Învăţături ale Sf. Ierarh Nectarie de Eghina
Tropar: Pre
cel născut în Silivria și ocrotitorul Eghinei, pre cela ce s-a arătat
în vremurile din urmă adevărat prieten al bunelor-săvârşiri, pre Sfântul
Ierarh Nectarie să-l cinstim cei credincioşi ca pre un dumnezeiesc
slujitor al lui Hristos, că izvorăşte bogate vindecări celor ce cu
evlavie strigă: Slavă lui Hristos, Celui ce te-a proslăvit! Slavă Celui
ce minunat te-a arătat! Slavă Celui ce prin tine lucrează tuturor
tămăduiri!
Despre libertatea morală, că omul este liber din punct de vedere moral
Omul,
zidit fiind de Dumnezeu, ca să întruchipeze la scară mică pe pământ
nesfârşita măreţie a dumnezeiescului chip al Creatorului, trebuia să
poarte întru sine proprietăţile lui Dumnezeu, să fie în strânsă relaţie
cu El. In calitate de chip al lui Dumnezeu, omul trebuia să fie o fiinţă
cu conştiinţă de sine, liber şi independent, fiindcă o fiinţă fară
conştiinţă, fără libertate şi independenţă, este nevrednică de o
asemenea înaltă chemare, de o asemenea vocaţie, adică a împlinirii marii
voinţe a Dumnezeiescului Creator. Aşadar libertatea omului este o
necesitate exigentă a marii lui apostolii, a creaţiei şi venirii lui pe
lume şi, prin urmare, o condiţie necesară şi cuvenită. Fără libertate,
omul ar fi pe aceeaşi treaptă cu restul animalelor.
Robia şi determinismul ar marca lucrările lui şi ar mişca vederile sale
într-un cerc închis, în care s-ar învârti în gol. Ideile de bine,
frumos i-ar fi cu totul necunoscute. Ar ignora cu totul să deosebească
ce este ruşinea, ce este răul, minciuna, neavând o putere
de-sine-lucrătoare, care să-i permită să iasă din cercul închis al
instinctelor naturale. Ignorarea binelui, a frumosului, a adevărului
l-ar face pe om o fiinţă amorală şi ar şterge însăşi noţiunea de morală
ca pe o expresie lipsită de sens, ceea ce ar face faptele şi lucrurile
omului nedeosebite de cele ale animalelor, fără sens şi necaracteristice
lui. Iar această lipsă de sens şi asemănare a caracterului lor cu acela
al animalelor ar face ca în mintea şi în inima omului să nu se
trezească nici o simţire, nici o percepţie, nici o impresie sau
întipărire sau reprezentare în conştiinţă. Această lipsă va lăsa inima
fără conştiinţă, mintea oarbă şi inactivă. Non-conştiinţa şi orbirea
s-ar îngroşa ca o negură deasă şi ar întuneca minunatul chip al
Dumnezeiescului Creator – chipul cel strălucit lucrat şi minunat
măiestrit de mâna creatoare, în care strălucesc bunătatea, înţelepciunea
şi virtutea şi îl vor împiedica să vadă şi să Îl recunoască pe
Făcătorul şi plăsmuitorul a toate. Atunci şi sufletul ar ignora complet
pe Dumnezeu şi dumnezeieştile caracteristici, şi creatura nu ar putea
nicidecum slăvi, lăuda, cânta pe Dumnezeu întru cunoştinţă şi nici nu
I-ar putea mulţumi. Omul, fără libertate morală, nu va fi diferit cu
nimic faţă de restul animalelor. Libertatea morală îl dovedeşte pe om a
fi o fiinţă morală, raţională şi chip al lui Dumnezeu. O fire raţională
şi fără libertate morală ar fi ca o pasăre fără aripi, ar fi o scădere
şi o lipsă în creaţia lui Dumnezeu, ceva fără rost, un lucru întru totul
nepotrivit cu dumnezeiasca înţelepciune şi bunătate. Firea raţională a
omului impune, ca o consecinţă necesară imediată, libertatea morală şi
independenţa, de vreme ce omul, fiind raţional, a devenit prin însuşi
acest fapt liber şi independent. Este, prin urmare, o fiinţă liberă din
punct de vedere moral. O fiinţă neliberă şi dependentă sau supusă
tendinţelor instinctuale nu este o fiinţă raţională, fiindcă ceea ce
este duh este prin fire liber şi independent şi nu este supus de nimeni.
Nici n-ar putea o asemenea fiinţă fără libertate să aibă un suflet
raţional care să poarte în sine caracteristicile chipului dumnezeiesc,
inteligibilul şi neatârnarea, fiindcă acestea sunt cele care îl arată pe
om liber şi independent. O fiinţă neliberă are un suflet iraţional şi
supus, fiindcă nelibertatea este semnul unui suflet iraţional şi
caracterul unei naturi supuse simţurilor, iar nu şi al unei firi
inteligibile. Firea inteligibilă se mişcă de la sine şi prin acest fapt
este şi liberă, fiindcă faptul de a se mişca de la sine, în măsura în
care se mişcă după voinţă, înseamnă a fi liber, ca unul care e liber se
mişcă unde, cum şi când voieşte. Această mişcare după voinţă îi dă
puterea să se cugete pe sine ca o fiinţă care este şi care le are pe
cele din jurul ei şi care poate să aibă. De aceea firea adevărată sau
sufletul omului, ca una care ea însăşi se mişcă pe sine, ca una care se
cugetă pe sine şi pe cele din jurul ei, ca una care are şi poate avea,
ca una care vrea să aibă cunoştinţa, este liberă, iar omul liber şi
independent este liber şi din punct de vedere moral. Firea sensibilă
este neliberă, fiindcă este mişcată de altceva şi nu se mişcă în funcţie
de propria voinţă, prin urmare este fără conştiinţă; iar ceea ce este
fără conştiinţă este o fiinţă fără libertate morală şi, prin urmare,
este o fiinţă iraţională. Omul însă, ca fiinţă conştientă, este liber
cugetător, fiindcă poate accepta cunoştinţa unui lucru oarecare sau
poate refuza să înveţe ceva, poate accepta să facă ceva sau poate
refuza. Libertatea e cea care îl face răspunzător pentru faptele lui, ca
imul care acţionează sub impulsul propriei lui voinţe şi care poate
face uz bun sau rău de libertatea lui. Şi tocmai în virtutea libertăţii
morale cere Dumnezeu de la om îndreptarea faptelor lui şi în virtutea
aceleiaşi libertăţi este judecat de Dumnezeu şi este schimbat prin
păzirea libertăţii lui morale sau este pedepsit pentru pierderea ei,
fiindcă libertatea morală înseamnă nu a face binele sau răul după voia
fiecăruia, ci de a face numai binele. A face şi bine şi rău, după voia
şi socotinţa proprie, nu înseamnă libertate morală, ci un amestec de
libertate şi robie. Căci atunci când fac binele, îl fac în acord cu
cerinţele omului interior, care caută binele de dragul binelui, în timp
ce, atunci când fac răul, îl săvârşesc mai întâi împotriva sugestiilor
conştiinţei mele şi glasului interior al libertăţii morale şi apoi îl
săvârşesc determinat de un motiv anume. Prin urmare voinţa, ca una care
depinde de ceva anume, este neliberă şi roabă, pentru aceea nici
termenul de libertate nu mai este adevărat, nu îi mai este propriu.
“Sufletul
– zice Sfântul Grigorie al Nisei – arată prin sine însuşi domnia şi
înălţimea, fiind departe de treapta de jos prin aceea că nu are nici un
stăpân şi că este liber şi guvernat de propriile voiri, fiindu-şi
propriul stăpân. Şi aceasta de ce anume ţine, dacă nu de faptul de a fi
împărat? Să iubim binecuvântarea şi să fugim de blestem: de noi depinde a
alege pe fiecare dintre cele două după vrednicie: spre care din ele
înclinăm din dispoziţia sufletului.”[1]
Cu
adevărat de noi ţine a alege sau a respinge ceea ce nu voim sau ceva de
care ne scârbim. De pildă, Adam cel liber moral avea putinţa să rămână
în păzirea legii lui Dumnezeu pe care Îl iubeşte prin fire şi avea
putinţa să calce legea, din înşelare, supunând propria lui voinţă
voinţei diavolului, adică avea putinţa ori să rămână liber moral, ori să
devină rob. Totuşi definiţia termenilor diferă mult, fiindcă libertatea
morală este aceea de a face binele, iar nu răul, fiindcă cel ce face
răul este deja un rob din punct de vedere moral. Liber fiind, poate fi
predat robiei, dar în robie fiind, nu mai poate lucra liber, de vreme ce
liber din punct de vedere moral înseamnă a face binele mişcat de
propria voinţă. Iar libertatea morală este stăruinţa de bunăvoie în
păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Aceasta o descrie şi spusa înţeleptului
Sirah despre libertatea morală: Domnul dintru început a făcut pe om
liber şi l-a lăsat în mâna sfatului său “, “Pus-a înaintea ta foc şi
apă, şi ori la care vei vrea vei întinde mâna ta[2]. Înaintea omului sunt viaţa şi moartea şi oricare îi va plăcea i se va da.[3]
Din acestea se arată că omul este liber moral să facă alegere între foc
şi apă, viaţă şi moarte, bine şi rău. Dar cel ce mai înainte de alegere
era liber moral, dacă va alege răul, prin însăşi această alegere va
face dovada că deja nu mai este liber. Fiindcă omul pentru aceasta este
liber, pentru a rămâne prin liberă alegere în bine, dar alegând răul nu
este liber moral, fiindcă prin fire doreşte viaţa şi apa şi tot prin
fire respinge moartea şi focul. Dar dacă cineva alege ceva de care prin
fire se fereşte, atunci înseamnă că nu se mişcă liber, adică potrivit
voinţei, ci împotriva ei. Prin urmare este rob. Fiindcă libertatea
morală este alegerea de voie numai a binelui potrivit firii. In funcţie
de această necesitate, se impune să deosebim definiţia omului ca fiinţă
liberă moral de definiţia libertăţii morale. Omul este liber din punct
de vedere moral să îşi întindă mâna spre viaţă sau spre moarte, dar
libertatea morală este a întinde mâna numai spre viaţă.
Note:
1. Sf, Grigorie al Nyssei, despre creare omului, 4, PG, 44, 136BC; V. Sf. Ioan Damaschin, Scara Parallela 1, 8, PG, 95, 1112A.
2. Intel. Sir. 15, 14.
3. Intel. Sir. 15, 16-17
1. Sf, Grigorie al Nyssei, despre creare omului, 4, PG, 44, 136BC; V. Sf. Ioan Damaschin, Scara Parallela 1, 8, PG, 95, 1112A.
2. Intel. Sir. 15, 14.
3. Intel. Sir. 15, 16-17
Despre pacat
Păcatul
şi moartea sunt urmări înfricoşătoare ale fărădelegii şi ale
neascultării şi consecinţa robirii libertăţii morale a omului. Cel
dintâi om, lăsându-se înşelat, mai întâi a lepădat sfătuirea glasului
lăuntric, al râvnei pentru păzirea poruncii dumnezeieşti, mai întâi şi-a
robit libertatea morală sugestiilor diavolului, socotindu-le pe
acestea mai mari decât propria lui vrednicie şi tindere spre bine; a
supus, ca unul care avea voie liberă, pe cele mai bune sfătuitorului
celui rău, ca unuia mai înalt şi mai înţelept şi, ascultând ca un rob de
cel chipurile mai înalt, a încălcat dumnezeiasca poruncă spre a cărei
păzire tindea şi o căuta. Dacă Adam, ca fiinţă liberă şi independentă… citeste http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/
Despre pocăinţă
Pocăinţa
urmează păcatului, fiindcă păcatul, nefiind binele căutat, vădit fiind
sub adevăratul lui chip urât, aduce remuşcare şi întristare în suflet.
Cel ce păcătuieşte vede marele rău făcut de dânsul, consecinţele lui
şi regretă. Remuşcarea este dispoziţia sufletului de a se întoarce la
Dumnezeu, de Care s-a îndepărtat. Caută degrabă comuniunea cu El şi
caută mila Lui. Iar iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care nu vrea ca
cineva să se piardă, ci toţi să vină la “cunoştinţa adevărului” şi să se
mântuiască, nu numai că primeşte pocăinţa celor ce se întorc la El din
propria voinţă, din conştiinţa păcatului lor, ci îi cheamă la pocăinţă
pe toţi cei care din lipsă de conştiinţă şi din împietrirea în păcat
rătăcesc, ca să îi mântuiască şi pe aceştia… citeste http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/
Despre Spovedanie
Pentru
a fi adevărată şi a-şi atinge scopul, spovedania trebuie să fie de
bunăvoie şi sinceră. O spovedanie în grabă sau nesinceră nu va da nici
un rod, deoarece nu este o descoperire a inimii, o expresie a unei
remuşcări adânci şi nici un semn al unei dorinţe pentru vindecare.
Spovedania trebuie făcută fără jenă sau rezerve, ci cu curaj şi cu
reproş faţă de sine/mustrare de conştiinţă, deoarece curajul este
expresia părăsirii păcatului şi dispoziţia de a descoperi păcatul;
ruşinea, sfiala denotă o lipsă de curaj. Spovedania trebuie făcută cu
zdrobire de inimă. Aceasta confirmă o schimbare… citeste http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/
Despre Dumnezeiasca Împărtăşire
Fiindcă
acel “celor pentru care s-a pregătit”, deşi arată fapta împlinită
deja, a cărei săvârşire mântuieşte, nu trebuie totuşi socotită ca
împlinită de la sine, fiindcă nu se măsoară cu aceeaşi măsură faptele
omeneşti şi cele dumnezeieşti, fiindcă ceea ce la oameni este cu
neputinţă este cu putinţă la Dumnezeu.(3) Aşadar acel “cărora s-a
pregătit” (4) arată fapta săvârşită deja, dar prin mai înainte
cunoaşterea lui Dumnezeu, după cum mărturiseşte şi Sfântul Apostol
Pavel: Căci pe care i-a cunoscut mai dinainte, mai înainte i-a şi
hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său.(5) Astfel încât, deşi locul
este mai dinainte hotărât, aceasta nu afectează totuşi libertatea
omului care este dator să îşi hotărască el singur locul în cer şi în
împărăţia Mântuitorului. Aşadar trebuie să… citeste http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/
Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului
Nimeni
nu cunoaşte pe Fiul afară numai de Tatăl, nici pe Tatăl nu II cunoaşte
nimeni decât numai Fiul şi cel căruia Fiul voieşte să îi descopere.
(Matei 11, 27)
Aşa
cum iubirea dumnezeiască de oameni este nesfârşită şi harul îmbelşugat
pentru mântuirea omului, la fel, nu mai puţin, mântuirea omului este cu
neputinţă fără dispoziţia şi conlucrarea lui. Trebuie mai întâi ca el să
conştientizeze că a păcătuit, să se pocăiască, să dorească să caute
propria mântuire şi astfel harul să încununeze mântuirea, fiindcă atât
conştientizarea, cât şi pocăinţa, setea pentru mântuire şi căutarea
acesteia sunt dovada întoarcerii către Dumnezeu, sunt semnul întoarcerii
de la păcat şi al dispoziţiei pentru lucrarea virtuţii, sunt într-un
anume mod epicleza (1) milei dumnezeieşti, care se grăbeşte să îl
miluiască pe cel căzut… citeste http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/
Minunata imagine a Sf. Nectarie în scrierile sale
Credinţă!
Dar dumnezeiesc, rod al descoperirii dăruite de Dumnezeu, cunoaştere a
tainelor, înţelepciune cerească, învăţător al adevărurilor dumnezeieşti,
scară a Cerului şi a pământului, legătură a oamenilor cu Dumnezeu,
mărturie a prieteniei şi a iubirii lui Dumnezeu şi dovadă a dăruirii
bunătăţilor cereşti! Cu ce cuvinte să vorbesc despre puterea ta? Cu ce
vorbe aş putea grăi… citeste