Viaţa nu înseamnă să supravieţuieşti unei furtuni, ci să ştii să dansezi în ploaie

O intrebare frecventa pare a fi: Ce este dragostea?... ei bine, cea mai frumoasa explicatie am auzit-o cu cativa ani in urma de la o prietena asistenta medicala, pe care m-am gandit sa o impartasesc..

Era o dimineata aglomerata la cabinet cand, in jurul orei 08:30, intra un domn batran cu un deget bandajat. Imi spune imediat ca este foarte grabit caci are o intalnire fixata pentru ora 09:00. L-am invitat sa se aseze stiind ca avea sa mai treaca cel putin o jumatate de ora pana sa apara medicul. Il observ cu cata nerabdare isi priveste ceasul la fiecare minut care trece.

Intre timp ma gandesc ca n-ar fi rau sa-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi asa de grava.. in asteptarea medicului, ma decid sa-i dezinfectez rana si ma lansez intr-o mica conversatie. Il intreb cat de urgenta este intalnirea pe care o are si daca nu prefera sa astepte sosirea medicului pentru tratarea ranii. Imi raspunde ca trebuie sa mearga neaparat la casa de batrani, asa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu sotia.

Politicoasa, il intreb de sanatatea sotiei. Senin, batranul domn imi povesteste ca sotia, bolnava de Alzheimer, sta la casa de batrani de mai bine de 7 ani. Gandindu-ma ca intr-un moment de luciditate sotia putea fi agitata de intarzierea lui, ma grabesc sa-i tratez rana dar batranul imi explica ca ea nu-si mai aduce aminte de 5 ani cine este el... Si-atunci il intreb mirata: Si dvs. va duceti zilnic ca sa luati micul dejun impreuna? Cu un suras dulce si o mangaiere pe mana, imi raspunde: E-adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu stiu bine cine este ea.

Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma uitam la batranul care se indeparta cu pasi grabiti. Mi-am inghitit lacrimile spunandu-mi in sinea mea: Asta este dragostea, asta este ceea ce imi doresc de la viata!... Caci, in fond, asa este dragostea adevarata ?! nu neaparat fizica si nici romantica in mod ideal. Sa iubesti inseamna sa accepti ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi si ceea ce inca nu s-a intamplat. Persoanele fericite si implinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care stiu sa faca ce-i mai bun din tot ceea ce au.

Viata nu inseamna sa supravietuiesti unei furtuni ci sa stii sa dansezi in ploaie !

Bucuriile şi greutăţile copiilor

Copiii mici

- Parinte, am observat ca pruncii zâmbesc în tim­pul Sfintei Liturghii.

- Asta nu o fac numai în timpul Sfintei Liturghii. Pruncii sunt într-o permanenta legatura cu Dumnezeu, deoarece nu au griji. Ce a spus Hristos despre ei? „Ingerii lor în ceruri pururea vad fata Tatalui Meu, Care este în ceruri”‘. Copiii mici au comuniune cu Dum­nezeu si cu îngerul lor pazitor, care este mereu lânga ei.

In somnul lor uneori râd, alteori plâng, pentru ca vad diferite lucruri. Deseori îl vad pe îngerul lor pazitor, care îi mângâie, îi prinde de mânute, iar acestia râd, alteori vad pe diavolul sub diferite chipuri urâte si plâng.

- Dar de ce se apropie diavolul de prunci?

- Aceasta îi ajuta sa caute protectia mamei. Caci de nu ar exista aceasta frica, pruncii nu ar simti nevoia sa alerge în bratele mamei lor. Pe toate le îngaduie Dum­nezeu pentru binele nostru.

- Cele pe care copiii le vad atunci când sunt mici, le mai tin minte când cresc mari?

- Nu, le uita. Daca ar tine minte copilul de câte ori l-a vazut pe îngerul sau pazitor, ar cadea în mândrie. De aceea, le uita atunci când creste mare. Dumnezeu în toate lucreaza cu întelepciune.

- Pruncii vad aceste lucruri dupa botez sau înainte?

- Desigur ca dupa botez.

- Parinte, un copil nebotezat se poate închina la Sfintele Moaste?

- De ce sa nu poata? El poate fi chiar si binecu­vântat cu Sfintele Moaste. Astazi am vazut un copil ca un îngeras. “Unde îti sunt aripioarele?” l-am întrebat, dar nu a stiut ce sa-mi raspunda. La Coliba, atunci când vine primavara si înfloresc copacii, pun bom­boane pe ramurile arbustilor de lânga gardul chiliei, si le spun copiilor care vin la mine: “Mergeti si luati bom­boane din copaci, pentru ca de va ploua, se vor topi”. Unii copii mai inteligenti îsi dau seama ca le-am pus eu si râd, altii cred ca le-am plantat, iar altii stau pe gân­duri. Copiii mici au nevoie si de putina însorire.

- Dar puneti multe bomboane, Parinte?

- Da, de ce nu? Dulciurile cele bune nu le dau celor mari, ci le tin pentru copiii de la Atoniada . Pentru cei mari am numai rahat. Iata, aseara am plantat aici niste bomboane si ciocolata, iar astazi au rasarit. Le-ati vazut? Timpul a fost bun, pamântul afânat, pentru ca a fost sapat bine, si îndata au rasarit. Sa vedeti ce gradina de flori o sa va fac! Nu va mai trebui sa cumparam bomboane si ciocolata pentru copii. Ce? Nu putem avea si noi productia noastra? 

- Parinte, câtiva închinatori au vazut ciocolatele pe care le-ati pus în pamânt, pentru ca se vedea ambala­jul lor iesit în afara, si s-au mirat, spunând: “Un copil mic trebuie sa le fi pus acolo”.

- Nu le-ai spus ca le-a pus un copil mare?

Îngerul pazitor ocroteste copiii

- Parinte, de ce Dumnezeu îi da fiecarui om câte un înger pazitor, de vreme ce El Insusi ne poate ocroti?

- Faptul ca Dumnezeu rânduieste fiecaruia înger pazitor arata grija deosebita a lui Dumnezeu pentru faptura Sa, si trebuie sa-I fim recunoscatori pentru aceasta. Îngerii ocrotesc în mod deosebit pe copiii cei mici si înca cu câta grija îi pazesc! Odata doi copii se jucau pe un drum. Unul dintre ei a luat o piatra în mâna si a vrut sa-l loveasca pe celalalt în cap. Acela însa nu vedea ce vrea sa faca prietenul sau. Dar în ulti­ma clipa se vede ca îngerul sau l-a facut sa vada ceva, a sarit într-o parte si piatra nu l-a lovit. Altadata o mama a luat împreuna cu ea la ogor pe pruncul ei. Dupa ce l-a alaptat, l-a pus în leagan, si s-a dus sa lucreze. Dupa putina vreme s-a întors la copil si s-a înspaimântat de cele pe care le-a vazut. Copilul tinea în mâna un sarpe si se uita la el. Ce se întâmplase? Dupa ce l-a alaptat pe copil, ramasese putin lapte în jurul gurii lui. Un sarpe mirosind laptele s-a dus si a început sa-l linga, iar copilul l-a prins cu mânuta sa si nu-i dadea drumul. Vazând mama acestea a început sa strige. Copilul speriindu-se a dat drumul sarpelui si acesta a fugit. Dumnezeu îi pazeste pe copii.

- Parinte, atunci de ce multi copii sufera de boli, etc?

- Dumnezeu stie ce-i foloseste fiecaruia si de aceea îi da cele ce i se potrivesc. Nu-i da omului ceva care sa nu-l foloseasca. Vede, de pilda, ca mai mult ne va folosi daca ne va da vreun cusur, sau vreo neputinta trupeasca, decât daca ne va proteja sa nu ne lovim si astfel sa ramânem cu vreo invaliditate.

Botezul

- Parinte, ce se va întâmpla cu locuitorii din Epirul de Nord atunci când vor muri, deoarece sunt nebotezati?

- Cei mai multi dintre ei au fost botezati cu asa numitul “botez al aerului”. Exista si infirmiere care boteaza pruncii cu acest fel de botez. O infirmiera a botezat un copil într-un lighean cu apa. Se gândea ca acest fel de botez este mai bun decât cel al aerului. Dumnezeu a vazut intentia ei cea buna si a luat în con­siderare cele facute de ea.

Daca ati sti cât de mult har au cei de curând botezati! Odata am cunoscut ca între trei sute cincizeci de persoane se afla o femeie de curând botezata. Când am întrebat cine este acea femeie, mi-au raspuns ca este o turcoaica care abia se botezase. Fata ei stralucea. Pe lânga ea ceilalti semanau cu niste barbari.

- Parinte, este corect ca la botez pruncilor sa se dea doua nume?

- Daca din aceasta pricina ajung sa se certe si chiar sa se desparta, sa le dea si trei nume. Cu toate ca numele frumoase de sfinti, oamenii de astazi le-au facut… Viky, Bebe, Mimi….

- Parinte, o mama si-a pierdut copilul în luna a cincea si acum este mâhnita, deoarece copilul s-a nascut mort si nici macar botezul aerului nu i-au putut face.

- Daca nu a fost vinovata ea, atunci sa aiba încredere în mila lui Dumnezeu, caci El are socoteala Lui cu toti acesti copilasi.

- Parinte, mama mea mi-a spus ca fratiorul meu a murit la câteva ore dupa ce s-a nascut si nu a apucat sa-l boteze. I-am spus sa-l întrebe pe duhovnicul ei despre aceasta.

- Daca a vrut sa-l boteze, dar nu a apucat, are circumstante atenuante. Vezi altele fac avorturi si îsi omoara copiii si nu le pasa. Noi nu stim judecatile lui Dumnezeu. Ar fi fost un pacat greu daca din nepasare nu l-ar fi botezat pe copil si ar fi murit astfel. Tu ai pri­vit problema aceasta prin prisma ratiunii. Iar aceasta este teologia rationalismului.

Odata am spus unor crestini despre un copil din Epirul de Nord, care a fost botezat de trei ori. Odata bunica, altadata bunicul si a treia oara mama copilului, dar fiecare în ascuns de ceilalti. Atunci sare unul si spune: “Aceasta este anti-canonic”. “Mai crestine, dar oare acest copil a fost botezat canonic de trei ori? Nu, ci acest copil a fost binecuvântat de trei ori”.

- Parinte, Dumnezeu iconomiseste ca oamenii sa vada în somn pe rudele lor adormite si sa vorbeasca cu ele, pentru a se întari în credinta si în pocainta?

- Da. Dar oare nu v-am povestit acea întâmplare? Un monah din Sfântul Munte era dintr-un sat care se afla pe teritoriul bulgar, în care erau multi oameni nebotezati. Acela mi-a spus ca atunci când era înca mirean l-a vazut în somn pe nepotelul sau, care murise cu putin timp mai înainte si care se afla acum în afara unei gradini frumoase si plângea. In gradina se aflau multi copilasi care se jucau bucurosi. “De ce nu mergi si tu înauntru?”, l-a întrebat. “Cum sa intru de vreme ce sunt nebotezat?” a raspuns el. Dupa acest vis, acela a mers de îndata si s-a botezat, dupa care i-a povestit preotului cele pe care le-a vazut în somn. Astfel a rân­duit Dumnezeu ca sa înteleaga si ceilalti cât de mare este vrednicia Botezului. Dupa aceea, toti din acel sat au început sa-si boteze copiii.

- Parinte, exista parinti care au numai cununia civila si vor sa-si boteze copiii. Este îngaduit aceasta?

- De ce sa nu fie îngaduit? De altfel cu ce sunt vinovati sarmanii copilasi? Faptul ca acesti parinti vor sa-si boteze copiii arata ca mai au ceva bun înlauntrul lor, nu sunt cu totul nepasatori. Se vede ca undeva au încurcat treburile. Daca vrea cineva sa-i ajute pe unii ca acestia, mai întâi trebuie sa vada pentru care motiv nu au facut cununia religioasa si dupa aceea de ce vor sa-si boteze copiii.

- Parinte, o monahie care a botezat un copil atunci când era în lume, în afara de rugaciunea pe care o face pentru el, trebuie sa-i trimita si daruri, asa cum se obisnuieste?

- Acum, ca s-a facut monahie, este slobozita de ast­fel de lucruri. Daca vor parintii monahiei sa-i trimita daruri, o pot face. Monahul va ajuta numai cu rugaciunea.

- Adica numai daca parintii se vor hotarî singuri sa faca aceasta?

- Da, sa nu-i oblige monahia. Sa faca rugaciune pentru ca Dumnezeu sa-i lumineze. In orice caz nasul are o mare raspundere. Odata parintii mei au fagaduit unei familii cunoscute ca cineva din familia noastra le va boteza un copil de al lor. Atunci când a sosit vre­mea botezului, toti ai casei noastre lipseau si mi-au spus sa-l botez eu. Pe atunci aveam doar saisprezece ani si nu voiam sa-l botez, pentru ca îmi dadeam seama de raspunderea pe care o luam asupra mea. Ma aflam într-o situatie dificila. În cele din urma m-am rugat: “Dumnezeul meu, daca acesta va deveni un om bun ia de la mine toti anii si da-i lui, iar daca va deveni rau, ia-l acum când este îngeras”. Si astfel l-am botezat si l-am numit Pavel. Dar dupa o saptamâna a murit. Si astfel acum se afla în cer în siguranta.

Copiii orfani

- Parinte, daca tatal unor copii a murit, este bine pentru ei sa-l vada mort?

- Este mai bine sa nu-l vada. Vezi, daca unui om mare încerci sa-i spui cu grija despre moartea vreunui apropiat de al sau, cu cât mai mult copiilor.

- Dar pâna la ce vârsta sa le ascundem aceasta?

- Depinde si de ce fel de copil este.

- La mormântul lui îi putem duce?

- Da, la mormânt îi pot duce si le pot spune: “Tatal vostru a plecat de aici în cer. Daca sunteti cuminti, va veni din cer sa va vada”. Mi-aduc aminte ca atunci când a murit bunica mea, parintii mei m-au dus la casa unor cunoscuti ca sa nu vad înmormântarea si sa nu aflu ca a murit. Imi gaseau tot felul de jocuri ca sa ma distrez. Eu râdeam, iar aceia plângeau. Când m-am întors acasa întrebam: “Unde este bunica?”. “O sa vina”, îmi raspundeau. Eu o asteptam pe bunica, dar dupa câtva timp am aflat ca murise. Nu-i ajuta pe copii sa vada moarte pe persoanele lor iubite.

- Parinte, copiii mici sunt mult mai îndurerati atunci când le moare mama.

- Da, copiii sufera mai mult atunci când sunt lipsiti de mama, decât atunci când le lipseste tatal. Rar se întâmpla ca dupa moartea mamei, tatal copiilor sa le fie ca o mama. Insa acesti copii se vor mângâia în Rai. Acolo vor primi multe bucurii pentru mâhnirea suferita aici. Un copil orfan va intra în Rai cu mai putine “unitati” precum si cei de acelasi neam din strainatate intra în facultate fara examene, pentru ca sunt închisi într-o anumita lege. Adica pe copiii orfani îi cuprinde legea lui Dumnezeu si vor intra în Rai cu mai putina osteneala, în timp ce ceilalti trebuie sa se osteneasca mult. Eu îi fericesc pe copiii care au fost lipsiti de dragostea parintilor lor, pentru ca au izbutit sa-L faca pe Dumnezeu Tata al lor înca din aceasta viata si în acelasi timp si-au depus în Casa de Economii a lui Dumnezeu dragostea parintilor lor de care au fost lipsiti si care se mareste prin adaugare de dobânda.

Dar si în aceasta viata Bunul Dumnezeu îi va ajuta pe acesti copii, pentru ca din clipa în care îi ia pe parintii lor El este, într-un anumit fel, obligat sa-i ocroteasca. Ce spune proorocul David? “Pe orfan si pe vaduva va sprijini”. Fireste, Dumnezeu îi iubeste mai mult si are mai multa grija de ei. Iar acestor copii Dum­nezeu le da mai multe drepturi în aceasta viata decât altora. Daca orfanul întoarce butonul spre bunatate, sporeste foarte mult. Iar daca va spune: “Eu am fost chinuit, lasa acum sa-i chinuiesc si eu pe altii”, se va distruge.

- Parinte, faptul de a fi orfan are urmari neplacute pentru toata viata omului?

- Ce sunt cuvintele acestea pe care le spui? Se poate ca orfanii sa fie putin mai sfiosi, mai retrasi – nu au acea bucurie si vioiciune pe care o au copiii care se hranesc din belsug cu afectiunea parinteasca – însa aceasta sfiala este ca o frâna care îi ajuta în aceasta viata, dar în acelasi timp învistiereste si în cealalta. Si crezi, oare, ca Dumnezeu nu vede aceasta sfiala a lor si nu-i va capatui mai târziu? De aceea mai ales pe orfanul de mama trebuie sa-l îmbratisam cu durere si cu dragoste fierbinte, pentru a se încalzi si a prinde mai întâi curaj, dupa care sa-si deschida inima. Iar atunci când are marime de suflet, trebuie sa-i frânam bine marele lui entuziasm, ca nu cumva sa patimeasca ceva în încercarea lui de a-si manifesta marea sa recunostinta.

Sfântul Arsenie Capadocianul a crescut orfan si de mama si de tata. Daca nu ar fi înfruntat aceasta duhovniceste, cu marime de suflet, ar fi tre­buit sa fi fost un om chinuit, cu probleme psihologice. Dar ai vazut ce barbatie a avut si ce nevointe a facut? Si ceea ce ma impresioneaza si acum este faptul ca si oasele lui erau ca bumbacul, ca buretele. La dezgroparea sa, atunci când au scos moastele lui, coastele si vertebrele se sfarâmau atunci când le zgâriam putin. Numai doua vertebre, bazinul si gamba piciorului erau oarecum mai tari. Cum a putut face atâtea calatorii pe jos, fiind atât de bolnavicios? Pasea de parca plutea. Aici poate vedea cineva puterea suprafireasca pe care i-a dat-o Dumnezeu. Daca Hristos a facut lucruri atât de mari, oare de cresterea orfanilor nu va putea purta grija?

Îngradirea copiilor este necesara pâna la maturizarea lor

Copiii trebuie sa simta sfaturile ca pe o mare nece­sitate, mai ales în vârsta critica a adolescentei, pentru a nu aluneca pe povârnisul cel dulce al placerilor lumesti care umplu sufletul de neliniste si îl departeaza de Dumnezeu pentru vesnicie. Trebuie sa intre în noima ascultarii. Sa înteleaga ca în ascultarea fata de parinti se ascunde interesul lor propriu si astfel sa asculte cu bucurie si sa se miste liber în spatiul duhovnicesc.

Vedeti cum îngradim libertatea copilului mic? Embrionul este îngradit noua luni în pântecele maicii lui. Pe noul-nascut îl baga în leagan. Apoi, dupa cinci-sase luni îi pun si gardut. Când creste mai mare nu este lasat singur afara, ca sa nu se loveasca sau sa cada de pe vreo scara. Caci de va fi lasat liber, va cadea si va muri.

Toate acestea sunt absolut necesare pentru a creste copilul în siguranta. Se pare ca îl lipsesc de libertate, dar fara aceste masuri ar fi fost în primejdie sa moara din prima clipa. Copiii însa nu înteleg, nici atunci când sunt mici ca au nevoie de îngradire, dar nici atunci când cresc mai mari ca au nevoie de altfel de îngradire, si pentru aceasta cer libertate. Dar ce fel de libertate poate fi aceasta? Libertate pentru a se schilodi? Însa prin libertatea aceasta ajung la dis­trugere.

Copiii trebuie sa înteleaga ca pâna la ter­minarea studiilor lor, pâna atunci când îsi vor lua diplo­ma si pâna când se vor maturiza si vor ajunge oameni în toata firea, au trebuinta de o oarecare îngradire. Pentru ca de se vor schilodi chiar si numai o singura data, se vor distruge. Trebuie sa simta îngradirea ca pe o nevoie, ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu, si astfel sa fie recunoscatori parintilor lor pentru aceasta. Sa înteleaga ca ceea ce fac parintii o fac din dragoste, nici un tata sau vreo mama nu si-au îngradit vreodata copilul din rautate, chiar daca s-a purtat cu ei cu bar­barie. Si desi parintii îi constrâng putin mai mult pe copii, totusi în aceasta se ascunde multa lor dragoste. Si o fac cu intentie buna, ca ei sa fie atenti si sa nu fie expusi la primejdii. Se poate ca un gradinar pentru mai multa siguranta sa lege cu sârma copacelul pe care îl planteaza si astfel sa se raneasca putin, dar Bunul Dumnezeu, vazând ca se raneste coaja copacelului, îi închide rana în scurta vreme. Si daca Dumnezeu închide rana copacelului, cu atât mai mult se va îngri­ji de faptura Sa. Adica daca parintii l-au strâns pe copil putin mai mult si s-a ranit putin, oare nu-l va vindeca Dumnezeu?

Iar copiii trebuie sa discute cu parintii lor si sa le spuna gândurile. Asa cum monahul în manastire are pe staretul sau, caruia îi spune gândurile sale si astfel se usureaza, la fel si copilul trebuie sa aiba o apropiere sufleteasca de parintii lui. În mod normal copilul tre­buie sa se marturiseasca mai întâi mamei si apoi duhovnicului. Deoarece, precum atunci când copilul se loveste la picior parintii merg împreuna cu el la medic si îl întreaba ce trebuie sa faca pentru a se vin­deca piciorul, tot astfel ei trebuie sa stie si ce fel de probleme îl framânta pe copil, pentru a-l ajuta. Daca acesta îsi spune problemele sale sufletesti numai la duhovnic, atunci cum vor putea parintii sa-l ajute, nestiind ce anume îl preocupa?

Dificultatile copiilor în timpul studiilor

Unii copii care sunt ageri la minte au uneori pro­bleme si se chinuiesc. Ei vor sa le aranjeze pe toate cu mintea lor si vor sa faca lucruri mai presus de puterile lor. Au o minte puternica, dar nu stiu sa puna frâna. Fac experiente cu ei însisi, ca si cum ar vrea sa vada cât rezista, si astfel se chinuiesc. Daca se vor smeri, agerimea mintii lor îi va ajuta sa sporeasca. In timp ce copiii care nu au aceasta agerime a mintii nu întâm­pina astfel de probleme, dar nici nu-si fac probleme de constiinta în sensul cel bun.

Multi dintre studenti, desi au învatat bine lectiile, nu se duc sa-si dea examenele pentru ca se tem ca nu vor scrie bine. Si cu toate ca ei ar putea face fata cu usurinta examenelor, îsi creeaza ei însisi, din pricina fricii, o stare de panica. Dar daca ei ar spune cu smere­nie: “Rugati-va pentru mine ca sa merg bine la exa­mene, pentru ca singur nu cred ca o sa reusesc. Dar cu rugaciunile voastre voi încerca”, atunci, prin faptul ca se smeresc, vor primi si harul lui Dumnezeu si ilu­minarea dumnezeiasca. Pe lânga aceasta, înainte de a începe examenele sa se roage Sfântului lor ocrotitor, iar acela îi va ajuta potrivit cu credinta si evlavia pe care o au.

- Parinte, o fata care studiaza în strainatate mi-a scris urmatoarele: “Îmi spune gândul ca niciodata nu voi putea spori duhovniceste”.

- Bine, dar acel suflet tocmai în Europa s-a gândit sa faca acest lucru? Acolo nu a mers sa sporeasca duhovniceste, nici ca sa se închinovieze, ci sa dobândeasca numai cele ce îi sunt necesare pentru profesia ei. Sa încerce sa-si pastreze starea duhovniceasca pe care o are si sa nu caute acolo sporire duhovniceasca. De altfel europenii sunt avansati în stiinte si nu în cele duhovnicesti. Sa nu se sileasca pe sine mai mult decât poate si sa nu le dea prea mare importanta, nu merita ca cineva sa-si lipeasca inima si sa sufere pentru aces­tea. Ci sa considere sederea la studii numai ca pe un serviciu militar. În armata soldatul se osteneste mult, si uneori superiorii lui se poarta cu el foarte aspru, în timp ce acolo, la studii, oamenii se poarta cel putin cu politete, chiar daca aceasta este numai exterioara si fatarnica, rezultata din mentalitatea europeana. Prin urmare era firesc sa întâlneasca astfel de greutati, pen­tru ca si în Grecia întâlnim lucruri asemanatoare, numai ca în Grecia, ca tara ortodoxa cum este, cei care sunt interesati de sporirea lor duhovniceasca pot gasi sprijin duhovnicesc. Cu putina rabdare si atentie vor trece greutatile. De vreme ce se afla acolo, sa foloseasca timpul liber pentru studiu si rugaciune, ca sa se hraneasca si duhovniceste. Straduinta pe care o va depune pentru studiile ei o va absorbi si o va ajuta sa se înstraineze de orice gând rau sau ispita tinereasca”.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Viata de familie

Căsătorie şi cruce - Nunta este o mare întinsă care nu ştii ce-ţi scoate în cale...

Viaţa nu este benchetuială, aşa cum cred unii care ajung la nuntă şi apoi cad din cer pe pământ. Nunta este o mare întinsă care nu ştii ce-ţi scoate în cale. Te căsătoreşti cu persoana ce-ai ales-o cu frică şi cutremur, cu multă luare-aminte şi după un an, doi ani, cinci ani îţi dai seama că şi-a bătut joc de tine. Este o concepţie greşită să credem că nunta este calea în care trebuie să căutăm fericirea noastră, refuzul Crucii.

Bucurie în căsătorie este atunci când bărbatul şi femeia pun împreună umărul şi înaintează spre urcuşurile vieţii. „Nu aţi suferit? Nu aţi iubit”, spune un poet. Numai cel ce suferă poate iubi cu adevărat. De aceea suferinţa constituie element de bază în căsătorie. „Nunta – spune un filosof şi poet antic – este o lume înfrumuseţată de nădejde şi călită de necazuri”. După cum în foc se căleşte oţelul, tot aşa şi omul se oţeleşte în căsătorie, în focul greutăţilor vieţii. Când priveşti nunta din afară, toate îţi par miere şi lapte, toate îţi surâd. Când te apropii însă, ai să vezi câte clipe grele ascunde.

„Nu este bine să fie omul singur”, zice Dumnezeu. De aceea i-a pus alături un tovarăş, un ajutor pentru toate împrejurările vieţii, mai cu seamă pentru luptele credinţei, căci pentru a-ţi putea ţine credinţa, trebuie să suferi mult. Dumnezeu trimite Harul Său tuturor, însă numai atunci când suntem noi dispuşi să răbdăm şi să suferim. Unii îndată ce dau de greu, dau bir cu fugiţii. Uită şi de Dumnezeu şi de Biserică. Dar credinţa, Dumnezeu, Biserica nu sunt cămaşă pe care o lepădăm îndată ce ne-au cuprins sudorile.

Prin urmare, nunta este o călătorie întretăiată de necazuri şi bucurii. Când necazurile îţi par grele, adu-ţi aminte că Dumnezeu este cu tine. El va ridica crucea ta. El te va încununa.

Arhimandritul Emilian Simonopetritul

Cum suntem noi, aşa sunt şi copii noştri! Să ne ajutăm copii să-L cunoască pe Dumnezeu cel Viu...

Să începem cu câteva istorioare din viaţă.

…Preotul iese cu Sfântul Potir. De el se apropie două femei  – mama şi bunica  – şi abea de-l pot aduce în faţa lui pe un copilaş, ce se împotriveşte din toate puterile. El se zbate şi strigă: «nu vreau!!!», încercând să să scape din mânile lor.  Ca răspuns, mama depune şi mai mult efort.

Iar bunica, fixându-i capul, îl convinge «Să vezi ce delicios e, acuş nenea îţi va da o bombonică». Preotul cu mare efort, dând dovadă de o abilitate extraordinară, până la urmă reuşeşte să ajungă cu linguriţa în gura copilului. Feţele mamei şi bunicii exprimă bucurie: l-am împărtăşit! Iar copilul continuă să strige şi să se zbată…

… Iată şi nişte copii mai mari. O priveghere de noapte într-o biserică mare. Mamele se roagă, copii adunaţi grămăjoră se zbenghuie prin biserică. Câteodată gălăgia pe care o fac acoperă cântarea stranei. Încercările slujitorilor bisericii de a-i linişti nu prea au efect. Pe o secundă copilul, căruia i se face observaţie, se opreşte şi din nou revine la prietenii săi.

…Un copil şi mai mare. E duminică. Mama îi trezeşte pe Ionuţ : «Scoală fecioraşule, e timpul să mergem la Utrenie, apoi mai ai şi şcoala de duminică». Ionuţ, abea deschizând ochii: «Mamă, se poate să nu merg. Atât de mult am obosit săptămâna acesta la şcoală …». Privirea mamei devine aspră : «Ion! Chiar acum scoală-te! Cum să nu mergi la Liturghie! Şi dacă ai uitat la şcoala de duminică, astăzi veţi fi întrebaţi!» Bietul copil numai că nu plânge… dar nu se poate de făcut nimic. Puţin mai târziu Ionuţ se îndreaptă, alături de mama sa, către biserică.  «Doamne, pentru ce!..» — gânduri deloc copilăreşti îi tulbură sufletul. Iată şi Biserica. Mărturisirea. Mama îi dă o scrisorică cu inscripţia «păcatele lui Ion» şi îl petrece în direcţia analogului. Ionuţ îi întinde hârtia preotului, care o trece cu privirea şi punându-i pe capul băiatului epitrahilul îi citeşte rugăciunea de dezlegare. În timpul Liturghei Ionuţ dormitează, lipindu-se de perete. La şcoala de duminică băiatul primeşte un doi, neputând să răspundă, cum în Hristos sau unit firea dumnezeiască şi cea umană. Seara mama îl ceartă pentru doiul primit … dar încă mai are de pregătit temele, la matematică va avea un test.  «Se vor termina oare acestea cândva?» — meditează el …

…Dar în sfârşit toate se termină. Copiii cresc şi devin tinere şi tineri. O mamă se plânge alteia: «De parcă mi-a scimbat cineva băiatul. Nimic nu înţeleg. Era mai micuţ - un copil atât de cuminte: şi rugăciuni citea şi la biserică mergea… dar acum –fumează, uneori nici acasă nu doarme, înjură, şi îţi închipui, vorbeşte urât chiar şi de cele sfinte. Numai încerc să-i spun ceva dar el îmi răspunde : «Mamă, m-ai plictisit cu Biserica ta! Nu-i mai calc în viaţă pragul!» Ochii mamei sunt plini de lacrimi.

Imagini cunoscute, nu-i aşa ?

Totuşi care sunt cauzele acestora? Doar o facem numai cu intenţii bune...din toate puterile încercăm să-i ţinem lângă Biserică, iar ei crescând o neagă...De ce oare eforturile noastre aduc la rezultatul opus celui dorit?  Să încercăm să vedem care sunt greşelile noastre.

În educarea bisericească a copiilor sunt două greşeli de bază.

Primă  – înlocuirea dezvoltării religioase interioare cu una exterioară.  A doua, să laşi toată educarea religoasă a copiilor, pe seama bisericii, fără a o face în familie.

Da, Hristos a spus: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. (Matei19, 14). Dar ce înseamnă aceste cuvinte a lui Hristos? Doar nu înseamnă doar neîmpotrivirea la participarea copiilor la Liturghie. Aici ar trebui de spus că mulţi creştini ortodocşi consideră că esenţa veţii religioase e doar în Biseică şi e nemijlocit legată de participarea la Sfânta Liturghie. Aşa era în Vechiul Testament , pe pâmânt exista un Templu şi de datoria membrilor săi, era să vină la el în fiecare an. Noul Testament ne îndeamnă la ceva diferit.

Va veni timpul când nu pe acest munte, şi nu la Ierusalim vă veţi închina Tatălui... adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. (Ioan, 4, 21-24).

Desigur că rugăciunea comună în Biserică este foarte importantă pentru viaţa bisericească, dar ea nu este totul de ce are nevoie un creştin,  este un element al ei: important dar nu şi unic.  Cel mai important se întâmplă în inima omului – închinarea lui Dumnezeu în duh şi adevăr. Pentru aceasta şi trebuie creştinul să dobândească Duhul Sfânt şi să trăiască în Sfântul Duh,  acesta este scopul vieţii duhovniceşti; iar toate cele exterioare sunt doar mijloace în această cale. Aceasta este ierarhia valorilor creştine; şi dacă ea se modifică şi participarea la Liturghie devine din mijloc, scopul de bază, atunci pierdem esenţa credinţei şi nu mai aducem roadă.

Nu poate toată viaţa noastră religioasă să se reducă la «mersul la biserică»; cu atât nu este posibil de procedat în aşa mod cu copiii. Mulţi părinţi sunt convinşi că copiii lor îl pot cunoaşte pe Dumnezeu doar în Biserică.  Deşi de fapt lucrurile sunt nu chiar aşa. Percepţia religioasă a copiilor se deosebeşte esenţial de de cea a unui matur.  Nu întâmplător a zis Domnul : de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Matei 18, 3). Desigur că această poruncă nu-i îndeamnă pe cei maturi să devie mai «primitivi». Apostolul Pavel spune: nu fiţi copii cu mintea: la rău fiţi copii, iar după minte maturi. Aceasta înseamnă să fim asemenea în realaţia cu Dumnezeu.

Copiii sunt în stare să-L perceapă şi simtă pe Dumnezeu cel Viu pretutindeni – în lumea înconjurătoare,  în bucuria şi fericirea lor de copii. Dar cel mai bine copiii îl percep pe Dumnezeu în atmosfera de dragoste şi pace ce-i înconjoară.  Şi iată aici e problema. O astfel de atmosferă trebuie să domine în familie, mama şi tatăl trebuie să se iubească unul pe altul şi să-şi iubească copii, în familie trebuie să existe pace şi bună înţelegere, ca să ajute copilul la perceperea Lui Dumnezeu şi a viaţii duhovniceşti. Şi aceasta nu se face deloc prin discuţii în limba „păsărească” (gen : uite, Dumnezeu te va pedepsi), dar neapărat prin propria trăire şi exemplu.  Dacă pentru mamă şi tată Hristos nu este ceva exterior – nu o obligaţie, nu datoria de a merge la Biserică, dar cel mai de preţ lucru, baza existenţii sale, atunci şi copiii îl vor primi pe Hristos ca pe Izvorul păcii, bănătăţii şi dragostei, care predomină în familie.

Dar aşa familii sunt o raritate, cel mai des de întâlnim certuri, egosim şi necedare nici în cele mai neînsemnate lucruri, şi cel mai grav – că credinţa pe care o mărturisim nu are nici o tangenţă în viaţa pe care o ducem. Adesea părinţii îşi dau seama prea bine de starea lucrurilor, dar nu ai nici puteri şi nici dorinţă de a schimba ceva. De aici îşi ia rădăcinele dorinţa de a pune toată responsabilitatea pentru educarea religioasă a copiilor pe seama bisericii. Deoarce şi privită este ca ceva formal şi aproape magic, şi îmbisericirea copiilor are loc pe căi doar exterioare – participarea la Liturghie şi neapărat orele de la şcoala bisericească.

Nimeni nu pune la îndoială şi importanţa acestora, doar aş vrea să înţelegeţi că toate trebuie să aibă locul şi rostul lor. Începutul vieţii bisericeşti este familia şi schimbarea atmosferei din familie, în care Dumnezeu nu este doar o doctrină, şi slujirea căruia ne ia timpul liber şi toate forţele, dar un Dumnezeu Viu, Acela, care este centrul existenţei familiei.  Nici o impunere forţată a laturilor exterioare bisericeşti nu va aduce la aceasta, dar numai munca spirituală a întregii familii, orientată nu spre urmarea unor norme, dar la formarea familiei- micii Biserici ai lui Hristos.

E neapărat de ţinut cont şi de particularităţile psihologice ale copiilor. Majoritatea creştinulor ortodocşi de azi nu au avut singuri o copilărie în şi cu Biserică, au revenit la credinţă fiind deja maturi – prin lectura cărţilor, pelerinaje şi participarea la Liturghii. Şi de atât şi încearcă pe copii să-i aducă la credinţă de parcă aceştea ar fi nişte copii maturi.

Dar este o greşeală foarte mare. Copii percep lumea altfel. Stihia lor e jocul, mişcarea şi perceperea directă a lumii, inclusiv şi celei duhovniceşti. Copiilor le este greu să se concentreze pentru mult timp, sau să stea nemişcaţi câteva ore. De atât şi faţă de partciparea la Liturghie au o altă atârnare.  5-10 minute ei stau liniştiţi, fiind captivaţi de frumuseţea bisericii, iar apoi încep să se distreze. Mulţi maturi nu înţeleg ce se întâmplă de fapt în Biserică, iar copii cu atât mai mult. Ei nu pot percepe cele petrecute la Liturghie intelectual, iar pentru perceperea directă au nevoie de nu prea mult timp.

Aceleaşi lucruri se referă şi la rugăciune, inclusv cea de acasă.  Mulţi părinţi îşi forţează copii să înveţe numeroase rugăciuni pe de rost, şi iată copii îngenunchează în faţa icoanei bolborosind ceva, iar mama stă alături şi-l asculă, îndreptându-l chiar şi la covintele rostite.  Deşi copiii ştiu şi iubesc rugăciunea, doar că la ei, ea ocupă doar câteva minute, mai mult ei nu se pot concentra.  Şi trebuie învăţaţi copii, ca în aceste minute anume, să se roage, adică să-şi deschidă inima lor curată lui Dumnezeu, dar nu să repete mecanic nişte texte memorate din obligaţie.

Deci cum să-i aducem cu adevărat pe copii la credinţă?

În primul rând lăsaţi copii să rămână copii. Nici întrun caz nu se poate să-i transformăm în călugări şi călugăriţe. Lăsaţi-i să alerge şi să se joace (desigur că nu în Biserică), să înveţe şi să cunoască lumea înconjurătoare. În al doilea rând, trebuie să stabilim şi locul laturilor bisericeşti în viaţa lor – nicidecum nu mai mult decât le stă în putere, iar toată atenţia să o acordăm educării în copii a sentimentului prezenţii lui Dumnezeu cel viu. În aşa fel ca Biserica să fie pentru ei o sărbătoare, dar nu doar o obligativitate.

Mitropolitul Antonie de Suroj relata, că mergând la o priveghere de noapte, a intrat după un cunoscut al său şi a observat că copiii, rămân acasă.  Vladâca şi-a întrebat prietenul, de ce nu a luat şi copii cu el. Acela i-a răspuns: «S-au comportat foarte urât săptămâna aceasta şi nu merită să meargă la Biserică».  Copiii trebuie învăţaţi să primească participarea la slujbile bisericeşti drept cadou şi sărbătoare. Anume acesta va fi cu adevărat o experienţă, ce va aduce roade.  Iar la noi lucrurile stau total diferit.  Copilul : nu vreau să mă împărtăşesc! Mama : nu, o vei face-o! –şi cu sila îl impune să se apropie de Sfântul Potir. Ca rezul de multe ori şi se întâmplă că copii crescând, nu mai pot fi impuşi să facă ceea, ce nu-şi doresc şi ceea spre ce au fost impuşi doar cu forţa.

O dată l-am întrebat pe un băieţel de 10 ani dintr-o famile pentru care viaţa bisericească este una indespensabilă: dar tu cum îl percepi pe Hristos? Simţi că el este alături de tine. Îi simţi dragostea, de parcă El ar fi cel mai bun Prieten al tău? Băiatul a strâns din umeri nedumerit , neînţelegând despre ce l-am întrebat.

E foarte important când toată familia trăieşte această viaţă bisericească.  Am dorit să ne împărtăşim, ne pregătim cu toţii. Dar nu aşa de parcă Împărtaşania ar fi o procedură de rutină, de genul unei vizite la medic. Atunci când părinţii sunt reci faţă de ceea ce se întâmplă cu adevărat la Taina Împărtăşaniei şi copilul va simţi la fel.

Pentru educarea armonioasă a copiilor e necesară şi o educare culturală şi o adaptare socială a lor. Există o părere pseudoduhovnicească, că copiii trebuie educaţi doar sub aspect bisericesc, ca să fie îngrădiţi de acţiunea distrugătoare a lumii din jur. În parametrii acestei educaţii, cultura laică este considerată de prisos şi chiar dăunătoare. Că uite ele te-ar abate de la rugăciune şi de la viaţa spirituală. Ca urmare, copiilor li se interzice să comunice cu camarazii lor, care nu merg la Biserică (îi vor ademeni la desfrâu), nu le permit accesarea calculatorului («îi va transforma în nişte zombi»), ş.a. Dar ca rezultat, copii nu cresc adaptaţi pentru viaţa înconjurătoare, doar cum nu ai face, din lumea înconjurătoare nu poţi dispărea. Şi cel mai trist, că neputând să se adapteze şi să-şi găsească locul lor în societate învinuiesc de toate Biserica, care nu ne învaţă nici într-un caz asemenea.  Apostolul Pavel ne spune: toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine (1 Tesaloniceni 5, 21); toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. (1 Corinteni 6, 12).

De la influenţa negătivă a lumii acesteia nu putem fugi , dar îi putem rezista. Şi pentru ai putea rezista trebuie să ne înarmăm copii şi duhovniceşte şi intelectual-cultural. Să le dezvoltăm copiilor un gust estetic, să le arătăm frumeseţea muzicii clasice, a literaturii, să le dezvoltăm talentele pe care le au. Ca întâlnindu-se cu ceea, ce ne prezintă societatea de astăzi, să fie înarmaţi şi cu un antidot împotriva ei.

Dar şi aici toate au la bază familia. Dacă în familie se ascultă doar posturile de radiou comerciale, iar lectura preferată e presa galbenă, la televizor se preferată doar emisunle de shou, sau din contra se citeşte şi se priveşte doar totul ce e «ortodox», de unde copilul va asimila educaţia culturală. E asemănător şi cu viaţa socială.

Trebuie pregătiţi copii să locuiască în lumea necreştină în aşa fel, ca ei să fie sarea pământului (Matei 5, 13), adică ca ei să crească oneşti, curajoşi, să fie într-un pas cu tehnologiile lumii, să fie dezvoltaţi multilateral, ca să poată respinge răul şi păcatul pe toate căile vieţii, încât lumea să vadă faptele lor cele bune şi să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri (Matei 5, 16).

Deci cum ar trebui să ne educăm copiii? În primul rând trebuie să-I iubim, să găsim mereu timp pentru ei, chiar dacă nu-l avem.  În toate să fim un exemplu demn de urmat pentru ei.  Să învăţăm împreună cu ei să fim creştini în tot şi în toate. Să nu acceptăm creştinismul ca ceva îngust, dar aşa cum este el de fapt, adica cel ce cuprinde toate aspectele existenţei noastre.  În sfârşit, să ne stimăm şi respectăm copiii, să avem încredere în ei. Totodată păstrând în familie atmosfera de dragoste şi pace. Dacă copii noştri vor fi „îmbisericiţi” doar prin laturile exterioare, iar vor fi lipsiţi de dragoste şi mereu forţaţi la ceva, ei vor creşte şi prea probabil că vor spune că Biserica este doar ipocrizie şi făţărnicie şi nu vor putea deveni creştini adevăraţi.

Şi desigur e necesar să conştientizăm răspunderea personală de copiii noştri. Începutul educaţiei lor trebuie să fim noi. Cum suntem noi, aşa sunt şi copiii noştri. Să ne scimbăm noi, să aducem dragoste şi pace în familie, dar nu să lăsam toate pe seama formelor bisericeşti exterioare, în speranţa că va acţiona asupra lor Duhul Sfânt în mod automat. Biserica – nu e o magie.  În ea nu acţionează nimic automat, toate se obţin în dependenţă de eforturile fiecăruia, şi mai ales atunci când merge vorba de educaţie.

Şi ca încheiere o ultimă istorioară. Nişte cunoscuţi au venit la mine cu băiatul lor de 15 ani, cu rugămintea să disut cu el şi poate cumva „să-l îndrept pe calea cea dreaptă”. Am reuşit să găsesc limbă comună cu el (probabil a simţit că nu sunt de partea părinţilor). L-am întrebat: de ce nu mai urmezi şi tu viaţa alături de învăţăturile şi îndemnurile Bisericii?

El mi-a răspuns: vreau să trăiesc o viaţă adevărată…

Aceasta înseamnă un singur lucru, că viaţa şi învăţăturile Bisericii nu erau trăite cu adevărat în famila lui. În cele exterioare, da, exista, dar Hristos în această viaţă lipsea cu desăvârşire. Şi acest adolescent (ca şi majoritatea lor) a simţit foarte clar acest lucru şi s-a revoltat împotriva lui.

De aceea mă gândesc: poate nu mereu ar trebui să ne certăm copiii? Adesea ar fi cazul şi să învăţăm de la ei …

Traducere şi adaptare Natalia Lozan

Articol apărut în original pe siteul:

www.pravmir.ru

Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât?

Hristos spune: „Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot   ce-ţi doreşti tu. Când Mă ai pe Mine, nu-ţi lipseşte nimic.

Eu sunt slujitorul tău, pentru că am venit să slujesc, nu să fiu slujit. Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău şi capul tău şi fratele tău şi sora ta şi mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă Mine. Pentru tine, Eu M-am făcut sărac şi pribeag, pentru tine am ridicat crucea şi am coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl, iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu.

Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi împreună-moştenitor şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât? De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeşte atât de mult?”

Ioan Gură de Aur

Podoabele nu sunt ale unei femei ce se roagă (cum şi pentru ce venim în Biserică)

Ar trebui să fie extrem de simplu, însă o complică tare mult dracul folosindu-se de slăbiciunile şi păcatele omului.

Capul acoperit, nesulemenită şi îmbrăcată pentru a nu ispiti. Iar după ce a intrat în biserică, dacă a întârziat, să-şi găsească un loc şi acolo să încremenească, fără a sporovai cu prietenele. Să nu se apuce să aprindă lumânări şi să se fâţâie de colo colo sărutând icoanele. Să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a trece cât mai neobservată.

Şi aici ar trebui să se încheie articolul, dar nu-i aşa de simplu …

Poate o femeie să meargă la biserică nefardată, nerujată, nerimelată? Mai greu, dar cât de cât, poate.

Când e vorba însă de acoperământul capului şi mai ales de veşminte … Păi să fie batic sau ce? Dacă e batic, cum să fie legat? La spate sau sub barbie? Dar pantaloni de ce nu? Dar fusta? Lungă, dar cât de lungă? Mulată sau largă? Subţire sau groasă? Vara, rochia e bună? Dacă nu e rochie, o bluză e bună? Nedecoltată, dar cât de nedecoltată? Cu mâneci sau fără? Cât de fără mâneci? Subţire sau groasă? Mulată sau largă? Dar încălţămintea? Pantof sau sandă? Cu toc sau fără? Cât de fara toc?

Multe grii pe capul bietelor femei. Şi mai ales a celor tinere, desigur.

În vechime era un obicei. Femeile nu stăteau nici în dreapta, nici în stânga, ci în spate. Nu ştiu cât de generalizat era, dar era un obicei bun. Căci femeia ispiteşte. Şi când nu vrea, dar cu atât mai mult când vrea...

 Ce te sluţeşti aşa femeie...

Dumnezeu, întru înţelepciunea Sa, pe toate le-a creat bune şi frumoase. Natură, animale – toate cu perfecţiune. Pe om l-a creat după Însuşi Chipul Său, căci la asemănarea cu El este chemat să ajungă. Tu, omule, eşti făptura cea mai aleasă a lui Dumnezeu, eşti creaţia supremă a Arhitectului, în care a pus această nepreţuită comoară – sufletul!

Psalmistul David spune: „Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta !” Eşti o fiinţă minunată, femeie; eşti creată de un Meşter ! Rămâi aşa cum te-a „ţesut” El. De ce eşti întotdeauna nemulţumită de felul cum arăţi, de felul cum te-a lăsat Dumnezeu ? De vreme ce aduci modificări la ceea ce a făcut El, înseamnă că te consideri imperfectă sau…incompletă. Ori, Dumnezeu, nu greşeşte niciodată ! Însuşi Creatorul l-a făcut pe om frumos, însă nicăieri nu scrie că i-a dat voie să se „corecteze”!

În mândria ta îţi schimbi culoarea părului, a ochilor…părul care trebuie să fie podoaba capului la femeie, tu l-ai retezat şi l-ai sluţit. La unghii te asemeni cu demonii, căci ei au gheare; la port te asemeni cu bărbaţii, căci ei poartă pantaloni; chipul l-ai îndepărtat de Cel al lui Dumnezeu şi ai preferat să te asemeni cu un clown…

Toate acestea Îl supără pe Dumnezeu fiindcă treci peste voia Lui, peste ce a creat El, şi Îl corectezi tu. Eşti jucăria demonilor căci devii cea mai bună cursă de sminteală pentru bărbaţi. Prin aceste podoabe ale tale pe mulţi duci în ispită, căci femeia, de multe ori ispiteşte şi fără să vrea. Cu cât eşti mai dezgolită, cu atât se scârbeşte Dumnezeu de tine.

Mai grav este când îndrăzneşti cu neruşinare să păşeşti astfel îmbrăcată, şi în Casa Domnului – în Biserică. Prin portul tău atragi atâtea priviri asupra ta, iar acela care a venit la Biserică să se roage, nu mai poate fi atent la rugăciune pentru că i-ai distras atenţia, i-ai tulburat liniştea inimii. Şi păcatul smintelii este foarte mare deoarece una este să faci un păcat de care să dai socoteală înaintea lui Dumnezeu numai tu şi alta e să răspunzi şi pentru păcatele altora fiindcă i-ai smintit. Ori, la Biserică venim să ne rugăm şi nu să ne prezentăm hainele, culoarea părului sau formele corpului.

Şi crezi tu oare că îţi mai e rugăciunea ascultată de Dumnezeu ? Vai de rugăciunea ta pe care o înalţi la Cer, căci ca plumbul cade la pământ.
La Biserică se vine cuviincios îmbrăcată, curată, acoperită, ca să te arăţi smerită şi plăcută înaintea Stăpânului şi astfel să-ţi fie primită şi rugăciunea.

luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com

Podoabele acestea nu sunt ale unei femei ce se roagă - Sfântul Ioan gură de Aur

Ce spui? Te apropii să te rogi lui Dumnezeu şi te înfăşori cu aur şi cu împletituri şi cârlionţi în păr?Nu cumva ai venit poate să joci? Nu cumva poate să iei parte la vreo nuntă? Nu cumva să iei parte la vreo pompă? Acolo îşi au locul aurăriile, împletiturile şi cârlionţii, acolo luxul, iar aici nu este nevoie de nimic din acestea. Ai venit ca să te rogi lui Dumnezeu pentru păcate, să-L rogi pentru acelea cu care L-ai mâniat, să-i ceri Lui iertare, să Se îndure de greşelile tale. Atunci de ce te împodobeşti aşa? Podoabele acestea nu sunt ale unei femei ce se roagă. Cum vei putea ofta, cum vei putea plânge, cum vei putea să te rogi cu stăruinţă, fiind împodobită cu atâtea false podoabe? De vei plânge, lacrimile tale vor provoca râsul celor ce te văd, fiindcă cea care lăcrimează nu trebuie să fie împodobită cu aur. Este o adevărată scenă teatrală şi ipocrizie, ca din acelaşi cuget, de unde ambiţia ta a zămislit acel lux de pe tine, să verşi lacrimi. Aruncă la o parte acea ipocrizie, fiindcă Dumnezeu nu Se amăgeşte! Asemenea păpuşării sunt ale mimilor, şi ale celor din orchestră, ale celor de pe scena teatrului; unei femei cu rânduială însă, nu se potrivesc.

„Din sfială, zice, şi din cuminţenie”. Deci, nu imita pe cele ce umblă după amoruri, care prin asemenea destrăbălare atrag de partea lor pe mulţi ibovnici, din care cauză şi-au câştigat o rea reputaţie, şi cu nimic nu s-au folosit în lumea aceasta, ba încă pe mulţi i-au vătămat printr-o astfel de purtare. Căci, precum femeia desfrânată chiar de ar avea vreo reputaţie de femeie înţeleaptă, totuşi cu nimic nu se va folosi de acea reputaţie atunci când Cel ce cunoaşte cele ascunse ale omului va aduce de faţă tot ce ea a făcut; tot aşa şi femeia înţeleaptă, dacă prin îmbrăcămintea sa îşi va atrage o reputaţie de desfrânare, a pierdut reputaţia de înţelepciune, fiindcă mulţi au fost vătămaţi prin această reputaţie.

„Dar ce să fac, zici tu, dacă altul mă bănuie?” Apoi tu singură dai pricină prin faptele pe care le faci, prin ocheadele ce le arunci, prin mişcările ce le faci. De aceea şi vorbele lui Pavel despre îmbrăcăminte sunt aşa de lungi, şi de aceea grăieşte de sfială. Dacă acestea toate cu care se împodobesc femeile: lucruri poleite cu aur, mărgăritare, haine scumpe, sunt oprite de Pavel a fi purtate, ca prima dovadă mai mult de bogăţie, apoi cu atât mai mult sunt oprite acele lucruri care atrag curiozitatea privitorilor, precum: sulimanurile de pe faţă, vopsirea genelor, păşirea alene, vocea dezmierdată, ochiul umed şi plin de toată desfrânarea, ridicarea voalului cu cochetărie, sau a hainei de pe deasupra, cingătoare atrăgătoare, ghete strâmte. Pe toate acestea el le înţelege prin expresia „în îmbrăcăminte cuviincioasă”, şi „din sfială”, căci toate cele de mai sus sunt izvorâte din nesfială şi sluţenie.

Să ne înfricoşăm, iubiţilor, ca nu cumva să auzim şi noi ceea ce profetul zicea către femeile evreilor, care se ocupau cu împodobirea trupului pe dinafară: „Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune, şi în loc de cingători, frânghie”.(Isaia 3, 24) Astfel că, după cum am zis, toate acestea sunt cu mult mai atrăgătoare decât podoabele din aur, cu care multe dintre femeile cele uşoare se îndeletnicesc, spre a fi văzute şi spre a subjuga pe cei ce le privesc.

De aceea şi noi spunem acestea acum, ca nu cumva atunci să vă găsiţi vinovaţi de osândă. „Pentru că fiicele Sionului sunt atât de mândre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor”, spune profetul Isaia. (Isaia, 3, 16) Aţi primit asupra voastră un război mare, unde este nevoie de luptă, iar nu de împodobire, de apărare cu pumnul, iar nu de şedere în trândăvie. Nu vezi pe cei ce se luptă cu pumnul în stadion, pe cei ce se apără de atacul altuia? Oare aceştia au nevoie de o păşire cochetă şi de haine? Deloc, ci toate acestea lăsându-le la o parte, şi punându-şi haina cea muiată în untdelemn, spre un singur lucru au privirea îndreptată: de a lovi, şi a nu fi lovit. Diavolul stă de faţă scrâşnind din dinţi, şi din toate părţile voind a te doborî, iar tu stai ocupându-te cu asemenea podoabe ale Satanei? Nu mai vorbesc nimic de glas, cum multe îl falsifică; nu mai vorbesc nici de mirodenii şi de alte nimicuri.

Cum să nu te dispreţuiască?

Ai văzut la ce te duce ocupaţia şi râvna pusă în asemenea nimicuri? Prin simplitate biruieşti pe cea împodobită cu haine luxoase, şi eşti mai împodobită decât cea care e înfăşată în haine aurite. Ceea ce ţi se cuvine, tu nu cauţi, ci ceea ce nu-ţi trebuie aceea urmăreşti; însă ţi se cuvine a te îndeletnici cu lucruri bune. Băgaţi de seamă însă, ca nu cumva certarea să ajungă la fapte. Noi nu am spus acestea ca să vă întristăm, ci ca să vă îndreptăm, ca să ne mândrim cu voi. Fie, deci, ca noi toţi să facem cele plăcute lui Dumnezeu, şi spre slava Lui să vieţuim, ca să ne învrednicim şi de bunurile făgăduite nouă, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin."

www.ioanguradeaur.ro

Exteriorul, dar şi nu numai

Dacă ne dorim să fim creştini nu doar cu numele, şi să trăim fiecare clipă în prezenţa lui Dumnezeu, înfăţişarea exterioară va fi un martor tăcut şi fidel al identităţii noastre creştine. Ea va transmite lumii că noi trăim pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi nu pe noi înşine.

Şi să închiem cu o frumoasă pildă din care multe se pot învăţa :

"Într-o biserică se întâmpla să vină cu regularitate un bătrânel în haine ponosite. Lumea, evident, se îbmrăca frumos la biserică, îşi lua – vorba ceea – hainele de duminică. Bătrânelului în schimb părea să nu-i pese. Haina murdară, prăfuită, pantaloni pătaţi… Aşa că oamenii au început să fie deranjaţi de treaba asta şi i-au spus preotului. Preotul a promis să se ocupe de problemă. Aşa că l-a luat pe bătrânel deoparte şi i-a zis:
“Tu ştii cum ar trebui să vină îmbrăcaţi oamenii la noi la biserică?”
“Nu ştiu părinte.”
“Păi uite, deseară, când îţi faci rugăciunea, întreabă-l pe Dumnezeu cum ar trebui să fie îmbrăcaţi oamenii care intră în biserica asta”
“Bine părinte”
A doua zi, bătrânelul apare la biserică în aceleaşi haine. Preotul îl întreabă:
“L-ai întrebat pe Dumnezeu cum să te îmbraci?”
“L-am întrebat, părinte.”
“Şi ce-a zis Dumnezeu.”
“A zis că habar n-are. El n-a fost niciodată în biserica asta.”

De ce nu se mai roagă creştinii ?

S-au scris sute, mii de carti despre rugaciune. Oricine vrea poate afla ce au invatat Sfintii Parinti despre puterea, despre valoarea, despre necesitatea rugaciunii. Ce au invatat despre cat de des trebuie sa ne rugam, despre cum trebuie silita mintea sa fie atenta la cuvintele rugaciunii, despre cum, prin chemarea neincetata, Hristos vine si Se salasluieste in inimile adevaratilor Sai ucenici.

Oare ce s-ar mai putea spune despre rugaciune, cand s-a spus aproape totul? Iata o intrebare foarte grea.

In zilele noastre, crestinii se roaga putin. Considera ca e de-ajuns sa zica in graba "Tatal nostru" si inca doua-trei rugaciuni scurte, ca sa aiba cat mai mult timp pentru celelalte treburi. Rugaciunea nu mai este pretuita la justa ei valoare.

Iata de ce intrebarea principala a convorbirii despre rugaciune cu parintele Calistrat a fost legata de motivul pentru care oamenii, stand departe de rugaciune, stau departe de Dumnezeu.

Lumea in care traim este o lume atat de apasatoare tocmai pentru ca oamenii nu se mai roaga. Oamenii renunta la calea randuita de Dumnezeu pentru ca lucrurile sa mearga spre bine si se multumesc sa constate raul. Rugaciunea este viata sufletului. Viata nu poate fi inlocuita de nimic. Cum ar fi sa ii cumparam unui mort haine foarte frumoase si mancaruri foarte gustoase? I-ar folosi la ceva? Nu. Cata vreme sufletele noastre sunt moarte, cata vreme stam departe de rugaciune, Dumnezeu va sta departe de noi.

Oamenii cauta o relatie cu Dumnezeu extrem de personala, atat de personala incat nu vor sa se mai roage: vor sa comunice atat de direct cu Dumnezeul in care cred incat nu mai au nevoie de rugaciune. Ei vor sa simplifice relatia dintre Dumnezeu si creaturile Sale printr-o relatie foarte rece: Dumnezeu ar trebui sa aiba grija de oameni, sa vada tot ce le lipseste, pentru simplul fapt ca ii iubeste. Si oamenii nu trebuie nici macar sa Ii multumeasca pentru binefaceri, cu atat mai putin sa I le ceara. Dumnezeu S-ar plictisi in cer daca nu ar trebui sa ii supravegheze pe oameni, daca nu ar trebui sa le implineasca dorintele.

Chiar daca oamenii vor o astfel de relatie cu Dumnezeu, Dumnezeu nu le poate face pe plac. Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a se bucura de frumusetea raiului, pentru a gusta vesnicia. Omul nu se poate mantui fara rugaciune. Rugaciunea este limba raiului. Cine refuza rugaciunea, refuza raiul.

Oamenii vor sa dobandeasca raiul, dar evitand rugaciunea. O astfel de pozitie este contradictorie. Raiul este Imparatia lui Dumnezeu. Cine confunda raiul cu un loc lipsit de griji, "unde nu este durere, nici intristare, nici suspin", si unde iti poti implini dorintele fara a te mai teme de moarte, nu a inteles credinta crestina.

Viata duhovniceasca este unire cu Dumnezeu. A vrea sa fii unit cu El inseamna a intelege ca fara El nu poate exista nici bucurie, nici implinire. Ca fara El viata nu are sens, ca, daca Dumnezeu nu ar exista, viata ar fi plina de tristete.

A crede in Dumnezeu inseamna a vorbi cu El asa cum Domnul o cere. Sfanta Scriptura este plina de povatuiri legate de rugaciune.

Este de neinteles cum de exista crestini care stiu foarte bine ce valoare are rugaciunea, crestini care se pricep sa le vorbeasca altora despre rugaciune si totusi ei insisi nu se roaga. Viata crestina fara rugaciune este viata pagana. Este o viata din care este exclus Dumnezeul cel viu pentru a fi inlocuit cu un idol surd, dupa chipul si asemanarea omului patimas.

Pentru cei care nu vor sa se roage este lesne de inteles ca un dialog duhovnicesc cu un parinte contemporan, oricat ar fi de sporit, nu poate aduce roade. Nu am purtat acest dialog cu parintele Calistrat pentru a rasturna inimile cele impietrite. Ci l-am purtat mai ales pentru a-i ajuta pe cei care, inselati de vrajmas, au lasat la o parte rugaciunea. Chiar daca au incercat sa o inlocuiasca cu diferite fapte bune, de la milostenie la post, ei nu au reusit sa atraga asupra lor darul Sfantului Duh. Dumnezeu nu intra in inima omului pe usi laturalnice. El intra pe usa pe care a randuit-o pentru aceasta, pe usa rugaciunii.

***

- Parinte Calistrat, va rog sa ne spuneti cateva cuvinte despre valoarea rugaciunii.

- Sfintii Parinti invata ca rugaciunea este imparateasa tuturor faptelor bune. Troneaza deasupra tuturor pentru ca este puntea de legatura intre om si Dumnezeu, este glasul viu al constiintei. Rugaciunea este starea in care omul isi muta mintea de pe pamant la cer, rugaciunea este singura care il urca pe om pana la tronul lui Dumnezeu, este singura care ajunge si sparge cerul, este legatura, unitatea intre duh si materie.

Un lucru consemnat despre sfanta rugaciune este ca rugaciunea nu poate fi inlocuita cu nici o alta fapta, nu poate fi substituita prin nimic altceva. In materie de spiritualitate, Mantuitorul Iisus Hristos este Cel Care ne cere si spune: "Privegheati si va rugati sa nu cadeti in ispita..."; iar Apostolul Pavel spune "Ne incetat va rugati". Privegherea si rugaciunea sunt doua arme cu care sufletul se inaripeaza.

Rugaciunea incalzeste inima, inima incalzeste sufletul, sufletul pazeste mintea, iar mintea pazita, cum spunea parintele Staniloae, poate sa urce pe multimea faptelor bune si, cand intalneste norul Duhului Sfant chemat prin rugaciune, ea se rapeste si nu mai gandeste omeneste. Sfantul Apostol Pavel consemneaza: "Nu stiu daca am fost in trup sau in afara de trup, dar stiu ca am fost rapit pana la al treilea cer, unde ochiul n-a vazut, mintea nu pricepe, urechea nu poate sa auda si limba nu poate sa vorbeasca".

Mantuitorul spune clar in Evanghelie: "Cereti si vi se va da, bateti si vi se va deschide, cautati si veti afla". A cauta inseamna a te ruga, a bate inseamna a te ruga, a insista inseamna a te ruga; si avem pilda din Evanghelie in care acea femeie a sacait atat de mult pe judecator, pana i-a facut dreptate. Si tot in Sfanta Scriptura e consemnat: "Daca stiti ce cereti cand va rugati, si ce vreti, veti primi si veti avea". Ca dovada, credinta numai cat un sambure de mustar e in masura sa mute muntii. Este o esenta a Sfintei Liturghii care spune clar ca noi insine si unii pe altii si viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam; sa-I dam viata nu prin altceva, decat prin rugaciune.

- Care este cauza pentru care multi crestini se roaga foarte rar sau nu se roaga deloc?

- Ati pus o intrebare esentiala. In tara noastra vom intalni crestinii de rutina, care sunt alcatuiti din masele de tineri, batrani si copii, oameni cu experienta, oameni cu viata sau cu traire mai putin duhovniceasca, fara contact cu realitatea si trairea Bisericii. Inainte de a raspunde la intrebarea "De ce nu se roaga crestinii?" trebuie sa intelegem de ce ar trebui sa se roage crestinii, care este esenta si folosul rugaciunii. Unii nu inteleg rostul rugaciunii. Ei considera rugaciunea ca o plaga pe care trebuie sa o primeasca din partea Bisericii, sau ca pe o obligatie, asa cum intr-un serviciu trebuie sa lucrezi anumite ore. Ei considera ca rugaciunea le fura din timpul liber ori ca este un lucru in plus, care-i oboseste. Crestinii nu se roaga din mai multe motive.

- Care sunt acelea?

- Dupa invatatura Sfintilor Parinti, sunt cei trei mari uriasi: uitarea, lenea si nepasarea. Si as continua eu cu amanarea sau dorinta de a face o fapta buna, dar mai tarziu sau altadata, cu neobisnuinta de a te ruga si cu lipsa trairii in rugaciune. Rugaciunea este permanenta comunicare cu Dumnezeu. Ca un om sa se poata ruga trebuie sa-L simta efectiv pe Dumnezeu.

Am intalnit foarte multe cazuri, mai ales ca duhovnic la spovedanie, cand persoane in varsta sau persoane care au mers de o viata la biserica mi-au spus urmatoarele: "Parinte, sa nu credeti ca daca eu ma rog si stiu ce fac. Eu fac asta din obligatie, asa cum se citeste o poezie. N-am facut nici o data rugaciune pentru ca mi-ar placea sa ma rog. Fac asa, pentru ca asa este traditia, sa ma rog." Si intrebarea mea, atunci, a fost asa: "Dar mata stii ce inseamna Sfanta Liturghie? Stii pentru ce vii duminica la biserica?" "Nu stiu!" "Dar ce-a facut Hristos ca sa poata sa te mantuiasca? Ia spune-mi mata, asa, cu cuvintele matale, la cei saizeci si doi de ani pe care ii ai." "Parinte, ca sa fiu sincer, eu nu stiu, eu stiu ca duminica se trag clopotele si e slujba si trebuie sa fiu in biserica." "Si ce auzi cat stai in biserica?" "Canta parintele acolo si strana." "Si ce canta?" "Nu stiu!" "Dar cand stai in biserica si te rogi, ce asculti?" "Pai, ce spune acolo."

Am primit un raspuns foarte neclar, adica nici macar nu a pomenit Crezul, Fericirile, care sunt text din Sfanta Evanghelie, sau macar un stih din Sfanta Liturghie. Iata neatentia, ignoranta fata de ceea ce exprima Biserica in duhul rugaciunii.

Si acum vom aminti pe rand de ce nu se roaga crestinii:

1. Timpul. In permanenta intalnesc oameni care spun: "Nu am timp"; iar raspunsul meu a fost urmatorul: "Cate minute ai creat tu in univers ca sa ti le atribui tie si sa spui ca e timpul tau? Timpul este numai al lui Dumnezeu. Si asa, din tot cat ti-a dat, trebuie sa-i dai si lui macar cum spunea fariseul in Evanghelie zeciuiala, un minut la o ora, daca nu zece minute la o ora, in care sa se vada ca incerci sa concretizezi comunicarea cu Dumnezeu."

2. Neobisnuinta cu rugaciunea. Omul e invatat sa se inchine din rutina. E invatat sa zica din fuga "Doamne-ajuta!", indiferent ca e la furat, la serviciu sau intr-o calatorie. El isi atribuie acea rugaciune scurta, "Doamne, ajuta-ma sa reusesc...", si prin asta crede ca a spus tot.

3. Lipsa de patrimoniu cultural bisericesc. Inca nu exista la indemana credinciosilor acel material pedagogic, desi librariile si bibliotecile sunt pline de carte religioasa, care sa fie pe invatatura sau pe mintea crestinului, ca un abecedar al dreptei credinte cum sunt cartuliile alea, zece sau unsprezece ale parinte lui Cleopa care da diferite pilde practice. Adica niste abecedare de credinta.

Mai mult decat atat, cateheza preotului din parohie trebuie sa explice concludent omului ceea ce inseamna legatura intre om si Dumnezeu prin rugaciune, ce inseamna comunicarea cu Dumnezeu prin rugaciune. Crestinul priveste rugaciunea ca pe o obligatie, cum ar fi o norma in plus in codul penal sau in codul civil. Cum m-a intrebat odata o doamna "Dar de ce tocmai douasprezece icoase si ultimul trebuie sa-l mai repet odata?" Si i-am zis: "Daca vrei, repeta-l de doua ori!".

Un alt lucru care sta la baza lipsei de rugaciune este obisnuinta clericilor de a comunica crestinilor acele canoane scurte si simbolice pe care noi le intalnim in bisericile de parohie, cand, pentru pacatele spovedite, preotul, in loc sa-i spuna crestinului sa citeasca o catisma din Psaltire, un numar de Tatal Nostru, un numar de Psalmul 50, un Acatist al unui sfant ajutator, un Canon de pocainta sau al Ingerului pazitor, el ii spune sa aprinda cateva lumanari, sa cumpere cateva prescuri ori ii zice: "Mergi acasa, am pus la pomenit, se rezolva, stai linistit..."

- Si daca totusi credinciosul face ce a zis parintele, cumpara numarul de lumanari, unde se ajunge?

- Se ajunge la acea rutina sau nepasare spirituala in care crestinul nu mai este implicat sau nu mai este ingradit si fortat de a intra pe cararea rugaciunii.

- Putem considera ca un astfel de crestin merge pe calea mantuirii?

- Nu stiu daca mai e pe calea mantuirii. Se ajunge la formalismul religios. Ne confruntam acum, in secolul al XXI-lea, cu formalismul religios. Cum? Ajungand sa traim in biserica noastra ortodoxa o atmosfera de magazin, in care tranzactia preot-pomelnic-prescura-lumanare sau tranzactia "inchide-te si deschide-te usa de altar" este echivalenta cu randul la casa de bilete pentru a pleca cu trenul. Am dat banul, am luat restul si am plecat. 

extras din "Ne vorbeste PARINTELE CALISTRAT de la Barnova - Mangaiere si mustrare"