şi celelalte tropare ale oficiului său, îşi propun mai cu seamă să preamărească apărarea Ortodoxiei în general, fără a face multe aluzii la învăţătura sa duhovnicească (la fel ca la sărbătorirea celorlalţi Sfinţi Părinţi, se insistă aici pe curăţia personală a lui Grigorie care i-a îngăduit să înveţe cum se cuvine învăţătura ortodoxă făcând di el un model pentru Postul Mare.) sau la aspectele speciale învăţăturii sale, cum e distincţia între fiinţa şi energiile lui Dumnezeu. Se pare că scopul ei e mai puţin de a arăta originalitatea dascălului isihast, cât conformitatea sa cu tradiţia ascetică şi dogmatică. E ceea ce sugerează şi locul său alături de o sărbătoare transformată dintr-o o comemorare particulară a icoanelor într-un praznic general al Ortodoxiei.

Asocierea acestor două sărbători nu se datorează doar „hazardurilor” istoriei liturgice, ci şi pentru că între aceste două aspecte ale tradiţiei poate fi detectată o relaţie subtilă. Schematizând lucrurile, putem socoti că victoria asupra iconoclaştilor în secolul IX, ca şi cea asupra umaniştilor bizantini în secolul XIV (reprezentantul cel mai caracteristic fiind aici Varlaam), e în definitiv triumful învăţătorii ortodoxe a îndumnezeirii omului moştenită de la Părinţi asupra raţionalismului elenistic latent dintotdeauna din mediile cultivate din Bizanţ şi care şi-a găsit noi susţinători în scolastica occidentală şi în precursorii Renaşterii. 

Sfântul Grigorie Palama, în disputa cu Varlaam, denunţa la acesta, şi în mişcarea intelectuală pe care o reprezenta, nostalgia după înţelepciunea profană, o abordare raţionalistă a învăţăturii patristice despre cunoaştere şi poate, mai cu seamă, o ură faţă de practica poruncilor şi asceză. El scrie, de exemplu, următoarele:

„A dobândi pe Dumnezeu în noi şi a petrece întru curăţenie cu El, şi a ne amesteca, pe cât e cu putinţă firii omeneşti, cu lumina cea preacurată e cu neputinţă dacă, pe lângă curăţirea în virtute nu ieşim din noi înşine sau, mai bine zis, nu ne ridicăm deasupra noastră; aşa ca, părăsind tot ce e sensibil împreună cu sfinţirea şi înălţându-ne deasupra cugetărilor, a gândurilor şi cunoaşterii ce vine din acestea, să fim absorbiţi întregi în lucrarea imaterială şi mentală a rugăciunii, ca astfel să intrăm în neştiinţa cea mai presus de cunoştinţă şi să ne umplem de ea în strălucirea atotstrălucită a Duhului, aşa încât să privim nevăzut bunurile lumii viitoare. Observi ce jos au rămas cele ce ţin de filozofia mult trâmbiţată a raţionamentelor, care-şi ia începuturile din senzaţie şi a cărei ţintă, pentru toate ramurile, e cunoştinţa — o cunoştinţă aflată nu prin curăţie şi nu curăţitoare de patimi? Începutul vederii duhovniceşti însă este binele dobândit prin curăţirea vieţii şi cunoştinţa adevărată şi autentică a lucrurilor, ca una ce nu vine din fiinţă ci din curăţie şi e singură în stare să deosebească ce este cu adevărat bun şi folositor şi ce nu; iar ţinta ei este arvuna veacului viitor, neştiinţa mai presus de cunoştinţă şi cunoştinţa mai presus de înţelegere, împărtăşirea ascunsă de Cel Ascuns, şi privirea negrăită a Lui, vederea şi gustarea Luminii veşnice"(Grigorie Palama, Triade I, 3, 42)

Pentru Sfântul Grigorie Palama şi întreaga tradiţie monahală pe care o reprezintă, asceza şi practica virtuţilor sunt în definitiv singura cale de a atinge adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, adică împărtăşirea reală a trupului şi sufletului, unite în inimă de Lumina necreată. 

Aşa cum a scris V. Lossky, învăţătura Sfântului Grigorie Palama e punctul final al „unei îndelungate tradiţii de luptă pentru depăşirea dualismului platonic, între sensibil şi inteligibil, simţuri şi minte, materie şi spirit” (V. Lossky, La vision de Dieu, p. 135). 

Problema locului trupului în viaţa duhovnicească se afla în inima disputelor iconoclaste şi isihaste, găsindu-şi expresia ortodoxă tocmai în timpul Postului Mare; în asceza şi rugăciunea ce preced iniţierea pascală, învăţătura duhovnicească a Triodului poate fi privită drept aplicarea ne-mijlocită şi practică a dogmei ortodoxe a Întrupării, aşa cum a fost precizată în cele din urmă de apărătorii icoanelor şi isihaşti, astfel că aceste două praznice îşi găsesc un loc justificat la începutul Postului Mare, nu numai prin importanţa lor istorică, dar şi pentru că simbolizează condiţiile fără de care postul şi căinţa practicate în timpul Postului Mare n-ar putea ajunge aievea la „viaţa în Hristos" şi la pătrunderea sufletului şi trupului în misterul Său divino-uman. În timpul acestei prime perioade definite de aceste două duminici, viaţa ascetică apare astfel drept o adevărată mărturisire dogmatică (Makarios Simonopetritul, Triodul explicat – mistagogia timpului liturgic, Ed. III, trad. Diac. Ioan. I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2008).

Viaţa Sfântului Grigorie Palama

Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigorie a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind tutorele copilului Grigorie rămas orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigorie a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educaţie superioară medievală. 

Împlinind 20 de ani, Grigorie s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Mama şi surorile lui Grigorie au devenit şi ele călugăriţe. După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sfântul Grigorie a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor, iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigorie s-a transferat la Lavra Sfântul Atanasie Athonitul (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia. În timpul şederii sale aici, viitorul ierarh Grigorie a fost complet absorbit de spiritul isihast (de la grecescul 'hesychia' care înseamnă calm şi linişte şi reprezintă practicarea rugăciunii minţii sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine şi linişte) acesta devenind noul său mod de viaţă. În anul 1326, datorită ameninţării invaziei turce, el împreună cu ceilalţi fraţi ai schitului s-au retras în Tesalonic, unde a fost hirotonit ca preot. Sfântul Grigorie a combinat îndatoririle sale preoţeşti cu viaţa de pustnic. Cinci zile pe săptămână le petrecea în linişte şi rugăciune, iar sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor, slujind sfintele slujbe şi predicând. 

După reîntoarcerea din Constantinopol, Sfântul Grigorie a găsit un loc potrivit în care să vieţuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la Bereia. Aici a adunat în jurul lui în timp scurt mai mulţi călugări, pe care i-a îndrumat timp de cinci ani. Prin 1330 învăţatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din Calabria, Italia. La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a familiarizat cu viaţa spirituală a isihaştilor, însă susţinea că rugăciunea minţii era o eroare eretică. În călătoriile sale la Constantinopol şi Tesalonic, călugărul Varlaam a intrat în dispute cu călugării, încercând să demonstreze natura materială creată a luminii din timpul Schimbării la faţă a Mântuitorului de pe Muntele Tabor. Sfântul Grigorie, la rugămintea călugărilor athoniţi, a răspuns prin admonestări verbale la început, dar văzând că nu au nici un rezultat, a început să aştearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel, s-a pus început „luptei isihaste”, în care Sfântul Grigorie Palama a apărat cu mult curaj Ortodoxia în faţa ereticilor şi a dat dovadă de o teologie profundă şi originală. 

În 1347 Sfântul Grigorie este numit Arhiepiscop al Tesalonicului. În cei trei ani dinaintea morţii sale Sfântul Grigorie a făcut multe minuni, vindecând mulţi bolnavi. În ajunul morţii sale, Sfântul Ioan Hrisostom i-a apărut într-o viziune, adresându-i cuvintele: „Spre înălţimi! Spre înălţimi!”. Sfântul Grigorie Palama a adormit întru Domnul în 14 noiembrie 1359. În 1368 Sfântul Grigorie Palama a fost canonizat la Sinodul din Constantinopol. La câţiva ani după moartea lui, în anul 1386, a fost proclamat sfânt de către un sinod în Constantinopol sub Patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376), care a scris viaţa sfântului şi slujbele adresate acestuia, iar pomenirea lui se face în chip aparte în a doua Duminică din Postul Mare.

Cinstitele moaște ale Sfântului Grigorie Palama se află în Catedrala din Tesalonic.

Pasii pelerinului

Cu doi ani în urmă, Dumnezeu m-a învrednicit ca, în gura de rai de la Schitul Pătrunsa, să mă îmbogăţesc cu vorbele de duh ale celui care era atunci cel mai vârstnic trăitor din lumea monahală românească, părintele Simeon. Cu mare bucurie ne-a destăinuit despre ziua în care s-a călugărit, despre întregul său urcuş monastic, dar la ultima noastră întâlnire, cu două luni înainte de a muri, bătrânul Simeon avea să-mi dezvăluie cât de mult au însemnat postul şi asceza în formarea sa spirituală a vieţuirii în Hristos şi cât de importantă este, pentru cel care se hotărăşte să postească, parcurgerea fiecărei trepte, pe măsura râvnei duhovniceşti.

Drumul până în inima Munţilor Builei este foarte greu de parcurs, mai ales de cei mai puţin obişnuiţi cu suişul şi coborâşul printre stânci, unde rădăcinile proeminente ale fagilor îţi dau tot timpul senzaţia că trebuie să te agăţi de ele pentru a putea învinge muntele. Intrând în acea lume a permanentei rugă-ciuni, păşeam cu sfială, cu teama să nu tulbur tăcerea ce picura cu mărinimie din candela cerului nefiresc de albastru. Şi cum chilia părintelui se afla în imediata apropiere a bisericii, m-am îndreptat într-acolo, dar în clipa imediat următoare m-a strigat bătrânul Simeon, care trebăluia prin curtea mă-năstirii, arătându-se foarte bucuros de întâlnirea noastră. Ceea ce nu ştiam eu însă la vremea aceea era faptul că aceasta avea să fie şi ultima noastră întrevedere. În acea zi de sâmbătă, a vorbit mai mult părintele, iar zâmbetul nu i-a pierit nici măcar o clipă de pe chipul nefiresc de senin. Şi ca o recompensă pentru faptul că am învins muntele, ne-a invitat în chilia sa, unde am băut ceai de urzici şi am mâncat mere coapte. N-am să uit niciodată ziua aceea, cum n-am să uit nici cele trei ceasuri pe care le-am petrecut în cămăruţa extrem de mică, unde părintele ne-a vorbit despre cumpătare şi treptele postului, musai de urmat.

Temeinicia postului a deprins-o din familie

Toţi călugării de la Pătrunsa trăiesc după reguli atonite, iar posturile aspre sunt ţinute în asceză şi priveghere. Până la tainele vieţuirii din acest colţ de lume, părintele Simeon îşi aminteşte că şi în familie posturile îşi aveau regulile lor destul de stricte. Copilul de atunci se numea Victor Gomoiu şi a crescut într-o familie de respectabili intelectuali din Mehedinţi, de la Vânju Mare. Insistând asupra rigorilor pe care bătrânii le aveau în privinţa postului, l-am rugat pe părintele Simeon să ne dea reţeta longevităţii, dar şi a sănătăţii celor din familia sa. Şi atunci, ca şi acum, rigorile postului se bazau pe acelaşi temei, fără ceartă, fără patimă, fără mâncare de dulce. Ceea ce este important în povestea de viaţă a bătrânului se referă la cu totul altceva. Când nu era post, şase zile din săptămână, toată lumea, indiferent de munca pe care o depunea, mânca doar legume şi fructe. Duminica era singura zi a săptămânii în care se putea mânca şi carne, pe lângă care era voie ca fiecare să poată bea un pahar cu vin. Părintele nu-şi aminteşte să-l fi durut vreodată ceva şi nici medicamente nu a luat niciodată, dar nici nu s-a simţit vreodată atras de îmbuibarea pântecelui. Ceea ce a ţinut cu orice preţ să ne mai spună a fost faptul că, în familia sa, deşi erau intelectuali, nimeni nu renunţa la munca fizică, în grădină, în livadă, la câmp, oriunde, dar toată lumea muncea, zi de zi. „Mişcarea pune sângele la treabă, îl clocoteşte şi nu-l lasă să lâncezească. Dacă nu munceam zi de zi şi dacă nu mă hrăneam cu poame şi verzituri, vă spun eu că nu mai apucam suta de ani!“  Aşa am desluşit secretul longevităţii monahului: a muncit tot timpul, n-a luat niciodată medicamente, carne a mâncat doar duminica şi nu i-au lipsit legumele şi fructele. 

„Când ai pântecele plin, nu te mai poţi gândi la rugăciune“

„Eu am trăit atâţia ani pentru că aceasta a fost voia Domnului, dar niciodată n-am fost vrednic de treptele cele de sus ale postului pustnicesc. Am postit cu râvnă şi priveghere, dar ca să fii un postitor desăvârşit e lucru mare. Ţineţi minte ce vă spune moşul Simeon, că nu poţi să posteşti cum se cuvine decât dacă urci treaptă cu treaptă, până unde îngăduie Bunul Dumnezeu!“ Şi aşa, încet şi clar, ca la şcoală, ne-a învăţat părintele Simeon care sunt treptele postului desăvârşit:

„Treapta întâi. Carnivorii, care mănâncă întotdeauna carne. Aceştia sunt în treapta cea mai de jos a postului şi, chiar dacă se înfrânează uneori de la mâncare, ei nu pot spori niciodată în rugăciune.

Treapta a doua. Lactovegetarienii, care nu mănâncă niciodată carne, ci numai lapte, brânză, ouă şi tot felul de legume fierte. Aceştia sunt în treapta a doua a postului, pe care o ţin de obicei călugării din mănăstiri şi uneori mirenii.

Treapta a treia. Vegetarienii, care mănâncă numai zarzavaturi şi legume fierte sau nefierte. Rânduiala aceasta formează treapta a treia a postului şi o ţin călugării cei mai râvnitori din mănăstiri. De aici încolo încep treptele postului cele mai aspre, pe care păşesc, de obicei, călugării sihaştri şi pustnicii cei mai nevoitori.

Treapta a patra. Fructiferii, care mănâncă o dată pe zi pâine şi fructe nefierte, fără a gusta vreodată altfel de hrană. Cine a ajuns la această treaptă a postului, acela poate stăpâni cu uşurinţă trupul şi gândurile şi poate spori repede pe calea rugăciunii.

Treapta a cincea. Cerealierii - la această treaptă ajung călugării, mai ales cei din sihăstrii şi pustnicii, care mănâncă o dată pe zi numai pâine pustnicească şi boabe muiate de grâu, porumb, mei, linte, mazăre etc.

Treapta a şasea. La aceasta ajung cei care mănâncă numai hrana uscată, cei mai râvnitori. Cei care petrec în această nevoinţă mănâncă numai pesmeţi de pâine muiaţi în apă, cu sare sau puţin oţet, o dată pe zi şi cu măsură.

Treapta a şaptea. Hrana sau mana dumnezeiască este ultima şi cea mai înaltă treaptă a postului călugăresc, la care ajung foarte puţini dintre asceţi, după o îndelungată nevoinţă, întăriţi cu darul Sfântului Duh. Aceştia se îndestulează numai cu Preacuratele Taine, adică cu Trupul şi Sângele lui Hristos, pe care le primesc o dată sau de două ori pe săptămână, fără a mai gusta ceva decât numai apă. Când ai pântecele plin, nu te mai poţi gândi la rugăciune şi-ncepi să scârţâi din toate mădularele. Eu m-am ferit toată viaţa de asta şi am ajuns la 101 ani!“
A aţipit părintele Simeon, iar noi am ieşit încet din chilie, salutându-l printr-o simplă privire şi am plecat îmbogăţiţi sufleteşte, lăsându-l să-şi continue somnul. Un somn pe care-l doarme şi azi, trupul său odihnindu-se în cimitirul schitului. Dar sufletul părintelui Simeon ne veghează din lumea drepţilor!

Convorbiri cu Parintele Ambrozie Iurasov

Cum iti poti pastra pacea sufleteasca?
Nu este greu, trebuie doar sa-ti spui ca, ziua in care te-ai hotarat, nu vei mai fi tulburat de nimicuri, nu te vei mai supara pe aproapele si tot ce ti se va intampla vei primi cu multumire, fara a cracni, considerand greutatile ca plata pentru pacatele savarsite.Daca nu vom gandi astfel, toata viata noastra va trece degeaba:asa cum am fost (cu pacate si patimi), tot la fel vom ramane. Ca sa avem totdeauna pace in suflet trebuie trebuie sa ne lasam in grija Domnului, pentru ca El sa traiasca in noi si noi in El.Atunci cand vom trai dupa voia lui Dumnezeu si nu dupa a noastra, toate se vor aseza la locul lor, iar sufletul va avea pace, linistindu-se.

Cum sa biruim duhul lumii?
Cu totii stim cum sa facem asta, dar nu toti vrem sa si lucram a avea roade.Cunoastem teoria, dar nu o punem in practica. Stiti cum isi vorbeste omul smerit? Acesta este multumit si bucuros de toate cele date de Domnul. Daca i se da un loc unde sa poata dormi, este bucuros si pentru asta.
Odata, in zi de sarbatoare, la o manastire din Alexandria s-au adunat multi cersetori si ologi. Unii dintre ei n-au mai gasit locuri de dormit si s-au culcat pe holuri. Un monah a auzit, dupa rugaciunea de seara, prin usa intredeschisa, urmatoarele:"Doamne, Doamne, cat de mult ne iubesti si cat de bine si frumos este aici! Caci iata, am o rogojina care imi serveste drept cearsaf si plapuma. Pe lume exista atatia oameni flamanzi, iar noi am mancat, chiar daca nu pe saturate...Multi sufera de frig, insa aici este cald.Suntem liberi, pe cand unii nu pot vedea lumina zilei, avand lanturi la maini si la picioare.Doamne, cat de mare e milostivirea Ta!". Astfel Ii multumea Domnului un cersetor bolnav. Trebuie sa stim sa-I multumim Domnului pentru toate. Atunci sufletul va avea pace.
Cand imparatul Iulian Apostatul, dusman al crestinilor, distrugea credinta ortodoxa, in Capadocia traia Sfantul Vasile cel Mare. Acolo existau 17 biserici eretice ale arienilor si doar una ortodoxa.In foarte scurt timp, sfantul ierarh a lucrat in asa fel, incat a ramas doar o biserica eretica, celelalte 17 devenind ortodoxe. Cand a venit Modest, reprezentantul imparatului Iulian, a incercat sa-l convinga pe Sfantul Vasile sa inceteze propovaduirea credintei ortodoxe si sa treaca la arianism, amenintandu-l cu moartea, exilul si deposedarea de bunuri. Sfantul Vasile cel Mare a raspuns astfel: "Bogatia pe care vrei sa mi-o iei am dat-o de mult saracilor, vaduvelor si orfanilor si acum o am in lumea cealalta. Nu mai am nimic, in afara cartilor de piele. Ma ameninti cu exilul, dar Dumnezeu este pretutindeni. Oriunde as fi, acolo este si Domnul. Ma ameninti cu moartea, dar eu spre asta tind.  Vreau sa parasesc cat mai repede trupul si sa ma unesc cu Domnul". Iata cum gandesc sfintii!

Ce sa fac, daca am pierdut pacea sufleteasca, dragostea?In fiecare zi imi este din ce in ce mai rau. Vreau sa fiu acelasi, ca inainte, dar sufletul a murit si nu mai inviaza.
Omul trece prin diferite perioade. La inceput, cand invata sa mearga, copilul este ajutat de parinti. El nu are inca putere sa stea in picioare. Iar cand parintii ii dau drumul, acesta sta putin si cade. La fel se intampla si cu noi. Domnul ne sustine prin harul Sau si atunci ne simtim puternici. Suntem tari in credinta si putem merge. Dar cand harul ne paraseste, cadem si nu suntem in stare sa ne ridicam singuri. De aceea nu trebuie sa ne incredem in puterile noastre, ci sa ne incredintam Domnului. Daca nu ne va ajuta Domnul nimic altceva nu ne va putea f de folos.

De ce este necesara lupta cu patimile?
Patimile biruie in noi inceputul bun, daca nu ne luptam cu ele. Si atunci cand omul se deda patimilor, acestea se aduna in numar mare. Tot ce este sfant in om moare. El isi pierde credinta, nu mai aude glasul constiintei si mintea i se intuneca. Atunci in om se salasluiesc demonii, hranindu-se cu patimile si pacatele lui. De ce trebuie sa luptam cu patimile? Inchipuiti-va ca, atunci cand naste un copil, o mama simte durere, necaz, ii este greu. Dar dupa ce s-a nascut copilul, ea simte bucurie in suflet, fiindca s-a nascut un om pe pamant...Trupul nostru este plin de patimi si de pacate care fac sufletul prizonier. Cand luptam insa cu ele si nu le dam voie sa iasa la iveala, apar necazurile. Prin aceste patimiri/dureri incepe sa traiasca sufletul.El se elibereaza de patimi, fiindu-i usor sa traiasca. Iata de ce e nevoie de durere, pentru ca, din lupta cu pacatul, sa se nasca omul cel nou pentru Imparatia cerurilor. Atunci omul incepe sa fie bucuros, uitand cum este sa te superi, sa fii indignat sau nemultumit. Omul devine sfant in interiorul sau, dar demonii nu rabda aceasta si incep ofensiva. Sfantul nu petrece niciun ceas fara a avea o ispita, fara a fi necajit de demoni. El se straduieste sa respinga atacurile lor, sa mortifice in el omul vechi, chinuindu-se pe sine pentru asta. Din aceasta cauza, multi dorm pe butuci de lemn, in loc de perne moi. Daca se obisnuiesc sa doarma si asa, incearca sa struneasca altfel carnea: dorm pe podea. Daca se obisnuiesc si cu asta, atunci dorm sezand, apoi in picioare... Au existat astfel de monahi imbunatatiti care dormeau in picioare, cu o piatra in maini. Daca adormeau si piatra cadea, se trezeau, ridicau piatra si incepeau sa se roage. Asa faceau zi si noapte. Cunosc din Lavra Sfintei Treimi din Sergheiev Posad, monahi care noaptea scriu carti pentru tipar. Daca adorm, o fac sezand si doar 20 de minute, apoi trec din nou la scris. In timpul zilei au alte ascultari, pe care le fac cu dragoste si smerenie. Astfel lupta oamenii cu patimile. Pentru a te innoi, pentru ca sufletul sa prinda viata, trebuie sa treci prin cazne, luptand cu patimile. Sarpele care incepe sa naparleasca isi cauta un loc ingust intre copaci sau pietre, intra acolo si, trecand, pielea cea veche ramane in urma, iar el iese cu piele noua. La fel si omul trebuie sa-si fixeze un drum ingust pe care sa mearga, pentru ca tot ce era vechi la el sa se innoiasca, sa devina curat, iar toata murdaria sa ramana in urma. El nu se mai supara, nu mai deznadajduieste, nu mai carteste.
Odata, unui om nu-i era nimic pe plac: mancarea nu era niciodata bine gatita, la serviciu nu era inteles, nu-i placeau autoritatile...Dar, trecand prin necazuri, s-a curatit de toate neultumirile. Nu in zadar spunea Sfantul Serafim:"Hristos a inviat, bucuria mea!" Sufletul lui iesise din omul vechi, se despatimise, iar Serafim devenise sfant si incepuse sa-i vada si pe ceilalti sfinti. Ii iubea pe toti, le cadea la picioare, ii imbratisa si ii saruta.Deoarece in sufletul sau traia Hristos, el avea dragoste pentru toti: talhari, hoti, desfranati. Iata spre ce trebuie sa tinda orice suflet ortodox!

A fi sarac cu duhul

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. (Matei 5,3)

A fi sarac cu duhul nu inseamna a fi prost, ci a iti da seama ca ai fost si ca esti prost, ceea ce este cu totul altceva.A fi sarac cu duhul nu inseamna a fi neputincios, ci a intelege ca ai fost si ca esti neputincios. A fi sarac cu duhul inseamna a constientiza ca iti lipseste Duhul Sfant, ca lucrarea Duhului Sfant in tine este foarte slaba:  ca nu esti atat de intelept pe cat ti-ai dori, ca nu esti atat de puternic in savarsirea binelui pe cat ti-ai dori, ca nu simti prezenta lui Dumnezeu in tine asa cum ti-ai dori. Toate acestea te imping sa Il ceri de la Dumnezeu Tatal, prin mijlocirea Domnului Iisus Hristos. Cand faci aceasta trebuie sa fii incredintat ca Tatal vrea sa iti trimita Duhul Sfant pentru ca Domnul Iisus Hristos a spus:

Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care îl cer de la El! (Luca 11,13)

Cu cat vei constientiza mai bine starea ta de saracie duhovniceasca, cu atat te vei intrista mai tare pentru raul pe care l-ai facut in viata si pentru nepasarea pe care ai aratat-o, si, astfel, te vei apropia de plansul cel duhovnicesc al inimii. Acest plans poate fi insotit si de lacrimi. Trebuie insa sa fii atent! Lacrimile care iti vin atunci cand te afli in public sunt, in general, o lucrare a slavei desarte, a dorintei de a fi observat de altii. Cei ce plang cu adevarat starea lor de saracie duhovniceasca nu vor fi vazuti varsand astfel de lacrimi in public, pentru ca ei stiu indemnul Mantuitorului:

Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.(Matei 6,6)

In ascuns de ochii tuturor, inima si mintea ta vor striga cu ardoare cautand mangaiere, povatuire si vindecare:

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindeni eşti, şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi, 
şi ne curăţeşte de toată întinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Daca te simti impietrit, daca simti ca inima nu vrea sa strige dupa Dumnezeu, atunci chiar din aceasta sa faci motivul pocaintei tale. Stai in genunchi in fata icoanei si roaga-L pe Dumnezeu sa iti schimbe inima, sa iti daruiasca o inima infranta si smerita.

Prima etapa a rugaciunii este cea a trupului. Nu poti sa spui nimic cu inima si cu mintea? Nu renunta! Stai in genunchi in fata icoanei. Cat mai mult! Dumnezeul milostivirii va vedea dorinta si insistenta ta si se va lasa induplecat de ele. Incet, incet, vei simti strapungerea Duhului Sfant. La inceput va fi, poate, foarte scurta si asta te va necaji. Te enerveaza ca nu a stat mai mult, pentru ca a fost atat de placut. Parca ai vrea sa ii reprosezi. Nu face aceasta! El isi doreste mai mult decat tine sa te faca fericit, dar nu iti poate darui decat potrivit masurii smereniei tale. Intelege ca intotdeauna e vina ta, dar nu deznadajdui! Ramai hotarat sa Il indupleci. Pentru a-L indupleca trebuie ca, odata ridicat de la rugaciune, sa te comporti asa cum El te povatuieste. Iubeste pe aproapele tau cat mai mult. Fii mangaietor aproapelui tau pentru ca Duhul Sfant Mangaietor este!

Odata ce ai primit de la Dumnezeu plansul cel duhovnicesc, te-ai suit pe treapta a doua a fericirii:

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. (Matei 5,4)

Sfantul Nicodim Aghioritul - Razboiul nevazut -

Socoteste adesea ca o singura inaltare a mintii la Dumnezeu si o umilita metanie cu plecare de genunchi la pamant spre cinstirea lui Dumnezeu sunt mai scumpe decat toate comorile lumii.Si ca, totdeauna, cand vom lasa lenea si ne vom sili la lucruri sarguitoare, ingerii duc la Imparatia lui Dumnezeu o cununa de glorioasa biruinta.


Nu intarzia a-ti tese haina de mire cand trebuie sa mergi acolo impodobit ca sa intampini pe Mirele Hristos.

Adu-ti aminte in fiecare zi ca cea de azi este a ta, cea de maine este in mana lui Dumnezeu si ca Cel ce ti-a dat dimineata nu ti-a fagaduit ca-ti va da si seara.De aceea nu asculta de diavol care-ti cere sa dai lui ziua de azi, iar pe cea de maine s-o dai lui Dumnezeu.

Considera ticaloasa acea zi (desi ai facut multe lucruri), in care n-ai castigat multe biruinte impotriva placerilor si voilor tale rele si in care n-ai multumit lui Dumnezeu nu numai pentru binefacerile primite, ci pentru patima lui cea nemuritoare suferita pentru tine.

"Nevoieste-te totdeauna cu nevointa cea buna".(1 Tim.6, 12)

Cea mai mare trebuinta este a sti sa-ti carmuiesti limba cum se cuvine si s-o infranezi.Foarte adeseori multa vorbire vine din mandrie.

Iar despre altele cand vorbesc, glasul lor numai sa atinga auzul tau,dar mintea sa stea ridicata la Dumnezeu.

Se cuvine a-ti pazi cu mare bagare de seama ochii si nu-i lasa sa se intinda la fetele oamenilor, frumoase sau urate, ale barbatilor ori ale tinerilor si fara barba sau la goliciunea trupurilor straine ori a trupului tau.Pe langa acestea fereste-te a nu iscodi cu privirea la mancarurile si bauturile alese.Nu cauta cu dulceata la hainele frumoase, la bani, la argint ori la gloriile marete ale lumii.(Ps.119, 37).Pazeste-ti privirea de dansuri, jocuri, mese, banchete, discutii, lupte, alergari si tot felul de lucruri dezordonate si necuviincioase iubite de lumea nebuna si oprite de Legea lui Dumnezeu.

Se cuvine a-ti pazi auzul intai, sa n-auzi cuvinte urate si exotice, cantece si instrumente muzicale, de care se indulceste sufletul si inima se apropie de pofta trupeasca (Prov.17,, 1).Al doilea, evita sa auzi glumele si cuvintele de ras, cum sunt indeosebi basmele, fabulele si diferitele inchipuiri ale lumii, veselindu-te si delectandu-te intr-ansele (2 Tim.4, 3-4).Al treilea, sa nu asculti cu placere osardiile si clevetirile facute de unii aproapelui lor, ci, daca poti opreste-le, iar de nu, sa nu stai sa le auzi. Al patrulea, fereste-te a auzi cuvinte banale,desarte si barfiri, cu care se ocupa multa lume, fiindca e scris:"Nu primi marturie desarta"(Ies.23, 1), (Matei, 12, 36).Pazeste-te a auzi toate acele cuvinte care-ti pot vatama sufletul; mai ales momirile amagitorilor si laudele.(Isaia 3, 11).Sa-ti placa mai ales sa auzi necinstirile si insultele ce ti le fac altii.

Pazeste-ti mirosul de mirodenii si de orice aromate mirositoare.Sa nu le porti cu tine, sa nu te ungi cu ele si sa nu le mirosi cu pofta. Ele slabesc barbatia sufletului, pravalindu-l in patimi si pofte desfranate.(Isaia 3, 24), (Amos 6, 6).

Pazeste-ti gustul si pantecele sa nu cada rob bucatelor grase, delicioase si variate, nici bauturilor dulci aromate."Vai celor ce mananca iezi din turme si vitei sugatori din mijlocul cirezilor"(Amos 6.4).

Sa te feresti a pune mana nu numai pe trup strain, de barbat ori de femeie, batran sau tanar, dar nici pe trupul tau.Mai ales pe partile ascunse sa nu te atingi decat in caz de trebuinta. Caci pe cat de groasa este aceasta simtire a pipaitului, pe atat mai simtitoare si vie se aprind pasiunile carnii si-l duc pe om pana la savarsirea pacatului. La pipait duce impodobitul capului, trupului si picioarelor. De aceea pazeste-te a-ti impodobi trupul cu haine moi, multicolore. Poarta numai cele cuvioase, modeste si smerite dupa cum cere frigul iernii, caldura verii, pentru apararea corpului.

Imaginatia si memoria sunt o comuna perceptie interna care inchipuie si aminteste tot ceea ce cele cinci simturi ale noastre din afara au ajuns a le percepe.Intrucatva simtirea, adica si cele simtite se aseamana cu pecetea, iar imaginatia cu impregnarea pecetii.

Canonul si importanta lui !

De ce este necesar canonul

Iată-ne deja în post! Cu toţii căutăm să ne cercetăm atent interiorul fiinţei, alergând la scaunul spovedaniei spre a ne curăţi de greşeli, de gânduri care ne despart de Cereasca Împărăţie. Potrivit rânduielii Sfintei Taine a Pocăinţei, preotul, după ce ascultă mărturisirea celui dornic să se împace cu Dumnezeu, îi rânduieşte un canon.

De-a lungul anilor, am auzit numeroase păreri despre canon, numit în termeni teologici şi „epitimie“. Unii creştini îl văd ca pe o pedeapsă, un fel de sancţiune aplicată penitentului pentru păcatele săvârşite. De aceea caută duhovnici permisivi, ca nu cumva canonul să le devină o povară prea grea. Alţii îl consideră un mijloc de îndreptare a vieţii fiului, fiicei duhovniceşti. Sunt bine venite câteva lămuriri la o serie de întrebări privind această chestiune: De ce este necesar canonul? Nu e suficientă doar mărturisirea păcatelor? Ce rol are epitimia?
Legat de problema ridicată, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „după ce diavolul pustieşte sufletul omului, se îndepărtează şi lasă în suflet idolul păcatului“. Cu alte cuvinte, păcatul devine o a doua natură a fiinţei umane, modelându-i negativ felul de a fi, de a simţi sau chiar de a gândi. Într-o asemenea nefericită stare, firea omenească nu mai „funcţionează“ după legile date de Creator, ci urmează mincinoasele obiceiuri ale patimii, ajunse o forţă greu de stăpânit. Dialogul din cadrul spovedaniei pregăteşte tămăduirea credinciosului de acele deprinderi pătimaşe. De aceea, duhovnicul ascultă mărturisirea, punând eventual întrebări lămuritoare, apoi rânduieşte, în numele lui Hristos, anumite recomandări constând în fapte sau atitudini contrare rătăcirilor ori căderilor spovedite, având tocmai menirea de a-l elibera pe cel rănit de ele, vindecându-l şi izbăvindu-l. Tocmai aceste sfaturi, „reţete“ duhovniceşti constituie canonul; el capătă mai degrabă un caracter terapeutic decât pedepsitor, reprezentând un mijloc de corectare, de îndreptare. În timpul spovedirii păcatelor, preotul se arată ca un părinte iubitor, răbdător, dar, în momentul când statorniceşte canonul, el devine judecător şi medic. El va estima modalităţile cele mai adecvate de tămăduire a fiilor săi duhovniceşti, incapabili să-şi prescrie singuri medicamentul salvator. Dumnezeieştii Părinţi clarifică însuşi statutul de judecător al duhovnicului: el nu proclamă sentinţe, nu critică, ci apreciază, cumpăneşte cu dragoste antidotul potrivit penitentului. Însă prescripţia duhovnicească nu se recomandă aleatoriu. De aceea, Sfinţii Părinţi au alcătuit canoane, prevederi utile ghidării preoţilor, pe care ei trebuie să le citească, să le ştie, cumpănind cu grijă ca hotărârile luate să nu fie utopice, dar nici prea facile, permiţând astfel coabitarea cu păcatul, cu boala. Părintele Dumitru Stăniloae face o precizare extrem de importantă în acest sens: „Duhovnicului i se cere să fie în stare, prin citiri de cărţi duhovniceşti, prin urmărirea diferitelor procese sufleteşti, prin experienţă, nu numai să dea cu o anumită siguranţă sfaturile cele mai eficiente, ci să le argumenteze în faţa penitentului, ca acesta să se lase convins să le urmeze“. Nici nu se putea altfel, căci nu stabilirea canonului îl scapă pe credincios de păcat, ci împlinirea lui. Sfântul Nicodim Aghioritul ne adevereşte că în îndeplinirea de către ucenic a epitimiei avem dovada cea mai puternică a faptului că acesta i-a înţeles rolul în învierea sa duhovnicească.

E drept că păcatele se iartă prin mărturisirea lor şi dezlegarea dată de Hristos prin mâna şi gura preotului. Totuşi sufletul rănit al celui ce primeşte milostivirea Domnului trebuie supus unei perioade de convalescenţă duhovnicească. Nu ajunge doar să-i arătăm preotului suferinţele noastre sufleteşti, ci se impune şi urmarea tratamentului adecvat spre a reuşi întremarea spirituală deplină. Însă, după mărturisirile dumnezeieştilor Părinţi, de foarte multe ori, însănătoşirea apare concomitent cu împlinirea canonului. Unii sunt tentaţi să-şi ascundă păcatele, gândindu-se la vorba din popor: „timpul le tămăduieşte pe toate“. Se pare că nu se întâmplă chiar aşa. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „timpul nu foloseşte la nimic. Noi nu întrebăm dacă rana a fost deseori pansată, ci dacă pansamentul l-a făcut bine pe penitent. Numai rănitul ne arată când este momentul potrivit să-l scoatem“. Aşadar, nici timpul, nici uitarea nu ne aduc pacea inimii, ci doar spovedania sinceră, însoţită de pocăinţă, urmată de canonul hotărnicit de duhovnic. Altfel spus, părerea de rău pentru cele ce am greşit alături de epitimia primită după mărturisire ne ţin legaţi de Biserică şi, implicit, de Împărăţia cerurilor.
Concluzionând, canonul dat la spovedanie este o făclie ce-l scoate pe om din întuneric la lumină, din boală către sănătate, din rătăcire pe calea cea dreaptă, reaşezându-l la locul lui, în Biserica lui Hristos, unde se va pregăti pentru părtăşia deplină cu iubirea Sfintei Treimi. Chiar atunci când ni se pare cam aspru, canonul rânduit de duhovnic trebuie să poarte pecetea iubirii, a milostivirii Părintelui Ceresc, căci dacă sufletul omului nu se simte înconjurat de iubire aici pe pământ, nu-şi poate întinde aripile, înălţându-se către Veşnicie.

Constiinta, ceasul desteptator al sufletului

Staretul Iosif de la Optina invata adesea: constiinta omului e asemenea unui ceas desteptator. Daca ceasul a sunat si te scoli imediat, stiind ca trebuie sa mergi la ascultare, atunci inseamna ca il vei auzi intotdeauna. Dar daca nu te scoli imediat cateva zile la rand, spunandu-ti: "Mai stau putin!“, atunci la urma urmelor nu vei mai reusi sa te trezesti cand suna.

Dumnezeu nu se supara

Un batran i-a marturisit ucenicului ca dupa rugaciunea de seara, Hristos a venit in chilia sa si i-a stins lumanarea.

Tanarul, entuziasmat, il intreaba:

- Si ce ai zis Domnului?

- Sa plece imediat, spuse senin avva.

- Cum asa?

- Ei bine, daca era o ispita diavoleasca, s-a risipit de la sine, iar daca era Domnul, Acesta sigur nu S-a suparat!

Prin Marta, si Maria este laudata

Mers-a un frate in Muntele Sinai la Avva Siluan si, vazand pe frati lucrand, a zis staretului: "Nu lucrati mancare pieritoare, ca Maria partea cea buna si-a ales (cf. Luca 10: 42), precum zice Mantuitorul".

Zis-a staretul ucenicului sau, Zaharia: "Da fratelui carte si-l pune intr-o chilie ce nu are nimic". Si el a facut asa. Deci cand a venit ceasul al noualea, fratele cel din strainatate lua aminte la obste, vrand sa afle daca nu vor trimite sa-l cheme si pe dansul la mancare. Iar daca nimeni nu l-a chemat, sculandu-se, a mers la staret si i-a zis: "Avvo, dar n-au mancat fratii astazi?". Iar batranul a zis: "Ba da (au mancat)". Si fratele a zis: "Dar pentru ce nu m-ati chemat?".

Raspuns-a staretul: "Pentru ca om duhovnicesc esti, si nu ai trebuinta de mancarea aceasta, iar noi, trupesti fiind, voim a manca, si pentru aceasta lucram. Iar tu partea cea buna ti-ai ales, citind toata ziua, si nu poftesti sa mananci mancare trupeasca". Iar el, cum a auzit acestea, a facut metanie, zicand: "larta-ma, Avva!". Si staretul a zis: "Negresit si Maria are trebuinta de Marta, ca, prin Marta, si Maria este laudata".

"După cum într-o convorbire aerul se află pretutindeni şi umple totul, devine un fel de mijlocitor între cuvintele noastre şi cele ale persoanei cu care vorbim şi cuvintele ajung la urechile unuia sau ale celuilalt pe calea aerului, iar neexistând aerul, n-am putea vorbi şi nici auzi, întocmai şi în cele duhovniceşti. Duhul Sfânt, care pretutindenea este şi pe toate le împlineşte, ne mijloceşte comunicarea cu fiinţele fără de trup. Nu înţelegem bine cum anume suntem auziţi de alţii, de persoane aflate uneori la mare distanţă, prin intermediul aerului, ştim doar că suntem auziţi; de asemenea nu înţelegem cum aud, prin Duhul Sfânt, îngerii şi sfinţii suspinele inimilor noastre, dar ştim că le aud. Aşa cum din răspunsurile celor cărora ne adresăm deducem că am fost auziţi, şi în cel de-al doilea caz deducem aceasta tot din răspunsuri. În primul caz vedem cu ochii noştri trupeşti faţa celui cu care vorbim, în al doilea, chipul celui cu care vorbim se înfăţişează ochilor inimii, o faţă nevăzută sau un duh nevăzut. Pentru fiinţele corporale distanţa contează. Pentru omul sfânt ea este inexistentă." (Sfântul Ioan din Kronstadt)

"Şi în gura noastră cuvântul este creator, formând sunete articulate; o dată cu cuvântul iese duhul viu al omului, care nu se desparte de gând şi de cuvânt. După cum vedeţi, cuvântul prin însăşi natura sa este creator chiar şi în noi. Atunci de ce mai suntem neîncrezători şi sceptici faţă de forţa creatoare a cuvântului? De pildă, când ne rugăm, de ce nu suntem convinşi că această slujire prin cuvânt ne aduce negreşit milostivirea Stăpânului? Fiindcă cuvântul îşi creează mereu trup sieşi. Sunetele distincte, vorbele puse pe hârtie, cărţile nu sunt oare carnea în care s-a îmbrăcat cuvântul? Dar noi n-am ţinut seama de aceasta, am ajuns să credem că este ceva ce nu merită o prea mare atenţie. Nu numai firea dumnezeiască este creatoare, ci, prin darul dumnezeiesc, şi firea creaturilor Sale însufleţite, cu călăuzirea lui Dumnezeu, Care a spus: „Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facerea 1, 28). Sub puterea lui Dumnezeu, sufletele creaturilor însufleţite îşi cresc loruşi trupuri. Astfel, oamenii prin puterea pe care le-a dat-o Dumnezeu cresc şi se înmulţesc pe pământ până în ziua de astăzi. Oamenii şi animalele îşi fac cele de trebuinţă vieţii, dar mai ales omul, creatură prin excelenţă născocitoare, care uimeşte prin creativitatea sa infinită în toate domeniile. Deoarece Dumnezeu-Cuvântul este Creatorul omniprezent, faptele Sale sunt răspândite pretutindeni, deşi nu la nesfârşit; creează, face şi, dacă este de trebuinţă, preface." (Sfântul Ioan din Kronstadt)

Papusa care a salvat 188 de suflete

Aşa arată un fetus de 11-12 săptămâni, vârsta legală limită până la care se produce avortul. E un mulaj în mărime naturală de 30 grame, cu mâini, ochişori, nas. La vârsta asta are deja înregistrate undele creierului, se zbate, înghite, se poate răsuci, are amprente, dă cu piciorul, e sensibil la căldură, la atingere, lumină, zgomot, îşi suge degetul şi toate sistemele corpului funcţionează

Roxana Voicu (director clinica Pro-Vita)

Când vedem un copil nou-născut, spunem despre el că este o fiinţă umană, care are toate caracteristicile, este un om în întregime.  Un copil născut prematur, la 7 luni, este tot o fiinţă umană, este om cu toate cele necesare vieţii. Înainte de a se naşte, la 6 luni, copilul, în pântecele mamei lui, are deja mâini, ochişori, nas, gură, picioruşe, este o fiinţă umană. Când copilul are 4 luni, el este o fiinţă umană, când are 3 luni, el este o fiinţă umana, când are 2 luni, de la concepţie, el este o fiinţă umană, în săptămâna a VI-a de la concepţie, încep să se formeze degeţelele, în săptămâna a VI-a de viaţă încep să îi crească mâinile şi picioarele, în săptămâna a IV-a începe să bată inima de una singură, în prima zi de viaţă intrauterină, copilul este o fiinţă umană, având toate caracteristicile de mai târziu, până şi culoarea ochilor şi a părului, imprimate în celula, copilul nenăscut având deja toate organele pe care le va avea şi mai târziu şi nu este o fiinţă simplă, ci una foarte complexă. Dreptul la viaţă nu creşte o dată cu vârsta sau cu mărimea omului. Copilul este o fiinţă umană încă din momentul zămislirii.

În România, sute de femei au fost consiliate în cadrul asociaţiei Pro-Vita şi au avut curajul ca, însărcinate fiind, să rişte respingerea din partea familiei ori a partenerului, şi, cu riscul de a rămâne singure, au lăsat viaţa să crească în ele şi să se nască, respectând dreptul la viaţă al copilului. În acest sens, li s-a prezentat şi un puternic argument. Argumentul de 30 de grame a salvat anul trecut 188 de suflete. Astfel, femeile însărcinate, aflate în cumpănă, au fost informate despre ceea ce se petrece în interiorul lor, acolo unde copilul creşte liniştit şi protejat. Dacă am aşeza o fereastră pe burtica unei femei însărcinate, am vedea chiar acest „argument” prinzând viaţă. Am vedea cum copilaşul are deja, la 11-12 săptămâni, vârsta legală limită până la care se produce avortul, mâini, ochişori, nas, cum se zbate, înghite, se poate răsuci, are amprente, dă cu piciorul, e sensibil la căldură, la atingere, lumină, zgomot, îşi suge degetul şi toate sistemele corpului funcţionează şi are deja înregistrate undele creierului. Femeii i se pune în palmă acea păpuşică mică şi moale de cauciuc, de 30 de grame, şi i se explică toate acestea.

(prelucrare după un articol din „Gândul”)

Lucian Blaga, Bunavestire

LUCIAN BLAGA, BUNĂVESTIRE

În noaptea asta lungă, fără sfârşit,
o femeie umblă subt cerul apropiat.
Ea înţelege mai puţin decât oricine
minunea ce s-a-ntâmplat.
Aude sori cântăreţi, întreabă,
întreabă şi nu înţelege.
În trupul ei stă închis ca într-o temniţă bună
un prunc.
De nouă ori se-nvârte discul lunei
în jurul pruncului.
El rămâne nemişcat şi creşte mirându-se.
......................................
În noua noapte fără sfârşit
ciobanii păzesc naşterea unor semne cereşti.
Mă duc între ei să vestesc:
Tăiaţi-vă mieii pe cruce
în amintirea jertfei ce se va face.
Ridicaţi-vă de lângă foc
în cojoace cu flăcări de lână.
Luaţi făclia ce-am aprins-o
în steaua coborâtă
deasupra ieslelor roase de boi
şi daţi-o mai departe
din mână în mână.
În curând fiul omului va căuta un loc
unde să-şi culce capul,
răzimându-şi-l ca şi voi
de pietre ori de câni adormiţi.
În curând rănile purtate prin văile noastre
s-or vindeca
închizându-se ca florile în întuneric.
În curând picioarele albe
vor umbla peste ape.

din volumul ÎN MAREA TRECERE (1924)

O saptamana plina de bucurii duhovnicesti !

SOBORUL SFÂNTULUI ARHANGHEL GAVRIIL
26 martie




Astăzi să ne veselim de masa îngerească aşezată în cămara inimii prin rugăciunile Arhanghelului celui cu chip de lumină. Astăzi să lepădăm jugul răutăţii cugetelor şi în hora îngerească să ne trimitem gândurile, veselindu-ne de lumina înţelepciunii dumnezeieşti. Astăzi a sosit praznic de veselie îngeresc şi Arhanghelul darului deschide cămările inimilor cu cheia rugăciunii. Astăzi Sfântul Gavriil, cel cu chip prea luminos cu aripile rugăciunilor sale acoperă pe cei ce îl cinstesc cu credinţă şi luând penelul Duhului închipuie în icoana inimii celor credincioşi tainele cele dumnezeieşti. Astăzi ca un înaintemergător pe căile Luminii călăuzeşte gândurile să suie pe treptele laudelor şi să se îndulcească de revărsările cuvintelor dumnezeieşti. Astăzi cel ce este slujitor prea iubit Împăratului tuturor ridică şi porţile minţii noastre ca să intre gândurile dumnezeieşti ale Celui Ce cu arma Crucii a zdrobit porţile iadului şi S-a înălţat la ceruri fiind primit cu săltări de bucurie de slujitorii şi chivernisitorii cămărilor Sale cereşti. Astăzi, aducându-ne aminte de minunile sale lucrate neamului omenesc să înălţăm gând umilit lăudându-l pe cel ce la noi s-a coborât ca un sol spre a ne da mărturie de milostivirea cea fără de margini a Împăratului tuturor. 
Veselia îngerilor, comoara darurilor, glasul bunelor vestiri dumnezeieşti, lucrătorul tainei mântuirii, SFÂNTUL ARHANGHEL GAVRIIL, cel ce cu smerenie s-a apropiat de Cea plină de dar, ne întâmpină pe toţi în cămara rugăciunii, aducându-ne vestea cea bună a mijlocirilor lui la scaunul Treimii.
SFÂNTUL ARHANGHEL GAVRIIL, cel ce ca o rază înaintemergătoare Soarelui dreptăţii s-a coborât pe pământ ca să ne vestească ziua mântuirii, prin cuvântul său strălucind bucurie întregului pământ, cu gândul său îngeresc să lumineze şi inima noastră izgonind noaptea cea împovărătoare a patimilor.
 

 

Cântarea Îngerului Gavriil (de Buna Vestire)

de Traian Dorz

Plecăciune ţie, plecăciune ţie,
Fecioară Marie,
căreia ţi-a dat Domnul Cel Preanalt
haru-I minunat.

Domnul te arată binecuvântată,
Fecioară curată,
nu te teme dar, tu ai mare har:
vei fi-un sfânt altar.

Plecăciune ţie, plecăciune ţie,
Fecioară Marie,
căci prin Cel de Sus, Fiu îţi va fi-adus,
să-L numeşti Iisus.

Sfânta Lui Domnie veşnic o să ţie,
Fecioară Marie...
El va fi chemat Fiu Celui Preanalt,
Domn şi Împărat...

Plecăciune ţie, plecăciune ţie,
Fecioară Marie;
Tatăl va voi, Duhul te-a umbri,
Fiul te-a slăvi.

Plecăciune ţie, plecăciune ţie,
Fecioară Marie,
căci a Celui Sfânt Voie şi Cuvânt
sunt un Legământ.