Despre slava desarta
Fratele: Va rog sa-mi spuneti, Prea Cuvioase Parinte, cum se arata slava desarta la om si dupa moartea lui?Staretul: Ca sa intelegi acest lucru, frate Ioane, asculta mai intai pe Sfantul si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur, care in aceasta privinta, vorbeste: “Cei cu slava desarta si dupa moarte se maresc in desert”. De pilda cutare murind, a poruncit ca sa fie minunat, sa se faca dupa dansul cutare si cutare lucru. Si care sunt oare acestea si acestea, pe care cel cu slava desarta lasa porunca sa se faca dupa moartea lui? Acestea sunt cheltuielile mari si de prisos pe care le fac urmasii lor si rubedeniile spre a-l imbraca pe el cu haine noi si de mult pret, spre a-i pune in deget si la maini inel si bratari de aur, incaltaminte din cele mai scumpe in picioare, spre a-l infasura cu matasuri si spre a-i acoperi fata cu marame din fir de aur. Apoi, sa-i faca lui sicriu din lemn bine mirositor si care nu putrezeste curand si sa-l vopseasca cu felurite culori si sa-l imbrace cu argint si cu alte metale scumpe. Apoi, sa-i faca un cavou scump, din marmura si granit, unde sa-i aseze trupul cel mort; imprejurul cavoului sa-i faca grilaj de fier sau de bronz, iar alaturi sau inlauntrul cavoului sa-i faca statuie, asa cum era el in floarea varstei si a fericirii aici pe pamant. Si statuia sa fie de marmura sau de bronz sau din alte materiale de pret si sa fie sculptata de cei mai buni sculptori. Pe frontispiciul cavoului, la intrare, sa fie scrise cu slove de aur, numele si gradul dregatoriilor pe care le-a avut el in lume, ca sa vada toti cati vor trece pe acolo, ca mare si minunat a fost acesta ce este ingropat aici.
Acestea si multe altele de acest fel sunt cele ce a randuit sa i se faca dupa moarte, omul iubitor de slava veacului de acum. De vrei sa cunosti acest adevar, frate Ioane, du-te la cimitirele din marile orase si acolo vei vedea sute si mii de marturii de acest fel, care toate arata ca bietul om nici in mormant nu poate scapa de patima slavei desarte si a iubirii de aratare. Cate fapte bune nu ar fi putut face rudeniile unui asemenea om cu banii cheltuiti pentru aceste lucruri desarte? Cati saraci si goi n-ar fi imbracat si cati flamanzi n-ar fi ajutat? Si cat de mare folos n-ar fi adus cu aceasta milostenie celui trecut prin aceasta lume, la cele vesnice? Mai ales daca acela a trait in dreapta credinta si s-a spovedit la duhovnic de toate pacatele sale.
Este adevarat ca sunt unii dintre acestia care au facut in viata si la moartea lor multe milostenii la saraci si la sfintele lui Dumnezeu biserici, dar nici aceste lucruri desarte nu le-a trecut cu vederea. Acestia poate nu vor lua grea osanda, fiindca ei nici de milostenie nu au uitat, dar mult mai grea le va fi osanda celor ce nici in viata aceasta nu s-au ingrijit de mantuirea lor, iar la moarte, s-au inchinat la aceste desertaciuni si umbre.
Bine a zis dumnezeiescul Parinte Ioan Scararul: “Omul cel cu slava desarta este inchinator la idoli, chiar daca se numeste credincios” (Scara 22, 6). Cum sa nu fie inchinator la idoli un asemenea om, daca tine cu atata tarie ca aceste podoabe desarte sa-l insoteasca si dupa moarte? Iar de milostenie, care poate intr-adevar sa-i ajute sufletul sau dupa moarte, nu se grijeste. Se poveste ca Alexandru cel Mare – Macedon-, care a simtit ca slabeste si ca are sa moara, a chemat la sine pe cei mai mari generali si filosofi ai sai si le-a zis: “Dupa cum vedeti, eu voi muri curand si v-am chemat pe toti care mi-ati fost iubiti si de mare ajutor in viata ca sa ne luam ramas bun si sa va mai vad putin inainte de a inchide ochii”.
Atunci unul din cei mai iubiti ai sai, a zis catre dansul: “Maria ta, care, precum zici, te simti tare slabit, noi te rugam sa lasi testament cum sa facem dupa moartea ta si cum doresti sa-ti facem pregatirile cele de ingropare, din ce sa-ti facem sicriul, mormantul si celelalte, caci atatea vistierii au ramas de la maria ta, incat pe toate am putea sa le facem numai din aur si pietre scumpe!”.
La care Alexandru cel Mare tacand putin, a raspuns, zicand: “Acculta, omule! Daca vreti testament de la mine, apoi sa faceti asa precum randuiesc eu: mormantul sa-l faceti nu din aur, nici din pietre scumpe, ci din piatra si sicriul sa fie tot din piatra. Pentru ca numele meu sa fie scris pe piatra tare, caci tot ce este pe piatra, greu se sterge! Pe mine sa nu puneti podoabe scumpe si nici sa faceti cheltuiala cu lucruri de prisos! Aveti mare grija ca in ziua inmormantarii mele sa faceti mult bine celor lipsiti si saraci. In sicriu, de o parte si de alta, sa faceti doua gauri si sa scoateti afara mainile mele, iar in palme sa nu puneti bani sau lucruri scumpe, cum obisnuiesc unii sa faca, ci cu mainile goale sa ma inmormantati. Aceasta este hotararea mea si asa sa faceti daca ma iubiti si voiti sa-mi respectati ultimul meu cuvant!”.
Auzind acestea, filosoful si prietenul imparatului a intrebat: “Dar de ce asa simplu voiesti sa te ingropam Maria Ta?” La care imparatul Alexandru Macedon a raspuns: “Sa stii, prietene, ca eu filosof am fost in viata si filosof vreau sa fiu si dupa moarte. Vreau sa fiu inmormantat asa simplu si cu mainile goale, ca sa le arat la toti cei puternici si bogati ca nimic nu poate lua omul cand pleaca din aceasta lume”.
Din aceasta scurta istorisire, frate Ioane, vedem ca oamenii intelepti, chiar daca nu se aflau in dreapta credinta, totusi au gandit mult si minunat despre putregaiul slavei desarte si au aratat ca toate cele ce se fac de prisos la inmormantari nu au nici o valoare, ci mai degraba aduc paguba sufletului. Bine a zis Sfantul Teodor Studitul intr-un cuvant al sau ca de multe ori ne folosesc noua si spusele elinilor.
Asa imparatul Alexandru Macedon, cu toate ca a fost elin, totusi pilda cea buna lasata de el ne este de mult folos.
Deci, frate Ioane, sa ne rugam Prea Milostivului Dumnezeu, sa ne acopere si sa ne izbaveasca pe noi de aceasta vicleana si mult inselatoare patima a slavei desarte. Fericit si de trei ori fericit, este acel om care a ajuns sa defaime aceste umbre si visuri ale slavei desarte. De aceasta fericire s-a invrednicit Ingerul cel tacut, marele Parinte Arsenie care, parasind slava acestei lumi si palatele cele imparatesti, a fugit de oameni in pustie si a sihastrit in liniste, plangandu-se pe sine timp de 57 de ani, el pururea plangand si pururea tacand si fugind de slava lumii.
Aceasta ajungandu-i la marea desavarsire duhovniceasca, a iesit la munte, urand slava omeneasca si a legat cu juramant pe ucenicii sai ca dupa moarte sa nu-l ingroape, ci sa-l lege de picioare cu o funie si asa sa-l traga si sa-l arunce intr-o prapastie a muntelui (Pateric, cap. 40).
Vezi, frate Ioane, cat de mult au urat sfintii lui Dumnezeu slava omeneasca? Vezi cat de mult s-au pazit cei ce au acum cerul de aceasta fiara cu multe capete? Dar oare de ce au urat asa de mult alesii lui Dumnezeu slava desarta?
Nu pentru altceva, ci numai pentru ca aceasta patima vicleana jefuieste pe om de plata ostenelilor la toata fapta buna.
De aceea, cu dreptate, dumnezeiescul Parinte Ioan cel cu gura si cuvintele de aur, numeste slava desarta: “Molie a comorilor de dincolo de mormant” si “furul bogatiilor celor din ceruri”. Si cu mare spaima si mirare arata rautatea ei, zicand: “O, nevoie noua! O, patima ciudata! Unde molia nu strica, nici furul nu sapa, slava desarta risipeste!”. Si iarasi: “Aceasta este molia comorilor celor de acolo, aceasta este furul indestularii celor din ceruri; aceasta prada bogatia cea nejefuita” (Imp. de grau, Cuv. 27). Si mai inainte mergand cu cuvantul, “maica a gheenei” numeste slava cea desarta (Imp. de grau, Cuv. 27).
Asadar, frate Ioane, vezi cat de vicleana, cat de rapitoare si pierzatoare este aceasta blestemata patima a slavei desarte.
De aceea, fratele meu, trebuie a scapa de aceasta felurita rautate si vatamare.
