Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.
"Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce. Ţine-o bine, şi urcă de pe Golgota spre Înviere!"

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Strugurii -medicamentul toamnei

Din timpuri străvechi oamenii au cunoscut proprietățile terapeutice ale strugurilor. După cum se știe procesul de îmbătrînire are loc din cauza formării unui surplus de radicali liberi, iar antioxidanții, care se găsesc în sîmburii și coaja strugurilor împiedică formarea acestora.
Strugurii conţin elemente importante pentru sănătatea omului – vitamine, minerale, celuloză şi chiar proteine, ceea ce face ca strugurii să fie un dar preţios pentru sănătatea omului şi să-i folosim ca remediu casnic într-o mulţime de boli.
În struguri au fost descoperite circa 300 de substanţe biologic active cu proprietăţi radioprotectoare, bactericide, antioxidante, neurostimulatoare, de tonifiere şi alte proprietăţi funcţionale. Prin urmare, pe lîngă cunoscutele bioflavonoide, zaharuri, acizi, pectină şi acizi organici sub pieliţa acestui „fruct regesc” se află un întreg „cocktail” de vitamine C, A, B1, B2, B5, B6, B9, E, PP, R dar şi natriu, calciu, fosfor, magneziu, potasiu, mangan, fier, zinc, cupru, siliciu şi multe altele etc.
Tratarea cu struguri se foloseşte din timpuri străvechi. Medicii din Babilon spre exemplu încă în anul 950 î. Hr., dar şi Hipocrate, marele medic din Grecia Antică, fondatorul medicinii, foloseau pe larg strugurii şi mustul în tratarea multor boli interne şi externe. Hipocrate considera proprietățile curative ale sucului de struguri egal cu proprietățile curative ale laptelui matern, subliniind că strugurii sînt folositori atît pentru cei sănătoşi cît și pentru cei bolnavi.
O serie de savanți afirmă că cel mai vechi „manual de medicină” cunoscut pînă azi este o tăbliță sumeriană (de 4000 ani), găsită în ruinele de la Nippur. Pentru prepararea medicamentelor „medicul sumerian” folosea de vin, pe care îl amesteca cu alte plante medicinale. Vechii egipteni recomandau strugurii copți, amestecați cu pastă de grîu, pentru stimularea poftei de mîncare, tot ei foloseau strugurii dulci în cazurile congestiei pulmonare.
În secolul al XIX-lea, tratarea cu struguri, bazată pe rezultatele obţinute în medicină, biologie, biochimie, se aplica pe larg în Franţa, Germania, Italia, Elveţia, Rusia etc. Medicina a dat dreptate strămoșilor noștri, care au foloseau strugurii în alimentaţie pentru a-şi recăpăta forțele, dar şi pentru a-şi întări sănătatea. Componența chimică a strugurilor a fost studiată amănunțit și tratamentul cu struguri s-a extins în toată lumea.
În Moldova, baştina tratării cu struguri este oraşul Camenca, unde la începutul secolului al XIX-lea contele P. H. Wittgenstein a folosit locurile sud-vestice ale Nistrului pentru cultivarea soiurilor de struguri de masă cu proprietăţi curative, aduse din Franţa, Italia, Elveţia. El a deschis pe moşia sa un spital, unde se aplica tratarea cu struguri a invalizilor de război din 1812. Mai tîrziu în locul acestui mic spital s-a construit un sanatoriu cu peste 500 de locuri.
Bobiţele de poamă exercită asupra organismului acţiuni diferite: diuretice, purgative, ameliorează schimbul de substanţe, normalizează tensiunea arterială. Strugurii se recomandă la tratarea anemiei, tuberculozei, astmei bronhiale, bolilor de ficat şi rinichi etc. Poama este contraindicată în cazul ulcerului stomacal şi duodenal, bolilor intestinale, diabetului zaharat, obezităţii.
Se recomandă să consumăm strugurii, ca orice alt soi de fructe între mesele principale, dar nu mai devreme de 2-3 ore după mîncare. În caz contrar digestia este pusă în pericol şi apare balonarea nedorită.
Legenda Viței de vie – dătătoare de putere. Se spune că un împărat umblînd prin împărăția sa a văzut cîte pricini pornesc de la vinul tulburător de minte. A hotărît atunci să stîrpească copăcelul blestemat al viței de vie. Împăratul a murit și alții i-au luat locul în scaun. Odată, un crai din țara aceea a pornit la vînătoare prin codru pînă a dat de un urs, care s-a luat după el. Așa a ajuns la un schit unde trăia un călugăr bătrîn. Cum auzi gălăgia, călugărul ieşi din chilie, vede ursul și pe acel care-l goneşte. Se dezbracă de haina călugărească, își suflecă mînecile, iese înaintea ursului, îl prinse de urechi de începu să tremure ca un miel. S-a minunat împăratul și l-a întrebat, de unde are atîta putere. Acesta i-a răspuns, că are un butuc de vie, o tufă dătătoare de puteri, care face struguri la vreme de toamnă. Prisosul îl strînge și îl pune în pod, de are tot anul. Cînd a venit împăratul de la vînătoare a dat poruncă tare: „De azi înainte tufa de viță de vie să aibă slobozenie să crească peste tot cuprinsul împărăției, împărtășindu-se oricine din darurile ei, dar numai atît ca să fie vrednic de a apuca și ține ursul de urechi.
Tratamente cu struguri:
Recomandări fitoterapeutice ‒ intern – strugurii au o influenţă deosebită asupra aparatului digestiv, în special proprietăți tonice, fiind utili în dispepsii, astenii gastro-intenstinale. Strugurii sînt benefici în hepatite, avînd totodată și proprietăți coleretice.
Prioritățile diuretice și depurative marcante fac din struguri un adjutant de neprețuit în afecțiunile renale inclusiv litiaze, în boli de piele, reumatism, gută. Asupra aparatului cardio-vascular are acțiune hipotensivă şi de scădere a colesterolului, se mai folosesc şi în artroze.
Contraindicaţii pentru tratamentul cu struguri: Există o serie de contraindicaţii pentru folosirea strugurilor în tratamente, de care trebuie să ţinem cont şi să nu ne riscăm sănătatea, de dragul unor experienţe.
Nu se recomandă bolnavilor de diabet, obezilor, inclusiv acelora de tip endocrin şi hipofizar, acelora cu ulcer stomacal şi a celui duodenal,  cu ciroză la ficat, în cazul hepatitelor, empiemei vezicii biliare a altor boli cronice ale rinichilor, colitei, însoţite de diaree, cariei şi stomatitei. Iar despre faptul că femeile însărcinate şi cele care alăptează nu ar fi de dorit să consume struguri sau dacă consumă în cantităţi reduse şi după consultarea cu medicul ştiu mulţi dintre dvs., printre motive se numără: sînt foarte hrănitori, pot mări glucoza în sînge, pot duce la creşterea fătului în exces, unele soiuri de poamă neagră pot coborî hemoglobina.
Mai trebuie să ţineţi cont de următorul lucru, dacă urmaţi cura cu struguri, atunci cînd consumaţi mulţi struguri, trebuie să evitaţi alimentele ce au multe grăsimi, laptele crud, berea, alte băuturi alcoolice, apele minerale, legumele crude şi o cantitate mare de fructe (altfel riscaţi o diaree).
Cît n-ar fi de plăcut tratamentul cu struguri, înainte să-l faceţi, ar trebui, totuşi, să consultaţi medicul. Trebuie să mai ştiţi, că strugurii sînt un produs cu o cantitate sporită de calorii. Tratîndu-vă cu struguri puteţi adăuga în greutate, dacă nu renunţaţi la alte produse bogate în calorii şi nu veţi începe activ să ardeţi caloriile, mişcîndu-vă intens şi lucrînd fizic.
Ce-i drept fiecare, chiar şi acei care suferă de diabet zaharat pot savura periodic struguri: în prezent medicii vor să scoată interdicţia pentru struguri bolnavilor de diabet zaharat (cum s-a întîmplat şi cu mierea). Iar smalţul dinţilor poate fi protejat de distrugere, clătind gura cu soluţie slabă de bicarbonat de sodiu după consumul de struguri.
Remedii din struguri pentru anumite boli:
·         Sucul de struguri verzi (necopţi) ajuta la tratarea anginelor, stomatitelor, îndepărtarea stărilor febrile.
·         Cura cu struguri. Dacă se consumă zilnic 1-2 kg de struguri сopţi se vor trata: constipaţia, hemoroizii, anemia, litiazele biliare şi urinare, obezitatea (în acest caz se recomandă a se consuma numai struguri pe parcursul a 14 zile), dermatozele. Acest tratament are un efect laxativ, eliminator de acid uric, diuretic. Dacă aţi hotărît să urmaţi o cură cu struguri, înainte de începerea curei propriu-zise, este de dorit să începeţi cu înlocuirea micului dejun cu struguri în felul următor: să se suprime orice alt aliment la micul dejun şi să se consume progresiv, pîna la 400 g de struguri. Se recomandă ca prînzul şi cina să înceapă cu consumarea a 200-300 g de struguri, astfel încît cantitatea consumata zilnic să fie de aproximativ 1 kg. Atenţie! în acelaşi timp, trebuie redus treptat consumul alimentelor bogate în glucide şi alimentele grele (carne de porc, cartofi prăjiți, făinoase, tocături etc.). Dacă problemele dvs. de sănătate sînt minore, vă puteţi limita la acest tratament simplu, făcut trei sau patru săptămîni. Daca aveţi afecţiuni mai grave, după cîteva zile, puteţi opta pentru cura exclusivă: de la 2 pîna la 3 kilograme pe zi ‒ în mai multe reprize ‒ timp de şase zile, fără altă hrană şi fără a consuma alcool. Datorită marii sale puteri energizante, strugurii fac să dispară complet senzaţia de foame. Atunci cînd cura de struguri este urmată cu regularitate, rezultatele sînt excelente.
·         Cei care suferă de gută, reumatism şi artroză simt o uşurare evidentă, deoarece acest fruct debarasează ţesuturile de reziduurile alimentare incomplet arse. Persoanele anemice prind putere. Regulator al tensiunii, strugurele este util pentru hipertensivi, dar şi pentru hipotensivi. Cura de struguri curăță rinichii (mai ales în caz de nefrită), diminuează aciditatea urinară, scade cantitatea de acid uric, are o acţiune benefică asupra ficatului. În bolile de nutriţie, cura de struguri este o terapie des recomandată.
·         Nu putem omite aparatul cardiovascular, asupra căruia cura cu struguri are o acţiune tonică vizibilă.
·         Diabeticii nu sînt excluşi de la aceasta cură, deoarece strugurii conţin zaharuri cu ardere lentă, care se asimilează uşor. În plus, zaharul din struguri îngraşă mai puţin decît glucidele altor alimente.
·         Rahiticii, persoanele care acuză frecvent stări de oboseală, cei care suferă de demineralizare, vor trebui şi ei urmeze acest tratament sănătos care este indicat, de asemenea în toate bolile de sînge şi ale aparatului circulator, în arterioscleroză etc.
·         În timpul curei exclusive, nu trebuie să se consume decît struguri (bine copţi). Puteţi mînca alternativ struguri albi, struguri negri şi alte soiuri.
Cu totul extraordinar este faptul că strugurele ne oferă proprietăţile sale medicinale fără a suprasolicita aparatul digestiv; este fructul cel mai bine digerat de stomac.
Zaharurile sale, care se depun în ficat şi în muşchi sub forma de glicogen, se transformă în glucoza la cea mai mică solicitare a organismului; din aceasta cauză, el este alimentul ideal al tuturor acelora, care fac sport de performanţă. Pentru această proprietate şi multe altele, strugurele este recomandat astenicilor şi copiilor.
·         Trebuie să mîncați struguri zilnic, dacă vreţi să depăşiţi anotimpul rece fără dificultăţi, căci întărindu-ne imunitatea naturală, ei ne protejează de guturai şi de gripă.
·         Strugurele curăţă bine intestinul, astfel încît, consumându-l cu coajă şi cu sîmburi, el va permite persoanelor care suferă de constipaţie să profite de dărnicia sa.
·         Bogat în vitamina B, acest fruct este înzestrat cu virtuţi calmante, sedative şi hipnotice. Un strugure înainte de somn le-a ajutat unora să scape de insomnii.
Din cauza stropirii viilor, se recomandă cu insistenţă ca fiecare ciorchine de strugure să fie foarte bine spălat sub jetul de apă.
Alte reţete şi modalităţi de folosire:
·         Astm: se iau 150 g de struguri bine spălaţi. Se pun în mai puţin de 500 ml de apă. Se fierb 15 minute. Se strecoară după răcire. Se beau trei sau patru pahare în timpul zilei. Se îndulceşte de preferinţă cu miere.
·         Litiază: 100 g de struguri şi 100 g de struguri puterea ursului. Se pun în 500 ml de apă şi se fierb cam zece minute. Se strecoară. Ceaiul obţinut se bea în cinci prize în timpul zilei.
·         Mască tonifiantă pentru ten normal: un ciorchine de strugure (foarte bine spălat sub jet de apă, la robinet). Se zdrobesc boabele şi cu un tampon de vată se umezeşte uşor pielea feţei. Se lasă sa acţioneze două sau trei minute, apoi se clăteşte.
·         Osteoporoză ‒ cura cu struguri poate preveni şi combate eficient osteoporoza.
·         Hipertensiune, hipotensiune ‒ cura de struguri este utilizată atît în hipertensiune cît şi în hipotensiune.
·         Diabet ‒ deşi strugurii sînt foarte dulci sînt indicaţi chiar şi în diabet, dar consumaţi, totuşi, cu moderaţie. Strugurii conţin zaharuri, care se eliberează lent şi se asimilează cu uşurinţă.
·         Stimulează procesele schimbului de substanţe în organism, pofta de mîncare.
·         Ajută să depăşiţi starea de oboseală cronică.
·         Strugurii diminuează riscul dezvoltării unor boli cronice, pentru că au un efect antiinflamator şi imunostimulator puternic. Sînt eficienţi şi în cazul multiplilor viruşi inclusiv cel de herpes simplex.
·         Indigestie. Strugurii ajută la depăşirea indigestiei. Este preferat în cazul indigestiilor şi pentru că este o hrană uşoară pentru stomac.
·         S-a stabilit că în cazul tuberculozei şi cancerului, administrarea strugurilor influenţează benefic organismul.
Astfel, strugurii au un rol cheie în prevenirea multor boli şi pot fi folosiţi ca remediu pentru multe boli.

Rostopasca, "doctorul"' hepatitelor

Rostopasca, negelariţa, iarba de negi, buruiana sfântă sau crucea voinicului este o plantă medicinală cunoscută şi folosită pentru proprietăţile ei antitusive, citostatice şi antibacteriene.


În fitoterapie se folosesc ramurile şi tulpinile tinere ale plantei. Preparatele naturale din rostopască acţionează cu succes în cazul afecţiunilor hepatice (hepatită acută şi cronică, ciroză), în cazul afecţiunilor gastrice, combat cancerul de stomac, distrug viermii intestinali.
De asemenea, principiile active din rostopască acţionează în tusea spastică, în astmul bronşic şi în stimularea respiraţiei, reduc presiunea arterială, combat angina pectorală, tahicardia, arteroscleroza cerebrală şi insuficienţa cardiacă.
Totodată, diminuează tonusul musculaturii intestinale, bronhiale şi uterine, acţionează ca sedativ şi narcotic asupra centrilor nervoşi, dar au efecte foarte bune în tratamentul tuberculozei pielii şi al cancerului de piele, în cicatrizarea şi necrozarea pecinginelor, rănilor, eczemelor, bubelor dulci, bătăturilor, herpesului, calviţiei şi psoriazisului.
Trebuie avut în vedere însă faptul că sucul de rostopască este toxic din cauza alcaloizilor pe care îi conţine şi trebuie utilizat numai după normele stabilite. 

Aşadar, folosit în exces, poate provoca iritarea tubului digestiv, băşicarea gurii, arsuri în gât, greţuri, vomă, congestie pulmonară, ameţeli, halucinaţii, delir şi moarte. O doză de 50-60 de grame de plantă verde poate ucide un câine. Dacă aveţi asemenea tulburări, luaţi de urgenţă laxative, vomitive, cărbune activ, lapte dulce, ceaiuri de nalbă, seminţe de in şi faceţi frecţii cu alcool.

În fitoterapie, rostopasca este utilizată sub forma diferitelor preparate, cu rol în tratarea unui spectru larg de afecţiuni:

- infuzie dintr-o linguriţă rasă de plantă uscată şi mărunţită la 250 ml de apă clocotită; se infuzează 5-10 minute, se strecoară şi se ia câte o lingură la intervale de 3 ore, într-o singură zi, evitând excesul şi supradozarea, care pot provoca intoxicaţii. Are efecte în tulburări gastrice şi duodenale şi în afecţiuni biliare. Acţionează şi în tusea spastică şi convulsivă, în angina pectorală, tahicardie, insuficienţă cardiacă, arterită. Dacă durerile continuă, se continuă tratamentul şi a doua zi;

- vin diuretic, preparat din 15 grame de rădăcini uscate şi măcinate, peste care se toarnă un litru de vin alb fierbinte; se consumă câte un păhărel de 50 ml dimineaţa;

- infuzie din două linguriţe de herba uscată şi măcinată la 200 ml de apă clocotită; se infuzează 10-12 ore, se strecoară şi se pun 3-5 comprese pe zi, cu efecte în tratarea negilor, bătăturilor şi psoriazisului, un remediu frecvent utilizat în popor;

- tinctură din două linguriţe de herba uscată în 100 ml de alcool de 70 de grade; se lasă la macerat 3-4 zile, se strecoară şi se utilizează ca frecţii contra mătreţii, a muşcăturilor de şerpi şi înţepăturilor de insecte;

- sucul din frunze proaspete se aplică pe pleoapele ochilor, către colţuri, având efecte în eliminarea durerilor, a senzaţiei de împăienjenire şi în revigorarea ochilor suprasolicitaţi şi obosiţi. Acţionează în cataractă, sângerări ale retinei şi dezlipirea de retină.
Sursa: Ziarul Lumina

Multumim Maicuta !



Bucura-te Taina, care te-nfioara, Ca-l nasti pe Domnul si esti tot fecioara. Multumim Maicuta, ca ne-ai daruit, Intr-un feciorie, Pruncul Prea Slavit. Te rugam ajuta, Maica celor vrednici, Care sunt la suflet, buni si feciorelnici. Bucura-te Maica, ce ne-ai parasit, Neamul ce te cheama, cand ai adormit. Multumim Maicuta, caci de la mutare, Grija pentru lume, e mereu mai mare. Te rugam fierbinte, sa nu parasesti, Pe cei ce te cheama, neamul cel iubesti. Bucura-te Crinul, care s-a aflat, Cel mai alb din lume si cel mai curat. Multumim din suflet, ca ajuti Marie, Celor ce-ti urmeaza, tie-n curatire. Te rugam Maicuta, ca pe fiecare, In a ta gradina, sa ne faci o floare. Bucura-te Dorul, celor ce te cheama, Si-ntotdeauna, te cinstesc ca mama. Multumim Maicuta, noi ce stam in lume, Ca ne-auzi-ndata, cand strigam la tine. Te rugam fierbinte, sa ne scapi de rau, Caci noi suntem Maica, toti din neamul tau. Bucura-te Fiica, ce ai fost aleasa, De cerescul Tata, ca sa-I fii mireasa. Multumim Fecioara, Sfanta Imparateasa, C-ai primit vestirea, calma si sfioasa. Te rugam Maicuta, noi de pe pamant, Ca sa iei aminte, la al nostru gand. Bucura-te Mama, ca cerescul Har, A zidit in tine, duhului altar. Multumim Maicuta, ca simtim mereu, Mijlocirea Sfanta, catre Dumnezeu. Te rugam fierbinte, Maica si Fecioara, Pentru mantuire, fa-te noua scara. Bucura-te Maica, Domnului Hristos, Dumnezeul Vietii, Sfant si Prea Frumos. Multumim ca-n ceruri, Te avem ca mama, Si ajuti de-acolo, celor ce te cheama. Te rugam Maicuta, ca sa nu ne lasi, Pe noi care, suntem niste copilasi. Bucura-te Maica, Pururea Fecioara, Ce intreci in farmec, orice Primavara. Multumim Maicuta, caci nu ne lasi afara, Pe cei care-ti canta si te cheama iara. Te rugam fierbinte, din adancul firii, Sa sadesti la oameni, gandul mantuirii. Bucura-te Mirul, cel cu bun miros, Ce-ai primit mireasma, Pruncului Hristos. Multumim Maicuta, ca din mirul tau, Tu imparti acelor, ce-ti cer mereu. Te rugam fierbinte, sa neajuti pe noi, Ca sa nu dam cerul pe praf si noroi. Bucura-te Scara, care urci in graba, Lacrima din ochii, celor ce se roaga. Multumim Maicuta, multumim frumos, Ca ducu ruga noastra, Domnului Hristos. Te rugam fierbinte, ca sa-nalti la ceruri, Si de-acum inainte, ale noastre cereri. Bucura-te Doamna, care-ai fost aleasa, Pe pamant si-n ceruri, ca Imparateasa. Multumim Maicuta, ca din multe valuri, Ne-ai salvat cu ruga si ne-ai scos la mal. Te rugam fierbinte, ca sa faci fecioara, Ce e val ca valul, repede sa piara. Bucura-te zicem, Mama iubitoare, Ca lucrarii noastre, esti aparatoare. Multumim Maicuta, ca ne-ai aparat, De vrajmasii pe care, tu i-ai rusinat. Noi cu tine Maica, vrem mereu sa fim, Si acum si-n vecii, vecilor Amin!

Rugăciune la icoana Maicii Domnului „Bucurie neașteptată”



O, Preasfântă Fecioară, primeşte această rugăciune de la nevrednicii robii Tăi şi roagă-L pe Fiul Tău şi Dumnezeul nostru ca şi nouă tuturor, celor ce ne închinăm cu credinţă şi cu umilinţă înaintea icoanelor Tale, să ne dăruiască bucurie neaşteptată după trebuinţa fiecăruia.

Păzeşte în bunătate pe cei ce până la sfârşitul lor vieţuiesc în dreapta credinţă! Pe cei răi fă-i buni! Pe cei rătăciţi întoarce-i pe calea cea dreaptă! Căsniciile în dragoste şi unire le păzeşte! Pe soţii care se află în duşmănie şi despărţire împacă-i! Uneşte-i unul cu altul şi pune-le lor dragoste nestricată! Maicilor născătoare de fii dăruieşte-le grabnică dezlegare! Pe prunci creşte-i! Pe tineri înţelepţeşte-i şi deschide-le mintea spre primirea învățăturilor folositoare, povăţuieşte-i spre frica de Dumnezeu! Pe cei de un sânge, prin pace şi dragoste izbăveşte-i de ceartă şi de vrăjmăşii!

Fii toiag bătrâneţilor!

De moartea cea fără de veste şi fără de pocăinţă pe toţi izbăveşte-ne şi ne dăruieşte nouă tuturor sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, în pace şi răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată a Lui Hristos! Pe cei mutaţi din viaţă, în credinţă şi pocăinţă, fă-i să locuiască împreună cu Îngerii şi cu toţi Sfinţii! Roagă-L pe Fiul Tău, pentru cei ce s-au sfârşit de moarte năpraznică, să le fie milostiv!

Pentru toţi cei răposaţi fără să aibă rudenii care să roage pe Fiul tău pentru odihna lor, Singură fii neîncetată şi caldă rugătoare, ca toţi, în Cer şi pe Pământ, să te cunoască ca pe o sprijinitoare neînfruntată a neamului creştinesc şi cunoscându-te, să te slăvească pe tine şi prin tine pe Fiul tău, cu Cel fără-de-început al Său Părinte şi cu Preasfântul şi de Viaţă Făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin!


Ce te clatini, omule ?

Ce te clatini, omule ?

Fara reazam, fara scut,

Cu nadejdea la pamant ?

Doamne, de ce nu m-as clatina,

Daca trece viata mea,

Ziua-i scurta, noaptea creste,

Moartea-n umbra ma pandeste.

Si de ce sa nu plang, Doamne ?

Fiindca diavolul m-adoarme,

Pacatele ma biruiesc,

Placerile m-ademenesc.

Vin ispite, ma doboara,

Cele rele ma-mpresoara,

Gandurile ma robesc,

Faptele ma injosec.

Si ma lasa pustiit,

Ratacit si dezgolit,

Si cu sufletul stingher,

Si cu rani adanci in el.

Sursa : Adaptare de Elena J. dupa poezia "Ce te legeni, codrule ?" de Mihai Eminescu

Sfaturi duhovniceşti ale Sfântului Serafim de Sarov





Aminteşte-ţi mereu, ascultarea le întrece pe toate. Ea întrece postul şi rugăciunea! Iar noi nu numai caănu trebuie să o refuzam, trebuie să alergăm în întâmpinarea ei! Noi trebuie să răbdam orice necaz care ar veni din partea fraţilor fără să ne tulburam şi să cârtim.
Sufletul trebuie alimentat şi hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui să practicăm lectura Noului Testment şi a Psaltirii. Aceasta ar trebui făcută în picioare. Din această lectura vine iluminarea minţii care este schimbată printr-o dumnezeiască schimbare.

Cel ce citeşte Sfânta Scriptură primeşte o căldură care în singurătate dă nastere la lacrimi, prin care omul este încălzit iar şi iar, umplut de daruri duhovniceşti, care dau o încântare minţii şi inimii dincolo de orice închipuire.

Mai presus de toate, aceasta trebuie facuta pentru a dobandi pacea sufletului: „Pace multa au cei ce iubesc legea Ta si nu se smintesc.” (Ps.118,165). Este foarte util sa citesti intrega Biblie intr-un mod inteligent. Caci numai prin acest exercitiu singur, pe langa alte bune lucrari, Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va inmulti darul sau de intelegere.
Cei ce cu adevarat s-au hotarat sa slujeasca Domnului Dumnezeu trebuie sa se straduiasca a-si aminti mereu de Dumnezeu si sa rosteasca rugaciunea catre Iisus Hristos.
In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.
Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora. Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre.
In fiecare zi sa dormi negresit noaptea patru ore – de la zece seara pana la doua noaptea. Daca te simti slabit, poti sa dormi si in timpul zilei. Pastreaza aceasta regula permanent pana la sfarsitul vietii tale, fiindca este absolut necesara pentru odihna capului tau. Eu insumi din tinerete am pastrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu bunului Dumnezeu odihna in timpul noptii si astfel nu vei deveni neputincios, ci sanatos si vesel.


Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca, sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mamanca suficient, la cina fii moderat.
Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp.
Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult.
Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : „si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus” (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi.
Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: „tulburatu-m-am si n-am grait” (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca „trebuie evitata acedia” si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului.
Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.
Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert.
Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea alunga plictiseala; si din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat.
Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va mai creste.
Trupul este robul, sufletul este stapanul. Si de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci cand trupul este slabit si extenuat de boli; caci in acest fel patimile slabesc si omul devine normal. Dar boala trupeasca in sine este ceva nascut din pricina patimilor. Inlatura pacatul si boala va pleca.

Rețete de întărire a imunității

1. Se folosesc: smochine, stafide maro, caise și prune. Toate aceste fructe, în cantități egale formând 1 kg, se mixează, se amestecă cu 250 gr. miere de albine și 200 ml. ulei de măsline. Se obține o pastă din care se consumă 3 linguri pe zi. Fiind un puternic energizant, pasta se consumă în primele 2 treimi ale zilei.
2. Semințe crude de: dovleac, floarea soarelui, migdale, alune de pădure. se mixează amestecul de semințe, în cantități egale, formând cantitatea dorită, se amestecă cu miere de albine, după gust. Se consumă 2 linguri pe zi înainte de ora 17.

365 de meniuri pentru 365 de zile, Dr. Floarea Damaschin, Editura Sfinții Martiri Brâncoveni 2010, p. 172

duminică, 11 ianuarie 2015

Soția îl mângâie, îl ajută și îl bucură pe soț

sot_si_sotie_taina
Fata, căsătorindu-se, devine soția alesului său. Ea părăsește casa părinților, acel stil de viață cu care s-a obișnuit din copilărie și, cu o încredere senină, îi dăruiește soțului viața sa.  Sub legătura căsătoriei, soția primește protecția, îngrijirea și ocrotirea soțului.
Dacă soția vrea să fie fericită în familie:
Își iubește soțul. Dragostea soției pentru soț este garanția fericirii în familie. O soție iubitoare trezește în soțul său dorința de a-i fi protector, ocrotitor și devine sursă de bucurie sufletească pentru soț. Fiecare soție iubitoare pătrunde interesele soțului său, îi susține planurile. Când îi este greu, ea îl încurajează prin compasiune. Prin dragostea sa, îl orientează spre țeluri înalte, îi stimulează bărbăția și responsabilitatea, îi face viața frumoasă și îi înmoaie deprinderile mai grosolane și necizelate. Dragostea pentru soț o ajută pe soție să vadă în el chipul lui Dumnezeu, să-i ierte imperfecțiunile de caracter, să cedeze și să-l recunoască pe soț a fi capul familiei.
Îl cinstește pe soț, îl respectă și ascultă de el, recunoscându-l cap al familiei.Respectul o ajută pe soție să se poarte atent, cu grijă față de soțul ei.
Este credincioasă soțului. Fidelitatea este starea firească a soției într-o căsnicie adevărată. Izvor de puritate și de neprihănire, soția credincioasă nu permite necinstirea soțului și nici a sa prin cuvânt ori prin faptă.
Îngrijește căminul familal. Soția face ordine în casă, organizează mersul treburilor casnice, creează confortul…
Îl mângâie, îl ajută și îl bucură pe soț. Feminitatea soției se vădește prin capacitatea ei de a mângâia, de a încuraja și de a-l sprijini pe soț în clipele grele. Lângă o soție iubitoare, în sufletul soțului se potolește durerea provenită din dezamăgiri și eșecuri temporare. Încrederea sa în soț îi insuflă acestuia speranță și îi readuce bucuria vieții.
O soție bună este cel mai bun dar pentru un soț, îngerul său păzitor și sursă de binecuvântări nenumărate. Soția, fiind partenera soțului, rămâne libertatea creatoare pentru împlinirea vocației lor în familie. Fericirea femeii este aceea de a da naștere vieții și a fi izvor de iubire… Sursa: doxologia.ro

Rugăciune către Maica Domnului pentru izbăvirea de boli

O, Maică Sfântă a celor ce cheamă cu evlavie numele tău! O, grabnică ajutătoare a neamului creş­tinesc, nădejde a celor deznădăjduiţi! La tine alerg când mă aflu în necazuri şi în dureri, aşteptând milostivirea ta.

Nici un muritor nu a cunoscut o durere mai mare decât ai cunoscut-o tu, atunci când L-ai văzut pe Preadulcele tău Fiu răstignit pe cruce. Nici o mamă nu a plâns pentru fiii ei cât ai plâns tu pentru căderile şi durerile noastre.
O, câte icoane ai udat cu lacrimile tale, ca să vădeşti creştinilor grija pe care le-o porţi. Cum ai făcut să izvorască lacrimi din ochii tăi zugrăviţi de mâini omeneşti!
Ştiind marea ta grijă pentru cei ce laudă numele tău, te rog, Preacurată, vezi suferinţa mea şi ne­putinţele mele, Preasfântă Fecioară, şi nu mă lăsa să fiu biruit de ele.
Ştiu minunile tale, ştiu dragostea pe care o arăţi neamului creştinesc. De multe ori te-ai arătat în chip minunat şi ai dăruit vindecare celor dreptcredincioşi.
Ajută-mă, Maică Preasfântă, ca simţind că mă acoperi cu sfântul tău acoperământ, să te cinstesc împreună cu toţi îngerii şi sfinţii în toate zilele vieţii mele. Amin.

Părintele Sofian Boghiu - Despre bolile sufleteşti

Bolile sufleteşti sunt multe în noi, de care adesea nu se dăm seama: mânie, făţărnicie, mândrie, necredinţă, nepăsare şi lipsă de dragoste pentru ceilalţi, pagube pe care le facem aproapelui prin vorbirea de rău şi prin discreditarea faţă de alţii. 

 Răul imens constă în pierderea conştiinţei păcatului. Nu ne dăm seama că greşim, comiţând păcatele amintite mai sus. Asemenea păcate produc un mare haos interior şi ne ameţesc şi ne îmbolnăvim pe dinăuntru.

Iisus vindecă mai întâi aceste răni sufleteşti, iar apoi, ca o consecinţă a vindecării esenţiale dinlăuntru, Iisus vindecă şi boala trupească. 

 Fiecare dintre noi avem multe răni lăuntrice, care se vindecă prin pocăinţă, adică prin recunoaşterea sinceră a păcatelor şi regretul că le-am săvârşit şi pentru care cerem iertare. Fiind iertaţi, dobândim vindecarea lăuntrică, după care se rezolvă uşor şi problemele exterioare ale vieţii, chiar vindecarea trupească, dacă suntem suferinzi. 
 Părintele Sofian Duhovnicul, Despre bolile sufleteşti, Editura Bizantină, Bucureşti, 2012, p.150

Răbdarea este sublima doctorie a sufletului

Agoniseşte-ţi răbdarea fiindcă ea este cea mai mare virtute a sufletului şi poate înălţa cel mai iute la piscurile desăvârşirii.

Fiule, agoniseşte-ţi răbdarea fiindcă ea este cea mai mare virtute a sufletului şi poate înălţa cel mai iute la piscurile desăvârşirii. Dacă doreşti să agoniseşti răbdarea, îndeamnă-te întâi pe tine ca astfel să-ţi urneşti mintea spre dumnezeieştile porunci. Să nu socoteşti de necrezut poruncile lui Dumnezeu, ci totdeauna inima ta să fie preocupată cu ele. Nicio nenorocire din lume să nu-ţi abată sufletul de la poruncile şi rânduielile lui Dumnezeu, de la dragostea care sălăşluieşte în Hristos, Domnul nostru. Să nu te înalţi în timpul duhovniceştilor succese, ci în orice împrejurare să fii cumpătat.

Orice greutăţi ar veni peste tine ca urmare a faptelor tale cinstite şi corecte, rabdă-le şi supune-te cu plăcere. Şi cu toate că acest mod de a te comporta este peste puterile tale, tu totuşi să nu dispreţuieşti, nici să eviţi astfel de situaţii. Iar ceea ce ţi se întâmplă din cauza slăbiciunilor tale sufleteşti, povesteşte-le cu fidelitate altuia. În felul acesta, prin mărturisirea faţă de acela, se uşurează greutatea de pe sufletul tău şi totodată te menţii şi departe de războiul patimilor.
Să nu aştepţi de la om răsplata răbdării tale, căci numai aşa vei primi în viitor de la Dumnezeul cel veşnic răsplata cea de-a pururea. Răbdarea este sublima doctorie a sufletului, iar nerăbdarea este nimicirea inimii. Prin răbdare privim nădejdea bunurilor viitoare şi îmbrăţişăm ceea ce nu se vede ca şi cum s-ar vedea.

(Sfântul Vasile cel Mare, Învățătură către fiul duhovnicesc, traducere de I. Popa, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pp. 27-28)

Să nu vă pierdeţi curajul în boală, ci să nădăjduiţi!

Fiecare om, în această viaţă, să-şi aibă crucea pe care trebuie să o poarte, cu supunere de copil faţă de Tatăl Ceresc.

Vă rog să nu vă pierdeţi curajul în boală, ci să nădăjduiţi. Aşezaţi mâhnirea voastră în Domnul. Căci astfel rânduieşte Domnul Dumnezeu, care se îngrijeşte de mântuirea noastră sufletească, ca fiecare om în această viaţă să-şi aibă crucea pe care trebuie să o poarte, cu supunere de copil faţă de Tatăl Ceresc. 

Mulţi oameni vrednici au suportat fără nicio vină multe încercări şi nenorociri! Iar noi, împovăraţi de păcate, nu ne gândim la nimic, stăm într-o cameră caldă şi, odihnindu-ne pe salteaua moale de puf, măcar prin boli să plătim pentru păcatele noastre. 

De aceea să şi strigăm din adâncul sufletului către Domnul: „Tatăl nostru, fie între toate împreună cu mine voia Ta sfântă; nu mă lipsi de Împărăţia Ta Cerească”. Şi gândindu-ne astfel, vom dobândi milostivirea lui Dumnezeu.

(Mari stareţi ruşi: vieţile, minunile, îndrumările duhovniceşti – Din învăţăturile duhovniceşti ale Cuviosului Stareţ Antonie de la Optina, vol. I, trad. din limba rusă: dr. Gheorghe Zapotinschi, Editura Sophia, 2008, p. 521)

Trupul - unealta sufletului

Omul, fiind o lucrare a mâinilor lui Dumnezeu, menit a fi martorul slavei şi puterii Cuvântului Său, nu poate fi o fiinţă muritoare, nici prin suflet nici prin trup. 

Dumnezeu n-a creat, pentru ca lucrarea Lui să fie distrusă. Sufletul şi trupul sunt lucrările lui Dumnezeu, şi prin urmare, sunt nemuritoare.

Sufletul, după despărţirea sa de trup, vieţuieşte în lumea duhovnicească, iar trupul se întoarce în pământ. Omul, pus între lumea duhovnicească şi lumea materială, lumea nevăzută şi lumea văzută, vieţuieşte şi lucrează şi în una şi în alta: prin trupul său pe pământ, în cer sau în gheenă. 

Legătura ce uneşte sufletul de trup este atât de tare, atât de trainică, şi influenţa lor reciprocă atât de puternică, încât toată lucrarea sufletului pe pământ aspirând la adevăr, la frumos şi la cele înalte este necontenit împiedicată şi slăbită prin trup: „Duhul este osârduitor, iar trupul neputincios” (Matei 26, 41), zice Hristos. N-a fost aşa şi la zidirea omului, căci atunci totul era desăvârşit, nu era nepotrivire între trup şi suflet. Trupul trebuia să fie, după cum şi este, unealta sufletului invizibil şi divin, al puterilor sale, al uimitoarei sale lucrări.
(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 328-329)

Așa cum nu putem trăi fără aer, fără apă, fără mâncare, nu putem trăi fără Hristos, fără Sfânta rugăciune

Cuvântul de învățătură al părintelui Ioanichie Bălan despre rugăciune, care e considerată maică și împărăteasă peste toate faptele bune ( citat dintr-un interviu al părintelui):

Întâi trebuie să credem și apoi să strigăm la cel în care credem: Tată, auzi-mă! Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Miluiește-mă!! Și la Sfinții lui Dumnezeu să strigăm și la Maica Domnului ca să se roage pentru noi! 
Sfânta rugăciune este asemenea Suflării sufletului din noi care trebuie să fie permanent cu noi. Așa cum nu putem trăi fără aer, fără apă, fără mâncare, nu putem trăi fără Hristos, fără Sfânta rugăciune. 
Cu cât ne rugăm mai mult, fie și cantitativ, poate, uneori și calitativ, cu atât primim mai mult! O spun toți, o spunem și noi: cu cât privim mai din inimă către Hristos și-I deschidem inima noastră, cu atât domnul Dragostei și al Milostivirii și al iubirii de oameni se odihnește în noi! 
Și cu cât strigăm mai mult la Dumnezeu, cu atât ni se împlinește și cererea, ni se mângâie inima, mai picură și o lacrimă și se aprinde lumânarea sufletului iar Hristos este lângă noi și astfel nu suntem singuri!
Extras din Cuvântul de învățătură al părintelui Ioanichie Bălan despre rugăciune, Lumea Monahilor/mr. 6, 2

Postul este un adevărat medicament împotriva patimilor



Dacă ne-am atinge de hrană numai pentru a ne îndestula nevoile şi vom folosi întreaga noastră viaţă în lucrări bune, n-am avea ce face cu ajutorul pe care ni l-ar da postul.

Stăpânul nostru e blând şi cu omenie, nu ne cere de nimic peste puterile noastre. Dacă ne cere să ne înfrânăm de la mâncare şi să postim, aceasta nu-i fără un temei. Dacă am duce viaţa într-un duh cumpătat, dacă toată vremea noastră slobodă ar fi hărăzită lucrurilor duhovniceşti, dacă ne-am atinge de hrană numai pentru a ne îndestula nevoile şi vom folosi întreaga noastră viaţă în lucrări bune, n-am avea ce face cu ajutorul pe care ni l-ar da postul.

Dar firea omenească trândavă fiind, atrasă mai ales spre moleşeală şi bucurie, Stăpânul nostru, cel plin de bunătate, ca un duios Părinte, a închipuit pentru noi leacul postului, ca să smulgă moliciunea din inimile noastre şi să ne facă să ne strămutăm grija de la lucrările lumii acesteia la cele duhovniceşti.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 59)
Totul a început cu doi ani şi ceva în urmă. Aveam deja câţiva ani de căsnicie (m‑am căsătorit la 20 de ani), ne terminaserăm amândoi şcolile, servicii aveam, timpul trecuse şi, chiar dacă ne doream copii, nu am încercat să facem, ne feream (cu metoda calendarului) – fără să ştiu exact motivele. Era vara lui 2009 şi prin iunie am aflat că sunt însărcinată în 7 săptămâni. Până să aflu însă, am trecut prin mai multe încercări.
Mă aşteptam să rămân însărcinată foarte repede, am făcut un test, a ieşit negativ, am ajuns la un medic şi m‑a speriat că am probleme hormonale, anumite dereglări, nici vorbă de sarcină, trebuie să iau anumite pastile care urmau să‑mi provoace revenirea forţată a ciclului. Îmi amintesc şi acum momentul în care doamna doctor mi‑a confirmat totul: am fost dezamăgită, am ajuns acasă, m‑am aşezat în genunchi şi am început să plâng în hohote, întrebând‑o pe Maica Domnului ce să fac, de ce nu sunt însărcinată, o rugam să mă ajute şi mă durea să privesc icoana unde îşi ţinea pruncul în braţe ştiind că eu…
Eram conştientă că am greşit mult, am stat 4 ani fără să fac copii şi acum aştept totul pe bandă, dar îmi doream foarte mult, mă simţeam pregătită şi chiar dacă aveam toate sim­ptomele, nu exista o dovadă sau confirmare din partea unui medic. A mai trecut o săptămână, mă simţeam tot mai rău (greţuri, ameţeli specifice unei gravide) aşa că am hotărât pe 22 să merg la un alt medic, care mă operase în trecut de un chist. Aveam speranţă, dar şi teamă. Mă gândeam că poate într‑adevăr nu este vorba de sarcină şi e posibil să am ceva probleme, vreo boală. Am aflat totuşi că aştept un copil, totul a fost minunat în acea zi, pur şi simplu nu îmi venea să cred când îl vedeam pe ecran sau îi auzeam bătăile inimii. Lunile au trecut şi mi‑am dat seama cum m‑a ajutat Dumnezeu: eu eram deja însărcinată când făcusem testul şi mă consultase prima oară medicul (menţionez că am făcut atât control cât şi ecograf şi aveam o lună jumătate şi nu a văzut nimic), iar dacă aş fi luat pastilele prescrise, pierdeam copilul ‑ sau cel puţin existau anumite riscuri. Am continuat să merg la domnul doctor, avea aparatură performantă şi eram mulţumită, însă exista o problemă: nu te putea asista la naştere, nu lucra şi la spital, ci doar la cabinet particular şi nu avea sală de naşteri. Prin urmare, am fost nevoită să merg în paralel la încă unul. Cred că aici am greşit, dar slăbiciunea omenească şi‑a spus cuvântul: nu am avut încredere în rugăciuni şi în Dumnezeu, mă gândeam că sunt mai liniştită dacă lună de lună un medic îmi confirmă că totul decurge normal.
La 7 luni, întâmplarea face să merg cu sora mea la control: a intrat şi ea să vadă bebeluşul, dar totul s‑a transformat într‑o după‑masă tristă. Domnul doctor insista mereu pe ecograf până vedea toate organele, dar de această dată a exagerat, revenea mereu în partea dreaptă a coloanei, de parcă ar căuta ceva. Nu am suportat tăcerea şi am întrebat ce se întâmplă; era evident că ceva nu părea în regulă. Îmi amintesc răspunsul său de parcă ar fi fost ieri: „Doamnă, lucrez de dimineaţă, sunt foarte obosit, poate nu mai am răbdare îndeajuns, nu văd eu bine, dar nu găsesc rinichiul drept, oricât îl caut. Dar asta nu înseamnă că nu îl are, sigur nu‑l văd eu. Repet: nu trebuie să credeţi alt­ceva decât ceea ce vă spun. Vă rog să staţi liniştită, reveniţi peste 2 săptămâni...”
Pe moment, nu ştiu cât am realizat, dar în drum spre maşină, unde mă aştepta soţul, o întrebam pe sora mea: „Cum adică nu‑l vede? La 4 D zăream şi unghiile, iar el nu vede rinichiul, care totuşi nu este atât de minuscul”. Mă încuraja că poate e mai în spate, nu se observă, e mai mic. Soţul s‑a enervat că aşa‑s medicii, mai găsesc câte ceva, de aceea m‑a chemat peste două săptămâni, să‑mi mai ia bani etc.
Cu toate încurajările lor, ale prietenilor, colegilor, exista o teamă în sufletul meu, mă uitam mereu peste foi, unde scria: „Nu se poate vizualiza rinichiul drept fetal”. Am decis să nu revin la control peste cele 2 săptămâni şi am renunţat să mai merg la dânsul (parcă era vinovat de cele spuse, nu voiam să‑l mai văd), am rămas doar cu medicul care urma să mă asiste la naştere.
Naşa mea lucra la spital în Baia‑Mare şi mă tot rugase să merg la nişte analize generale şi la un control, pentru a fi liniştită că sunt bine. Pe la 8 luni, am ajuns la cel mai bun ginecolog de acolo, dar a avut aceeaşi părere. Asta vedeam foarte clar şi eu pe ecran: rinichiul drept nu era, apăreau câteva umbre ca nişte norişori, în timp ce stângul părea să‑l pot atinge prin ecran, atât de vizibil era...
Mi s‑a răspuns la fel: să nu‑mi fac griji, se mai întâmplă să fie mai mic, ascuns etc. Dar vă daţi seama ce era deja în sufletul meu; timpul zbura şi ajung pe finalul sarcinii la control, iar pentru prima oară, mi‑era şi soţul alături. Nu m‑am putut abţine şi i‑am spus medicului că naşa mea, fiind la spital, dorea să vadă personal că sunt bine şi am ajuns la un ecograf unde mi s‑ar fi spus că nu se vede rini­chiul drept. Nu am avut însă curajul să‑i mărturisesc că era al doilea care vedea la fel, deoarece ar fi însemnat că nu am încredere în dânsul şi ştiţi cum e concurenţa între medici...
În acel moment, domnul doctor a avut o reacţie ciudată, în sensul că s‑a mirat peste măsură şi a început să ne explice pe aparat (era unul simplu): „Cum nu are rinichiul? Uite‑l aici!” Şi ne arăta, însă ce înţelegeam din nişte dungi negre? Nimic, doar dânsul ştia care este gura, nasul, rinichiul etc. Totuşi, înainte să ieşim ne‑a spus ceva ce m‑a pus din nou pe gânduri, doar că insistenţa dânsului cum că are sigur rinichii m‑a făcut oarecum să cred, să uit într‑o oarecare măsură tot ce trăisem în ultimele 2 luni. M‑a neliniştit însă faptul că la 7 luni fetiţa era întoarsă şi mi‑a spus că pot naşte sigur pe cale naturală, aşa cum îmi doream foarte mult (mi‑era teamă grozav de cezariană şi voiam mai mulţi copii), iar acum a început să‑mi invoce motivul că am puţin lichid, fetiţa este mai mică în greutate raportat la numărul de săptămâni pe care le are, ceea ce ar putea însemna că are o suferinţă interioară, o mică problemă (un exemplu ar fi malformaţia la inimă), dar dânsul mi‑a spus deja că nu este vorba de nimic în neregulă, pur şi simplu ca să evităm unele riscuri, ar fi mai bine să optez pentru cezariană, dacă nu nasc până la termen, pe 10 februarie. Am venit acasă şi am început să mă rog mereu atât Maicii Domnului, Mântuitorului, cât şi la alţi sfinţi, dar cel mai cu drag o făceam la Sfântul Nectarie...
Cum am aflat de Sfântul Nectarie? Eram la început, abia cunoşteam unele mărturii şi lucruri despre acest minunat sfânt, şi asta datorită cărţilor scrise de Danion Vasile. Citisem să zic cam jumătate din cărţile pe care le editase, mi le şi cumpărasem, la un moment dat luam peste tot cartea cu mine: la serviciu, în călătorie, seara înainte să adorm... atât de fascinată eram! Într‑o zi, fiind foarte supărată şi deznă­dăj­du­i­tă, i‑am lăsat lui Danion un mesaj în care‑i po­ves­team necazul prin care trec, la care mi‑a răspuns se­nin să mă rog Sfântului Nectarie, să am în­cre­de­re şi voi vedea că totul o să fie bine, fetiţa va avea amândoi rinichii. Păreau atât de convingătoare rândurile scrise, cu toate că erau doar simple cuvinte (le‑am recitit de nu ştiu câte ori, eram foarte încântată că marele scriitor mi‑a răspuns, pentru mine era o onoare, dar, în acelaşi timp, o mare bucurie şi, sincer, aveam emoţii), am prins curaj. M‑au sprijinit atât mătuşa, verişoara, prie­te­ne­le mele, cât şi sora mea, dar în acelaşi timp era destul de greu să aştept, să cred...
Încet, l‑am descoperit pe sfânt, mi‑am cumpărat primul acatist din Baia‑Mare de la Bisericuţa din lemn Sfântul Iosif Mărturisitorul, mă rugam cât şi când puteam. În perioada sarcinii, Dumnezeu m‑a ajutat să ajung la mai multe mănăstiri, am participat la Sfântul Maslu şi aveam încredere că totul va fi bine.
Am ajuns vinerea la spovedanie la părintele meu duhovnic şi întâmplător era şi Sfântul Maslu, aşa că mă simţeam cât de cât pregătită pentru paharul pe care urma să‑l beau curând... Dumnezeu m‑a ajutat şi, pe duminică noaptea, cu două zile înainte de termenul dat de medic, au început durerile. Am ajuns la 5 şi ceva dimineaţa la spital (soţul nu credea că nasc, aştepta data de 10, dar am insistat că nu mă pot înşela: începuseră contracţiile), l‑am sunat pe domnul doctor, deşi ştiam că este în concediu şi se întoarce pe 10 când urma să merg, cu bagajul, pregătită de cezariană.
Într‑adevăr, era la Azuga şi nu avea cum să fie la Zalău la timp pentru naşterea mea. Am ajuns la medicul de gardă, foarte cumsecade, că­ruia îi sunt recunoscătoare. Aproape nu îmi mai aminteam povestea cu rinichiul, şi, fiind în dureri, am început să citesc Acatistul Sfântului Nectarie. Aveam şi alte acatiste pe care le ţineam în buzu­nar; mă opream din citit când nu mai puteam de dureri, dar, după câteva secunde, iar continuam. Unii spuneau că voi naşte după‑masă, alţii că poate dura ore întregi la prima naştere, însă eu mă întrebam ce voi face, fiindcă deja simţeam că nu mai pot. Nu scoteam un sunet, nu mă aşteptam să nu am niciun fel de dureri: ştiam că aşa a lăsat Dumnezeu, mă simţeam pur şi simplu datoare cu acestea în faţa lui Hristos, simţeam că trebuie să trec prin tot ce implică naşterea, inclusiv dureri, dar recunosc că era greu şi strângeam de barele patului până îmi intrau dungile de fier în mâini. Nu‑l rugam neapărat pe Sfântul Nectarie să‑mi ia durerile, ci să mă ajute să le suport, aveam şi eu destule păcate, eram om şi trebuia să mi le răscumpăr cumva în faţa lui Hristos...
Pe la 10 şi ceva au început contracţiile mai puternice. În jur de 11 mi‑au făcut o injecţie şi la 12 fix se năştea Maria. Mi‑am dorit atât de mult să‑i pun acest nume, doar Maria, în cinstea Maicii Domnului, pentru tot ajutorul primit, pentru că mereu a fost aproape de sufletul meu şi pentru că nu ştiam dacă voi mai avea vreodată o fetiţă. I‑am promis soţului că, la al doilea copil, va alege el numele pe care‑l vrea ‑ şi a fost de acord.
În timp ce aveam dureri, moaşa a vorbit de mai multe ori cu medicul care trebuia să mă asiste, a sunat dânsul din staţiune, a vorbit până şi cu domnul doctor care m‑a ajutat să nasc. Nu mi‑am dat seama de ce a venit să mă întrebe ce probleme am avut cu fetiţa. Cu durerile şi stresul din acele clipe, nu am realizat că nu avea de unde să ştie, deoarece eu nu spusesem nimănui de acolo, nici măcar moaşei, uitasem de acele pro­ble­me. Naşterea în sine nu a durat mai mult de o jumătate de oră şi copilul a primit nota 10. Îl strigam mereu în gând pe Sfântul Nectarie să fie cu mine, pe Maica Domnului, pe Sfântul Stelian la fel, să nu mă lase, deoarece mi‑era teamă şi aveam ne­vo­­ie să mă întărească. După ce am ajuns în salon, mi s‑a spus că nu pot merge momentan la copil, că pentru o mai mare siguranţă au conectat fetiţa la incubator. Nu înţelegeam nimic: avea 2720 gr. şi nu era sub greutatea normală, nu avea nevoie de incubator.
Am început să îmi pun tot felul de întrebări. Abia pe seară am ajuns s‑o văd pe Ma­ria. Nu mi‑au adus‑o în salon şi am aflat că asta se întâmpla dato­ri­tă faptului că exista riscul să nu aibă rinichiul drept; ei trebuiau să fie atenţi la evoluţia copilului. În mod normal, rinichiul existent ar trebui să preia funcţia dublă, dar aveau nevoie de câteva ore în care să se convingă că este totul în regulă, că uri­nea­ză regulat şi că nu sunt complicaţii. Atunci am în­ţe­les telefoanele medicului, care îl avertiza pe celă­lalt să nu mă ţină mult în travaliu pentru că nu se ştie: dacă fetiţa ar fi avut probleme şi la singurul rinichi existent, un travaliu lung îi putea dăuna, putea să nu reziste şi cezariana era mai indicată pentru ea. Am înţeles de asemenea şi suferinţa interioară de care vorbea atunci când am fost cu soţul: de fapt văzuse şi el lipsa rinichiului, dar a preferat să nu ne confirme, căci oricum eram distrusă deja, aveam îndoieli şi nu s‑ar fi rezolvat nimic dacă ne îngrijora mai mult.
L‑am întrebat după câteva zile de ce nu mi‑a spus adevărul şi mi‑a răspuns că şi aşa eram ne­li­niş­tită, nu era vorba de o malformaţie atât de mare şi a considerat că cel mai bine este să mă încu­ra­je­ze; oricum, dacă nu aş fi mers la celălalt medic, nu aflam poate niciodată că fetiţa nu are un ri­nichi. Pe la 10 seara mi‑au spus că‑i fac o analiză de sânge, şi, în funcţie de rezultat, se decid urmă­to­rii paşi. A ieşit ceva în neregulă, au repetat‑o la mie­zul nopţii şi tot nu era bine, arăta o problemă în interior. Am început să plâng, nu am dormit toată noaptea, iar doamna doctor îmi spunea că e doar o supoziţie, poate are rinichiul totuşi, iar la 6 dimineaţa îi vor face ecograf şi e imposibil să nu‑l vadă! Mă uitam la fetiţă: avea o strălucire aparte, era veselă, liniştită, un îngeraş cu adevărat, dar conectată atât la mâini, picioare, cât şi la burtică de firele incubatorului, înţepată de ace pentru a‑i lua sânge, părea atât de neajutorată, iar eu nu am putut nici măcar să o strâng în braţe sau să o îmbrac cu hăinuţele ei.
Dimineaţa nici nu m‑au anunţat, dar am sim­ţit ceva şi am plecat în camera unde erau incu­ba­toa­rele. Maria era deja înfăşată în haine de spital, cu o pătură deasupra şi se pregăteau s‑o ducă. Am întrebat „unde” şi mi‑au răspuns: „La ecograf!” Am vrut să merg şi eu, dar nu m‑au lăsat. Am aşteptat o jumătate de oră, timp în care numai eu ştiu ce aveam în suflet. Când s‑au întors în sfârşit (erau două asistente cred), au reaşezat‑o în incubator şi nu ziceau niciuna nimic. M‑am uitat la ele şi am întrebat: „Ce se întâmplă?” M‑au privit şi şi‑au continuat treaba. Am întrebat din nou ce se în­tâm­plă, de ce nu îmi spune nimeni nimic, la care una din­tre doamne a răspuns: „Ce să fie? Într‑adevăr, nu are rinichiul drept! Asta e, se mai întâmplă!” ‑ dar mă întrebau de ce plâng, că nu e atât de grav. Pentru ele şi pentru restul nu era, însă pentru mine ca mamă însemna un chin nespus. Eram în pi­cioa­re şi am simţit că pică cerul pe mine. Ştiu doar că am izbucnit în plâns, fără să mă pot opri, şi am luat‑o de mânuţă pe Maria. De aici, totul s‑a trans­for­mat într‑un chin, numai la asta mă gândeam. Deşi au venit medicii, asistentele (aproape tot spitalul ştia) şi mă încurajau: „Celălalt e perfect să­nă­tos, sunt alte malformaţii mai grele, se poate trăi cu un singur rinichi, mai rău era să aibă 3‑4”, cum se întâmplă în alte cazuri.
L‑am sunat pe soţul meu, plângând, şi i‑am spus că până la urmă fetiţa noastră nu are rinichiul drept şi, cu toate că mă ruga să rămân liniştită că va fi bine, nu puteam. Nu mi‑a venit laptele, nu pu­team dormi sau mânca, era prea mult pentru su­fle­tul meu. Cu toate că ştiam că este sănătoasă în rest, mănâncă, ia în greutate, este veselă, nu m‑am pu­tut resemna ştiind că, odată ce Dumnezeu ne‑a dat doi ochi, o inimă, doi rinichi, două mâini etc., aşa este cel mai bine, şi m‑a durut să ştiu că fetiţa mea nu este aşa cum ar fi trebuit să fie orice copil, că în timp poate avea probleme, că va fi mai sensibilă. Ni s‑a recomandat să mergem la o lună în Cluj, la Clinica de Pediatrie 2 sau 3, acolo erau medici specialişti şi puteam să vedem exact dacă rinichiul stâng funcţiona perfect normal.
Ajunsă acasă, fetiţa evolua foarte bine şi ne‑am hotărât să amânăm examinarea la Cluj, fusese şi aşa împunsă şi chinuită destul în spital, măcar o perioadă să aibă parte de linişte. Aveam toate actele necesare, inclusiv de la Primărie, dacă voiam s‑o încadrăm cu handicap (aflase tot satul deja, nu puteai ascunde şi, la fiecare întrebare, sufeream!), plus cele de la externare unde scria peste tot: „rinichi unic congenital”!
Au trecut 6 luni, timp în care nu m‑am putut resemna şi tot mai izbucneam în plâns. Chiar dacă duhovnicul mi‑a spus că nu putem lua cu forţa de la Dumnezeu, să‑I mulţu­mesc că fetiţa este totuşi bine în rest, că greşesc ne­ac­ceptând voia Domnului, de fiecare dată când mă rugam să îmi dea tăria necesară pentru a trece peste, când Îi mulţumeam pentru toate, la sfârşit nu puteam răbda şi ziceam: „Ştiu că nu merit, greşesc, poate aceasta este plata păcatelor mele, dar Te rog, fă o minune şi redă‑i fetei mele rinichiul lipsă... Te rog, Maica Domnului, te rog, Sfinte Nectarie...”.
Mă rugam cât de des puteam, o ungeam cu mir de la Mănăstirea Radu Vodă, trimis de prietena mea, plân­geam de fiecare dată şi mai citeam din minunile Sfân­tului Nectarie. Îmi păreau atât de binecu­vân­taţi cei care au avut parte de ajutorul său, iar eu eram atât de departe... Speram într‑o minune, dar ştiam că nu sunt vrednică. Adesea, de‑a lungul a­nilor am crezut că, dacă eu aş avea parte de o mi­nune, de o dovadă clară că Dumnezeu există într‑adevăr, dacă L‑aş vedea, acest lucru mi‑ar întări credinţa în El, nu m‑aş mai îndoi niciodată de existenţa şi bunătatea Sa, dar nu peste mult timp ajungeam să văd că nu este aşa: chiar dacă avem parte de ajutor şi binecuvântare, nu suntem recunoscători îndeajuns şi continuăm să facem rele, să cădem în deznădejde, sfârşim în a ne îndoi de minunile pe care chiar noi le‑am trăit...
Am ajuns şi la Cluj prin iulie, însoţită de una dintre cele mai bune şi credincioase prietene, Alina (îi mulţumesc din nou), şi, după o zi de stat la rând pe la medici (trebuia să ajung în mai multe părţi, fetiţa avea şi hernie ombilicală din naştere), când i‑am spus doamnei doctor de lipsa rinichiului şi a pus aparatul, l‑am văzut, în timp ce mă asigura se­nină că e vorba de o greşeală: rinichiul era atât de vizibil, frumos şi sănătos, doar cu 5 mm mai mic ca stângul... Nu îmi venea să cred, săraca doa­mnă doctor a trebuit să suporte întrebările mele re­pe­tate, să îmi arate de vreo 5 ori că într‑adevăr ri­ni­chiul este acolo, şi nu e vorba de nicio greşea­lă. Am simţit că zbor de bucurie, am întrebat‑o cau­za, care este totuşi explicaţia şi nu a putut să îmi dea un răspuns. Mi‑a spus doar că ecografele 4 D cam rar dau greş şi, dacă i‑au făcut fetiţei ecografie şi după naştere, nu puteau să nu observe, că nu ştie, sunt cazuri rare când creşte între timp şi într‑un ritm atât de alert încât în 6 luni să‑l ajungă pe celălalt, e practic un ajutor de Sus, medical nu se prea întâmplă, să nu mă mai gândesc la explicaţii, important e că îl are şi să Îi mulţumesc Domnului.
Prietena mea dragă mă aştepta pe hol şi sigur nu a uitat nici azi reacţia mea: plângeam foarte ta­re şi s‑a speriat crezând că e vorba de ceva rău, iar eu, plângând de bucurie, i‑am spus că are ambii rinichi şi, repetând mereu acest lucru, am îmbră­ţi­şat‑o! M‑am oprit la cea mai apropiată biserică să‑I mulţumesc Domnului, iar de atunci, zilnic o privesc pe fetiţa mea şi mă întreb: „Oare chiar am trăit eu toate acestea?”
Din păcate, mulţi nu au crezut că Sfântul Nectarie şi Maica Domnului m‑au ajutat, puneau totul pe seama erorii umane, medicale, au văzut greşit doctorii, dar ce aveam eu în suflet nu putea să‑mi răpească nimeni. Ştiam, simţeam că nu s‑au putut înşela patru medici (trei în timpul sarcinii şi unul după naştere ‑ când a consultat‑o pe fetiţă). Era mult prea de tot cu aparatura atât de performantă! Până şi soţul s‑a îndoit şi cred că nici acum nu crede că am fost bine­cuvântaţi... I‑am retrimis un mesaj lui Danion, în care îi mărturiseam toate câte s‑au întâmplat, câtă dreptate a putut avea când mi‑a spus să mă rog şi să am nădejde că sfântul va face o minune şi pentru fetiţa mea, numai că eu, slabă fiind, am trăit şi momente de neîncredere, de teamă că nu voi primi nimic din ceea ce cer, că în primul rând nu merit şi, recunosc, până şi eu aveam o oarecare îndoială. Când mă rugam, însă, simţeam că Sfântul Nectarie este aproape de noi şi nu mă va lăsa, aveam o pace şi o linişte aparte, ceva îmi spunea că voi ajunge să trăiesc minunea pe care am aşteptat‑o atâţia ani...
Dacă stau însă să mă gândesc mai bine, poate eu am trăit‑o încă din primele minute de viaţă. Mama a rămas însărcinată cu mine la aproape 40 de ani, când sora mea era majoră deja. Vă daţi sea­ma că sarcina nu a fost deloc o bucurie, având în vedere cum erau vremurile atunci, vârsta îna­in­ta­tă şi alte probleme, pe care nu merită să le amintesc. Cu toate încercările de‑a nu mă avea, Dumnezeu a avut grijă să vin pe lume şi să cresc, chiar dacă am avut mai puţin de 2 kg la naştere. Nu a fost de ajuns că a trebuit să rămână mai mult timp cu mine în spital până ajungeam la greutatea normală, dar, la mai puţin de un an, am ajuns să beau apă contaminată cu unele substanţe şi m‑am des­hi­dra­tat. O perioadă m‑au tratat după sfatul me­di­cu­lui din sat, însă, într‑o noap­te, starea mea s‑a înrăutăţit şi am ajuns aproape în comă la urgenţă, unde mi‑au făcut mai multe investigaţii: aveam mai multe probleme de sănătate şi nu îmi dădeau prea multe şanse de supravieţuire. M‑au conectat la incubator şi mi‑au făcut transfuzie de sânge.
Îmi amintesc şi azi cum mama îmi mărtu­ri­sea că doamna doctor a refuzat să preia cazul şi vo­iau să mă trimită urgent la Cluj, dar, la rugă­min­ţi­le mamei, a acceptat. Ca şi cum necazul nu era su­ficient, în­tr‑una din zile, datorită neglijenţei unor asistente, care m‑au lăsat nesupravegheată în incubator când au plecat să‑şi bea cafeaua, am a­juns să fiu arsă la mâna stângă pe un sfert din su­pra­faţa ei. Dacă nu ar fi presimţit ceva mama şi nu le‑ar fi rugat să o lase înăuntru, poate ardeam de vie. A fost un scandal de proporţii atunci la spi­tal. Ta­tăl meu lucra în cadrul Poliţiei şi, la o vizită, a aflat de cele întâmplate, când deja era destul de târziu, fiindcă respectivele doamne m‑au tratat cu ce au ştiut, fără să‑şi anunţe şefii, şi mâna s‑a in­fec­tat. Două luni nu se ştia dacă voi su­pra­vieţui, dar Dumnezeu a vrut să trăiesc.
Am rămas însă cu unele probleme, cu anumite sensibilităţi şi, până am ajuns la liceu, eram incredibil de slabă, nu asimilam nimic, oricât m‑au dus la medici şi mi‑au dat vitamine peste vitamine. Ani la rând mă întrebau colegii la şcoală, oamenii care nu ştiau povestea, ce s‑a întâmplat de am mâna arsă, întrucât au rămas cicatrici vizibile. Important însă era că sunt în viaţă şi abia acum îmi dau seama cât de valoros este fiecare suflet în faţa lui Dumnezeu, cum El nu are de pierdut pe nimeni, oricât ar fi de păcătos, şi cum lucrează clipă de clipă cu fiecare dintre noi, cum le rânduieşte pe toate deşi noi nu avem încre­dere sau răbdare, cum ne veghează permanent şi cât de mult ne iubeşte.
Au trecut lunile şi îmi doream încă un copil, înainte să revin la muncă. Din păcate, soţul meu era reţinut în această privinţă şi eram singura care doream asta. Am rămas însărcinată din nou şi, cu toate că am fost singura care s‑a bucurat, Dumne­zeu şi Sfântul Nectarie m‑au ajutat. Într‑adevăr, eram conştientă că va fi greu, era doar 1 an şi 10 luni între copii şi trebuia adesea să recurg şi mai mult la sprijinul soacrei (stăm împreună), care, oricum, lucra destul, stând la ţară, şi doi copii ar fi solicitat‑o şi mai mult. Acum, cât sunt acasă, mă ocup eu de ei, dar va veni vremea când nevoia mă va împinge să revin la muncă şi n‑o să fie uşor să‑i las doi copii în grijă pe lângă gospodărie. Îi sunt recunoscătoare pentru tot ce face pentru noi, iar uneori mă simt şi prost ştiind că nu le pot face eu pe toate şi am nevoie de ajutor.
Toţi îmi spuneau că este prea repede, mă des­curajau, iar eu sufeream şi plângeam mult, ştiind că până şi soţul nu considera că este bine. Creştineşte este să avem mai mulţi copii, că ne va ajuta Dumnezeu, şi, cu toate că am pornit de jos şi am întâmpinat multe greutăţi şi a trebuit să muncim mult, va fi bine! Când am rămas prima oară însărcinată, el şi‑a dorit băiat, dar acum parcă nu mai conta nimic, „dacă nu a fost să fie atunci, acum e târziu, doi copii sunt prea mulţi într‑o perioadă atât de scurtă, avem prea puţine şi nu le vom putea oferi cele necesare”! Da, suntem mai limitaţi din punct de vedere material faţă de alţii care au 10 camere, 2 case etc., dar avem strictul necesar şi eu cred că cea mai importantă este educaţia, dragostea în familie, dar mai cu seamă credinţa în Dumnezeu... apoi casa, averea, poziţia socială.
M‑am rugat mereu să fie băiat al doilea, deşi eu nu aveam preferinţe, dar ştiam că soţul nu mai era de acord cu un al treilea copil, şi, dacă ar fi tot fetiţă, dorinţa lui de‑a avea un „fecior” care să‑l ajute la gospodărie, se va ruina. Nu voiam să am preferinţe, important era să îl nasc sănătos, trecusem o dată prin încercări, însă, pentru liniştea căminului, era perfect să fie băiat! Aşa a fost, şi, în aceste momente când scriu aceste rânduri, dorm amândoi, este 2 ianuarie 2012 şi sunt bucuroasă că am găsit în sfârşit puterea să îmi spun povestea. Trebuia să nasc pe 12 decem­brie, dar s‑a grăbit şi a venit pe lume în 3 decembrie. Vinerea am ajuns din nou (ca prima oară) la părintele pentru spovedanie şi am stat şi la Maslu. Când am ieşit din biserică, am simţit că voi naşte, că nu mă prinde data de 12. Nu cred deloc că acest lucru a fost întâmplător: în ambele dăţi am fost la biserică pentru spovedanie şi Maslu, iar a doua zi am născut !
Am avut dureri uşoare exact ca prima oară, de pe la 1‑2 noaptea, am ajuns la spital la 6 fără ceva dimineaţa (soţul a crezut din nou că mă înşel, mergem şi va fi alarmă falsă, mai ales că termenul era doar peste 9 zile). De data aceasta, domnul doctor mi‑a fost alături (l‑am ales tot pe cel cu care ar fi trebuit să nasc şi întâia oară, dar acum am mers doar la dânsul şi nu am mai făcut decât trei ecografii, la trei luni distanţă una de alta), m‑am dilatat foarte repede şi la 7 jumătate venea pe lume Andrei (am fost în cumpănă dacă va fi Andrei sau Nicolae, datorită faptului că s‑a născut între cele două sărbători, dar soţul a decis să rămână Andrei, întrucât el poartă numele Nicolae şi ar fi trebuit să‑i strig la fel pe amândoi. Am citit Acatistul Sfântului Nectarie, şi când am ajuns să repet Condacul şi Icosul 1, deja copilul cobora şi am strigat‑o pe moaşă că nasc. Nu m‑a crezut, şi era cât pe ce să‑l nasc în drum spre masă, înainte să urc, şi toţi strigau să nu mai împing, deoarece nu s‑au echipat, dar eu nu mai puteam. În câteva minute am născut şi nu îmi venea să cred că Sfântul Nectarie şi Mântuitorul împreună cu Maica Domnului m‑au ajutat din nou şi nu am avut parte de dureri îndelungate cum vedeam la alte colege care nu mai puteau, aşteptând şi câte două zile cu dureri. Ştiu că toate pot părea simple coincidenţe, doar nişte poveşti plăcute la citire, dar, când le trăieşti tu personal, capătă o intensitate aparte. Da, uneori nu îmi vine nici mie să cred tot ce am trăit, că am avut parte de minuni, când sunt aşa nevrednică şi păcătoasă. Sunt o mămică fericită, deşi uneori am momente când totul pare greu. Cel mai mult timp sunt doar eu cu copiii şi am o problemă mai veche de singurătate, nişte ispite legate de moarte în momentul când întâmpin mai multe greutăţi. Am avut o copilărie mai zbuciu­ma­tă şi am învăţat pe parcurs şi târziu multe lucruri, dar ştiu că Dumnezeu mă va ajuta! Am un soţ bun şi muncitor, dar, din păcate, este mai mereu plecat, ocupat cu gospodăria şi mai ajung uneori să simt că nu mai pot, şi atunci mă rog să nu mai plângă măcar cinci minute un copil până mă ocup de celălalt.
Dacă m‑aţi vedea la amiază sau seara ce luptă duc până îi culc! Mă ajută şi mama‑soacră. Ştiu că alţii au crescut mult mai mulţi copii, dar, cu toate acestea, ajung să mai urlu la ei, s‑o pedepsesc pe fetiţă, să nu am răbdare, iar apoi să plâng şi să‑mi pară rău că sunt o mamă rea. În momentele mele bune sunt totuşi cea mai împlinită mamă şi ador să‑mi petrec timpul alături de cei doi îngeraşi. Maria deja pupă icoanele şi spune frecvent „Done‑Done” imediat ce aude slujba sau vede biserica, şi îi arăt cum să împreuneze mânuţele pentru rugăciune.
I‑am promis Sfântului Nectarie că voi ajunge să‑i mulţumesc personal şi s‑a întâmplat minunea! Din clasa a 7‑a, ţin legătura cu Georgiana, o prietenă pe care am cunoscut‑o în circumstanţe puţin diferite. Este din Bacău şi întâmplarea a făcut să ajungă la Bu­cu­reşti, şi s‑a căsătorit şi stabilit acolo, iar eu împreună cu soţul i‑am fost naşi de curând, pe 6 noiembrie 2011. Eram însărcinată cu Andrei în 8 luni şi aşa am ajuns la Radu Vodă pe 5 noiembrie. Nu am cuvinte să exprim cât am aşteptat să fiu în faţa sfântului, să‑i spun tot ce simt! Am visat, plănuit această întâlnire ani la rând şi, odată ce m‑am văzut acolo, în faţa raclei (menţionez că era a doua oară când ajunsesem în capitală, dar prima oară nu‑l cunoşteam pe Sfântul Nectarie), tot ce am putut a fost să plâng continuu. Încercam să mă stăpânesc deoarece era multă lume şi nu puteam să mă cred eu cea mai grozavă... dar nu am reuşit! Am plâns de bucurie, emoţie... nu ştiu exact, m‑am aşezat de mai multe ori în apropierea moaştelor pentru a aduce mulţumire pentru tot ce mi‑a dăruit, pentru a sta lângă sfânt pur şi simplu! L‑am rugat să ne ajute în continuare, să‑mi ocrotească şi al doilea copil şi, dacă se poate, să rânduiască măcar ca în timp, peste câţiva ani să mai am şansa ca la al treilea să‑i pun numele sfântului.
Nu ştiu dacă voi mai avea copii, dacă o să‑l pot convinge pe soţul meu, dacă aş face faţă la trei, dacă... dacă..., dar ştiu că rămâne protectorul familiei mele. Îi iubesc pe toţi sfinţii, dar Sfântul Nectarie are ceva aparte şi, chiar dacă sunt singura care crede acest lucru (mă refer în familia mea), nu contează! Aş fi vrut să vină şi soţul meu la raclă, să‑i mulţumim împreună, era o ocazie unică, dar nu l‑am putut convinge, aşa că am trăit totul aşa cum am ştiut mai bine. Vorbeam de singurătate: da, mă simt adesea tare singură cu toate că mă rog (cu siguranţă nu o fac îndeajuns) şi am familie, prieteni! Nu sunt mulţi, dar m‑au sprijinit întotdeauna. Mă gândesc cum a lucrat Dumnezeu dându‑mi ocazia să mă împriete­nesc cu Georgiana, cu toate că am avut parte de multe piedici şi mulţi nu ne‑au înţeles şi nu au acceptat prietenia „la distanţă”, nu credeau că poate rezulta ceva bun din legătura noastră. Din obsesia mea de‑a fi atât de legată sufleteşte faţă de o prietenă, de‑a trăi ani la rând doar pentru bucuria că ne înţelegem atât de bine, uite cum am ajuns datorită ei la Radu Vodă (chiar îmi aminteam cum spunea Danion Vasile într‑una din cărţi că Dumnezeu a avut grijă ca el să găsească o locuinţă aproape de această sfântă mănăstire). Dacă nu era prietena mea, cine ştie când aş fi ajuns la Bucureşti, dar am ajuns cu ocazia nunţii, fiindu‑i naşă (şi‑a dorit mult, eu la fel, dar nu mă simţeam vrednică) şi nu cred că a fost o simplă în­tâm­plare... Sunt împăcată că am fost naşă la o nun­tă simplă, dar cu adevărat creştină, un exem­plu chiar şi pentru mine, care nu am respectat cu ade­vărat regulile în urmă cu 6 ani când m‑am că­să­torit...
Da, soţul meu a fost singurul bărbat din viaţa mea din toate punctele de vedere, îl iubesc foarte mult, dar am rătăcit puţin împreună după ce ne‑am căsătorit, am ajuns să greşim destul de mult, iar asta m‑a marcat nespus. De aceea poate mă văd atât de singură uneori: tocmai pentru că nu am fost soţia plăcută de Hristos tot timpul, am căzut în anumite păcate crezând că aşa îmi iubesc soţul şi‑i demonstrez că sunt în stare de orice pentru el şi am uitat de Dumnezeu... De mică m‑au îndrumat spre biserică bunicile şi mătuşa mea de la Baia‑Mare (datorită ei, căreia îi mulţumesc şi pe care o preţuiesc mult de tot vă scriu acum, deoarece a fost la întâlnirea pe care a avut‑o Danion Vasile cu ceva timp în urmă în oraş şi i‑a vorbit de mine). Însă, la 20 de ani, s‑a întâmplat ceva şi am pierdut drumul cel drept, dar aceasta este o altă poveste... Pentru revenirea mea la Hristos de atunci am să‑i fiu veşnic recunoscătoare tot mătuşii Maria şi, mai ales, părintelui Chesarie Bertea, care este acum plecat în America şi fără de care nu ştiu dacă aş fi continuat căsnicia, nu ştiu dacă aş fi cine sunt azi.
Am ezitat să public această poveste deoarece nu doream să ies în evidenţă, să ajung să mă simt „cineva” că am avut parte de unele trăiri şi întâmplări de o aşa mare valoare, să mă smintesc. Nu am vrut nici să fiu celebră apărând în cărţi, deoarece îmi iubesc viaţa simplă, mai în umbră, aşa cum este ea şi nu era nevoie să o ştie întreaga ţară. Pe de altă parte, mă gândeam şi ce vor spune oamenii care mă cunosc. Poate că cei din familie nu vor înţelege şi mă vor judeca. Dar am simţit că Sfântul Nectarie aştepta măcar o mărturisire din partea mea (îi promisesem atunci şi nu m‑am ţinut de cuvânt)... De fapt, eu tot timpul nu i‑am fost recunoscătoare doar lui, ci şi Maicii Dom­nu­lui, căreia i‑am încredinţat fetiţa, punându‑i nu­me­le, şi i‑am promis că voi respecta orice plan va avea cu Maria, important era să fie sub ocrotirea lor. Sunt convinsă că toţi mi‑au fost alături, dar am sentimentul că fără Sfântul Nectarie totul ar fi fost mult mai greu! Nu se ştie când mărturia unui om, experienţa lui de via­­­ţă poate ajuta un alt suflet... Aşa am renunţat eu la anumite păcate citind unele cărţi şi dându‑mi seama că sunt departe de Dumnezeu şi poate că sunt oameni care au nevoie de mărturii concrete pentru a se ridica şi a continua drumul vieţii alături de Hristos.
M‑am rugat Sfântului Nectarie să mă ajute să pot aşterne pe hârtie cât mai explicit şi sincer cele întâmplate şi am speranţa că aşa a fost, iar curând ne vom întâlni din nou să‑i pot mulţumi încă o dată şi să‑i spun cât de aproape de sufletul meu a rămas.
(Laura Oros, Surduc‑Sălaj)
                       
Mă numesc Enacache Florica, sunt din Focşani, judeţul Vrancea. Am o fată pe care am crescut‑o cu mult drag. La rândul ei, avea şi ea o fată. Acum era însărcinată pentru a doua oară, dorindu‑şi să aibă doi copii până la vârsta de 30 de ani. Era în luna septembrie 2006 când, după o ploaie, având plăcerea de a cutreiera magazine religioase, am intrat într‑unul. Uitându‑mă pe raftul cu cărţi, mi‑a atras atenţia o carte cu coperţile roşii, care se intitula Sfântul Nectarie Taumaturgul. A fost ca un magnet, desigur. Am cumpărat‑o şi am început să citesc cu nesaţ minunile Sfân­tu­lui Nectarie. După terminarea cărţii, aveam o dorinţă foar­te mare de a ajunge şi eu la Sfântul Nectarie. Îmi venea să zbor de atâta dorinţă. Soţul meu era în Atena şi am vorbit cu el la telefon. I‑am cerut să‑mi trimită şi mie câteva iconiţe cu Sfântul Nectarie. Am primit aceste daruri de la Sfântul Nectarie şi mă rugam lui ca naşterea fiicei mele să fie uşoară. Sarcina fiicei mele a fost foarte uşoară: era sănătoasă, mânca orice – deci, era o sarcină normală.
Atunci când fiica mea era însărcinată în trei luni, a avut un vis: Maica Domnului i‑a dăruit un mărgăritar, o piatră preţioasă. Ce să fie? Viaţa – bucuria de a creşte copiii pe care şi i‑a dorit? Ştie Maica Domnului, ocrotitoarea noastră!
În data de 17 octombrie 2006, la Iaşi au fost aduse sfintele moaşte ale Sfântului Nectarie. Cine putea măsura bucuria mea la aflarea acestei veşti? Desigur că am luat cu mine icoanele cu sfântul pe care le aveam şi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, am ajuns la racla cu sfintele moaşte ale Sfintei Cuvioase Parascheva, care este sfânta ocroti­toa­re a casei mele. Alături erau sfintele moaşte ale Sfântului Nectarie. Bucuria mea era nemărginită! Deja sfântul făcea o minune cu mine. Pe 18 octombrie 2006, fiica mea a fost internată, căci urma să nască prin cezariană, la fel ca atunci când a născut primul copil, pe Mădălina‑Elena. A fost pregătită pentru operaţie. Eu m‑am învoit de la serviciu, pentru a putea merge şi eu la spital, căci îţi doreşti să fii alături de copilul tău şi la bine şi la greu. Eram pe scaun şi am simţit ceva în stomac, ca şi cum mi l‑ar fi scos cineva de acolo. Acela a fost mo­mentul când a fost operată fiica mea şi i‑au scos copilaşul din burtică (aveam să aflu acest amănunt după aceea). Trebuie să remarc un lucru: legătura dintre mine şi fiica mea era perceptibilă – simţeam şi ne simţim reciproc stările sufleteşti. Copilul s‑a născut sănătos, fiind tot o fetiţă! Când fiica mea era însărcinată, fetiţa pe care deja o avea şi care era în vârstă de 7 ani şi‑a dorit ca viitoarea ei surioară să se numească Rebeca‑Nicoleta. Desigur, aşa s‑a şi întâm­plat.
 După operaţie, fiica mea a fost adusă la salon. Şi la prima naştere s‑a procedat aşa, şi deja îi cunoşteam comportamentul de după operaţie. Totuşi, lucrurile nu se petreceau la fel. După o jumătate de oră, fiica mea a căpătat o culoare închisă la ten şi nu se simţea deloc bine. Asistentele veneau des şi îi luau tensiunea, verificându‑i starea sănătăţii. Ea nu era bine. La un moment dat, mă cheamă medicul care o operase şi îmi spune că trebuie să facă o altă intervenţie. Se forma echipa care trebuia să o opereze din nou, peste patru ore. Însă a fost nevoie să o ţină la reanimare, întrucât tensiunea ei ajunsese la 6 (foarte critic). După ce au echilibrat‑o, a fost dusă în sala de operaţii. Cine poate înţelege durerea unei mame în faţa unei asemenea situaţii?
Eram la o distanţă de 6 metri de sala de operaţie, cu icoana Sfântului Nectarie în mâini. Cu lacrimi în ochi, îl rugam să facă o minune şi cu fata mea, care şi‑a dorit foarte mult să aibă doi copii. Şi, minune! La uşa sălii de operaţie era Sfântul Nectarie. Era aievea... Îl vedeam şi nu puteam realiza cum eu, o păcătoasă în faţa lui Dumnezeu, aveam bucuria să‑l văd pe sfânt. Din acel moment, am simţit că Sfântul Nectarie nu este indiferent la rugăciunile pe care le adresasem lui, Bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului, atunci când mă rugasem la Cuvioasa Parascheva.
 Îmi doream nespus ca numele nepoatei să fi fost Nectaria, însă şi Nicoleta vine de la Sfântul Nicolae, sfântul care l‑a mângâiat pe Sfântul Nectarie când era în suferinţă, spunându‑i: „Eu te voi înălţa sus, sus de tot!”
 Mă bucur astăzi de copiii mei (fiica şi ginerele meu) şi de nepoatele mele şi mă rog în continuare Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului, Sfintei Cuvioase Paras­che­va, Sfântului Nectarie, Sfântului Nicolae şi tuturor sfinţilor, căci doar rugăciunea ne aduce bucurii!
Această minune a Sfântului Nectarie m‑a marcat pentru toată viaţa şi nu ştiu dacă îi pot mulţumi vreodată îndeajuns. O altă mare bucurie pe care mi‑a făcut‑o Sfântul Nectarie este aceea că el este mai aproape de mine, în sufletul meu, căci, nu departe de Focşani, la Ghimiceşti, judeţul Vrancea, se află o părticică din sfintele moaşte ale Sfântului Nectarie.
 Să ne bucurăm!
(Florica Enacache, Focşani)
 
Mă numesc Anton Daniel, şi în câteva rânduri am să vă povestesc o parte din viaţa mea. În anul 2009 am început să am dureri cumplite de cap, am luat medicamente pentru ameliorarea durerii timp de două săptămâni, însă rezultatele întârziau să apară. Durerile erau din ce în ce mai insuportabile şi erau însoţite şi de ameţeli. Era într‑o zi de vineri când, în urma unor investigaţii minuţioase, fiind diagnosticat cu cancer, am intrat în sala de operaţie. Înainte de a intra în operaţie, o doamnă, I., mi‑a vorbit despre harul vindecător al Sfântului Ierarh Nectarie. Nu ştiam nimic despre acest sfânt şi nu eram un bun creştin în acea vreme. Eram foarte neliniştit şi în acelaşi timp eram ferm convins că totul va decurge bine şi simţeam cum o putere dumnezeiască era lângă mine, ceea ce mi‑a dat tăria să trec prin acele momente de teamă, nemaicunoscute de mine până atunci. Mama era şi ea foarte speriată, ştiind riscurile unei astfel de operaţii pe creier. În sala de reanimare, după operaţie, am reîntâlnit‑o pe aceeaşi doamnă I., care, de data aceasta, mi‑a dăruit cartea roşie care cuprindea viaţa şi minunile Sfântului Ierarh Nectarie, iar din clipa aceea am fost nedespărţit de cartea aceasta, şi harul sfântului începuse să‑şi facă simţită prezenţa în viaţa mea.
  La scurtă vreme după operaţie, naşa de cununie a părinţilor mei a venit să mă viziteze, având la ea Acatistul Sfântului Nectarie, pe care m‑a sfătuit să‑l citesc în fiecare seară, fiind încredinţată că Sfântul Nectarie îşi va pleca urechea la durerea mea, împlinindu‑mi minunea de care aveam atât de mare nevoie. Şi, de atunci, am stăruit în rugăciune către Sfântul vindecător Nectarie, citindu‑i zilnic acatistul.
  În acelaşi an, am suferit şi o a doua intervenţie chirurgicală: am fost operat pentru a doua oară, însă, de data aceasta, inghinal. După operaţie, au urmat o serie de şedinţe de radio şi chimioterapie foarte anevoioase şi dureroase, care s‑au soldat cu metastaze pulmonare, însă harul pe care Sfântul Nectarie mi‑l acordase îmi întărea forţa şi răbdarea de a rezista în această menghină de dureri şi îmi mijlocea întărirea credinţei în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în mod tainic. M‑am supus pe mai departe unui alt şir de analize şi tratamente, care au avut şi urmări negative – hemoragie externă.
  După patru zile de spitalizare, mai precis marţi spre miercuri seara, fiind foarte obosiţi, atât eu cât şi mama mea, care mi‑a stat alături în tot acest timp, am aţipit amândoi (vreo 20 de minute). Mama m‑a visat plin de sânge, iar eu am visat că eram la Mănăstirea Dervent şi că dormeam lângă sfânta cruce făcătoare de minuni, iar de deasupra uşii care adăposteşte crucea făcătoare de minuni, într‑o rază luminoasă foarte puternică, a apărut o persoană, sub chipul unei umbre, zicându‑mi: „Joi seară vei ajunge la Mănăstirea Dervent, vei dormi la sfânta cruce şi acolo te vei vindeca!”. M‑am trezit cu o stare sufletească harică, însoţită de o bucurie de nedescris, de parcă ştiam că un lucru minunat se va întâmpla chiar în ziua aceea.
 În ciuda opoziţiei mamei mele în ceea ce privea posibilitatea întreprinderii unei călătorii către Sfânta Mănăstire Dervent şi în urma rezultatelor îmbucurătoare ale analizelor, joi seară am ajuns la Mănăstirea Dervent şi chiar am dormit la sfânta cruce făcătoare de minuni de acolo, părea că visul meu se împlinea.
 Contrar aşteptărilor mele, în ziua următoare, o stare generală de rău a întregului trup a pus stăpânire pe mine; şi... atunci, o minune... o putere dumnezeiască lucra asupra mea. În momentele acelea nu ştiam ce să facem, am vorbit cu un preot, care m‑a spovedit, m‑a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe mine, nevrednicul. După ce s‑au săvârşit acestea, părintele mi‑a dăruit o icoană foarte frumoasă cu Sfântul Nectarie.
  Apoi am plecat din nou la spital, cu frica de a nu face din nou hemoragie; şi iată că analizele erau mai bune faţă de cele făcute la ieşirea din spital. Datorită acestui fapt, i‑am promis sfântului că vom dărui o icoană cu el la biserica de unde suntem noi, care are hramul Sfânta Cuvioasă Parascheva. Acest lucru s‑a şi întâmplat, am găsit o persoană care să picteze această icoană. (Icoana este foarte mare şi frumoasă, şi a fost donată de mine la biserica menţionată mai sus, unde a fost bine primită, nemaiavând pe acest sfânt în altă icoană din biserică.)
  Am uitat să vă mărturisesc încă un lucru: după operaţia din februarie, la sfârşitul lunii mai – începutul lunii iunie, urma să dau examenul de atestat şi probele la bacalaureat, iar, cu ajutorul sfântului, am reuşit şi am luat nota 9 (la bac). După un an, m‑am înscris la Facultatea de Teologie, acum sunt în anul II, îmi place şi îmi pun nădejdea în sfântul să mă ajute să termin cu bine şi să merg în continuare pe calea pe care Bunul Dumnezeu mă va călăuzi.
O altă minune pe care Sfântul Nectarie a săvârşit‑o în familia noastră este aceasta: în anul 2011, cumnata mea se afla în Italia la spital, pentru a‑şi naşte pruncul. Fratele meu a sunat‑o pe mama mea, spunându‑i: „Mamă, Alina se chinuieşte de două ore să nască!” Eu, auzind acestea, am luat Acatistul Sfântului Nectarie şi am început să‑l citesc. Nici măcar nu am ajuns la Condacul al IV‑lea, că, iată, fratele meu îi spune mamei, radiind de fericire: „Avem un băieţel!”. Deci, sfântul a fost şi acum lângă noi şi ne‑a ajutat.
  Îi mulţumesc acestui sfânt că ne ajută în orice momente când îl chemăm în ajutorul nostru. Acum este sfântul meu ocrotitor, care îmi dă puterea să merg mai departe.
  Doamne, ajută!
(Anton Daniel, Constanţa)
Slavă lui Dumnezeu, Celui în Treime închinat şi slăvit, care lucrează prin sfinţii Săi minunat şi în chip desăvârşit! Numai aşa pot descrie câte minuni a lucrat Dumnezeu cu noi, încât, de fiecare dată, numai în lacrimi şi plini de recunoştinţă putem mărturisi! Eu, Gheorghe, şi soţia mea, Maria, suntem căsătoriţi de doi ani şi jumătate, iar în acest răstimp Dumnezeu nu a încetat să lucreze cu noi, încât mărturisim mereu: „Mare este Dumnezeu şi minunat!”
Şi noi suntem dovezi ale unor lucrări minunate ale Sfântului Nectarie din Eghina, prezent în viaţa noastră nu numai prin sfânta sa icoană şi prezenţa sa harică, vie şi lucrătoare, ci şi printr‑o părticică din sfintele sale moaşte şi o părticică mică din sicriul său, puse într‑o cruce de argint tip cutiuţă specială pentru păstrarea de sfinte moaşte, luată de la Mănăstirea Sfântului Cuvios Dionisie din Olimp, iar crucea într‑o cutie‑raclă pe masa de rugăciune în faţa sfintelor icoane, lângă care arde necontenit candela.
1. Sfântul îmi dăruieşte icoana sa
În 2002, când am aflat de Sfântul Nectarie, de la un coleg mai mare, eram la seminarul teologic. La început, am trecut cu vederea râvna lui faţă de Sfântul Nectarie. Dar, apoi am început să aud de la diferite persoane, chiar şi de la acest coleg, câtă putere are de la Duhul Sfânt acest minunat sfânt şi cât de minunat lucrează, încât i‑am cerut imediat cartea să o citesc şi eu – cartea roşie cu acatistul la urmă! Ajungând după cursuri acasă, am început numaidecât să sorb cu sete fiecare rând, încât la sfârşitul ei, noaptea târziu, plângeam ca un copil… Dar i‑am spus că vreau o icoană cu el, şi i‑am promis să îl iau ocrotitor, lângă Sfântul Gheorghe, patronul meu! În numai două zile, aveam deja această icoană, pe care am găsit‑o la o doamnă care vindea obiecte bisericeşti! Nu mai puteam de bucurie şi cu lacrimi şiroaie îl cinsteam pe sfântul meu!
2. „Maica Domnului şi Sfântul Nectarie au fost Profesorii mei!”
Mă impresionase şi pentru faptul că sfântul cunoştea muzica bizantină şi le învăţa şi pe maicile din Eghina, iar eu îmi doream să învăţ să cânt muzică bizantină (psaltică), pentru că la seminar nu se făcea!... Iar de aici am avut şi mai multă râvnă în rugăciunea către Sfântul Nectarie, ca să mă ajute şi pe mine să pot cânta această muzică îngerească! Am început din acea seară să îl rog necontenit să mă ajute... Şi, vădit, simţeam ajutorul său! Nu aveam profesor, însă „bâlbâiam” zi de zi câteva ore şi mă chinuiam cu fiecare frază melodică, cu fiecare „eh” bizantin. Vă mărturisesc, în numele Sfintei Treimi, că azi, după 11 ani de studiu intens şi rugăciune la Maica Domnului şi Sfântul Nectarie, cunosc destul de bine această muzică, încât mulţi colegi (mai apoi) de facultate mă întrebau unde am învăţat să cânt atât de bine, că şi ei au făcut în seminar (Huşi, Roman, Galaţi, Suceava ş.a.) şi tot nu ştiu cât mine… Iar eu le răspundeam: „Maica Domnului şi Sfântul Nectarie au fost Profesorii mei!”
3. Ajutător la şcoală
Aveam mereu cu mine iconiţa şi acatistul său şi îl citeam mereu… Uneori, la şcoală, când nu înţelegeam ce ne predau profesorii şi părinţii profesori, mă rugam sfântului şi îmi lumina mintea! Alte dăţi, când vreun părinte profesor începea să ia la rând din catalog pe elevi să îi examineze oral, iar eu nu apucasem să învăţ, din motive personale de familie, luam iconiţa sfântului şi îl rugam cu lacrimi ca, atunci când va trebui să ajungă la mine, să mă ocolească, să nu mă asculte, că nu voiam să iau notă mică. Şi sfântul chiar şi aici mă ajuta… Când „primejdia” trecea, cu lacrimi sărutam iconiţa sa şi îi mulţumeam!
Toţi colegii mei ştiau de dragostea mea faţă de Sfântul Nectarie! Orice era legat de el, mă întrebau pe mine, sau când aveau nevoie de vreun sfat, îi îndemnam la rugăciunea către el! Evident, sfântul lucra, şi veneau şi îmi mulţumeau, iar eu îi întorceam cu mulţumirea la sfântul…
În facultate, la fel. Într‑o duminică seara, venind de acasă la facultate, mă întâlnisem cu o cunoştinţă din ASCOR, care era foarte necăjită şi neagră de supărare. După ce mi‑a povestit necazul ei, am îndemnat‑o să se roage la Sfântul Nectarie, dar ea nici nu auzise de dânsul! I‑am dat medalionul meu, pe care îl aveam la piept, şi am îndemnat‑o să se roage cu cuvintele ei sfântului, să o ajute! După vreo patru zile, m‑am întâlnit întâmplător cu această persoană şi mi‑a spus, fericită, că imediat ce a ajuns la cămin s‑a rugat sfântului şi, tot în acea seară, sfântul i‑a rezolvat problemele! Mi‑a cerut acatistul său, i l‑am dat, şi mi‑a spus altădată, că a pus acatistul în capela facultăţii lor, iar de aici, alte minuni.
Pe soţia mea, la un examen la matematică ‑ matematica fiind lucrul cel mai greu de înţeles pentru ea ‑ am îndemnat‑o să citească acatistul sfântului. Nu a apucat să‑l facă, dar şi‑a ridicat mintea la el şi s‑a rugat în duh! Eu, acasă, mă rugam pentru ea… Şi nu a apucat sa ajungă acasă de la examen, că a fost sunată de o colegă, care aflase notele tuturor colegelor, că luase nota 8, cea mai mare dintre notele date, deşi printre colegele ei erau unele care ştiau foarte bine matematica!
Aşa am făcut şi eu şi soţia mea, la toate examenele din facultate, ne rugam Sfântului Nectarie şi ne ajuta vădit!
4. În Eghina românească
După ce am prins evlavie la Sfântul Nectarie, fiecare gând era direct la el: „Sfinte Nectarie!…” Vorbeam cu el… îi spuneam tot… tot ce aveam pe suflet… ce gândeam… tot, tot, tot! În 2003, aflasem de noua carte în limba română scrisă de Sotos Hondropoulos… În trei seri consecutive am citit în întregime cartea, fiecare rând era un şuvoi de lacrimi… Nu terminasem bine cartea că, în apropierea Sfintelor Paşti, am găsit alta despre el: Noi minuni ale Sfântului Nectarie, de la Editura Bunavestire, Galaţi, 2003. De acolo am aflat că la noi în ţară se află o părticică din sfintele moaşte ale Sfântului Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă. Am început să plâng şi să îl rog pe sfânt să mă ajute să ajung şi eu acolo… Nu am încetat să îl rog… până în vara aceluiaşi an, când un om deosebit ‑ un părinte stareţ ‑ m‑a luat cu dânsul la Bucureşti, iar printr‑o cunoştinţă am ajuns acolo… Nu era nimeni în biserică, aşa că am putut lejer să îmi petrec timpul lângă sfânta raclă, unde am plâns, rugându‑mă…
5. „Bunicuţul meu”
De atunci am început să îl numesc pe Sfântul Nectarie „Bunicuţul meu!”. Îmi doream să îl simt mult mai aproape, având nu numai o legătură în duh cu el, ci şi una trupească… Mi‑aş fi dorit să îi fiu nepot… să stau mereu cu el, să îl ajut la îmbrăcarea sfintelor veşminte, să îi duc cârja, să îl însoţesc peste tot, să îi aduc mâncare, să îi fac curăţenie în chilie… Toate acestea mi le‑am dorit! Dar mă gândeam că, poate, nu l‑aş fi iubit atât de mult atunci, ca acum! Nu ştiu, dar îl iubesc atât de mult, încât simt cum pe sfântul meu patron l‑am neglijat… Oarecum mă simt vinovat, dar mai ştiu că sfinţii nu au patimi, deci nu au gelozie, ci se bucură când unul dintre ei este cinstit, şi nu cred că Sfântul meu Gheorghe s‑a supărat că am o mai mare legătură cu Sfântul Nectarie decât cu el, deşi şi pe el îl iubesc foarte mult şi mă rog lui, dar gândul meu şi rugăciunea mea spun prima dată de fiecare dată: „Sfinte Nectarie!”
6. Chiar şi în Eghina
O dată ajuns în „Eghina românească”, la Mănăstirea Radu Vodă, eram fericit şi îi mulţumeam Bunicuţului meu, dar mă întristam la gândul că, din imposibilităţi financiare, nu voi ajunge niciodată în Eghina! Asta mă durea cumplit… Dar Sfântul Nectarie nici aici nu a ezitat să mă ajute! Că, prin părintele meu duhovnic, în anul 2006, am ajuns fără nicio grijă şi în Sfântul Munte Athos şi în Eghina… Căci nu îmi doream să ies nicăieri din ţară prima dată decât în Sfântul Munte, iar pentru asta o rugam adesea pe Maica Domnului, care a ascultat nevrednica mea rugăciune… Iar Bunicuţul meu şi Maica Domnului au lucrat împreună ca, la prima mea ieşire din ţară, să ajung şi în Sfântul Munte şi în Eghina! O dată ajuns în Eghina, cum am coborât din maşină, am fugit direct în biserica mare şi, parcă cineva mă ducea de mână, direct în absida din partea dreaptă, unde este baldachinul cu o parte din sfintele moaşte, într‑o raclă mare de argint! Nu era deschisă, dar eu ştiam că acolo este Bunicuţul meu... Am plâns mult de bucurie... şi numai „Mulţumesc!” spuneam în gând…
Deşi se ştie din mărturiile mai multor oameni că se pot auzi paşii sfântului ascultând lângă marmura mormântului sfântului, totuşi, cu mine nu a fost aşa! Eu nu am auzit sus, la mormânt, ci jos, în biserica mare… paşi... paşi... pe marmură… şi sunet de toiag care însoţea paşii… Nu am realizat de prima dată, căci nu ştiam că se pot auzi… Sus, la mormânt, m‑am închinat şi am sărutat piatra de marmură, dar nu am auzit nimic. Târziu, după mai multe luni, am aflat de aceşti „paşi ai sfântului” pe care îi aud unii credincioşi la mormântul său, iar eu am tresărit, şi m‑am minunat că eu nu am auzit acolo… Dar i‑am auzit în alt loc… unde am plâns muuuult…
Emoţii sfinte am simţit în chilia sa… Nu m‑am putut abţine să nu îmi aşez capul pe pernele sfântului şi pe patul său… Şuvoaie de lacrimi îmi curgeau… Auzisem că doamna care supraveghea pelerinii nu dădea voie să atingi lucrurile personale ale sfântului, însă la mine nu a supravegheat nimeni! Eram doar eu şi Bunicuţul meu! Şi în aceasta am văzut lucrarea sa! Liniştit mi‑am pus capul pe pat… Fiori de bucurie şi emoţii adânci…
De acolo, din Eghina, mi‑am luat o icoană mare cu sfântul, pe care am pus‑o acasă, în cuiul cel mai de sus şi am potrivit una din luminile de la lustră să bată direct pe ea! Aşa mă simţeam că sunt în faţa Patronului casei noastre! Şi voiam ca, atunci când aprind lumina în cameră, aceasta să lumineze mai întâi chipul său sfânt!
7. Ziua Zilelor
În 2003, din cartea cu Noi minuni…, am aflat că sfântul se află, prin părticele din sfinte moaşte, peste tot în lume… Eu mi‑am ridicat gândul la Bunicuţul meu şi l‑am rugat să îmi dăruiască şi mie o „firimitură” din moaştele sale, doar cât un vârf de ac! După patru ani de zile, de ziua mea de naştere, părintele meu duhovnic (fiind egumen la un schit cu hramul Sfântului Nectarie şi având şi o parte din sfintele moaşte), mi‑a făcut cadou o părticică mică ‑ nu cât un vârf de ac, ci cât un bob de orez ‑ din moaştele sfântului meu drag, Nectarie, pe care mi le‑a pus în crucea de lemn pe care o purtam la gât şi pe care tot dânsul mi‑o luase din Sfântul Munte! Bucuria trăită atunci, în ziua aceea, nu se poate descrie în cuvinte! De atunci, Sfântul Nectarie îmi este mult mai aproape! Am simţit că dragostea mea a fost preţuită de sfântul meu! Am simţit că intru în pământ de nevrednicie, dar bucuria mă ridica acolo unde este el, în ceruri…
Am luat crucea de la gât şi am pus‑o într‑o cutie‑raclă şi am aşezat‑o pe masa din faţa sfintelor icoane!
8. O părticică din sicriu…
La facultate aveam colegă o maică de la o mă­nă­stire care avea unul din hramuri Sfântul Nectarie! Dânsa a aflat de evlavia mea faţă de Sfântul Nectarie şi cât de mult îl iubesc, şi într‑o zi a venit la mine cu un cadou: un pacheţel micuţ‑micuţ, mai mic decât o cutie de chibrituri, şi mi l‑a dat! O întreb uimit: „Ce este acolo?” Şi mi‑a spus să mă uit. Am desfăcut staniolul în care era ambalat pacheţelui, şi văd pe vată o bucată de ceară şi nişte lemnişoare în ea! Am întrebat ce este, şi mi‑a spus că sunt nişte fragmente din sicriul Sfântului Nectarie, pe care maica ei stareţă mi le‑a trimis! Am ridicat ochii spre cer şi cu lacrimi i‑am mulţumit sfântului meu şi pentru acest dar minunat!
9. Ne‑a trimis bani să mergem la el, în Eghina
După ce ne‑am căsătorit, în 2009, împreună cu soţia mea am luat hotărârea să îl avem ocrotitor pe Sfântul Nectarie, ba chiar şi întâiul‑născut băiat şi întâia fată să fie tot ai săi! Şi ne gândeam că, de vom avea posibilitatea să mergem în Eghina din banii de nuntă, să o facem cu bucurie! Însă, nu a fost aşa! Dar noi ne rugam să facă cum ştie sfântul ca să ajungem la el acasă… Şi nu a întârziat…
La numai cinci luni de la nuntă, în 2010, după ce postasem pe internet cu mult timp în urmă (înainte şi de a‑mi cunoaşte viitoarea soţie), pe un forum ortodox povestea ajungerii mele în Sfântul Munte şi Eghina şi dorinţa de a reajunge acolo, cineva m‑a contactat prin mesaj privat, solicitându‑mă să îi dau numărul meu de telefon! Am tot ezitat, mai ales că nu cunoşteam acea persoană! Însă, la îndemnul soţiei, i l‑am dat! Acel om mă sunase să îmi spună că vrea să mă ajute cu bani să merg în Sfântul Munte! Am rămas mut de uimire! I‑am spus că sunt căsătorit şi nu vreau merg singur, doar eu, ci vreau să ies din ţară împreună cu soţia mea, că nici ea nu ieşise din ţară! Şi i‑am spus că, dacă ies din ţară, merg doar în Grecia, într‑un pelerinaj. Atunci m‑a rugat să mă interesez de un pelerinaj, să îi spun cât costă! M‑am uitat pe site‑ul patriarhiei şi am găsit o excursie chiar de sărbătoarea Sfântului Nectarie, perioada 6‑10 noiembrie 2010. I‑am spus pe mesaj privat despre excursie, i‑am trimis şi link‑ul, să vadă că nu mint. Apoi m‑a sunat iar, să îmi spună că îmi trimite bani printr‑un prieten al său… care va veni în luna iunie în ţară… deoarece el era la lucru în Spania! A revenit cu un telefon şi m‑a întrebat cam de câţi bani avem nevoie şi de buzunar şi pentru excursie… Iar noi i‑am răspuns că aproximativ 1500 de euro… Mi‑a cerut adresa poştală! Nu era încă luna iunie, ci eram în ultimele zile ale lui mai 2010… când primesc un telefon de la acest domn… că e aproape de casa noastră… ne aduce banii… Am rămas mut de uimire! Soţia era la facultate, iar eu acasă! L‑am aşteptat în drum… Era cu mama dânsului… un domn cam de 55 de ani… în maşină cu mama dânsului! Am făcut cunoştinţă. Era „Ion”… şi atât! Nu a vrut să intre în casă, nici măcar să bea un pahar cu apă, mai ales că venise tocmai din Spania direct la mine… Era tare plăcut… vorbea blând şi se vedea că Îl trăia pe Hristos… că Hristos făcea parte din viaţa sa! Mi‑a spus doar că el Îi promisese lui Hristos să facă o milostenie cu cineva care are nevoie, oricât ar fi de costisitor… De aceea, el a simţit că mie trebuie să îmi facă acea milostenie… După nici 5‑6 minute de conversaţie, a plecat… iar eu am rămas cu ochii spre cer, slăvindu‑L pe Dumnezeu şi cu un plic cu 1500 de euro în mână…
Na, mi‑am spus, Sfântul Nectarie ne‑a trimis bani să mergem în Eghina! Ajuns în casă, am pus banii pe masă, lângă sfintele moaşte, şi i‑am mulţumit cu lacrimi… Acum mă încerca îndoiala: dacă sunt vrăjiţi… dacă era necuratul… dacă banii nu‑s curaţi… dacă o să dispară… tot felul de gânduri! De acea mă gândeam să îi las acolo, lângă racla cu moaştele Sfântului Nectarie, că, dacă sunt necuraţi, sfântul îmi va arăta asta! Ajunsă soţia de la şcoală, a rămas uimită şi ea… Nu îi venea să creadă că atât de repede a fost întâlnirea mea cu Omul lui Dumnezeu… Ne‑am pus amândoi în genunchi în faţa raclei şi l‑am rugat pe sfântul să ne ajute să ajungem în Eghina, dacă este voia sa! Evident, nu s‑a întâmplat nimic din temerile noastre în legătură cu banii! După trei zile, eram ferm convinşi că banii sunt de la sfântul, să mergem în Eghina!
10. „De ce nu vă ţineţi de promisiune?”
Acum ne chinuia gândul să nu mai mergem în Eghina… să facem altceva cu banii… să ne luăm maşină… să ne luăm mobilă… etc. Dar Sfântul Nectarie i s‑a arătat în vis soţiei mele şi i‑a făcut semn mustrător cu degetul, zicându‑i: „Aţi promis ceva! De ce nu vă ţineţi de promisiune?” Numaidecât, ne‑am făcut rezervare la acest pelerinaj din noiembrie, şi cu ajutorul Sfântului Nectarie, am ajuns în Eghina!
11. Ne‑a trimis şi bebe
Înainte de a veni timpul să mergem în Eghina, la sfârşitul lunii octombrie 2010, am aflat că soţia mea era gravidă: cu un Nectarie…!? sau o Nectaria…!? Când ne‑am dus la ginecolog, ne‑a spus că e în cinci săptămâni! La o săptămână, noi porneam spre Eghina… iar pe soţia mea, tocmai în ziua când am ajuns în Tesalonic, au luat‑o greţurile de sarcină… Ne‑a fost greu, dar Sfântul Nectarie ne‑a ajutat şi eram bucuroşi că era şi bebe cu noi în această excursie! Ne‑a binecuvântat mai devreme, ca să putem merge toţi trei la el acasă… Slavă lui Dumnezeu Care lucrează prin sfinţii Săi!
Ajunşi şi la Mănăstirea Sfântului Dionisie din Olimp, am văzut la pangarul mănăstirii cruci de argint pentru sfintele moaşte! Am zis cu soţia să luăm şi noi una, că merita sfântul ceva mai frumos decât o cruce de lemn… şi am luat, deşi a fost, pentru noi, destul de scumpă… însă sfântul merita! Acasă am mutat, cu mari emoţii şi cu teamă mare şi cu multă evlavie, sfintele moaşte din crucea de lemn în crucea de argint, alături de bucăţelele de lemn din sicriul sfântului!
După această excursie, în care nu am făcut altceva decât să ne rugăm şi să economisim cât mai mult cu putinţă, ne‑am întors cu 700 de euro, bani care ne‑au folosit la consultaţiile şi analizele soţiei, pentru câteva luni de sarcină, dar şi pentru nevoi personale…
La 16 săptămâni, domnul doctor ne‑a spus că avem băiat! Deci, era NECTARIE! Şi s‑a născut în luna iunie 2011 şi NECTARIE a fost botezat, Nectarie e şi în certificatul de naştere!
12. Naştere naturală sau cezariană?
Pe durata sarcinii, soţia oscila între naştere naturală sau cezariană! Eu i‑am spus să ne rugăm şi Sfântul Nectarie ne va lumina la timp, prin domnul doctor, cum e mai bine! Se temea de naşterea naturală, apoi se temea de cezariană! Când îşi dorea una, când alta! În ziua naşterii, deşi Nectarie nu dădea niciun semn că ar fi timpul să se nască, domnul doctor, după ce a consultat‑o, a spus: „Cezariană!” Imediat soţia s‑a liniştit, având în vedere faptul că prin naştere naturală, medical, riscul era maxim, deoarece soţia, la 12 ani, suferise o operaţie la stomac, foarte dificilă, în care viaţa îi fusese pusă în pericol, iar acum cu sarcina, muşchii i se deplasaseră şi, deci, la un efort de la naşterea naturală, i s‑ar fi pus viaţa în pericol din nou! Aşadar, cezariana pentru noi a fost răspunsul de la Sfântul Nectarie!
13. Sfântul Nectarie îl vindecă de hepatită şi citomegalovirus pe Nectarie
La numai două luni şi jumătate de viaţă a micuţului Nectarie, am observat că refuza să mai mănânce laptele. Ajunsese să mănânce de numai trei ori pe zi, doar 60 ml de lapte! Înfiorător! Am fost la pediatru, iar acesta a chemat asistenta şi i‑a recoltat puţin sânge pentru analize! Seara ne‑a sunat şi ne‑a spus diagnosticul: „Hepatită şi infecţie cu Citomegalovirus” – un virus foarte puternic (pe bebesiluan.wordpress.com puteţi citi despre un bebeluş, pe nume Siluan care a fost infectat cu citomegolovirus şi a necesitat o operaţie de peste 100.000 de euro în Germania!)
Era vineri seara, iar luni trebuia să mergem la Cluj cu el! Imediat ce am primit această veste înfricoşătoare, l‑am luat în braţe pe Nectarie şi i‑am spus sfântului, uitându‑mă la icoana sa: „Sfinte Nectarie, noi ţi‑am dăruit acest copilaş ţie, deci ai tu grijă de el, că noi nu putem avea grijă aşa cum tu ai! Ia‑l în braţele tale şi fă‑l sănătos!” Şi, drept răspuns la rugăciunea plină de durere, am simţit de la Sfântul Nectarie multă pace şi linişte… şi am zis atunci: „Nectarie nu are nimic!” Până luni, noi am făcut Acatistul şi Paraclisul Sfântului Nectarie şi al Sfântului Efrem cel Nou, l‑am uns cu ulei de la Sfântul Nectarie din Eghina adus de noi. Mergând la Cluj, i s‑au făcut din nou analizele, iar rezultatul a fost: „Nu are nimic”. Îşi dăduse şi drumul la mâncare, a luat din nou în greutate şi era vesel şi fericit!
14. Sfântul Nectarie îl vindecă pe Nectarie şi de ganglioni dureroşi
La 4 luni, a apărut din nou aceeaşi problemă: Nectarie nu mai mânca şi plângea foarte mult! Ne‑am dus din nou la pediatru şi ne‑a spus că are simptome de rubeolă, după ganglionii apăruţi în spatele gâtului, la încheieturile mâinilor şi picioarelor şi în zona inghinală! Doamna doctor de familie ne‑a spus la fel de ganglioni! Plângea foarte tare şi cu ţipete atunci când îl îmbrăcam şi dezbrăcam, sau când îi schimbam scutecele, aşa de tare îl dureau! Aşadar, din nou a trebuit să mergem la Cluj. Şi soţia mea a simţit ganglionii, eu nu am avut curaj să îi ating, să nu îi mai provoc durere. Aceasta a fost tot într‑o vineri. Iar ne‑am pus pe rugăciune intensă şi pe „Doamne Iisuse…” şi l‑am uns cu ulei de la Sfântul Nectarie şi Sfântul Efrem cel Nou, iar luni am fost la Cluj şi ne‑au spus două doctoriţe care l‑au consultat că nu are nimic! Ne‑am întors acasă fericiţi, şi Nectarie din nou a început să mănânce, ba şi mai mult! Noaptea doarme ca un om mare: de la 22:30 până la 5:00 dimineaţa, când mănâncă cel puţin 120 ml de lapte, iar adoarme şi se trezeşte după 8 jumătate.
Acum are 5 luni şi, slavă lui Dumnezeu, este foarte bine! Ba adesea îşi pune mânuţele ca pentru rugăciune şi se uită la sfintele icoane şi gângureşte… se roagă! Eu mereu îl iau în braţe şi îl ţin înaintea icoanei Sfântului Nectarie şi el îi zâmbeşte şi se apleacă să îi pupe chipul! Dacă eu nu sunt acasă, îi cere soţiei, gângurind şi întinzând mânuţele să fie dus la icoana sfântului!
                                                  
15. Sfântul Nectarie îi poartă de grijă şi material lui Nectarie
Înainte de naşterea lui Nectarie, în acest an, eu intrasem în disperare… şi într‑o deznădejde cruntă, căci în urma absolvirii facultăţii nu mi‑am găsit loc de muncă, ci doar cântam duminica şi în sărbători la o mănăstire, din care aveam 400 RON pe lună; soţia era în ultimul an de facultate, deci nu lucra! Aveam doar aceşti bănuţi lunar. Intrasem în disperare: de unde o să‑i cumpăr lui Nectarie toate cele de trebuinţă la naştere? Mă rugam şi plângeam… începusem să priveghez şi noaptea, numai să mă lumineze Dumnezeu şi Sfântul Nectarie în vreun fel… Când sarcina se afla spre final, iar eu începusem să cred că Sfântul Nectarie şi Dumnezeu m‑au uitat şi părăsit, un prieten din Bucureşti mă anunţă că o cunoştinţă a sa ne va ajuta cu tot ce e nevoie, de la scutece, până la cărucior, şi cosmetice şi hăinuţe, cădiţă etc., de toate! Nu i‑am cerut aceasta, ci el ne‑a pus în faţa faptului împlinit! Am primit coletul, în greutate de 55 de kg. Totul estimat la peste 2000 de RON. Văzându‑ne salvaţi şi din aceasta, ruşinaţi, am mulţumit lui Dumnezeu şi Maicii Domnului şi Sfântului Nectarie că nu ne‑au lăsat în deznădejde… Apoi, a primit în continuare şi hăinuţe, şi alte lucruri necesare! Vădit Sfântul Nectarie i‑a purtat de grijă micuţului său Nectarie!
Multe ar fi de spus despre acest minunat sfânt… Dar neputincioasă este limba a lăuda după vrednicie pe Buni­cuţul Nectarie! El se mulţumeşte numai cu recunoştinţa, cu statornicia în comuniunea cu dânsul, dar şi cu faptul că îl faci cunoscut, că „îl împarţi” şi cu alţi semeni, nu îl ţii numai pentru tine (adică, dacă un om îţi mărturiseşte o neputinţă, nu e bine ca tu să nu îl îndemni către sfântul, ci să îl laşi să plece de la tine, gol şi fără ajutor! Tare se mai întristează Bunicuţul…). Vă mărturisesc, în numele Sfintei Treimi, că ori de câte ori l‑am „dăruit” pe Sfântul Nectarie semenilor mei, mă umpleam de negrăită bucurie şi pace sufletească!
Aceasta face parte din milostenia duhovnicească: să încurajezi un suflet în durere şi să îl îndrumi către Sfântul Nectarie, care îşi doreşte atât de mult ca toţi să Îl cunoască nu pe el, ci pe Dumnezeu, că „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”!
Fiecare om se lipeşte de un sfânt, sau de mai mulţi! Şi mie îmi sunt dragi mulţi sfinţi, dar Sfântul Nectarie pentru mine ocupă un loc aparte! El este sfetnicul meu, el este doctorul meu, este profesorul meu, el este totul! Numai auzind numele lui mă umplu de veselie şi mi se înseninează faţa! Şi din drag faţă de sfântul i‑am dat numele său băieţelului nostru, căci atât îmi e de drag atât el cât şi numele său, încât mi‑am dorit să îi rostesc numele cât mai des cu putinţă! Dar, şi pentru ca micuţul Nectarie să moştenească bogăţia virtuţilor sfântului şi să fie un suflet ales al Preasfintei Treimi! Noi, ca părinţi, avem datoria să ne rugăm pentru copilaşii noştri, nu doar pentru sănătate şi înţelepciune, ci şi ca Domnul Hristos să îi umple de daruri cereşti şi virtuţi creştine, să îi umple Duhul Sfânt de Harul Său, să fie vase alese şi pline de tot darul cel de sus!
Azi, părinţii nu îşi mai doresc ca ai lor copii să fie sfinţi, ci mari astronauţi, mari savanţi, mari intelectuali, pentru care cheltuiesc o sumedenie de bani! Sau nu se îngrijesc de ei deloc, nici duhovniceşte, nici trupeşte, din care cauză ajung mari prigonitori ai celor sfinte, ajung pătimaşi şi plini de toată necurăţia! Şi vai de ziua în care noi, părinţii, va trebui să Îi dăm răspuns lui Dumnezeu pentru cum ne‑am crescut copiii!
Iubiţi părinţi, cu iubire în Hristos, cu durere în inimă pentru copiii de azi, vă rog să le purtaţi de grijă, mai ales duhovniceşte! Încă de mici spuneţi‑le rugăciuni, şi învăţaţi‑i rugăciuni! Arătaţi‑le exemple din vieţile sfinţilor, nu din Pokemon, Bakugan, şi alte tâmpenii, prin care învaţă violenţa, ura şi răutatea! Rugaţi‑vă mereu pentru ei, ca şi dreptul Iov, care aducea mereu jertfe ca nu cumva copiii lui să fi greşit măcar cu gândul împotriva lui Dumnezeu! Învăţaţi‑i smerenia, nu competiţia, care îi formează plini de egoism şi mândrie, ci cum să îi ajute şi pe alţi copii, cu ce pot ei, ori la teme, ori cu mâncare, fiindcă mulţi copii sunt săraci şi poate nu au ce mânca!
Prietenia între copii aduce binecuvântarea lui Dumnezeu! Atunci când un copil nu ştie ce este bine, învăţaţi‑l voi, chiar de nu este al vostru, şi aceasta vă este milostenie sufletească, din care mai multă plată veţi avea şi aici şi în împărăţia lui Hristos!
Citiţi‑le poveştile noastre, nu vă „eliberaţi” de ei, lăsându‑i la televizor sau calculator! Că din poveştile noastre româneşti avem mereu ce învăţa! Pentru că autorii mereu lăsau câte un mesaj plin de învăţătură pentru fiecare!
În copii se oglindesc părinţii! Numai atunci Dumnezeu ne va asculta rugăciunile şi ne va fi bine pe pământ, când ne vom aduce aminte de El, şi vom relua comuniunea cu El, prin Sfânta Biserică şi Tainele ei. Numai atunci lumea noastră se va schimba, când îl vom ierta pe cel ce ne greşeşte, când îl vom iubi pe cel care ne duşmăneşte, când vom creşte din copiii noştri vase alese ale Preasfintei Treimi!
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
(George Cetenaş)
Mă numesc Nicoleta, sunt din Braşov şi vreau să mărturisesc şi eu despre ajutorul primit de la Sfântul Nectarie. Acest minunat sfânt ne‑a ajutat pe mine şi pe mama mea într‑un mod similar, în probleme de sănătate.
Eu am o problemă ginecologică, un fibrom uterin, pentru care primisem tratament pentru o perioadă, deşi medicul îmi recomanda operaţia. După acea perioadă de tratament, trebuia să merg la o nouă consultaţie, şi eram urmărită de teama de operaţie. Astfel că, înainte de consultaţie, m‑am rugat Sfântului Nectarie să mă ajute să evit operaţia, m‑am uns cu ulei sfinţit din candela sfântului şi... ce credeţi? La consultaţie, doctorul ginecolog mi‑a spus, fără ca eu să‑i dezvălui teama mea: „Situaţia s‑a îmbunătăţit, fibromul a scăzut în dimensiune. Sincer, nu aş dori să vă operez!” Vă imaginaţi ce bucuroasă am fost de acest răspuns!
În legătură cu mama mea, Sfântul Nectarie drag şi‑a arătat din nou ajutorul. Mama şi‑a descoperit o sinuzită cronică, boală care, de altfel, nu îi dădea niciun simptom neplăcut. Însă doctoriţa ORL i‑a recomandat puncţie, de care mama era foarte speriată. Mama s‑a rugat la Dumnezeu şi la Sfântul Nectarie să o ajute: dacă este necesară acea puncţie, să‑şi poată învinge frica, iar dacă nu, să nu ajungă să o facă. În dimineaţa în care avea programare la puncţie, mama a mers la doctoriţă şi, din nou... minunea Sfântului Nectarie! Doctoriţa a reprogra­mat‑o pentru ziua următoare, pe motiv că nu are instru­men­tele sterilizate.
Profitând de această amânare, mama a cerut şi păre­rea medicului de familie, care i‑a spus că nu este necesară puncţia! În plus, nu îi recomandă să o facă, deoarece îşi sensibilizează inutil aparatul respirator!
Îi mulţumim Sfântului Nectarie pentru ajutorul de acum şi din multe momente ale vieţii, când i‑am simţit pre­zenţa în viaţa noastră. Citesc cu mare dragoste cărţile despre minunile săvârşite de acest sfânt şi îl simt ca pe un prieten şi ocrotitor drag! Slavă lui Dumnezeu întru sfinţii Săi!
(Nicoleta, Braşov)
Despre acest minunat Sfânt Nectarie am aflat în toamna anului 2011. Despre minunile Sfântului Nectarie am citit în revista Formula AS. Imaginea Sfântului Nec­ta­rie o priveam zugrăvită pe peretele bisericii la care mergeam.
În luna noiembrie 2011, am început să acuz dureri în partea stângă. Într‑o zi de marţi, fiind la serviciu, deşi am luat trei calmante, durerea nu ceda. Datorită insistenţelor unei colege, am ajuns la un cabinet medical şi, în urma unui ECO, la urgenţă, internare, iar în următoarea zi, 24 noiembrie 2011, am fost operată. A fost extirpată o tumoră de 540 g – sub stomac, şi o parte din lobul ficatului – unde erau deja metastaze; rezultatul biopsiei – cancer, iar diagnosticul GIST.
În această situaţie disperată, fiind încă la spital, fiica mea mi‑a adus Paraclisul şi Acatistul Sfântului Nectarie, icoana sfântului, mir şi agheasmă de la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti.
Externată, ajunsă acasă, speriată, plângeam toată ziua. Îmi priveam familia – soţul, fiica şi fiul, de aici, din ţară, şi le spuneam că nu vreau să mor, că mai am multe de făcut: să‑i văd pe copii căsătoriţi, să le ţin şi lor copiii în braţe, să‑i ajut să‑i crească, să‑mi revăd nepoţeii, fiul şi nora din Canada, să mă pensionez şi să mă bucur alături de soţ de cei trei copii ai noştri. Disperare şi lacrimi!
Singura speranţă a fost că rugăciunile mele şi ale celor dragi mie vor ajunge la Măicuţa Domnului, la Dom­nul nostru Iisus Hristos, la Sfântul Nectarie şi la toţi sfinţii.
În fiecare zi am citit Paraclisul şi Acatistul Sfântului Nectarie, Acatistul Maicii Domnului Vindecătoarea de cancer ‑ Pantanassa, Acatistul către Preacurata Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu Grabnică Ajutătoare, Aca­tis­tul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Izbăvi­toa­rea, Acatistul pentru izbăvirea de boală, Acatistul Sfântului Ioan Rusul, Acatistul Sfântului Ilie Lăcătuşu, Acatistul Sfântului Pantelimon, al Sfântului Mina, Acatistul Sfintei Cruci (40 de zile), Acatistul Sfân­tu­lui Fanurie, al Sfântului Ştefan, al Sfântului Gheorghe, al Sfântului Nicolae.
Din dorinţa mare a unui preot care construieşte o biserică cu hramul Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, au fost aduse şi în Dobrogea o parte din moaştele Sfântului Nec­tarie. Am fost la câteva slujbe la acea bisericuţă (pe dru­mul dintre Constanţa şi localitatea Mihail Kogăl­ni­cea­nu) şi m‑am rugat cu soţul şi fiica mea la sfintele moaşte. Într‑o seară, când operaţia nu era închisă şi mă durea, am pus o eşarfă pe care o trecusem deasupra sfintelor moaşte şi durerea mi‑a trecut.
Rugăciunile către Măicuţa Domnului, Domnul nos­tru Iisus Hristos, Sfântul Nectarie m‑au ajutat să capăt în­cre­derea că poate mă voi face bine, că voi mai trăi să mă bucur de familia mea, de copiii mei, de viaţă. În fiecare zi m‑am uns pe locul bolnav cu ulei din candela ce arde dea­supra moaştelor Sfântului Nectarie, ulei pe care părintele mi l‑a dat după slujbă, şi mir.
La şase luni de la operaţie şi trei luni de tratament medicamentos, la ultimul CT – pe ce‑a mai rămas din sto­mac, după operaţie, pe intestine – nu era nimic, era curat, iar pe ficat – unde, după primul CT după operaţie, la apro­ximativ trei luni, erau trei metastaze, acum nu mai era decât una (şi aceea, în regresie).
Aceasta este minunea pe care am primit‑o de la Sfântul Nectarie, de la Măicuţa Domnului, de la Domnul nostru Iisus Hristos şi de la toţi sfinţii pe care i‑am rugat să facă şi pentru mine o minune, să mai trăiesc şi să mă bucur de cele trei flori ale mele – doi băieţi şi o fetiţă şi de nepoţeii de la ei.
După ce am ajuns la moaştele Sfântului Nectarie, două nopţi am visat cum citeam Acatistul şi am văzut imaginea Sfântului Nectarie lângă mine, într‑o icoană.
După ce fiul meu cel mijlociu mi‑a adus de la Iaşi icoana Sfântului Nectarie, la care mă rog în fiecare zi, am început să lucrez un goblen cu icoana Sfântului Nectarie, ca să pot şi aşa să‑i mulţumesc că m‑a ajutat să mai trăiesc.
Rugăciunile către Sfântul Nectarie, Maica Dom­nu­lui, Domnul nostru Iisus Hristos, îngerul meu, m‑au făcut să înţeleg şi să am convingerea că, deşi suntem atât de mici, rugăciunile noastre sunt auzite şi trebuie să avem răbdare, să nu ne pierdem speranţa că vom fi ajutaţi!
Câte zile îmi va da Dumnezeu, voi citi în fiecare zi Paraclisul şi Acatistul Sfântului Nectarie şi câte un acatist al celorlalţi sfinţi care ne ajută, ascultându‑ne rugăciunile.
(Eugenia, Constanţa)
Deşi îmi este un pic mai greu să mărturisesc această minune pe care Sfântul Nectarie a făcut‑o cu mine, având în vedere că este vorba de o vindecare a unei părţi mai intime, totuşi o voi mărturisi cu toată inima şi recunoştinţa pe care o am faţă de acest sfânt minunat.
În luna august a acestui an am trecut printr‑o intervenţie chirurgicală la coloană. Cu ajutorul Maicii Domnului, am trecut cu bine peste această operaţie, iar acum sunt în perioada de recuperare. După ce m‑am externat, la un moment dat, am observat că în vârful sânului drept am ceva alb, cu o consistenţa nodulară. M‑am îngrijorat, totuşi m‑am gândit să nu‑i dau importanţă. Desigur, lucrurile nu au fost atât de uşoare la nivel psihic şi, de fiecare dată când mă schimbam de haine, mă obseda şi verificam dacă nu s‑a modificat situaţia aceasta. Menţionez că nu mă durea şi nici nu‑mi dădea vreun disconfort anume.
A trecut ceva timp, vreo două săptămâni, şi acea „chestie” albă nu dispărea. Nici nu‑mi dădea inima ghes să mă duc la doctor şi îmi era şi jenă să vorbesc cu cineva. Totuşi, într‑una din zile, m‑am hotărât să‑i arăt şi să‑i spun prietenei mele problema mea. S‑a cam îngrozit şi m‑a sfătuit să merg la doctor imediat.
Aveam în casă ulei de la candela sfântului şi am început să‑mi aplic zilnic din acesta, exact pe zona afectată. Chiar acordam foarte mare atenţie „tratamen­tu­lui” şi aplicam acest ulei ca pe un unguent recomandat de vreun doctor. Aveam mare nădejde şi eram sigură că se va întâmpla ceva.
M‑am uns cu ulei de la Sfântul Nectarie câteva zile şi, da: minunea s‑a produs! Într‑una din zile, după ce mi‑am făcut duş, atunci când m‑am şters cu prosopul, a ieşit pur şi simplu acea consistenţă albă, iar în locul ei nu a rămas niciun semn. Era ca şi cum nu aş fi avut nimic niciodată. Nu ştiţi cât m‑am bucurat şi i‑am mulţumit Doctorului meu sfânt!
Şi mai am ceva de adăugat: tatăl meu trăieşte în Spania împreună cu soţia lui şi cei doi copii. De ceva timp, pe Ani (mama mea vitregă, pe care o iubesc foarte mult), prin mila lui Dumnezeu, au început să o intereseze mai multe lucruri despre biserică şi cele legate de credinţă. Când a fost în ţară, acum doi ani, i‑am oferit mai multe materiale, cum ar fi cărţi, iconiţe, CD‑uri etc. şi i‑am dat o seringă cu ulei de la Sfântul Nectarie. Chiar dacă ea a început să cerceteze, tatăl meu nu e chiar ancorat în cele ale credinţei... şi totuşi... de ceva timp (câteva luni) îl durea foarte tare umărul, la modul că ajunsese să nu se mai poată îmbrăca singur. Ajunsese să ia tot felul de calmante puternice, şi degeaba.
Într‑o sâmbătă, îi zice Ani să se ungă cu ulei de la Sfântul Nectarie pe umărul care‑l durea şi să citească acatistul sfântului. Eu chiar m‑am amuzat când mi‑a zis că l‑a şi ameninţat: „Să nu cumva să vin în dormitor şi să văd televizorul deschis, că nu ştiu ce‑ţi fac!” Luni dimineaţă, când a trebuit să se îmbrace ca să plece la serviciu, a realizat că a putut să se îmbrace singur, iar umărul nu‑l mai durea.
Nu pot să spun cu ce bucurie m‑a sunat să‑mi spună treaba asta! Şi îmi zicea că a promis că o să înceapă să ţină post miercurea şi vinerea, în condiţiile în care de foarte mulţi ani nu a mai postit.
Bucură‑te, Părinte Nectarie, mare făcătorule de minuni!
(Roxana P., Bucureşti)
Mă numesc Dana, sunt din Vatra Dornei şi aş dori şi eu să mărturisesc minunea pe care a făcut‑o Sfântul Nectarie cu soţul meu. Deşi l‑am descoperit pe Sfântul Nectarie în 2007 şi am citit mai multe cărţi cu minunile făcute de acesta, abia acum m‑am hotărât să mărturisesc şi eu minunea pe care a făcut‑o sfântul cu noi. Şi iată cum a început necazul nostru şi cum acesta ne‑a schimbat vieţile în bine, pentru că, de atunci, privim totul cu alţi ochi şi punem preţ pe alte lucruri în viaţă. În 27 februarie 2002, soţul meu a avut un grav accident: un copac foarte mare a căzut peste el, cauzându‑i multiple fracturi şi disjuncţii la bazin, ruptură de vezică şi de uretră (cu hemoragie internă), plagă ano‑rectală şi ruptură de humerus drept cu semipareză de nerv radial. Cu mult greu şi multe intervenţii am ajuns, după patru zile, la Spitalul de Urgenţă Floreasca, la o domnişoară doctor (care mi‑a fost a doua mamă, Dumnezeu să o odihnească cu drepţii, pentru că a decedat în urmă cu patru ani), care ne‑a ajutat foarte mult şi ne‑a fost un mare sprijin în acea grea încercare. Nu vreau să lungesc prea mult povestea noastră, pentru că, de aş povesti prin tot ce am trecut în perioada de recuperare, ar trebui să scriu o carte doar despre asta. Cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Maicii Sale, am trecut cu bine (dar cu recuperare foarte dificilă) cele opt operaţii ale soţului, 13 săptămâni de spitalizare şi multe luni de recuperare.
Dar iată cum a lucrat sfântul cu noi: înaintea sărbătorilor de iarnă (2006), soţul acuza dureri foarte mari la mâna fracturată, care se recuperase foarte bine. Cele trei tije introduse în humerus pentru rezolvarea fracturii trebuiau extrase abia în luna martie a anului 2007, dar în urma durerilor foarte mari, în luna ianuarie ne‑am întors la Spitalul Floreasca. După multiple investigaţii, ortopedul care se ocupa de soţul meu m‑a anunţat că îl va opera a doua zi, pentru extragerea tijelor, dar va trebui să mai rămânem aproximativ trei săptămâni pentru investigaţii mai complexe, deoarece nu s‑a descoperit cauza durerilor foarte mari acuzate de soţul meu. Eu am plecat disperată de la spital, cu gândul la încă trei săptămâni de spitalizare, pentru că în toate cele 13 săptămâni am stat alături de soţul meu, în spital, zi şi noapte. M‑a luat un domn cu maşina de la spital (Dumnezeu să‑i dea sănătate lui şi familiei, pentru că ne‑a ajutat foarte mult în toată acea perioadă), care – nu întâmplător! – are un fiu preot.
Acesta, văzându‑mă foarte supărată, m‑a întrebat ce s‑a întâmplat, iar eu i‑am povestit tot. A încercat să mă liniştească, spunându‑mi că îmi va da acasă ulei de la candela Sfântului Nectarie (de la Mănăstirea Radu Vodă) cu care îl voi unge pe soţul meu la mână şi totul va fi bine. Mi‑a dat şi acatistul sfântului (de care auzeam pentru prima dată), iar eu, cu toată nădejdea şi credinţa, l‑am citit şi m‑am rugat sfântului să ne ajute ca soţul meu să se însănătoşească şi să nu mai fie nevoie de aşa multă spitalizare. Vreau să vă spun că era prima dată când mă rugam, cu adevărat, unui sfânt; până atunci eu mă rugam doar lui Dumnezeu şi Maicii Domnului.
Dar, iată că minunea s‑a întâmplat! A doua zi de dimineaţă am mers la spital şi l‑am dat pe soţul meu pe mână cu uleiul de la candela Sfântului Nectarie, iar puţin mai târziu a fost luat pentru a noua oară la operaţie. După ce s‑a terminat totul, a venit doctorul şi mi‑a spus că a descoperit cauza durerilor foarte mari: o bursită care era atinsă de vârful unei tije şi provoca dureri îngrozitoare. Aceasta a fost extirpată, iar a doua zi urma să ne dea drumul acasă. Vă imaginaţi bucuria mea!!! Aşa Sfântul Nectarie a devenit primul sfânt căruia m‑am rugat şi ocrotitorul familiei noastre. Ţin să menţionez că nimeni nu crede că soţul meu a avut un accident aşa de grav, atât de bine s‑a recuperat (deşi a fost la un pas de moarte), cu aju­to­rul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al Sfântului Nec­ta­rie, şi, nu în ultimul rând, cu rugăciunile Înalt Prea Sfin­ţitului Teodosie, căruia îi mulţumim din suflet, şi cu ale tuturor preoţilor şi prietenilor care s‑au rugat pentru noi.
Îmi doream foarte mult să ajung să mă închin şi eu la sfintele moaşte ale Sfântului Nectarie, dar distanţa foarte mare nu‑mi permitea. Dar s‑a întâmplat o minune: a venit sfântul (tocmai din Eghina) la 100 km distanţă de noi, iar o mică părticică din sfintele moaşte au rămas aici. De fiecare dată când ajung în acel oraş, trec să mă închin şi să‑i mulţumesc sfântului. Acum avem, din nou, mare nevoie de ajutorul lui, dar nădăjduiesc că acesta va veni şi totul va fi bine. Bucură‑te, Sfinte Nectarie, mare făcătorule de minuni! Şi nu înceta să te rogi pentru noi!
Mulţumim tuturor celor care ne‑au fost alături în această grea încercare şi, credeţi‑mă, nu au fost puţini!
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
(Dana, Vatra Dornei)
Mă numesc Eugen Cristescu, sunt din Piteşti şi o să vă istorisesc, pe scurt, o minune a Sfântului Nectarie. Eram în 13 august 2011 şi urma să plec în concediu în Delta Dunării. La ora 2:00 m‑am sculat, m‑am bărbierit, dar n‑am mai apucat să cobor la maşină, că mi s‑a făcut rău. Am stat puţin în pat, dar nu mi‑am revenit, din contră...
Soţia a chemat salvarea şi am fost internat la Spitalul Judeţean Argeş, cu diagnosticul accident vascular cerebral.
A doua zi am fost vizitat de soacra fratelui meu, care mi‑a vorbit de Sfântul Nectarie şi m‑a uns cu mir. Minunea s‑a întâmplat peste noapte, când l‑am visat pe sfânt şi mi‑a spus că mă voi vindeca. Aşa a şi fost.
Apoi, altă minune, a doua zi: când am citit acatistul, l‑am citit fără ochelari (nu‑i aveam cu mine) şi fără nicio problemă, deşi aveam probleme cu vederea din cauza atacului. Acatistul l‑am putut citi doar o dată fără ochelari, apoi am avut din nou nevoie de ei. Dar pentru mine a fost suficient, am făcut cunoştinţă cu sfântul. De atunci, citesc zilnic acatistul şi mă ung cu mir.
Am continuat investigaţiile pentru a stabili cauzele bolii, atât la Bucureşti la Spitalul Colentina, cât şi la Târgu Mureş la Spitalul Judeţean, dar nimic nu a fost în neregulă. Eram vindecat. Mi‑am reluat serviciul, sunt recuperat complet datorită sfântului.
Zilnic mă rog Sfântului Nectarie, care a devenit ocrotitorul familiei mele, iar ajutorul lui nu se lasă aşteptat.
Mulţumesc lui Hristos, Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfântului Nectarie pentru tot ajutorul pe care mi l‑au dat şi pe care mi‑l vor da.
(Eugen Cristescu, Piteşti )
Nici nu ştiu cum să încep să povestesc cum a intrat Sfântul Nectarie în viaţa mea. Mi‑e greu să mă exprim în cuvinte. Acum tocmai am terminat de citit cartea Sfântul Nectarie. Vindecări minunate, şi mi‑am zis că nu trebuie să mai tac, ci să spun cum m‑a ajutat şi pe mine acest sfânt drag mie. Am auzit de el pentru prima dată de la Danion Vasile, din Cartea Nunţii, parcă, şi, fiind într‑o duminică la slujbă în oraşul natal, prin 2007, am văzut la pangar o cărticică cu viaţa şi acatistul Sfântului Nectarie. Atunci mi‑am zis că trebuie să aflu mai multe despre acest sfânt. I‑am citit viaţa şi acatistul şi mi‑am continuat viaţa, cu grijile şi problemele ei.
În 2009, m‑am căsătorit, din mila lui Dumnezeu, şi iată că în mai 2010 am rămas însărcinată pentru a doua oară. Pierdusem prima sarcină în noiembrie 2009 ‑ s‑a oprit din evoluţie la şase săptămâni. Suferisem foarte mult la pierderea sarcinii, pentru că ştiam, şi aşa cred şi acum, că nu ai cum să fii împlinit în căsătorie dacă nu ai şi copii, şi, mai ales, fiindcă timpul era înaintat, aveam deja o vârstă (28 de ani). Dar, iată că Dumnezeu nu ne‑a uitat – numai noi uităm de El, până ce dăm cu capul de pragul de sus şi ne aducem aminte de El – şi a doua sarcină a venit ca o mângâiere şi o bucurie pentru mine şi soţul meu.
Cu frică şi pot spune chiar speriată după pierderea primei sarcini, am cerut sfatul unui părinte drag mie, părintele Vasile Argatu, şi acesta m‑a sfătuit să fac Acatistul Buneivestiri, şi Acatistul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, şi să mă rog Maicii Domnului şi Domnului nostru Iisus Hristos, şi totul va decurge bine cu sarcina. Ceea ce s‑a şi întâmplat cu mine, păcătoasa. Pot spune că am avut o sarcină uşoară, analizele erau bune, până a venit momentul naşterii. Am născut pe 27 ianuarie 2011, o fetiţă de 4,1 kg şi 53 cm. Toată perioada sarcinii mi‑am zis că o să nasc normal, eram convinsă de acest lucru, dar iată că la internarea în spital, cu toate încercările medicilor, am ajuns tot pe masa de operaţie. Trecuseră două săptămâni de când aveam dureri de burtă şi acestea nu reprezentau decât un fals travaliu, după cum spunea medicul. Aşa socotise Dumnezeu că e mai bine pentru mine şi pentru copil şi chiar aşa a fost. Pe masa de operaţie, doamna doctor mi‑a zis că nu ştie dacă aş fi reuşit să nasc normal şi copilul să se nască sănătos. Fe­tiţa nu mai primea oxigen şi mâncare, iar lichidul am­ni­o­tic era deja verzui închis. La naştere, Marina (aşa se nu­meşte fetiţa mea) a primit scorul APGAR 8. S‑a născut cu o malformaţie congenitală la inimă, după cum spuneau doc­torii pediatri, o disfuncţionalitate a ventriculului stâng. Pe înţelesul tuturor, avea suflu sistolic şi medicii deja îmi recomandaseră ceea ce trebuie şi ce nu trebuie să fac pen­tru sănătatea micuţei mele. Deja mă trimiseseră din ma­ter­ni­tate la Spitalul de copii „Sfânta Maria” din Iaşi, la secţia de cardiologie, unde doctorul a confirmat diagnosticul de suflu sistolic. Toată lumea mea se năruise la aflarea acestei veşti. Plus că, în maternitate, fetiţa mai contactase şi un mi­crob, stafilococul auriu, şi îi fuseseră administrate şi anti­biotice din a treia zi de viaţă. În fine, am ajuns acasă şi tot părintele Argatu ne‑a sfătuit atunci să ne rugăm Sfântului Nectarie şi să facem Paraclisul Maicii Domnului.
Nu vă pot spune ce bucurie am simţit la controlul din luna mai, când Marina avea trei luni. Acasă, şi eu şi soţul şi părinţii ne‑am rugat pentru Marina să se facă bine. Astfel, pe 2 mai, la controlul cardiologic la care am fost, doamna doctor mi‑a zis că Marina nu mai are nimic, suflul sistolic dispăruse, era aproape vindecată şi aceasta doar datorită sfântului meu drag, Sfântul Nectarie. Nu‑i pot mulţumi nici acum îndeajuns sfântului pentru minunea pe care a făcut‑o cu fiica mea, care are acum aproape 11 luni, se dezvoltă bine şi e sănătoasă. Iar noi, părinţii, ne bucurăm alături de ea, şi nu încetăm să îi mulţumim Sfântului Nectarie, să facem acatistul lui, să împărtăşim fetiţa în fiecare duminică şi să ne rugăm Maicii Domnului şi Domnului nostru Iisus Hristos să ne ţină sănătoşi şi să ne lumineze mintea pentru a o creşte pe Marina în adevărata credinţă ortodoxă.
Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă‑te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, iar fiicei mele Marina dăruieşte‑i sănătate, izbăvirea de toată boala şi de toată neputinţa. Amin!
(L.B., Iaşi)
Mă numesc Livia G. şi sunt pensionară, am vârsta de 81 de ani. Am citit cu mari emoţii cărţile despre minunile săvârşite de Sfântul Nectarie din Eghina. Şi, pentru că am avut şi eu parte de ajutorul Sfântului Nectarie, i‑am promis că voi mărturisi despre ajutorul primit.
Am avut un neg între sâni, care a apărut cu aproxi­mativ 50 de ani în urmă. În toţi aceşti ani, nu m‑a supărat. Necazul a apărut în toamna lui 2011, când a început să se dezvolte mult, ajungând la mărimea unui bob mare de porumb. Pentru că s‑a inflamat şi m‑a deranjat mult, în luna ianuarie 2012 m‑am prezentat la doamna doctor der­matolog Zaharia, din Timişoara. Negul se înroşise la rădăcină şi îmi producea dureri în sânul stâng.
După o consultaţie atentă, doamna doctor Zaharia mi‑a spus că va interveni chirurgical pe la sfârşitul lunii februarie, deoarece acum este foarte frig şi nu este bine să se intervină chirurgical, căci va fi o intervenţie destul de pretenţioasă, dar înainte de operaţie se va face biopsia, căci s‑ar putea să fie de natură canceroasă.
Pentru că mă deranja din ce în ce mai mult, o nepoa­tă de‑a mea ‑ cu care în toamnă am vizitat trei mănăstiri, printre care şi Mănăstirea Prislop, de unde am cumpărat o sticluţă cu mir ‑ m‑a sfătuit să dau pe neg în fiecare seară, în formă de cruce, cu mir şi să spun: „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Sfinte Nectarie, scapă‑mă de această suferinţă. Amin.”
După acest procedeu, citeam deseori Acatistul Sfân­tu­lui Ierarh Nectarie. În fiecare seară mai citeam şi câteva minuni făcute de Sfântul Nectarie. După o lună de zile, negul se făcuse mic, cât un bob de grâu. Nu mai era inflamat, nu mă mai durea. Într‑o sea­ră, când m‑am dezbrăcat ca să fac un duş, văzându‑l atât de mic şi de o culoare maro închis, m‑am gândit să‑l prind între două degete, să văd dacă mai este tare, şi‑am rămas cu el în mână.
Acum, pe locul unde a fost negul, pielea este de culoare normală. Nici nu‑mi vine să cred că am scăpat de acel neg urât şi dureros, că nu mai este necesar să fac operaţia, care m‑ar fi costat o sumă destul de mare, comparativ cu pensia mea.
Minunatul şi bunul Sfânt Ierarh Nectarie mi‑a ascul­tat ruga şi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, m‑a scăpat de operaţie.
Îi mulţumesc şi‑i voi fi recunoscătoare câţi ani voi mai trăi pe acest pământ. Din cărţile pe care mi le‑am cumpărat: Noi minuni la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, Minuni în România, Vindecări minunate citesc în fiecare seară înainte de cul­care. Textele citite mă relaxează, mă liniştesc, şi somnul vine de la sine. Aceste cărţi le‑am împrumutat şi cunoştinţelor mele, pe care ştiu că le interesează acest gen de lectură.
(Livia G., Timişoara )
Mă numesc V. M. şi sunt una din persoanele pe care Sfântul Nectarie le‑a ajutat. Am hotărât să scriu despre ajutorul primit, pentru că vreau să afle toată lumea, cea cu credinţă dar şi cea fără credinţă, despre minunile făcute pentru mine de Sfântul Nectarie şi, poate, prin povestea mea, reuşesc să dau încredere celor care sunt bolnavi şi care suferă, şi să le spun că totul se poate atunci când avem încredere în Dumnezeu.
Toată lumea trebuie să creadă şi să fie convinsă că singurul care face minuni este Dumnezeu, prin toţi sfinţii Lui.
Viaţa este o încercare, un permanent test pe care Dumnezeu ni‑l dă, pentru a ne schimba şi pentru a înţelege esenţa existenţei noastre.
Esenţa vieţii este iubirea, adică Dumnezeu. Am ajuns la această concluzie abia după o boală cruntă, pentru care şi acum Îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că m‑a ajutat să mă schimb în bine.
M‑am internat în spital într‑o zi de Paşti, fiind în comă, şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi‑a îndrumat paşii către spital, căci, dacă mai stăteam acasă câteva minute, nu mai eram acum.
Am stat internată la mine în oraş o lună, însă mă simţeam la fel de rău şi tratamentul făcut nu avea niciun efect. Am decis să plec la Bucureşti, pentru investigaţii amănunţite.
La Bucureşti, după toate investigaţiile, am fost diag­nosticată cu o boală autoimună, o boală dobândită pe un fond mare de stres. La Institutul Fundeni, am început un tratament agresiv, recomandat de un doctor extraordinar, care m‑a monitorizat şi mi‑a făcut investigaţii, Teoharie Marinescu.
Am fost şi în alte oraşe pentru a‑mi descoperi boala, însă toate drumurile duceau la Bucureşti şi eu atunci nu înţelegeam de ce. Am înţeles abia după ce m‑am vindecat că Sfântul Nectarie mi‑a călăuzit paşii acolo unde trebuia, unde urma să mă vindec.
La Bucureşti mergeam din trei în trei luni, tratamentul pe care îl făceam era eficient pentru boala mea, însă efectele adverse ale tratamentului erau foarte grave. Tratamentul pe care l‑am făcut a fost cu Prednison (Medrol) şi Imuran, un tratament puternic care mi‑a afectat funcţiile locomotorii, care m‑a deformat fizic şi din cauza căruia au apărut şi disfuncţii cardiace.
După şase luni de tratament, la oprirea acestuia, am anchilozat, lucru care m‑a făcut să sufăr şi mai mult şi să fiu dezamăgită de tot şi de toate. Eram depresivă şi nu doream să mai trăiesc, depinzând mereu de alte persoane. Este dureros să nu te poţi mişca şi să aibă altcineva grijă de tine. Însă am trecut şi de această depresie, şi tot datorită lui Dumnezeu şi a credinţei mele în El, m‑am făcut bine.
În această perioadă de suferinţă cruntă am şi deznădăjduit. Am întrebat mereu: „De ce eu, Doamne? Cu ce am greşit de sufăr atât?” Nu înţelegeam de ce trebuia să trec printr‑un asemenea chin, însă până la urmă am înţeles.
Am înţeles că tot ce aveam era de la Dumnezeu, am înţeles că nimic nu este mai important decât Dumnezeu. Am înţeles că trebuie să accept tot, chiar dacă este rău sau chiar dacă este bun, că nimic nu este întâmplător în viaţă şi nimic nu se face fără voia lui Dumnezeu.
După un an şi jumătate de suferinţă şi tratament, după ce mi‑am revenit şi m‑am făcut bine, am primit o carte de la o prietenă extraordinară, căreia ţin să‑i mulţumesc pentru tot sprijinul moral şi financiar pe care mi l‑a dat, o carte numită Sfântul Nectarie – Minuni în România. Am luat cartea şi am început să o citesc, neştiind până atunci că există acest sfânt.
În această carte am citit că o persoană care a fost bolnavă şi acum era foarte bine îi mulţumea aceluiaşi doctor de la Spitalul Fundeni care mă salvase şi pe mine.
Atunci am înţeles cine mi‑a îndrumat paşii către Fundeni, am înţeles şi am simţit în acelaşi timp că Sfântul Nectarie a fost permanent lângă mine chiar de la începutul bolii mele, fără ca eu măcar să ştiu că există acest sfânt.
Atunci mi‑am dat seama că tot ce se întâmplase cu mine a fost o minune a sfântului. Dacă am trecut pe lângă moarte, a fost datorită Sfântului Nectarie.
Cel mai frumos şi minunat lucru este că eu nici măcar nu am ştiut că există Sfântul Nectarie, însă puterea lui Dumnezeu, fiind atât de mare, abia după ce m‑am vindecat, mi‑a arătat că nu m‑a lăsat singură niciodată şi mi‑a trimis pe unul din sfinţii aleşi de El pentru a face minuni cu mine.
Am fost în Bucureşti la Mănăstirea Radu Vodă, pentru a‑i mulţumi Sfântului Nectarie că m‑a salvat şi acum sunt bine.
Boala a intrat în remisie, analizele sunt perfecte, şi asta datorită şi mulţumită lui Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor.
Din tot acest chin şi din toată această durere, de doi ani am rămas cu o credinţă de neclintit faţă de Dumnezeu, şi am devenit şi eu un om mai bun şi iubitor, aşa cum Îşi doreşte Bunul Dumnezeu. După această boală am dobândit trei virtuţi pe care trebuie să le avem toţi: credinţa, răbdarea şi înţelepciunea.
După ce am fost la Mănăstirea Radu Vodă şi m‑am uns cu ulei de la candela sfântului, acesta mi‑a apărut în vis şi mi‑a vorbit. A fost un vis care mi‑a marcat viaţa, a fost un vis în care mi s‑a arătat că Dumnezeu m‑a iertat şi m‑a făcut bine. Acest vis mi‑a confirmat ceea ce simţisem eu, că Sfântul Nectarie a fost mereu cu mine şi m‑a scos din mâinile morţii.
Mulţumesc familiei mele pentru că m‑a suportat mai mult cu rele decât cu bune în ultimii doi ani.
Mulţumesc doctorului gastroenterolog Teoharie Marinescu.
Mulţumesc doctorului psihoterapeut şi homeopat Nagy Istvan.
Şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că exist, pentru tot ce mi‑a dăruit şi‑mi va dărui mereu.
Multă încredere şi sănătate!
(V.M.)
Despre Sfântul Nectarie am aflat încă de acum aproximativ 10 ani şi în tot acest timp am citit mai multe cărţi apărute în România, precum Sfântul Nectarie ‑ Sfântul secolului nostru, Noi minuni ale Sfântului Nectarie, Sfântul Nectarie din Eghina ‑ Făcătorul de minuni, Sfântul Nectarie din Eghina ‑ Schiţă biografică, Despre îngrijirea sufletului, Despre pocăinţă şi spovedanie, Despre descoperirea lui Dumnezeu în lume, Sfântul Nectarie ‑ Minuni în România etc.
Sunt sigur că, de când am aflat despre Sfântul Nectarie şi până astăzi, sfântul m‑a ajutat de foarte multe ori, fără ca eu să ştiu de la cine a venit ajutorul. Cu toate acestea, de multe ori refuzam să accept că ar fi vorba de ajutorul Sfântului Nectarie şi că poate aşa a fost să fie. De aceea, mă întrebam câteodată, de ce nu se petrece şi cu mine o minune care să îmi întărească credinţa. Însă, de curând, sfântul a săvârşit cu mine o astfel de minune.
În luna iunie 2012, cu o săptămână înaintea începerii postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, am simţit o durere puternică în partea dreaptă, sub abdomen. Iniţial, m‑am gândit că va fi o durere trecătoare, datorată eforturilor, şi că ea va trece în scurt timp. De aceea, am încercat câteva remedii naturiste, pe care le‑am testat în alte afecţiuni şi care m‑au ajutat să mă tămăduiesc. Cu toate acestea, durerea nu trecea, ba, mai mult, după câteva zile, durerea s‑a accentuat şi m‑am gândit că am iarăşi hernie şi va trebui să mă operez din nou. Ştiind ce presupune o astfel de operaţie, m‑am rugat Sfântului Nectarie să mă ajute să merg până la Sfânta Mănăstire Radu Vodă din Bucureşti, unde să mă rog la sfintele moaşte şi să mă ung cu ulei de la candela sfântului, căci nu mai doream să merg la spital, nici măcar pentru o consultaţie.
Însă, în seara dinaintea plecării, am fost în vizită la un prieten, şi, când să plec, nu am mai avut puterea să mă ridic singur de pe canapea, din cauza durerilor care nu îmi permiteau să fac nici cel mai mic efort, iar gazda mi‑a spus că în starea aceea nu voi putea să mai plec către Bucureşti.
În ziua următoare (sâmbătă, 9 Iunie 2012), m‑am decis să plec totuşi în pelerinaj cu soţia şi copiii. Am reuşit să parcurg cu bine cei aproximativ 300 de kilometri, cu maşina personală, de la Târgu‑Jiu la Bucureşti, şi apoi drumul cu metroul până la Piaţa Unirii, însă de‑abia am reuşit să parcurg pe jos ultimii zeci de metri până la mănăstire. Cea mai dificilă porţiune a fost panta înclinată de la intrarea în mănăstire, pe care am urcat‑o cu mare greutate, deşi în mod normal nu necesită un efort prea mare. Deoarece, la ora aceea, în biserică nu mai erau foarte mulţi oameni, m‑am închinat imediat la sfintele moaşte, apoi am dăruit un crin pentru ajutorul primit de atâtea ori şi am rostit acatistul. Chiar din timpul citirii acatistului, am simţit că se întâmplă ceva cu mine deoarece în interior, sub abdomen, am simţit din când în când nişte mişcări, după care, spre finalul acatistului, m‑am simţit mai uşurat.
Apoi m‑am ridicat lejer, m‑am închinat, am sărutat sfintele moaşte şi am ieşit afară din biserică. Găsind un loc mai retras, m‑am uns în formă de cruce cu puţin ulei sfinţit, din candela sfântului, pe care l‑am primit în biserică, după care în scurt timp nu am mai simţit nicio durere, nu mă mai deranja nici cureaua de la pantaloni, nici drumul denivelat, nimic.
Am plecat de acasă cu certitudinea că nu voi face drumul degeaba şi că mă voi vindeca, şi iată că dorinţa mi s‑a împlinit printr‑o minune a Sfântului Doctor fără de arginţi Nectarie din Eghina. Ba mai mult, ca să probez cât de mult efort aş mai putea să fac după „operaţia” pe care Sfântul Nectarie Taumaturgul o făcuse cu doar câteva minute mai înainte, i‑am spus soţiei că aş dori să mergem şi la Patriarhie, pentru a ne închina şi la sfintele moaşte ale Sfântului Dimitrie cel Nou din Basarabi şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Deşi panta de pe Dealul Patriarhiei este mult mai lungă şi mai abruptă, am străbătut‑o fără probleme, cu toate că afară erau mai mult de 30° C, ceea ce nu cred că ar putea face un om operat aflat în convalescenţă, nici măcar după câteva zile de la operaţie. Văzând că mă simt bine, după ieşirea din Catedrala Patriarhală, deşi era târziu, ne‑am dus şi la moaştele Părintelui Ilie Lăcătuşu, unde am stat în soare mai bine de o oră, la coadă în cimitirul Giuleşti. Dar nici după plecarea de acolo nu am mai simţit durerea, ci doar oboseala firească, pe care o resimte orice om sănătos după atâtea drumuri. Ajuns acasă, m‑am uns şi pe genunchi cu ulei primit la Mănăstirea Radu‑Vodă, şi peste câteva zile am observat că nu mai simt nicio durere, deşi de ani de zile aveam dureri mai mari sau mai uşoare, în funcţie de eforturile depuse sau de starea vremii etc.
Eu sunt convins că şi astăzi se întâmplă multe minuni şi că Sfântul Nectarie este acelaşi sprijinitor minunat, precum a fost cât timp a vieţuit pe pământ şi imediat după ce a trecut la cele veşnice. Am relatat această minune pentru ca şi alţi oameni, care au nevoie de ajutor, să aibă încredere că, dacă se vor ruga cu nădejdea că vor primi ajutorul de care au nevoie, atunci Sfântul Nectarie va fi grabnic folositor şi nu va trece cu vederea pe nimeni din cei care îi vor cere cu credinţă ajutor, ci le va oferi tot cea ce le va fi de folos pentru mântuirea lor.
Iată deci încă o tămăduire grabnică a Sfântului Nectarie. Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi (Ps. 67, 36).
Mulţumesc frumos, Sfinte Ierarh Nectarie!
(Cristian. T, Târgu‑Jiu)
Citind cartea cu minunile Sfântului Nectarie, nu am mai avut linişte sufletească până nu am luat pixul să vă scriu minunea care mi s‑a întâmplat. În urmă cu doi ani, în 2010, băiatul meu cunoscuse o fată româncă pe internet. Ea era cu părinţii în Italia. Când au venit în România, s‑au cunoscut. A venit şi fata la noi. Am cunoscut‑o, după care au plecat înapoi. Ea studia în Italia, şi părinţii munceau. Am vorbit cu mama ei o dată, la telefon, şi mi‑a zis că, dacă o să se înţeleagă copiii, o să‑i găsească şi lui de muncă acolo.
După o lună de zile, i‑au trimis bani, şi a plecat băiatul meu în Italia. Când s‑a urcat în maşină şi a plecat de la poartă, mi s‑a rupt inima, mă băteam cu pumnul în piept şi nu mai puteam de durere. A fost cea mai grea lovitură, şi după aceea au urmat zile şi nopţi de nesomn şi de plâns că l‑am lăsat să plece, având doar 20 de ani. Vorbeam singură şi îmi ziceam: „Cât o să mai stea? Trebuie să‑şi facă un rost, şi dacă fata asta e să fie a lui nu pot să fac nimic”.
Au urmat multe lacrimi îndurerate, şi mă rugam să se întoarcă acasă. Deşi treburile pe acolo nu mergeau bine, el continua să tot amâne întoarcerea, că poate se mai îmbunătăţeşte ceva. Eu îi ziceam soţului meu: „E bine, ai să vezi”, dar el de fiecare dată îmi zicea că băiatul nostru nu e bine. Până şi fetiţa mea îmi zicea: „Lasă, mami, că o să fie bine, ai să vezi”. Şi tot aşa, din zi în zi, nu prea avea de lucru şi nu ştia ce să facă, să mai stea sau nu. Avea datorii la chirie şi nu avea de unde plăti. Îi era ruşine că nu a putut şi el să strângă bani, cum făceau cei care pleacă în străinătate, şi nu îndrăznea să‑mi ceară, că ştia că nu avem.
După un an şi jumătate, s‑au întors în ţară. Ne‑am dus şi ne‑am cunoscut cu părinţii ei, i‑am invitat la noi, dar părea că ne înşelaserăm, că erau oameni de treabă. Nu a fost nimic, i‑am zis băiatului să nu mai plece, dar el nu m‑a ascultat. M‑a întrebat: „Mami, tu ai bani. De ce nu am şi eu?” I‑am spus că o să strâng, şi când am o sumă de bani, îi spun. Atunci, el a zis: „Când strângi, să‑mi spui, să mă ajuţi şi pe mine”. Au plecat în Italia, şi după 4 luni s‑a hotărât să vină acasă.
Să vă spun cum s‑a întâmplat: eu am mers în excursie la Cernica, şi acolo am întâlnit o doamnă care mi‑a povestit o minune cu Sfântul Nectarie făcută unei colege de‑ale mele, şi ne ruga şi pe noi să mergem cu microbuzul şi pe la Sfântul Nectarie, că tot suntem aproape, dar nu ne‑am dus, ci ne‑am întors acasă.
A mai trecut mult timp, şi vine la mine verişoara mea, cu o copie xerox în dar. Era o carte cu minunile Sfântului Nectarie. Am citit câteva pagini din ea, şi a venit la mine o colegă căreia îi place să citească cărţi ortodoxe, şi, de dragul ei, că are dragoste şi îi place să se hrănească cu cuvinte duhovniceşti, i‑am împrumutat‑o. Mă suna şi îmi spunea: „M‑am liniştit, şi nu mai sunt aşa agitată, dorm cu cartea sub pernă. Nu‑ţi mai vine să o laşi din mână! Vreau să ajung la Sfântul Nectarie!” Dar timpul a trecut şi nu am ajuns. Am zis: „Lasă că mergem!”, şi tot aşa, ba că nu sunt bani, ba că avem treabă, ba că nu ne lasă soţii. Colega aceasta, Maria, i‑a dat cartea altei colege, şi de la cea de‑a doua a ajuns la cea de‑a treia.
Într‑un târziu, a ajuns înapoi la mine, şi m‑am rugat Sfântului Nectarie. Am citit acatistul cu lacrimi fierbinţi şi cu inima unei mame pline de durere şi de dor, şi am simţit pe pielea mea că nu trebuie să îmi zică nimeni că a fost o întâmplare că seara am citit acatistul, iar a doua zi m‑a sunat băiatul din Italia, să‑mi zică că vine acasă, dar îi mai trebuiau bani. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am împrumutat şi, cu ce mai aveam, i‑am trimis. Cu o săptămână înainte de Crăciun, îmi îmbrăţişam băiatul în uşa casei noastre. Îi mulţumesc Sfântului Nectarie pentru că, deşi sunt nevrednică şi păcătoasă, mi‑a ascultat rugăciunile. Mi‑e ruşine să spun că nu am ajuns la Radu Vodă să‑i mulţumesc Sfântului Nectarie, deşi am zis că mă duc.
Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului că ne‑au lăsat izvoare vii de tămăduiri sufleteşti şi trupeşti prin sfinţi. Doamne, ajută!
(Safta, Ialomiţa)
 Stăteam la uşa cabinetului şi îmi tot spuneam că niciodată nu a durat atât de mult să‑mi iau reţeta pentru insulină. Trei ore… Mă tot uitam la ceas, intrasem deja în panică, aveam bilete la spectacol şi nu mai aveam timp să trec pe acasă. Nu‑mi rămânea decât să plec direct la teatru.
Afară era un ger năprasnic, ningea şi vântul sufla cu putere. Era februarie. Am constatat că nu e cazul să mă agit, mai erau vreo treizeci de minute până la începerea spectacolului. Treceam pe lângă o librărie şi mi‑am spus că am timp să arunc o privire. Am intrat şi m‑am uitat la standul cu cărţi de dezvoltare personală (era ultima mea pasiune în acel moment). Nu apăruse nimic nou. Mi‑am aruncat ochii spre standul cu cărţi religioase. Oscilam între două cărţi: Sfântul Nectarie ‑ Minuni în România şi Sfântul Nectarie ‑ Vindecări minunate. Am cumpărat‑o pe prima. Totul a durat în jur de zece minute. Realizez asta abia acum, când scriu.
Trebuia să mă întâlnesc cu soţul şi fiica mea la teatru. Soţul m‑a sunat, să‑mi spună că încă nu găsise loc de parcare.
N‑am mai avut răbdare şi, în faţă la B.R.D., pe Calea Victoriei, am deschis cartea şi timpul parcă s‑a oprit în loc. Nu mai simţeam frigul, vijelia părea că se oprise şi ningea… cu fulgi mari, uşori, liniştiţi.
Când am ajuns acasă, târziu, am început să citesc cartea. Cred că m‑a apucat ora 4:00 dimineaţa. Nu am putut să o las din mână. De a doua zi, viaţa mea a început să se schimbe… real. Brusc, au apărut persoane care aveau credinţă. Am început să citesc al doilea Acatist al Sfântului Nectarie.
Ştiu că a fost mâna sfântului, mai ales că trecuse ceva timp de când nu mai intrasem într‑o biserică.
La câteva zile, am avut oră la terapeut… şi am primit cadou o icoană cu Sfântul Nectarie. Ăsta a fost semnul care m‑a făcut să îmi dau seama că e momentul să‑L reprimesc pe Dumnezeu în viaţa mea. Am căutat Mănăstirea Radu Vodă, care era destul de aproape de locul unde lucram (deşi, până atunci, habar nu aveam de existenţa ei).
De jumătate de an, lucram într‑un loc unde nu mă puteam integra. Şi sănătatea îmi era afectată ca urmare a stresului (sunt insulino‑dependentă). De aceea, am început să‑l rog pe Sfântul Nectarie să mă ajute.
După două luni de rugăciuni şi de citit acatistul la moaştele Sfântului Nectarie, minunea s‑a produs. Firma unde lucrez s‑a reorganizat şi m‑am întors să lucrez în vechiul sediu, unde atmosfera este cu totul alta.
Privind în urmă, realizez că a fost o încercare să ajung în acel loc. Sfântul m‑a ajutat astfel să mă întorc la credinţă. Am început să merg la Liturghie, să mă rog şi să îmi caut un duhovnic. Cred într‑adevăr că Sfântul Nectarie este grabnic ajutător. Rugaţi‑vă cu credinţă Sfântului Nectarie şi ajutorul va veni neîntârziat!
(Emilia P.)
Sunt şi eu o mare păcătoasă, având în vedere că am fost ajutată în nenumărate rânduri de Bunul Dumnezeu, de Măicuţa Lui cea sfântă şi de mulţi sfinţi, dar am tot amânat mărturisirea pe care trebuia să o fac de mai mult timp.
Spuneam că sunt o mare păcătoasă şi poate de neiertat, pentru că, în timpul Postului Naşterii Mântuitorului (pe atunci nici nu‑L cunoşteam, nu ştiam nici să‑mi fac semnul crucii), am făcut un avort, şi în noaptea Revelionului, la trecerea dintre ani, am fost dusă cu salvarea cu diagnostic de avort septic, dar Dumnezeu, în mărinimia Lui, mi‑a salvat viaţa. La şase anişori ai fiului meu cel mare, Dumnezeu a făcut iar o minune, salvându‑mi copilul de la o puternică arsură cu ceai, medicii nu i‑au dat şanse de viaţă. Dar Dumnezeu mi l‑a salvat, tot într‑un post şi tot de Crăciun, de Naşterea Mântuitorului.
La serviciu, mâncând cu colegele ghiveci, m‑am înecat şi am rămas fără respiraţie şi răguşită. Am fost la trei medici, care mi‑au indicat să rămân în spital pentru anestezie şi o aspiraţie pe trahee. Tot în aceeaşi zi, nepoţelul meu trebuia operat de fimoză, tatăl lui (cel ars) mergând cu noi, am plecat cu gândul că ne vom întoarce la spital, dar nu ne‑am mai întors – nici eu, nici nepoţelul. Începusem să‑L cunosc pe Dumnezeu şi pe Măicuţa Lui sfântă. Am stat aşa trei săptămâni cu respiraţie grea şi oboseală. Mă certau colegele, că nu merg la medic. Atunci m‑am hotărât, mi‑au luat adeverinţă să merg la medic a doua zi (treabă de care aveam oroare). Seara, la rugăciune, m‑am rugat la Dumnezeu şi la Maica Sa sfântă să mă ajute să nu ajung la medic eu, păcătoasa (nu suportam), şi, sculându‑mă dimineaţa, am băut o cană de ceai cu pâine şi m‑am înecat. Tuşind, mi‑a sărit din gât o bucată de fasole verde, care apucase pe trahee greşit. Am început să respir normal şi nu am mai ajuns la medic, pentru că Dumnezeu şi Maica Sa au făcut cu mine o altă minune.
Anul trecut, tot copilul meu cel mare (cel ars, în vârstă de 39 de ani) a început să acuze dureri cumplite de cap, cu maxilar cu tot, care erau groaznice, insuportabile. Nu putea nici să bea apă, îţi era milă de el. A ajuns la un medic la ORL, a primit un tratament fără să simtă însă nicio ameliorare. A fost pe la 5‑6 spitale din Craiova, a făcut 7 tomografe şi 8 RMN‑uri. După ce l‑au văzut, mai mulţi medici l‑au trimis la Bucureşti, la ORL, la Spitalul Sfânta Maria, unde fiecare punea alt diagnostic, şi aşa l‑a operat profesorul Sarafoleanu, garantând că nimeni nu ar fi reuşit ce a reuşit el.
Însă, după trei săptămâni, au reînceput durerile. Eram disperaţi, alţi bani, alţi medici, alte diagnostice, şi toţi ne trimiteau în străinătate. Au făcut demersuri, au trimis CD‑uri, răspunsuri cu costuri uluitoare, trebuia să‑mi vând locuinţa, dar Dumnezeu nu m‑a lăsat. O doamnă de la mine din parohie mi‑a dat un număr de telefon de la o clinică din Cluj. Băiatul a fost investigat pe la trei spitale, la al treilea l‑a operat prin nas profesorul Albu, care a constatat că era doar o formaţiune infecţioasă. Disperată, am început să mă rog neîncetat la Dumnezeu, la Sfântul Nectarie, Sfântul Ioan Rusul, Sfântul Partenie, Sfântul Nicolae, Sfânta Cuvioasă Parascheva şi la toţi sfinţii cunoscuţi de mine.
Nu vreau să uit nici rugăciunile preoţilor mei cunoscuţi, duhovnicului meu, preoţilor de la multe mănăstiri din Muntele Athos, şi, nu în ultimul rând, prietenelor mele cunoscute enoriaşe, care s‑au rugat împreună cu mine şi cu preoţii şi stareţii. Sunt convinsă că Dumnezeu, Maica Domnului, Sfântul Nectarie şi ceilalţi sfinţi la care m‑am rugat au făcut minunea ca din ceea ce era suspect de a fi tumoare canceroasă să nu fie nimic grav, iar eu nu sunt vrednică să mulţumesc îndeajuns pentru minunile făcute.
De aceea, vreau să îi sfătuiesc pe cei bolnavi şi în suferinţă să se roage la Dumnezeu, la Maica Domnului, la Sfântul Nectarie şi la toţi sfinţii, că ce nu e cu putinţă la oameni (la doctori), este cu putinţă la Dumnezeu. El este milostiv cu cei mai mari păcătoşi, numai să‑L căutăm, să‑L găsim, că fără El suntem pierduţi, El este aerul de care avem nevoie. Bun este Dumnezeu şi sfinţii Lui şi minunate sunt lucrurile Lui, prin sfinţii Lui.
Slăvit să fie Domnul, Amin.
(Ana, Craiova)

Mă numesc Monica şi sunt din judeţul Vaslui. Vă scriu din dorinţa de a împărtăşi şi altor oameni din minunile Sfântului Nectarie de la Eghina. Pentru mine, care aveam doar 34 de ani, anul 2010 a fost foarte greu, deoarece am fost diagnosticată cu neoplasm mamar, o formă foarte invazivă. Am simţit că viaţa mea s‑a terminat. Eram o persoană care mergea la biserică, se spovedea, citea cărţi ale duhovnicilor ortodocşi români, dar făceam totul cu mintea, nu cu sufletul. De fapt, nu eram o credincioasă în sensul pe care‑l înfăţişează, în numeroase exemple, Biblia. Am început să trăiesc fiecare zi cu frica de a face planuri şi toate gândurile îmi erau invadate de boală şi de moarte.
Atunci a început lupta pentru viaţă, deoarece deja aveam gradul III. Am mers la Iaşi la Sfânta Parascheva, la moaştele Sfântului Spiridon, la icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, la Hadâmbu, la Ghighiu, la Neamţ şi în foarte multe alte locuri, peste tot rugându‑mă şi lăsând acatiste. Totul până în momentul când, ajunsă fiind în Bucureşti, la Oncologie, l‑am descoperit, la Mănăstirea Radu Vodă, pe Sfântul Nectarie. Nu vă pot spune ce am simţit când am ajuns lângă racla cu sfintele moaşte: eram umflată toată de la chimioterapie şi nici nu mă puteam aşeza în genunchi, simţeam că îmi pocneşte pielea, dar o putere nevăzută m‑a îmbrăţişat cu dragoste, uitând de toate suferinţele. Am luat ulei de la candela care arde tot timpul la raclă, am stat la Sfântul Maslu, iar, când am plecat de acolo, eram un alt om. Mă simţeam uşoară şi parcă uitasem că am făcut trei cure de citostatice. Apoi a urmat operaţia, care ştiam că mă va mutila pe viaţă. Toţi doctorii încercau să mă încurajeze, să mă mângâie, dar ei nu ştiau ce putere îmi dăduse Sfântul Nectarie, prin rugăciunile pe care le făceam către el. Eram împăcată cu mine, iar în sala de operaţie am plecat ca şi când aş merge la un salon de cosmetică. Ştiu că toată această putere o aveam de la sfântul meu drag, care, de altfel, sunt convinsă că a ghidat mâna chirurgilor în timpul operaţiei, pentru că totul a fost perfect ‑ operaţia a reuşit în totalitate.
Apoi au urmat încă şase luni de chimioterapie în Bucureşti, timp în care nu mă puteam dezlipi de racla Sfântului Nectarie.
Am fost în foarte multe biserici, şi sunt convinsă că toţi sfinţii şi toate sfintele la care m‑am închinat au mijlocit către Măicuţa Domnului, către Dumnezeu şi către Domnul Iisus Hristos pentru mine, păcătoasa, şi toată viaţa mea, câte zile voi mai avea, le voi mulţumi şi mă voi ruga lor, însă pe Sfântul Nectarie îl simţeam cum mă învăluie cu grija lui tot timpul.
Eram fără păr, fără gene, eram privită uneori ca o ciudată, dar nu puteam renunţa la a mă duce acolo. Căpătam curaj, iar când stăteam cu perfuzii la spital, mă gândeam tot timpul că mai am puţin şi ajung la sfântul meu drag.
Au fost şi momente când nu mă mai puteam nici ruga, dar prietenii, familia (părinţii şi bunicile), preoţii şi toţi fraţii şi surorile întru Hristos s‑au rugat pentru mine.
Apoi au urmat cinci săptămâni de radioterapie, zi de zi. A fost foarte greu, dar, din toate ispitele, Sfântul Nectarie m‑a scos biruitoare. Razele le‑am suportat foarte uşor, nu m‑am ars rău. Asistentele spuneau să ne dăm cu unguente, iar eu mă dădeam cu ulei sfinţit. Alţii se ardeau de se rupea pielea pe ei, iar eu nu aveam nimic.
În tot acest timp cât am stat în Bucureşti, am fost doar eu, Dumnezeu, Maica Domnului, Domnul Iisus Hristos şi Sfântul Nectarie.
Dimineaţa, la spital, iar de la ora 10:00 la Mănăstirea Radu Vodă, unde stăteam până târziu, la toate slujbele. În ultima zi de stat în Bucureşti, sfântul meu drag a mai făcut o minune pentru mine. Mergeam cu autobuzul în fiecare zi şi niciodată nu a fost niciun control. Aveam abonament şi ştiam că e valabil până plec, dar eu am uitat că am fost nevoită să mai întârzii în Bucureşti două zile. Aşa că în ultima zi, mergând spre casă de la spital, a apărut controlorul. A verificat pe toată lumea de lângă mine, era atât de aproape de mine şi totuşi nu mă vedea. Ştiu cu certitudine că Sfântul Nectarie, pe care îl strigam în ajutor, m‑a făcut nevăzută pentru controlor, ca să scap de o problemă în plus, mai ales că a fost dintr‑o simplă greşeală, nu a fost intenţionat. Abia când am coborât, am dat slavă lui Dumnezeu şi Sfântului Nectarie pentru ajutor.
Tot Sfântul Nectarie mi‑a ajutat şi familia să treacă mai uşor de şocul produs de boala mea. Fiind unicul lor copil, părinţii mei erau disperaţi, dar minunea s‑a produs şi acum mă tratează ca pe un copil normal, iar ei sunt bine, acceptând situaţia, fără să cârtească. Copilul meu şi soţul meu, care erau dependenţi de mine în orice lucru pe care îl făceau, oricât de mic ar fi fost, au făcut faţă situaţiei tot cu ajutorul Sfântului Nectarie, pe care îl rugasem să aibă grijă de ei. Dar cea mai mare minune dintre toate este aceea că acum mă simt bine şi am putut să uit de toate traumele la care am fost supusă.
În vara aceasta, mai bine zis în septembrie, imediat după radioterapie, am reuşit să ajung în Grecia, într‑un pelerinaj la mai mulţi sfinţi, inclusiv la Sfântul Nectarie. A fost o altă minune a sfântului meu drag, după ce un an întreg m‑am rugat şi am visat că o să ajung la el. Stăteam foarte rău cu banii, deoarece cheltuisem o mulţime pe la spitale, m‑am împrumutat pentru excursie, cu gândul să îi înapoiez când voi putea şi, când m‑am întors, mama mea m‑a anunţat că tocmai a aflat că o să primesc nişte bani de la o pensie facultativă şi ‑ ce credeţi? ‑, era vorba exact de suma pe care o împrumutasem.
Deci, rugaţi‑vă sfinţilor, căci ei mijlocesc la Dumnezeu pentru noi, dar mai ales strigaţi cât puteţi către Sfântul Nectarie, că niciodată nu veţi rămâne fără ajutorul lui.
Îmi doresc din tot sufletul ca Bunul Dumnezeu şi Sfântul Nectarie să nu mă lase să mă mândresc pentru binecuvântările pe care eu le‑am primit de la ei. Aş vrea să fiu mai bună în această lume în care oamenii buni se chinuiesc şi cei răi prosperă şi‑şi bat joc prin tot ceea ce fac de cei neajutoraţi. Dar pentru asta mă rog, înainte de toate, ca Bunul Dumnezeu şi Sfântul Nectarie să nu‑l lase pe diavol să mă ispitească, ştiind că sunt slabă.
În toate aceste minuni ale Sfântului Nectarie, el s‑a gândit la toate, totul a mers bine, pentru că sfântul meu drag a vegheat şi veghează mereu. Trebuie doar să‑L iubeşti pe Hristos, s‑o iubeşti pe Mai­­ca Lui (căreia Sfântul Nectarie i se ruga zi şi noapte), şi să te rogi Lui, aşa cum fac eu tot timpul şi mă ajută mereu în toate! Slavă lui Dumnezeu!
(Monica, Vaslui)
Încep prin a‑mi cere iertare că fac cunoscută această minune abia acum, dar mărturisesc că nu aş fi ştiut cum o puteam face cunoscută dacă Bunul Dumnezeu n‑ar fi vrut să‑l văd la TV pe domnul Danion Vasile, care vorbea despre minunile sfântului şi despre cartea care urmează să apară şi de unde am aflat şi adresa unde‑i puteam scrie şi dezvălui marea minune a Sfântului Nectarie.
În anul 2002, am fost diagnosticată cu cancer de sân şi am fost şi operată, extirpându‑mi‑se sânul stâng. Am urmat tratamentul impus şi radioterapie. Totul a fost bine până în anul 2011, în aprilie, când, făcând o tomografie, mi s‑a depistat un nodul la plămân. Fiica mea, ca să nu mă sperie, nu mi‑a comunicat acest lucru, dar mi‑a spus că trebuie refăcută tomografia în iulie. Am repetat‑o şi... a mai apărut unul, tot mic, iar celălalt nu crescuse... Am plecat la spital la Iaşi, pregătită pentru internare şi, eventual, operaţie. Ajunsă acolo, doctorul respectiv (profesor în pneumologie) mi‑a spus că, deocamdată, nu se poate interveni chirurgical, pentru că nodulii sunt prea mici (2 milimetri), dar că trebuie ţinuţi sub observaţie. Nici tratament nu puteam lua, pentru că nu se ştia natura lor... neputând face nimic, decât să aşteptăm! Am plecat de la spital la Sfânta Cuvioasă Parascheva, să‑i mulţumesc. Cu noi, adică împreună cu fiica mea şi cu mine, era o doctoriţă credincioasă, medic rezident în Iaşi, care ne‑a indicat să trecem şi pe la biserica Sfântului Nectarie. Cu regret, spun acum că eu nu prea auzisem de dânsul, totuşi am mers. Ne‑am rugat şi am venit acasă. După câteva zile, m‑am gândit să încep să citesc acatistul sfântului, timp de 40 de zile, timp în care am luat şi ulei de la Eghina, primit de la o prietenă a fiicei mele. Am citit acatistul, iar în luna octombrie am făcut iarăşi tomografie pentru verificare şi minunea s‑a produs: nodulii nu au mai crescut, nici nu a mai apărut vreunul, deci nu a fost nevoie de operaţie şi mă simţeam şi mai bine, sufleteşte şi trupeşte. Drept pentru care, plecând din nou la Iaşi, am fost la biserica Sfântului Nectarie, unde i‑am mulţumit pentru binele făcut! I‑am scris şi o mică poezie, aşa cum m‑am priceput, drept mulţumire. Am s‑o redau mai jos.
Acum cu mine se petrece o altă minune a Sfântului Nectarie şi anume: am început să citesc canonul de rugăciune al bolnavului, deoarece în urma decesului soţului meu (în 2006) am rămas cu o depresie profundă. Cu toate tratamentele făcute şi cu ajutorul copiilor mei, nu am reuşit să scap de ea, aşa că am decis să apelez din nou la Sfântul şi bunul Nectarie. Au trecut numai trei zile şi deja mă simt mai bine! De aceea, îndemn pe toţi cei care au necazuri să apeleze la Sfântul Nectarie! Nu‑i va lăsa niciodată, iar ajutorul său nu va întârzia să apară!
Îţi mulţumesc, sfinte,
Pentru ce mi‑ai pus dinainte.
Pentru sănătatea ce mi‑ai dat,
Pentru boala care mi‑ai luat.
E drept că mă‑ndoiam
Şi nu credeam
Cum trebuie în tine
Dar m‑am înşelat, ştiu bine.
Acum voi spune
După cum doreşti,
Că moaştele‑ţi sunt sfinte
Şi faci mult bine,
Căci aşa voieşti.
(Adriana Roman, judeţul Neamţ)
Sfântul Nectarie este cel care ne‑a salvat!
Sunt din Bucureşti şi am 38 de ani. În ziua de Sfântul Nicolae, anul 2000, Dumnezeu a trimis asupra mea toiagul pentru păcatele şi neascultările mele. Am fost diagnosticată cu o formă de cancer ganglionar şi, după numeroase investigaţii, în ianuarie 2001, am început tratamentul cu citostatice, pe care le‑am suportat foarte greu. În tot acest timp, ceva din mine îmi spunea că numai lângă Dumnezeu voi putea să port această boală, însă rugăciunile mele erau greoaie, stângace şi obositoare, ca şi tratamentul. Aşa că am ales să întrerup medicaţia exact la jumătatea tratamentului, şi să îmi văd de viaţă ca şi mai înainte, după capul meu şi după voia mea, departe de Dumnezeu, încercând să ignor boala, de care nu mă vindecasem. Deşi iniţial aveam cea mai simplă formă a bolii, după trei ani ajunsesem cu metastaze abdominale, iar stadiul avansase îngrijorător.
În anul 2004, după o săptămână de febră puternică, am revenit la spital. Exact în acelaşi timp, o prietenă mi‑a adus un Îndreptar de spovedanie şi cartea cu noile minuni ale Sfântului Nectarie. Le‑am citit pe nerăsuflate, aflând că o parte din moaştele sfântului sunt la Mănăstirea Radu Vodă.
De aici încolo este numai lucrarea lui Dumnezeu şi mijlocirea Sfântului Nectarie, care a devenit ocrotitorul familiei mele. În câteva zile, am făcut prima spovedanie generală din viaţa mea. Lupta cu boala, deşi mult mai grea decât prima oară, o resimţeam din ce în ce mai uşoară. Sfântul Nectarie a aprins în mine o aşa de mare râvnă, încât nici nu mai îmi păsa de boală. Treptat, când starea fizică mi‑a permis, am început să merg duminica la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Radu Vodă.
Apoi Sfântul Nectarie l‑a ajutat şi pe soţul meu să păşească pe calea spre credinţă şi mântuire. Sfântul Nectarie ne‑a ajutat să ne găsim duhovnic. Sfântul Nectarie ne‑a răspuns la toate rugăciunile noastre, el ne‑a purtat pe braţe, el ne‑a salvat de la înecul în propriile noastre păcate, el ne‑a „născut” pentru Dumnezeu. Dar nu a fost singur! Maica Domnului împreună cu Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Ioan Rusul, Sfânta Maică Paisia, Sfântul Spiridon, Sfântul Nicolae şi alţi sfinţi, pe care noi, nevrednicii, nu îi ştim, ne‑au salvat sufletele de la moarte şi au purtat pentru noi toate greutăţile trupeşti!
Slavă lui Dumnezeu întru sfinţii Lui!
(Cristina Andrei, Bucureşti)
După mult timp ce a trecut, mi‑am dat seama că sunt dator să scriu şi eu minunile pe care le‑am primit de la Domnul şi Maica Lui. De pildă, am primit două minuni: una de la Sfântul Ioan Rusul şi una de la Sfântul Nectarie.
Am vizitat Ierusalimul în 1987, în timpul lui Ceauşescu, am văzut Sfânta Lumină de Paşti. Am mai vizitat şi Grecia, şi Sfântul Mormânt, şi locurile sfinte.
Prima minune, de la Sfântul Ioan Rusul. Aveam mare durere la piciorul stâng şi a venit noaptea la mine, cu doi oameni care îmi păreau cunoscuţi. Mi‑a zis: „Hai, scoală, că pentru tine am venit!” Am zis că nu pot. „Hai, hai, scoală rapid!” „Nu pot!” Atunci m‑a luat de mână şi m‑a dus lângă marginea unei păduri. Era o poiană verde cu flori frumoase şi lume multă – oameni tineri, bătrâni, de toate vârstele. Şi mi‑a spus: „Îi vezi pe aceştia toţi? Eu i‑am vindecat!” Şi a dispărut. De frică, m‑am trezit şi când mi‑am cătat piciorul, era perfect, neumflat, fără durere. Au trecut cinci ani de atunci şi nu mă mai doare. L‑am pictat la Schitul Putna, ca mulţumire. Şi mulţumesc acum.
Altă minune, de la Sfântul Nectarie. Aveam hernie de disc. Am ridicat nişte lemne grele şi am fost ca paralizat în pat, cu dureri mari. A venit noaptea la mine, tot cu oamenii aceia de mână, şi mi‑a zis: „Scoală, că pentru tine am venit! Hai, hai, scoală!” Cu glas tare am zis că nu pot. „Hai, hai!” M‑a luat de mână, m‑am ridicat şi m‑a dus la altă casă, cu un hol lung. Mi‑a pus o minge jos şi mi‑a zis: „Dă‑i cu piciorul!” Ăia doi erau la celălalt capăt şi strigau tare: „Dă‑i! Dă‑i!” A treia oară, am ridicat piciorul. Mi‑a pus mâna pe spate şi am simţit o durere mare, tare. Şi s‑au făcut nevăzuţi. M‑am dat jos din pat fără durere. Dar cu 30 de ani în urmă, m‑a lovit un cal pe spinare, mi‑a fisurat două inele. M‑am tratat, dar am rămas cu durerea. Şi am zis că, dacă mi‑a făcut atâta bine, cât era să‑mi ia cu totul durerea? Şi a venit a treia noapte şi a pus mâna pe inelele care mă dureau şi a apăsat tare şi a zis: „De ce cârteşti? Tu ştii ce ţi‑am făcut şi ce ai avut?” Şi a plecat.
Ca mulţumire, am plătit la Mănăstirea Putna pentru câte mi‑a făcut. Am rămas fără durere definitiv şi eu le mulţumesc la amândoi şi Maicii Domnului şi Domnului Iisus şi la toţi sfinţii pentru că s‑au îndurat de mine.
(Petria Andrei, Suceava)
Mă numesc Grigoriu Aneta, din Galaţi, str. Albatrosului nr. 2, bl. N1, ap. 11. Doresc din toată inima să fac cunoscută minunea Sfântului Nectarie asupra mea, ajutându‑mă la operaţie. În luna septembrie 2007, după un control medical, s‑a constatat că am probleme cu sănătatea. Am făcut o ecografie abdominală şi s‑a constatat că aveam un chist ovarian de mărimea 9/10 cm, care necesita operaţie.
Între timp, am fost la biserica cu hramul Sfântului Andrei şi de acolo am cumpărat iconiţe şi cărticele cu viaţa şi acatistul Sfântului Nectarie, pe care le‑am dat la credincioşi în sfânta biserică, şi am oprit şi pentru mine.
Operaţia a fost programată pe 6 februarie 2008. Înainte de operaţie, m‑am rugat cu lacrimi la Sfântul Nectarie, rugându‑l să mă ajute la operaţie, pentru a mă trezi din anestezie, fiindu‑mi foarte frică că nu mă voi mai trezi, având probleme şi cu inima.
Tot în această perioadă, am citit Acatistul Sfântului Nectarie, cerându‑i acelaşi lucru. Vă spun cu toată credinţa şi frica în Bunul Dumnezeu că, în momentul când s‑a terminat operaţia, eu m‑am trezit din anestezie şi ascultam discuţia între doamna doctor şi asistentă.
Am fost dusă în sala de reanimare. Am suportat foarte bine operaţia şi a doua zi m‑au dus la salon. Noaptea, am visat că venisem acasă la mine şi în sufragerie, pe peretele din partea dreaptă a casei, era un ecran mare cât peretele, pe care vedeam cum se slujea Sfânta Liturghie de la Sfânta Biserică Înălţarea Domnului; cânta corul aşa de frumos, că nu se poate explica în cuvinte frumuseţea acestor cântece.
Iar în faţa sfântului altar, unde sunt uşile împărăteşti, era Sfântul Nectarie îmbrăcat în haine arhiereşti, şi mi‑a spus că miercuri a fost cu mine.
Este adevărat că eu am fost operată pe data de 6 februarie 2008, într‑o zi de miercuri! Când m‑am trezit, am plâns şi i‑am mulţumit Bunului Dumnezeu şi Sfântului Nectarie pentru ajutorul primit.
Menţionez că despre această minune am scris şi am trimis şi la Mănăstirea Sfânta Treime din Grecia (în limba greacă). Doresc din toată inima să fie cunoscută această minune a Sfântului Nectarie. Am promis sfântului că voi face cunoscută această minune.
(Aneta Grigoriu, Galaţi)
De multe ori, încercăm să ne explicăm ce rol au Dumnezeu şi sfinţii în viaţa noastră, şi încercăm să desluşim cu mintea noastră pământească ce daruri ne dă Dumnezeu şi cum face minuni prin sfinţii Săi.
 Sunt părintele Ionuţ Bogdan şi îl iubesc nespus de mult pe Sfântul Nectarie, care s‑a milostivit de atâtea ori spre mine, păcătosul, şi m‑a scos din nenumărate curse ale diavolului, dar şi din cursele acestei vieţi trecătoare. Astfel, a făcut nu numai o minune cu mine, ci nenumărate minuni, care au venit să mă întărească în lupta duhovnicească şi în viaţa preoţească. Voi începe mica mea relatare cu privire la minunea care s‑a petrecut cu mine. Ca orice preot, doream ca în biserica în care slujesc să pot aduce de la Sfântul Nectarie o părticică din cinstitele sale moaşte, ca mângâiere pentru cei aflaţi în durere şi în suferinţă. De aceea, m‑am hotărât să merg în Eghina, unde să iau legătura cu maica stareţă, Teodosia, pentru a‑i mărturisi dorinţa mea de a‑l avea pe Sfântul Nectarie. Această dorinţa era mare, şi de aceea şi ispitele au fost pe măsură.
Cu trei săptămâni înainte de a pleca în Eghina, iată că Sfântul Nectarie mi s‑a arătat în vis astfel: se făcea că eram împreună cu soţia şi finul meu într‑o biserică mare, unde se făcea o procesiune cu moaştele Sfântului Nectarie. Dorind să ies din biserică, iată că m‑a strigat cineva, zicându‑mi: „Tu nu te închini la moaştele Sfântului Nectarie? Pleci aşa?” Întorcân­du‑mă, am avut impresia că l‑am văzut pe Preasfinţitul Var­sanufie, stând lângă o icoană cu Sfântul Nectarie, şi miru­indu‑i pe cei care se închinau la ea. Apropiin­du‑mă, am văzut că nu era Preasfinţitul Varsanufie, deşi eu aşa credeam, ci era un bătrân cu barba albă, care stătea aplecat. M‑am apropiat şi m‑am aplecat să să­rut icoana. În acel moment, am început să plâng şi m‑am sprijinit cu fruntea de marginea icoanei unde era pictat Sfântul Nectarie. Geamul care era pus pe icoană s‑a aburit dintr‑o dată, şi m‑am mâhnit, crezând că Sfân­tul Ierarh Nectarie este supărat pe mine. Ridicând frun­tea de pe icoană, am auzit din nou acel glas, care mi‑a spus să nu mai plâng, căci această icoană o să fie a mea. La auzul acestor cuvinte, m‑am bucurat şi am început să şterg icoana cu ambele mâini. S‑a şters acel abur de pe icoană, şi din nou acel glas mi‑a zis: „Haide să ridicăm icoana şi să facem procesiune cu ea”. Am apucat de icoană şi am ieşit să facem procesiune, însă, în timp ce mergeam, a dispărut tot.
Nu am dat atâta importanţă acelui vis, deşi mi‑a rămas adânc întipărit în minte. Au trecut cele trei săptămâni şi iată că ne‑am pregătit să plecăm spre Eghina. Ajungând în insula Eghina, am întâlnit acolo o maică româncă, pe care o cheamă Ana Maria, şi care ne‑a ajutat să intrăm la maica stareţă. I‑am explicat maicii Ana Maria de ce am venit acolo şi i‑am spus că avem un dar pentru Mănăstirea Sfântului Ierarh Nec­ta­rie, şi anume o icoană pictată cu Sfântul Ierarh Nico­lae. A mers şi a vorbit cu maica stareţă, iar aceasta ne‑a primit în pridvorul din incinta mănăstirii, de unde a pri­mit cu mare bucurie acea icoană făcută cadou. Întâlnirea a decurs plăcut şi am fost primiţi cu dra­gos­te. Maica stareţă ne‑a explicat că nu poate să ne dea o părticică din sfintele moaşte, deoarece în Bucureşti există la Mănăstirea Radu Vodă o părticică şi că e bine ca oricine să meargă acolo, căci este, ca şi Eghina, un loc unic. Am înţeles ceea ce ne‑a spus.
În timp ce purtam dis­cu­ţia, iată că maica stareţă şi‑a adus aminte că au fost pictate mai multe icoane, care urmau să fie dăruite episcopilor care participau pe data de 2 August la săr­bă­toarea aflării cinstitelor moaşte ale Sfântului Nec­ta­rie şi ne‑a zis că vor verifica să vadă dacă mai există o icoană în plus. Am ieşit de la maica şi am făcut Acatistul de mulţumire către Dumnezeu pentru toate.
A doua zi, am mers la Liturghie şi ne‑am întâlnit cu maica Ana Maria, care ne‑a spus că au căutat seara, împreună cu maica stareţă, o icoană, şi au găsit una singură care era în plus şi că ne‑o dăruieşte cu dragoste pentru capela în care slujesc eu, ca să fie mângâiere pen­tru oricine se închină cu credinţă şi dragoste Sfân­tu­lui Ierarh Nectarie. Bucuria mea a fost nespusă în mo­mentul în care mi‑am adus aminte de visul pe care îl avusesem în urmă cu trei săptămâni, şi am înţeles că Sfântul Ierarh Nec­tarie mi‑a răspuns în vis, un vis care acum este rea­li­tate. Am primit icoana cu Sfântul Ierarh Nectarie cu bu­curie nespusă şi acum este pusă la închinare în para­cli­sul în care slujesc. Credincioşii au primit‑o la marea săr­bătoare a Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe 29 August 2010. Poate, pentru unii, această relatare nu pare o minune mare, însă, pentru mine, care mi‑am dorit în­tot­deauna să am ceva de la Sfântul Nectarie chiar de la mănăstirea din Eghina, această icoană primită şi certi­fi­cată mi‑a alinat dorinţa mare pe care eu o am de a avea cinstite moaşte de la Sfântul Ierarh Nectarie.
Îi mulţumim Bunului Dumnezeu pentru toate, iar Sfântului Nectarie ne rugăm să aducă iubire şi pace poporului acesta, mult încercat, şi să aline suferinţele celor mult încercaţi.
(Pr. Ionuţ Bogdan Văduva)
În anul 2007, după mai multe probleme şi încercări pe care le‑am avut în familie – trei înmormântări: cumnatul, mama, tata – mi s‑a declanşat şi mie boala.
După mai multe investigaţii, am fost programat pentru operaţie, pe care am şi făcut‑o la Cluj. La ieşirea din operaţie, mi‑au făcut citostatice naturiste, iar mai apoi am făcut şi şase luni de chimioterapie, pe care le‑am trecut cu bine.
După acest timp, întoarcerea la Dumnezeu a fost din ce în ce mai puternică. În viaţa unui om nu‑i nimic întâmplător. Am mers la Mănăstirea Râmeţ, la icoana făcătoare de minuni, mai apoi la Mănăstirea Nicula, tot la icoana făcătoare de minuni.
După şase luni, cu ajutorul lui Dumnezeu, am plecat în Grecia. Dar, înainte de a pleca, am primit de la mai mulţi fraţi creştini ortodocşi acatiste pe care le‑am citit cu mare drag: Acatistul Sfântului Nectarie, al Sfântului Ioan Rusul, al Sfântului Patapie, toţi vindecători de cancer.
În pelerinajul pe care l‑am făcut în Grecia, am avut bucuria de a merge pe la foarte multe mănăstiri, dintre care şi în insula Eghina, la Sfântul Nectarie, unde am stat mai mult lângă moaştele sfântului şi unde am simţit o bucurie care este greu de descris în cuvinte. Chiar şi părintele cu care am fost în grup a spus că în acest pelerinaj se vor vindeca trei oameni. Şi eu, într‑adevăr, cu ajutorul Sfântului Nectarie, m‑am vindecat. Sfântul Nectarie m‑a vindecat de cancer la colon.
După operaţie au trecut patru ani şi jumătate, şi dau slavă lui Dumnezeu şi sfinţilor care m‑au îngăduit pe mine, păcătosul, de m‑am atins de raclele lor. Eu îi sfătuiesc pe toţi cei care au nevoie să se roage foarte mult şi să citească Acatistul Sfântului Nectarie care face minuni.
În anul următor am fost la Ierusalim, pe urmă în Ucraina, unde sunt, de asemenea, foarte multe sfinte moaşte.
În încheiere, mulţumesc Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului, Sfântului Nectarie şi tuturor sfinţilor, pentru ajutorul pe care mi‑l dau şi mi l‑au dat.
(Ionel Boboia, Alba Iulia)
Şi eu am trăit o minune făcută de Sfântul Nec­ta­rie. Acum o jumătate de an eram disperată că nu aveam ser­viciu şi nici soţul meu nu avea, el totuşi mai lua şomajul. Cel mai grav lucru era că trebuia în fiecare lună să plătim rata la bancă pentru garsoniera în care stăm. Cam de un an şi jumătate eu îmi căutam de lucru, dar nimic.
Într‑o zi am auzit de la o prietenă că ea se duce aproape zilnic la o biserică unde sunt moaşte ale Sfântului Nectarie. După câteva luni am căutat şi eu pe in­ter­net ceva despre Sfântul Nectarie şi de aici am aflat câte minuni a făcut sfântul şi câte mai face. M‑am dus la magazinul de cărţi bisericeşti şi mi‑am luat Viaţa şi Aca­tistul Sfântului Nectarie. Timp de o săptămână am citit dimineaţa şi seara acatistul Sfântului Nectarie, al Cuvioasei Parascheva şi al Maicii Domnului, apoi am fost şi m‑am rugat la moaştele sfinţilor şi o, minune! Imediat după această săptămână am reuşit să mă angajez şi eu, dar şi soţul meu la acelaşi serviciu. Menţionez că pentru soţul meu era ultima lună în care mai beneficia de ajutorul de şomaj. Slavă Ţie, Doamne!
(Ana)
Aduc mărturia mea: da, se fac minuni în secolul XXI! Mă numesc Cristina Ţ. şi sunt din Bacău.
La vârsta de 34 de ani, am făcut o boală malignă şi am urmat tratament chimioterapeutic. Am ştiut următorul lucru: medicina are limitele ei, dar Bunul Dumnezeu oferă iubirea Sa necondiţionată şi nelimitată. Cere şi ţi se va da. Trebuie să găsim doar modul în care să cerem.
M‑am rugat zilnic Mântuitorului nostru Iisus Hristos să mă salveze, aveam un copil de vârstă preşcolară şi mi se părea că sunt prea tânără şi nu mi‑am încheiat misiunea aici. La sfârşitul tratamentului, boala era în remisie, dar nu total, şi medicul a indicat transplant medular.
Pe când mă aflam la Spitalul Fundeni, a trebuit să suport o procedură foarte dureroasă: extragerea unui fragment de os (puncţie medulară). M‑a chinuit cam tare doctoriţa atunci, abia la a treia încercare a obţinut mostra de os. În acel moment am făcut cunoştinţă cu Sfântul Nectarie! Am zărit la o colegă de salon Acatistul Sfântului Nectarie şi l‑am împrumutat, pentru a‑l citi. A durat cam un sfert de oră şi, fără niciun fel de exagerare, în momentul în care am terminat de citit, durerea dispăruse fără urmă! Am amuţit. M‑am apăsat pe locul dureros şi nu mai exista nicio durere. Sfântul făcuse prima minune cu mine.
La scurt timp, l‑am visat pe Sfântul Nectarie de două ori, întărindu‑mi astfel garanţia sprijinului său. În urma transplantului, boala a dispărut complet. Men­ţio­nez că în tot acest timp m‑am rugat, am mers şi la Mănăstirea Radu Vodă, şi l‑am simţit pe acest sfânt drag atât de apropiat, ca pe un bunic iubitor. Viaţa sa, copilăria necăjită, onestitatea şi modestia sa trebuie să fie modele pentru noi, să schimbăm lucrurile greşite din vieţile noastre. Vom avea parte de minuni dacă nu vom fi sclavii trupului, cu cerinţele şi orgoliile sale infinite.
Au trecut şase ani de la diagnosticare, sunt bine, existenţa mi‑a fost presărată cu multe „mici” minuni. Greu este să le povesteşti, nu oricine „digeră” aceste realităţi şi poţi fi catalogat ca având probleme psihice. Numai atunci când trec prin experienţe grele unii înţeleg credinţa şi binefacerile sale.
(Cristina Ţ., Bacău)
Eu l‑am descoperit pe Sfântul Nectarie căutând să ci­tesc despre minunile Sfântului Fanurie. De fiecare dată când dădeam căutare după Sfântul Fanurie, desco­pe­ream şi minunile Sfântului Nectarie (mărturisesc că, până în octombrie anul trecut, nici nu ştiam de acest sfânt). M‑am hotărât să citesc viaţa Sfântului Nectarie şi apoi acatistul, nădăjduind în ajutor pentru soţul meu (el dorindu‑şi un post „sus pus”). Şi de fiecare dată când ajungeam la icosul al 8‑lea unde scrie: „Bucură‑te, duhovnic sfânt carele îi ajuţi pe creştini să îşi găsească păstorii de care au trebuinţă”, mă gândeam că ar fi minunat să‑mi găsesc şi eu un duhovnic (eu întor­cân­du‑mă în ţară anul trecut).
Şi minunea s‑a întâmplat în Postul Crăciunului, când împreună cu soţul meu, voind să ne spovedim, cău­­tam o biserică şi l‑am întâlnit pe părintele care a­cum ne este ca şi prieten. Este un preot deosebit, de­vo­tat cuvântului Domnu­lui. Am citit acatistul 40 de zile (ter­minându‑l pe la mijlocul postului). Atât de mult mi‑a plăcut că m‑am hotărât să‑l recitesc. După ce l‑am terminat a doua oară, soţul meu a primit vestea că a fost ales pentru postul la care visa.
Îi mulţumesc Sfântului Nectarie pentru ajutorul dat. Aşa că, nădăjduiţi în ajutorul Sfântului şi, cu sigu­ranţă, îl veţi primi.
(Hristina)
Multe şi mari sunt minunile înfăptuite de bunul şi Sfân­tul Părinte Nectarie! Şi mie mi‑a arătat mila sa. Acum doi ani tatăl meu era suspect de cancer. Teribila veste m‑a aruncat în deznădejde. Poate că auzisem de sfân­t şi înainte, dar atunci am simţit că trebuie să îl gă­sesc şi să îl rog să mă ajute. Nu am găsit uşor sfânta mă­năstire, dar toate lucrurile şi oamenii şi faptele parcă se „legau” între ele, ca să îmi vină în ajutor să ajung la mănăstire.
Şi am găsit‑o, şi l‑am găsit pe bunul Sfânt Necta­rie. Am fost la Maslu şi am citit acatistul şi m‑am rugat, iar sfântul nu m‑a lăsat. Tatălui meu i s‑a îmbunătăţit sta­­rea şi, cu voia Domnului Iisus, a Măicuţei Domnului şi a Sfântului Nectarie, vom merge înainte. Şi atunci am fă­cut o promisiune bunului Nectarie. Dar am tot amâ­nat să o împlinesc, până când, aproape că am uitat de ea.
 Şi iată că acest an m‑a dus iar în faţa bunului Nectarie să îi cer ajutorul, cu toate că eu nu mi‑am ţinut pro­misiunea. Şi din nou m‑a ajutat. Din nou, starea să­nă­tăţii tatălui meu s‑a îmbunătăţit şi deznădejdea ce mă cuprinsese a dispărut.
Ca o mare păcătoasă ce sunt, până acum ceva timp, fumam cu mare plăcere şi niciun argument nu mă fă­cea să renunţ la păcatul ăsta. Acum ceva timp m‑am rugat bunului Părinte Nectarie să mă ajute să las acest viciu. Nu numai că nu am mai fumat, dar nici măcar nu simt tentaţia, nu mai simt nevoia să aprind o ţigară. Stau lângă oameni care fumează şi parcă nu am fumat ni­ciodată. Sunt convinsă că, fără ajutorul sfântului, ni­cio­dată nu aş fi reuşit să lupt cu aşa o ispită. Să ne ru­găm cu credinţă şi să venim cu inima deschisă către sfântul şi nu vom pleca neajutaţi. Doamne ajută!
(Florentina)
Aş dori să‑i mulţumesc şi eu Sfântului Nectarie, care este omniprezent în viaţa mea prin nenumăratele minuni pe care le face, mai mari sau mai mici. După ce anul trecut, când l‑am cunoscut, datorită lui am primit un ajutor financiar neaşteptat şi am reuşit să plătesc nişte datorii, datorii mari, el nu a încetat să mă ajute, chiar dacă eu sunt atât de păcătoasă. Nu a existat lucru pe care l‑am rugat să mă ajute şi să nu îl fi făcut…
Îmi doream foarte mult ulei de la candela lui şi o ru­gam pe mama ca, atunci când va merge prin pele­ri­na­je în România, să‑mi aducă şi mie, dar de fiecare dată nu se putea. Între timp, eu m‑am gândit că aş vrea să‑i fac acestui sfânt minunat un cadou (o icoană pictată de mine cu Măicuţa Domnului), drept mulţumire pentru ceea ce face pentru mine.
Am căutat în Braşov o biserică cu hramul sfân­tu­lui, dar nu am găsit decât o capeluţă mică la Spitalul On­co­logic, am vorbit cu părintele şi mi‑a dat acceptul pen­tru asta. Am participat şi la o slujbă de Maslu doar cu bolnavii din spital. Nu vă puteţi da seama câtă du­re­re există, iar noi, cei sănătoşi, ne dorim atât de multe, iar acei oameni doar un strop de sănătate, de alinare su­fletească. Terminându‑se slujba, părintele m‑a dus la ca­pelă şi m‑a lăsat să mă rog… După ce i‑am dat sfân­tu­lui icoana, am observat că pe o măsuţă se afla o cutiuţă cu chipul sfântului şi cu mănăstirea din Grecia, cu două sti­cluţe, una cu apă sfinţită, plină, iar alta cu ulei, pe ju­mă­tate. Venind părintele, l‑am întrebat şi am primit ulei şi apă sfinţită de la Eghina.
Nu mi‑a venit să cred ce cadou minunat am primit de la Sfântul Nectarie, cât îmi doream ulei din candela sa şi eu am primit din Grecia, de la el de acasă! Nici nu îndrăzneam să cred că aş putea avea ulei de acolo. După această minune, au urmat multe altele, dureri care au tre­cut, analize bune, ajutoare financiare, iar cea mai mare minune care mi s‑a întâmplat acum câteva zile este următoarea...
Eu sunt cu un băiat de cinci ani de zile, doar acum un an ne‑am căsătorit civil şi am făcut logodna la bi­se­ri­că. Căsătoria nu a avut loc, pentru că socrii sunt în Ita­lia, niciodată nu găsim timp, ba nu sunt bani şi nici nu conştientizau păcatul mare pe care îl facem, ei nefiind aşa religioşi. Zi de zi m‑am rugat să mă binecuvânteze şi pe mine Domnul să trăiesc frumos. În august chiar am avut o discuţie cu socrii despre acest subiect şi ne‑au zis că ei vor vrea să se retragă la anul în ţară şi nu este indicat până atunci să facem nunta. Dar rugă­ciu­ni­le mele şi ale mamei mele nu au rămas fără răspuns… Cumnata mea a rămas gravidă (bineînţeles, nici ea nu era mă­ritată).
Pe data de 25 septembrie, o prietenă de‑a mamei a plecat la Sfântul Nectarie în Grecia şi am dat şi eu un acatist, mai degrabă o scrisoare prin care eu îi spuneam sfântului problemele mele… În acest timp eu îi citeam şi acatistul, iar la câteva zile după ce această femeie a ajuns în Eghina, a sunat socrul meu, spunându‑ne să mer­gem şi să începem să facem pregătirile de nuntă, că nu se mai poate să stăm aşa, că acum o să aibă şi cum­na­tu‑meu un copil şi trebuie să facem nunţile… Am ră­mas mută… Eu ştiu, orice mi‑ar zice oricine: aceasta este o minune, este răspunsul Sfântului Nectarie la scri­soa­rea pe care eu i‑am scris‑o! Nu exista nicio şansă, socrii tot amânau, invocând fel şi fel de motive, dar uite că Bunul Dumnezeu, Sfântul Nectarie şi Sfântul Fanu­rie le‑au limpezit mintea...
Mulţumesc, Sfinte Nectarie, că nu mă laşi pe mine, păcătoasa…
Trebuie doar să crezi, să te rogi mult şi să‑i spui sfântului necazurile tale, iar el, când va considera de cuviinţă, va şti ce şi cum să facă!
(Larisa Roman, Braşov)
Sfântul Nectarie a binevoit să vină în viaţa mea în urmă cu aproximativ zece ani, când am citit cele două cărţi despre viaţa sa. M‑au impresionat profund. Apoi am dat şi altora cărţile. Simţeam nevoia să împart cu cât mai mulţi bucuria de a fi cunoscut aşa un om.
 Viaţa mea nu a fost marcată de boli grave sau accidente, mulţumesc lui Dumnezeu. Am avut însă tot felul de scârbe, de patimi şi necazuri. Niciodată nu am apelat la ajutorul Sfântului Nectarie. Nu ştiu de ce, poa­te pentru că ştiam faptul că sfântul ajută în boli gra­ve, cancer sau alte dureri cumplite, accidente năprasnice etc. Ei bine, a trebuit să treacă aceşti ani pentru a apela la Sfântul Nectarie. Şi de această dată, o nouă carte ce vor­bea de minunile săvârşite în România mi l‑a adus din nou în suflet pe sfânt.
Când am terminat de citit cartea, într‑o seară, mi‑am zis mai mult ca pentru mine: „Ce‑ar fi dacă i‑aş cere sfântului să mă ajute să‑mi găsesc un serviciu?” Pre­cizez că până acum am lucrat mai mult la negru, greu tare a fost de fiecare dată să‑mi găsesc ceva, iar când găseam, nu după mult timp ba se închidea firma, ba se făceau reduceri de personal. A urmat o rugăciune scur­tă, în poziţia în care mă aflam, întins în pat ca pen­tru lectură. Acum, când scriu acestea, mi‑e jenă de felul în care am procedat, însă vă mărturisesc că sfântul nu s‑a cramponat de comportamentul meu. Dimineaţa, pri­mul anunţ la care am sunat era pentru mine. Era exact ce căutam de ceva vreme, am fost acceptat fără probă, totul a mers ca pe bandă. Aş vrea să mai adaug că, în zilele ce au urmat, au sunat zeci, poate sute de tele­foane, însă, prin grija Sfântului Nectarie, eu am fost cel ales.
O altă minune s‑a petrecut tot în această perioa­dă, când, răcit fiind la rinichi, acuzând dureri puternice în zona lombară şi dureri de cap, m‑am uns cu ulei din candela sfântului (adus de cineva din Eghina) şi, după cum v‑aţi dat seama, durerile au dispărut! – după ce luasem câteva zile tratament cu antibiotic, fără să văd vreun rezultat.
Într‑o altă zi, copilul nostru cel mic, de un an şi şa­se luni, a făcut o infecţie intestinală. Acuza dureri abdo­minale, urla de durere şi, bineînţeles, era aproape sigur că trebuie să mergem din nou la spital ‑ ceea ce ştiţi foarte bine ce implică. Ne‑am zis că mai întâi să‑l un­gem pe burtică cu ulei de la sfântul, şi abia apoi să mergem la spital, daca vă mai fi nevoie. În foarte scurt timp, copilul s‑a liniştit, scaunele s‑au oprit instan­ta­neu, minunea s‑a săvârşit! Nu a mai fost nevoie de niciun spital sau de vreun medicament!
 Îi suntem profund recunoscători Sfântului Nec­tarie, şi îl considerăm, alături de Sfânta Xenia şi Sfântul Ioan Maximovici, ocrotitorul şi prietenul familiei noastre.
Slavă lui Dumnezeu întru sfinţii Săi!
(Ioan I.)
Totul a început de la cuvintele unor sfinţi care spu­neau că, în vremurile din urmă, cine va avea o bu­cată de pământ, acela va suporta mai uşor consecinţele nefaste ale sărăciei, foamei şi mizeriei. Ne‑au înfiorat aceste cuvinte. Aşa că ne‑am unit toată familia într‑un cuget spre rugăciune, către ocrotitorul şi patronul casei noastre, Sfântul Nectarie.
Fiind de profesie pictor iconar, i‑am promis Sfân­tu­lui Nectarie că‑i voi picta o icoană mare, cu foiţă de aur, pentru iconostasul bisericii care‑i poartă numele, pe lângă cel al Sfântului Andrei.
Biserica se afla abia în construcţie când am ho­tărât, împreună cu familia mea şi a surorii mele, să mer­gem cât mai des acolo şi să ne rugăm sfântului pen­tru dorinţa noastră de a ne putea cumpăra o bucăţică de pământ. Financiar nu ne puteam cumpăra prea mulţi metri pătraţi, pământul fiind foarte scump, mai ales în apropierea oraşului.
Menţionez că biserica se află în curtea spitalului de copii Sfânta Paraschiva, iar noi ne limitam să ne ru­găm doar de pe trotuarul din faţa spitalului, de unde puteam vedea biserica şi de unde puteam vedea mai multe iconiţe cu Sfântul Nectarie, Sfântul Andrei şi Sfân­ta Paraschiva. Aşa am mers cu soţul şi cei doi copii ai mei (dintre care cel mic de abia un anişor), cu sora mea şi soţul ei, împreună cu fetiţa lor Nectaria, un dar al Sfântului Nectarie.
Nu ne‑a fost uşor cu toţi copiii după noi, indi­fe­rent de timp, dar, când ajungeam la biserică, eram cu­prinşi de linişte, după toată agitaţia de pe drum.
Între timp lucram, aveam comenzi, iar banii au în­ceput să se strângă. S‑a ivit în sfârşit o ofertă pe care noi o consideram unică, deoarece preţul era convenabil pentru noi, de 10.000 lei. Eram deja pregătiţi să în­toc­mim actele. Zona era deosebit de pitorească, la 24 km de oraş. Distanţa nu ne‑a speriat.
S‑a întâmplat atunci ceva neprevăzut, care ne‑a fă­cut să ne răzgândim. Am primit un telefon de la un pă­rinte căruia îi pictez catapeteasma şi mi‑a spus, prin­tre altele, că şi în satul său sunt case de vânzare la pre­ţuri acceptabile, iar distanţa e doar de 15 km.
Am fost la faţa locului, am văzut o căsuţă de vân­zare, preţul era acelaşi şi panorama de pe dealul unde era casa era foarte frumoasă. Eram foarte încântaţi, dar, cercetând mai amănunţit problema actelor, s‑a do­vedit că nu erau tocmai în regulă. Am renunţat imediat, dar eram foarte trişti pentru că nu „se lipea” nicio că­su­ţă de noi.
Am continuat mai cu ardoare să ne rugăm Sfân­tu­lui Nectarie. Biserica acelui sat are hramul Sfântului Nectarie, iar noi am considerat‑o ca un semn că tot aici, în sat, trebuie să găsim o altă casă. Şi chiar aşa a fost. Părintele ne‑a îndrumat către o căsuţă bătrânească, dar mai mare, cu livadă, grădină, fântână şi curent tras, în total 5000 m2, al cărei preţ era de 23.000 lei. La auzul acestei sume ne‑am descurajat, pentru că, la un ase­me­nea preţ, în acel moment, ni se părea imposibil de cumpărat. Am luat, totuşi, legătura cu proprietarii casei, care sunt domiciliaţi în Braşov şi care ne‑au cerut pe casă preţul ştiut: 23.000 lei. Aceasta, având în ve­dere dotările şi mărimea terenului, într‑adevăr, valora aceşti bani, dar noi eram descumpăniţi, pentru că nu ne pu­team permite o sumă aşa de mare.
Am continuat atunci rugăciunile către Sfântul Nec­tarie, apelând la părintele duhovnic, la nişte măi­cu­ţe dragi nouă, şi la prieteni. În acelaşi timp, ţineam me­reu legătura cu cei de la Braşov prin telefon, încercând să mai negociem preţul. Nu mai speram în vreo schimbare, dar toată nădejdea era la Sfântul Nectarie.
Stabileam ore de rugăciune la anumite ore din zi cu sora mea şi părinţii mei şi ne rugam să se facă voia lui Dumnezeu.
Au fost pe parcurs multe ispite. Se iveau deseori ocazii de cumpărat alte bucăţi de pământ la distanţe mai mici de casă, dar foarte scumpe. Părinţii noştri, obo­siţi de atâta aşteptare, încercau să caute alte oferte, dar noi eram cu gândul tot la acea căsuţă.
Distanţa dintre proprietari şi noi era, evident, foarte mare (Braşov – Botoşani), aşa că şi şansa de a co­mu­nica direct era mică, astfel încât tot prin telefon nă­dăj­duiam să negociem un preţ care să ne fie accesibil. După trei luni de discuţii s‑a ajuns la preţul de 18.000 lei, sumă care, deşi mare pentru noi, era în fond mică, pentru aşa o casă.
Nu ne venea să credem! Era o minune! Am dat slavă lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi Sfântului Nec­tarie şi ne‑am pus toţi din nou pe rugăciune, dar şi la lucru în acelaşi timp. Trebuia să pictez, ca să obţin su­ma de bani. A rânduit sfântul nostru drag să am mereu comenzi, aşa că banii se adunau încetul cu încetul. La un moment dat, a apărut un pic de îndoială: „Dacă nu vom avea suma toată până la sfârşit?”. Am recurs atunci la un împrumut de la o prietenă, de 4000 euro, pentru mai multă siguranţă. Ne‑am ruşinat în curând, pentru că suma de bani s‑a strâns aproape toată, nemaifiind ne­voie de împrumut, aşa că l‑am restituit.
După şase luni de rugăciune, ispite, emoţii şi mun­că asiduă, Sfântul Nectarie ne‑a ajutat şi am cum­părat casa.
Totul a decurs foarte bine la notariat, cu toate că au fost unele probleme. Cu ajutorul lui Dumnezeu, prin in­tervenţia unei prietene apropiate am reuşit să în­che­iem contractul de vânzare‑cumpărare.
Îi mulţumim Sfântului Nectarie pentru faptul că ne‑a adus lângă el, lângă casa lui.
I‑am pictat şi icoana, aşa cum am promis, pentru lăcaşul său, care între timp, a devenit o bisericuţă foarte frumoasă. Când intri în biserică, simţi prezenţa Sfântului Nectarie.
Slavă lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor cărora le‑am cerut ajutorul: Sfântului Efrem cel Nou, Sfântului Ioan Rusul şi Sfintei Xenia.
(iuliana f., botoşani)
În decembrie 2010 m‑am dus în Iaşi, fiind în ultimul trimestru al sarcinii, la medicul meu care este în Iaşi, la Clinica Cuza Vodă. Este un medic foarte credincios, un om deosebit, care m‑a încurajat încă de la începutul sarcinii.
Dar, să încep cu începutul… Am avut şi am probleme cu coloana. Era prin martie 2010. Am făcut o serie de radiografii în Iaşi şi mi‑am zis să fac un control de rutină la medicul meu ginecolog. Râzând, m‑a întrebat cum de am venit, sunt însărcinată? Am fost puţin contrariată, dar am discutat pe ton de glumă. N‑am luat în calcul un alt copil, având deja doi băieţei minunaţi, dar nici n‑am spus că nu mai vreau un alt copil. Dacă Dumnezeu voia să mai rămân însărcinată, facă‑se voia Lui! Cam la o lună, l‑am anunţat că sunt însărcinată. Problema era că făcusem o radiografie la umăr şi medicul din Suceava mi‑a spus că s‑ar putea ca pruncul să aibă malformaţii osoase, că ar fi bine să fac întrerupere de sarcină. Am spus că nu. Am fost bulversată, ispitită în gând de cel necu­rat. Soţul şi medicul din Iaşi mi‑au zis să mă rog la Dumnezeu şi totul va fi bine. Am revenit în Iaşi pentru morfologia fetală de la 12 săptămâni. Domnul doctor P.R.A. a constatat că toate organele, creier, inimă, coloană erau ok, avea două mâini, două picioare… Eram extrem de încântată. I‑am mulţumit lui Dumnezeu şi Maicii Sale.
În noiembrie am intrat în concediu şi m‑am apucat de dereticat prin casă, nerespectând indica­ţiile me­dicului meu. Aşa că mi s‑a deschis colul. A doua săp­tă­mână, când m‑am dus la control, aveam dilataţie 2 mm, aşa că medicul mi‑a zis să rămân la mătuşa mea în Iaşi, sub tratament de menţinere şi control săptă­mâ­nal. Era în luna decembrie 2010. Un bun prieten stabilit în Bucureşti, binecredincios, care se „regăseşte” la Mă­năs­tirea Radu Vodă, mi‑a trimis prin soţul două cărţi cu Sfântul Nectarie şi o icoană. A fost prima dată când am intrat efectiv în contact cu Sfântul Nectarie. Am citit pe nerăsuflate cartea cu viaţa sfântului şi minunile, apoi am citit zilnic acatistul. Am citit din minunile sfântului povestite de români. Parcă intrasem într‑o stare de depresie, îmi era tot mai greu că nu mai năşteam, deşi termenul era abia pe la începutul lui ianuarie.
Băieţii, soţul, erau departe de mine… Îmi era greu, chiar dacă mătuşa, verişoara, unchiul erau cu mine şi mă susţineau. Simţeam lipsa casei mele, lipsa alor mei, de care nu prea am stat despărţită aşa mult timp, cu toate că veneau aproape la fiecare sfârşit de săptămână.
Într‑o zi, m‑am hotărât să mă duc la moaştele Sfân­tului Nectarie de la biserica din Iaşi, de care afla­sem tot de la prietenul nostru. Mi‑a prins extraordinar de bine că m‑am dus, mi‑am reîncărcat bateriile sufle­teşti. Am trecut şi pe la Cuvioasa Parascheva, m‑am închinat, pentru a mă pregăti să nasc. Fiind într‑o du­mi­nică, 09.01.2011, am citit Acoperământul Maicii Domnului şi, spre seară, am început să simt că ceva nu prea e ok. Aveam contracţii. Trecuse de ora 23:00. Am plecat cu mătuşa cu maşina la spital. L‑am sunat pe soţul meu şi i‑am spus că plec să nasc, să citească ceva pentru mine. A intrat pe net şi, la ora aia târzie, „întâm­pla­rea” a făcut ca prietenul prin care aflasem de exis­ten­ţa sfântului să fie pe mess şi să‑i spună să citească Acatistul Sfântului Nectarie. Soţul l‑a citit, în timp ce eram în sala de naşteri. Aveam contracţii. M‑a consultat asistenta, apoi un alt medic care venise să asiste o altă fată la naştere şi l‑au chemat de urgenţă pe medicul meu, P.R.A. Aveam dilataţie 7, mi‑au pus perfuzie şi medicul meu m‑a trimis să mă plimb, el ajutând‑o atunci ‑ aşa a fost voia lui Dumnezeu ‑ pe fata care urma să aducă pe lume un băieţel care nu era pregătit să iasă, nefiind întors. Atunci medicul ei şi medicul meu l‑au ajutat pe cel mic să se întoarcă, să se nască cu bine. Apoi am intrat eu şi… stupoare! Şi fetiţa mea era neîntoarsă, cred că păstrase poziţia de la ultima morfologie, de la 34 de săptămâni… am simţit‑o cu căpşorul în partea stângă. A intervenit şi celălalt medic, Dumnezeu să le dea sănătate, şi mi‑au întors fetiţa. S‑a născut cu bine şi era sănătoasă. Pe micuţa, acum mare, o cheamă Maria Anastasia. Anastasia ca pe Sfântul Nectarie, numele de botez. Soţul a sunat chiar după ce am născut, era 01:35.
Pot spune cu certitudine că Sfântul Nectarie, Maica Domnului şi Bunul Domn Iisus Hristos ne‑au fost alături, atât mie cât şi fetei cu care am născut, şi nu în ultimul rând medicilor, care ne‑au întors copiii, pre­gă­tindu‑i pentru naştere naturală. Fetei cu care eram i s‑a spus că băieţelul ei va avea probleme la naştere, ur­mând a suferi o intervenţie chirurgicală imediată… şi numai Dumnezeu a făcut ca băieţelul să nu aibă absolut nimic. Nici medicul ei nu‑şi putea explica cum şi ce văzuse la ecograf, nu doar el… Apoi cărţile cu Sfântul Nectarie le‑am dat naşei fetei mele să le citească… cred că prezenţa şi puterea sfântului a simţit‑o şi o simte din plin. Pe 9 noiembrie, nana vroia să coasă ceva şi, când s‑a uitat a văzut că era chiar ziua Sfântului Nectarie, parcă el o chemase să se uite în calendar. S‑a dus la slujbă, era o slujbă deosebită, oficiată de mai mulţi preoţi. Aşa l‑a descoperit ea, şi prin ea o grămadă de alţi oa­meni.
Am dat unei cum­nate cartea cu minunile sfântului, şi o iconiţă altei cumnate, pe care sper ca în curând să le aud că‑mi spun că sunt însărcinate. În Suceava, moaştele sfântului Nectarie le‑am descoperit în august 2011, când au fost aduse şi părticele din moaşte care au rămas şi acum la biserica de la spitalul vechi…
Mulţumesc Sfântului Nectarie şi tuturor sfinţilor, şi nu în ultimul rând Maicii Domnului şi Domnului Nostru Iisus Hristos.
(Ana Maria Bejenariu)
mă numesc lucian neagu, am vârsta de 32 de ani. Scriu aceste rânduri pentru a‑I mulţumi Bunului Dumezeu şi sfântului Nectarie, care m‑au ajutat atunci când am avut cea mai mare nevoie şi care au răspuns rugăciunilor mele, deşi sunt un păcătos.
Pe scurt, în anul 2010 lucram la o firmă de distribuţie ca agent de vânzări. Lucram la această firmă din 2007, dar în ultimul an (2010), de când a apărut criza financiară, lucrurile s‑au schimbat în rău. Lucram într‑un stres enorm şi ca program, de la ora 08:00 până undeva pe la ora 20:00. Nu mai suportam starea care se crease în jurul meu, plus că făceam zilnic circa 200 km, pentru că eram agent în afara oraşului. Oboseala, stresul şi toate problemele legate de muncă şi‑au pus am­prenta foarte mult pe starea mea. Adormeam cu lin­gu­ra în mână la masă sau chiar şi la pravila pe care o fă­ceam; dacă auzeam un mic zgomot prin casă, tresăream ime­diat. Aşa că m‑am gândit serios să‑mi caut un alt loc de muncă. Dar şi aici era o problemă, pentru că eram plecat toată ziua în afara oraşului şi nu puteam să‑mi caut ceva de lucru.
Aşa că am început să cer ajutor de la Bunul Dumnezeu şi de la Maica Domnului să‑mi găsesc o altă slujbă. Am început să depun cv‑uri pe la diferite firme, dar nu primeam niciun răspuns. Eram foarte dezamăgit şi mă tot gândeam şi mă întrebam de ce nu mă ajută Dumnezeu. Dar undeva, la sfârşitul lunii noiembrie 2010, s‑au întâmplat următoarele...
În fiecare duminică obişnuiesc să merg la biserică şi să iau parte la Sfânta Liturghie. În timpul Sfintei Liturghii, părintele împărtăşea copiii cu Sfintele Taine. Mă aflam în strană, abătut de gândurile mele legate de muncă, când apare un prieten care venise de afară cu o carte cu un titlu foarte interesant pentru mine ‑ sfântul Nectarie – Minuni în românia. I‑am cerut şi eu să‑mi dea să mă uit puţin prin ea, dar, văzând titlurile inte­re­sante, am început să o citesc. Eram atât de implicat în ci­tirea cărţii, că nu mi‑am dat seama că Liturghia se ter­mi­nase. Găsisem într‑una din mărturiile prezentate cum sfântul Nectarie ajutase pe cineva să‑şi găsească de lucru. În biserica la care merg, unde slujeşte părin­tele meu duhovnic, se afla racla cu părticele din sfintele moaşte ale sfântului Nectarie, dar niciodată nu mă rugasem lui, ci doar treceam formal şi, din respect, le sărutam… Doar atât.
Deja sfântul făcea prima minune cu mine, nu‑l descoperisem eu prin acea carte, ci el a venit la mine prin acel prieten. Am împrumutat cartea şi am citit‑o, dar nu m‑am oprit aici, ci am continuat să citesc mai multe cărţi despre sfânt şi minunile sale. Mă linişteau atât de mult minunile, viaţa şi cuvintele sfântului, încât îmi curgeau lacrimi din ochi, fără să mă pot controla. Simţeam blândeţea lui şi liniştea pe care mi‑o aducea în suflet. În plus, mă simţeam vinovat că în cei 8 ani de când merg la acea biserică l‑am cinstit doar formal, fără să ştiu ce comoară aveam aici, lângă mine.
Am început să citesc acatistul sfântului şi să‑l rog să mă ajute. Mi‑a plăcut foarte mult cel de‑al doilea acatist. Îl citeam în fiecare dimineaţă, ascultam în maşină acatistul şi mă rugam cu drag de fiecare dată când ajungeam la sfintele moaşte. Am început să depun iarăşi cv‑uri şi deja mă sunau să mă prezint la inter­viuri, dar tot nu se finaliza cu găsirea unui loc de mun­că. Îmi ziceam în sinea mea, când nu mă mai sunau după interviu, că ştie sfântul de ce am eu nevoie şi ce loc de muncă mi se potriveşte. Îl rugam să mă ajute să‑mi găsesc o slujbă mai bună şi liniştită şi să fie în oraş şi, dacă se poate, să pot merge şi la biserică în cursul săptămânii (miercuri – Sfântul Maslu, vineri – Paraclisul maicii Domnului, sâmbăta – vecernie şi în zilele de sărbătoare din cursul săptămânii). Dar, între timp, începusem să merg şi duminică seara, lucru pe care nu‑l făceam înainte, la Paraclisul sfântului Nec­ta­rie, care se face la biserica la care merg mereu.
Lucrurile s‑au complicat şi mai mult, căci pe 6 ia­nu­arie 2011 am fost chemat în biroul directorului şi am fost pus în temă că postul meu se va restructura şi că va trebui ca până pe data de 15 să‑mi rezolv toate problemele de pe traseu. Vă spun sincer că am primit vestea cu oare­care bucurie, pentru că mă gândeam că aşa vrea sfântul, deşi eram şi un pic mâhnit pentru faptul că era în plină iarnă şi era mai greu să‑mi găsesc de lucru. Nu am dezarmat şi am început să mă rog şi mai mult. Se rugau pă­rinţii şi prietenii pentru mine şi le mulţumesc mult pen­tru asta, să‑i ocrotească şi să‑i ajute Sfântul Necta­rie. Pe lângă acatist şi pravila pe care o mai făceam, citeam şi paraclisul sfântului, la 1:00 noaptea, pentru că acum aveam timp, că eram şomer.
I‑am promis sfântului că, dacă mă vă ajuta să‑mi găsesc de lucru, voi publica minunea, ca să ştie lumea cât de ajutător este şi că, din primul salariu, voi da unei prietene să‑mi picteze o icoană cu sfântul. Bunul şi blândul Părinte Nectarie îmi arăta dragostea lui şi… minune!
Într‑o duminică, când mă întorceam acasă de la Sfânta Liturghie, de fapt şi în timpul slujbei (dar nu i‑am răspuns în timpul slujbei), m‑a sunat o fostă co­le­gă de la firma la care lucrasem, colegă care fusese conce­di­ată în 2009. Mi‑a zis la telefon că ştie că am rămas fără lucru şi, fiindcă şeful ei avea nevoie de un agent bun, s‑a gândit la mine, că ar fi bine să vin să stau de vorbă cu el. Am acceptat cu o oarecare reţinere, dar mi‑am venit în fire şi m‑am gândit la Sfântul Nectarie, zicând că o să aibă el grijă de mine.
Luni, pe la ora 13:00, m‑am prezentat la sediul fir­mei. Am stat de vorbă cu patronul şi am pus la punct câte­va detalii, iar mai apoi mi‑a zis să mă gândesc câ­teva zile şi să revin la el cu un răspuns final. Mi se părea to­tul prea simplu şi mă gândeam tot timpul: „Oare o să fie bine?” M‑am rugat la sfântul Nectarie să mă întă­reas­că, că eu până la urmă voi accepta oferta. Eram atât de fericit, că în scurt timp (o lună) sfântul m‑a ajutat enorm de mult să‑mi găsesc de lucru aşa cum mi‑am do­rit (lucrez 8 ore, la mine în oraş, sunt liniştit şi pot mer­ge şi la biserică în timpul săptămânii fără pro­ble­me), chiar dacă pentru unii nu pare o minune „fan­tas­ti­că”. Am scris această minune pentru că i‑am promis sfân­tului, dar şi pentru a da curaj multora care rămân fă­ră slujbă şi nu numai, să‑i ceară ajutor pentru că îl vor pri­mi imediat… „Bucură‑te, că îi ajuţi pe oamenii fără slujbă să îşi găsească de lucru.”
dar îi mai făcusem o promisiune: că din primul sa­lariu îmi voi face o icoană pictată pe lemn cu chipul sfân­tului. Mă frământau mult gândurile cu pictarea aces­tei icoane, era şi un pic scumpă şi mai aveam da­to­rii şi mă temeam că nu‑mi voi ţine promisiunea, dar mi­nu­ne mare… m‑a sunat fata căreia îi comandasem icoa­na şi mi‑a făcut o propunere… „M‑am gândit ca după expoziţia de icoane pe care o am la episcopie să‑ţi dăruiesc icoana cu Sfântul Nectarie. Ce părere ai?” În mo­mentul acela nu am stat pe gânduri şi i‑am răspuns că o vreau şi că mă bucur foarte mult. Sfântul mi‑a aflat frământările şi iarăşi a făcut o minune, dăruindu‑mi icoana cu chipul său prin această pictoriţă.
Aflând din carte că uleiul de la candela sfântului face minuni, am început să‑l folosesc şi să mă ung cu el în locurile care mă dureau. Făceam o lucrare la stomatolog şi mă durea foarte tare, m‑am uns cu ulei de la candela sfântului în semnul crucii şi, când m‑am dus la radiografie, nu mai aveam nimic.
Mama mea a fost operată de fibrom în 1999, cu complicaţii foarte mari, tumoarea cântărind 4,5 kg, corelată şi cu o operaţie de scoatere a colecistului ‑ şi de atunci totul s‑a dat peste cap. Nu putea mânca orice, voma tot timpul un lichid de culoare verde, trecea prin nişte crize groaznice, nici măcar medicii nu ştiau ce să‑i facă. Dar, de când i‑am adus ulei de la candela sfântului şi citeşte şi acatistul, lucrurile s‑au schimbat în bine… „Bucură‑te, cel ce ai tămăduit şi tămăduieşti cele mai grele suferinţe”.
Nu cred că îi voi putea mulţumi Sfântului Nectarie pe măsura minunilor sale şi ajutorului pe care mi l‑a dat. De când a apărut blândul meu „prieten” ocrotitor, viaţa mea s‑a schimbat enorm. Îl iubesc mult şi mi‑l doresc tot timpul alături.
Fraţilor, rugaţi‑vă mult la acest mare sfânt contemporan, că mare folos şi ajutor veţi primi de la el.
„Bucură‑te, ocrotitorule făcător de minuni;
Bucură‑te, ierarh făcător de minuni;
Bucură‑te, mare făcătorule de minuni.”
(Lucian Neagu, Galaţi)
Mă numesc Mihaela şi am 45 de ani. Am fost ne­voi­tă să fac o facultate, pentru a‑mi asigura locul de muncă.
Prezenţa Sfântului Nectarie am simţit‑o în timpul exa­menului de licenţă, pe care l‑am susţinut anul acesta. În­văţasem, trecusem prin toată materia, dar aveam emoţii şi mă temeam că nu voi reuşi. Mă speria şi faptul că e­xa­me­nul trebuia susţinut într‑un oraş îndepărtat.
Începusem să citesc zilnic Acatistul Sfântului Nec­ta­rie, cu vreo două săptămâni înainte, şi cartea Sfân­tul Nectarie ‑ Minuni în România. Mă rugam sfântului să mă a­jute să îmi amintesc tot ceea ce am învăţat şi să nu am emoţii.
Când am intrat în sală, am aşezat pe masă icoana sfân­­tului. În timpul examenului i‑am simţit prezenţa. Îmi a­minteam totul cu uşurinţă, emoţiile dispăruseră, pu­terea de concentrare crescuse şi am răspuns corect la toate su­biec­tele. Nu ştiu dacă a fost doar o părere sau s‑a întâmplat aievea, dar am simţit că în spatele meu se afla Sfântul Nectarie.
Am luat nota zece şi am fost foarte fericită, mulţumindu‑i Sfântului Nectarie pentru ajutorul dat.
(Mihaela)
Am aflat de Sfântul Nectarie întâmplător, în urmă cu câteva luni de zile, de pe internet. Am fost foarte im­pre­sionată de tot ce am citit, de minunile săvârşite de sfânt şi de faptul că cei care se rugau lui primeau semne. Am făcut rost de Acatistul Sfântului Nectarie de pe internet şi am început să‑l citesc 40 de zile, ca să ne binecuvânteze cu un bebeluş sănătos (eu aveam ceva probleme ginecologice şi nu reuşeam de aproape doi ani să facem un copil), de asemenea, mă rugam pentru toţi ai casei şi pentru naşa mea, care pierduse în urmă cu ceva ani o sarcină la şase luni şi nu reuşea să mai rămână însărcinată.
Am încercat să citesc aproape toate minunile, mă fascinau şi mă întăreau în credinţă. Am reuşit să ne du­cem şi la Mănăstirea Sfântului Nectarie din Bucureşti, ca să ne rugăm lui şi să luăm ulei de la moaştele sale. E bine ca înainte să te duci la mănăstire sau înainte să te rogi lui, să te spovedeşti, ca să fii cu sufletul curat şi nu încărcat cu păcate. Mă dădeam cu ulei pe burtă şi făceam de trei ori semnul crucii şi în unele zile simţeam o arsură în locul unde mă dădeam cu mir. Din păcate, în acea perioadă am rămas fără serviciu. Mă rugam Sfântului Nectarie să mă ajute să‑mi găsesc serviciu sau să rămân însărcinată atunci când va dori Dumnezeu, când va crede de cuviinţă.
După câteva zile, am aflat că naşa mea a rămas însărcinată, apoi, la trei săptămâni am aflat că şi eu am rămas însărcinată, după ce am băgat dosarul de şomaj. Nu‑mi venea să cred! Sunt foarte bucuroasă şi am vrut să împărtăşesc tuturor minunile săvârşite de Sfântul Nectarie şi Sfântul Mina. Trebuie doar să credeţi şi să vă rugaţi! Ştiţi vorba aceea: „Credinţa ta te‑a mântuit!” Acum mă dau în continuare cu ulei pe burtă pentru a avea un bebeluş sănătos şi mă rog şi mulţumesc mereu Sfântului Nectarie şi Sfântului Mina pentru tot ce au făcut pentru noi.
Îţi mulţumim, Sfinte Nectarie, şi ţie, Sfinte Mina, şi să dea Dumnezeu şi Măicuţa Domnului să fiţi alături de noi până la sfârşitul zilelor noastre.
(Cristiana Şerban, Târgovişte)
Eu stau în Iaşi, pe lângă biserica Sfântul Nectarie, sfânt care este tare apropiat sufletului meu. Începusem să merg la Sfântul Maslu la acea biserică şi părintele Lehaci spunea credincioşilor despre o minune făcută unei doamne din Iaşi, dar care trăia în Italia. Mă gândeam eu în sinea mea…. Oare pe mine mă vă ajuta sfântul? Şi m‑a ajutat! În nici două săptămâni, i‑am simţit din plin minunile făcute cu mine:
1. M‑a păzit de răutăţile unor oameni,
2. M‑a ajutat să‑mi schimb serviciul,
3. Am ajuns să‑i cunosc minunile, viaţa şi acatistul şi să cred că şi unei păcătoase ca mine Bunul Dumnezeu îi ajută atunci când îi cere ajutorul. Nu am ajuns încă în Eghina şi nici în insula Evvia, la Sfântul Ioan Rusul, dar o să ajung şi acolo. Îngerul păzitor e mereu lângă noi şi e bucuros să ne ajute!
(Mihaela, Iaşi)
Vreau să‑i mulţumesc şi eu Sfântului Nectarie pentru ajutorul dat în probleme mai mari sau mai mici. Eu cred în minunile acestui sfânt: anul trecut în toamnă m‑a ajutat să îmi păstrez locul de muncă, să‑mi recuperez nişte bani pierduţi, iar acum, recent, împre­ună cu Maica Domnului l‑a ajutat pe băiatul meu să intre la seminar (cu toate că eu aveam mari emoţii pentru el).
O minune nu dintre cele mai spectaculoase, dar nu mai lipsită de importanţă ar fi că, fiind în aceste zile răcită şi durându‑mă foarte tare gâtul, m‑am uns cu ulei sfinţit în zona amigdalelor şi durerea a încetat, iar într‑o noapte, neputân­du‑mă deloc odihni din cauza tusei, mi‑am pus ulei pe piept, rugându‑mă lui să mă ajute să mă pot linişti, iar sfântul a fost grabnic ajutător şi până dimineaţă n‑am mai tuşit absolut deloc, am putut să dorm şi m‑am trezit odihnită. Sfinţii şi Măicuţa Sfântă ne ascultă şi ne ajută, numai să avem credinţă, să ne rugăm şi să şi credem că rugăciunea ne e ascultată.
(Angela)
Când am citit pentru prima dată despre minunile Sfântului Nectarie, intrasem într‑o adâncă stare depre­si­vă, cu dese gânduri de sinucidere. Consideram că nu mai am niciun rost pe lume, fără un motiv întemeiat. Citind despre minunile Sfântului Nectarie, am decis să citesc acatistul lui, dar şi paraclisul Maicii Domnului. Încă de la prima rugăciune, starea de depresie a dispărut, luându‑i locul pofta de viaţă. Adevăratele minuni au loc în momentul în care ai timp să le observi. De‑a lungul timpului, m‑am rugat ca părinţii mei să se împace în urma divorţului, m‑am rugat pentru exa­me­ne, pentru viaţa unei persoane foarte dragi, căreia me­di­cii nu îi mai dădeau nicio şansă de supravieţuire, dar, când toate cererile mi‑au fost împlinite, nu am remarcat ajutorul divin. Viaţa mi‑a fost salvată de două ori, când moartea părea inevitabilă. Deşi teoretic ar fi tre­buit să rămân cu sechele fizice sau psihice, eu am scăpat ca prin minune. Trebuie doar să ne rugăm….
Dumnezeu nu lasă pe nimeni. Spre exemplu, în urmă cu doar câteva zile m‑am rugat disperată la Domnul şi la Sfântul Mina, implorând ajutor pentru găsirea unui act foarte important la locul de muncă. Deşi nevinovată, eram acuzată că aş fi fost neatentă şi din vina mea acel document a dispărut. După aproape jumătate de oră de la rugăciune, actul a fost găsit, iar eu am scăpat de acuzaţii. Dacă ne vom pierde credinţa, atunci vom pierde tot.
(Claudia)
Mă aflu şi eu printre cei pentru care Sfântul Nectarie a făcut şi face minuni. O să vă povestesc un caz, poate mai ciudat. Voiam de mai mult timp să ne izolăm apar­tamentul în care ne‑am mutat în urmă cu doi ani, dar peste tot unde am sunat spuneau că nu merită să pună schela pentru un singur apartament, că e cos­ti­si­tor etc. Într‑un final, am găsit pe cineva care a fost de acord să vină şi să facă izolaţia. Eram foarte bucuroşi că în sfârşit am găsit pe cineva să ne ajute. A venit dom­nul, am încheiat contractul şi am plătit lucrarea, că doar promisese că „de sâmbătă” se apuca de lucru. După câteva zile am aflat că respectiva persoană este un şarlatan care promisese multora şi le luase ba­nii fără să le izoleze apartamentele, ba, mai mult, avea in­ter­dicţie de a părăsi oraşul şi fusese arestat pentru că a luat bani de la mulţi oameni, promiţându‑le că îi duce în stră­inătate, dar nu i‑a mai dus. Atunci am crezut că înne­bu­nesc; ne era frică că vom rămâne cu banii daţi şi fă­ră lucrare.
Am început să mă rog la Sfântul Nectarie, la Mai­ca Domnului şi la Sfântul Mina să nu ne lase în pagubă şi ca domnul acela să vină să ne izoleze apartamentul. După câteva zile, acel om a venit cu o altă echipă (nu cu echipa lui) şi au început lu­crarea. Erau nişte băieţi buni, cu care te puteai înţelege, şi care au lucrat destul de bine. Şi astfel Sfântul Nectarie, Mai­ca Domnului şi Sfântul Mina ne‑au izbăvit de pagubă. Mul­ţumim, Măicuţa Domnului, Sfinte Nectarie şi Sfinte Mina.
Rugaţi‑vă la Sfântul Nectarie şi el vă va ajuta în orice problemă.
(Cami)
Mie îmi place să cred că Sfântul Nectarie m‑a găsit pe mine şi nu eu pe el. Mă aflam într‑o perioadă urâtă a vie­ţii mele, eram disperată, nu ştiam încotro să mă îndrept, ce să fac. Eram terminată psihic, am slăbit vreo 10 kilo­gra­me şi asta în cam două luni, nu mă mai puteam concentra la absolut nimic, doar la problema mea mă gândeam. Nu gă­seam absolut nicio rezolvare, plângeam încontinuu, ce mai... Eram o epavă!
Într‑o zi, nu ştiu de unde, mi‑am amin­tit că mama îmi vorbise cândva de un anume sfânt şi apoi mi‑am amintit că avea şi un acatist al acestui sfânt, că el este grabnic ajutător şi că nu trece cu vederea pe ni­meni, oricine ar fi. Era vorba de Sfântul Nectarie. Mi‑am zis că trebuie neapărat să fac rost de acatistul său, însă mi‑a luat destul de mult. Am tot amânat, până când într‑o zi, fiind la Mitropolie, l‑am cumpărat, ştiind că a doua zi voi pleca din oraş şi că voi avea timp să‑l citesc în linişte.
Ce să vă zic, mi‑a schimbat viaţa! Încă din prima zi de când am început să‑l citesc, m‑a liniştit, m‑am simţit mai calmă şi mi‑am recăpătat puterea de concentrare. Nu‑mi venea să cred, de fapt nu realizam de ce sunt aşa calmă. Am citit acatistul şi încă îl citesc în fiecare zi, deşi a trecut o lună şi ceva. Am să continui să‑l citesc cu plă­ce­re. M‑a ajutat enorm de mult acest sfânt. Am cumpărat şi Paraclisul, pe care îl citesc îm­pre­ună cu acatistul aproape în fiecare zi, şi mi‑am cumpărat şi Acatistul Maicii Domnului Grabnic ajutătoarea.
Sfântul Nectarie a reuşit să mă scoată uşurel din pră­pas­tie, şi, cu toate că încă mă lupt cu depresia, cred că voi reuşi în cele din urmă să o birui. Am momente când mă gândesc că poate rugăciunea mea este insigni­fi­antă, dar sfântul îmi arată că nu este aşa. Într‑o seară mă gândeam că tare mi‑aş dori să ajung şi eu la moaş­tele lui, fără să ştiu că se găsesc şi în Iaşi. Imediat după ce m‑am gândit la asta, am intrat pe o pagină de in­ter­net unde chiar asta scria, că se găsesc moaştele Sfân­tu­lui Nectarie la biserica din cartierul Ale­xan­dru. M‑am dus acolo în următoarele zile, şi de atunci mă duc când pot, nu contează în ce zi, şi mă rog la moaş­tele lui. Îmi dau lacrimile de fiecare dată când mă rog sfântului. Pur şi simplu mă emoţionează atât de tare, încât plâng fără să vreau, şi apoi mă cuprinde o stare de linişte.
Ce să zic, Sfântul Nectarie m‑a ajutat şi mă ajută în con­ti­nuare, este sfântul meu de suflet şi are grijă de mine. Îi mul­ţumesc extraordinar de mult şi vă urez să vă ajute şi vouă!
(Mihaela, Iaşi)

vă scriu cu multă bucurie în inimă despre ajuto­rul la examene pe care l‑am primit de la Sfântul Nec­ta­rie şi de la Maica Domnului, Împărăteasa cerului şi a pământului. Am ajuns ca, la sfârşitul anului IV al facul­tă­ţii, să am 14 restanţe şi încă 7 examene pe semestrul II, deci nicio şansă să pot da licenţa în acest an, 2011, motiv pentru care eram foarte abătut, deznădăjduit... Nu mai eram bun de nimic.
Mi‑am zis să îmi pun nădejdea în Dumnezeu, am început să mă rog la Maica Domnului ca, dacă poate, să se milostivească şi asupra mea. Ştiu că sunt păcătos, ştiu că n‑am împlinit nicio poruncă pe acest pământ, dar, dacă poate, să mă ajute şi pe mine ‑ că nu mai pot. Am început să citesc despre Maica Domnului şi despre ajutorul pe care îl oferă. Înaintea fiecărui examen mă trezeam şi citeam Acatistul Mai­cii Domnului Grabnic Ajutătoarea.
Credeţi‑mă pe cuvânt: nu a fost dată să mă rog înaintea icoanei Maicii Domnului şi ea să nu mă ajute. Aşa că, în primul semestru al anului IV, am luat toate cele 9 examene, iar spre sfârşitul semestrului al II‑lea am început să dau din restanţe. Aproape două luni nu prea am ieşit din casă, m‑am rugat Maicii Domnului, dar spre sfârşit nu am mai putut, am clacat.
Atunci, uitându‑mă pe internet, am citit pe site‑ul www.sfaturiortodoxe.ro/sfantul‑nectarie‑minuni‑romania/ despre ajutorul pe care îl dă Sfântul Nectarie celor ce i‑l cer. Şi atunci i‑am cerut şi eu ajutorul, că nu mai puteam, şi l‑am simţit din plin. Îmi mai rămăsese un examen important, dar între timp lucram şi la licenţă, totul a fost contra‑timp, aşa că am avut doar două zile să învăţ peste 70 de pagini de desene şi formule.
Înainte de examen, am citit Acatistul Sfântului Nectarie şi cel al Maicii Domnului, după care am plecat la examen. Am ajuns în sală, profesorul ne‑a aşezat câte unul în bancă, iar apoi ne‑a dat să extragem subiectele. Când a ajuns la mine şi m‑a pus să extrag, mi‑a căzut un bilet care nu era din anul meu, am extras din nou, s‑a întâmplat acelaşi lucru, iar la a treia extragere mi‑a căzut ceea ce am ştiut eu mai bine...
Pur şi simplu, mi‑a venit să plâng când am văzut că mi‑a căzut ceea ce ştiam eu mai bine... Nu mi‑a venit să cred, şi la celelalte examene cam acelaşi lucru s‑a întâmplat, în plus am terminat şi licenţa, iar apoi am predat‑o şi la timp... Pe lângă că mi‑a ajutat să dau examenele în acest timp scurt, m‑a ajutat să iau şi licenţa cu bine.
(Adrian Eric Frand)
Acum câteva săptămâni nu aveam o stare prea bună şi încercam să citesc ca să mă simt mai bine, dar nu reuşeam să mă concentrez la nicio carte, până am deschis cartea cu minunile Sfântului Nectarie în România. Era uşor de parcurs şi m‑a şi bucurat tare, fiecare povestire în parte mă impresiona până la lacrimi.
Tot acum câteva săptămâni, mama a primit veşti de la fratele meu după tată, de care nu mai ştiam nimic de ani de zile. Se pare că el avea probleme şi ne căuta de mult timp. Fericită că am în sfârşit certitudinea că trăieşte, am început să mă rog şi mai cu luare aminte pentru el, ca părinţii mei să‑l ajute. A încercat mama să‑l convingă pe tata să se întâlnească cu fratele meu, să vadă măcar ce vrea, însă fără sorţi de izbândă. I‑a trecut prin minte să se întâlnească doar ea cu el, fără ştirea tatei, dar nu lua nicio hotărâre singură.
Astăzi mai aveam de pierdut cam o oră până să trebuiască să plec de acasă şi, cum pe pat încă aveam cartea cu minunile Sfântului Nectarie, m‑am apucat să‑i citesc acatistul. Nu am cerut nimic anume, mă gândeam la prietenii pe care‑i pomenesc de obicei, la bunăstarea familiei în general.
Când am ajuns în oraş, m‑a sunat mama şi mi‑a dat vestea că a primit un e‑mail în care era rugată să‑l sune pe fratele meu. Crezând că i s‑a întâmplat ceva, l‑a sunat fără să mai stea pe gânduri (dacă mai analiza situaţia, probabil nu trecea la fapte nici de data aceasta) şi au stabilit să se întâlnească mâine. Nu după mult timp, m‑a sunat mama din nou şi mi‑a spus că se întâl­nesc chiar azi.
Nu‑mi venea să cred, se întâmpla ce aş­tep­tam de ani de zile. Fratele meu intra din nou în viaţa familiei mele. Seara, m‑am întâlnit cu mama, ca să mer­gem împreună acasă şi astfel l‑am întâlnit şi pe el, fă­când în sfârşit cunoştinţă. Mergând spre casă, ea mi‑a po­vestit cum au decurs lucrurile, cum a găsit e‑mailul după ce am plecat eu de acasă şi continuarea, iar eu am făcut deodată legătura cu Sfântul Nectarie.
Nu cred că e doar o întâmplare faptul că tocmai în ziua în care m‑am hotărât să‑i citesc în sfârşit acatistul s‑au întâmplat toate lucrurile amânate atâta timp şi dorite de atâţia ani…. Credeam şi până acum cu tărie că nu trece cu vederea rugăciunile nevrednicilor care îi strigă numele şi că este mijlocitor de nădejde înaintea tronului Sfintei Treimi.
Nu este un eveniment spectaculos, cum sunt cele relatate pe site sau în carte, însă încerc să mărturisesc cât îi sunt de recunoscătoare şi să spun din inimă „Bucură‑te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni!”
(Elena)
Eu am aflat de Sfântul Nectarie cu aproximativ o lună în urmă şi, după ce am citit pe internet despre minunile săvârşite de el, am hotărât să îi citesc aca­tis­tul. Când am ajuns la biserică, am întrebat cât costă şi dom­nul de la pangar mi‑a spus că e 1,5 lei bucata. Am fost foarte fericită şi am cumpărat trei bucăţi; unul îl port în geantă tot timpul, unul îl ţin sub pernă şi pe al treilea i l‑am dăruit unei colege. De atunci, am început să îi citesc zilnic acatistul şi minunile nu au încetat să apară.
De aproape un an de zile îmi căutam un loc de mun­că şi nu primisem nicio ofertă, iar după aproape două săptămâni de când aflasem de sfânt, mi‑am găsit un job pe placul meu (la fel s‑a întâmplat şi cu colega mea, căreia îi dăruisem acatistul). Tot în ziua în care am fost chemată la lucru, m‑am împăcat cu tatăl meu, cu ca­re nu mai vorbisem de mai bine de un an de zile, deloc.
Un alt lucru minunat care mi s‑a întâmplat a fost un vis pe care l‑am avut recent; înainte de somn, îl rugam pe Sfântul Nectarie să‑mi dea un semn că îmi aude rugăciunile şi, în visul din noaptea respectivă, mi‑a apărut un bătrân care mi‑a spus doar atât: „Ai răbdare!” Atunci am ştiut că bătrânul din vis era Sfântul Nectarie. Sper ca Sfântul Nectarie să‑mi asculte rugăciunile şi să mă ajute şi de acum încolo. Eu i‑am promis sfântului că voi povesti tuturor despre el.
(Ana‑Maria)
Doresc să adaug şi mărturia mea referitoare la minunile Sfântului Nectarie pe care le‑am simţit, cerân­du‑i ajutorul. Aflând despre minunile lui, atât din cărţi cât şi din mărturia altor persoane, în sufletul meu s‑a a­prins o evlavie deosebită pentru acest sfânt, atât de a­pro­­piat de noi, creştinii, în zilele noastre. Citindu‑i aca­­tis­tul, îl rugam cu lacrimi pe sfânt, pe care îl sim­ţeam ca pe cel mai apropiat prieten, să facă ordine şi în viaţa mea, destul de dezordonată, din care, omeneşte, nu ve­deam vreo scăpare.
Şi, încet, încet, au început să se schimbe lucrurile în viaţa mea, luând o întorsătură pe care eu nici că aş fi îndrăznit să o cer de la preamilostivul Dumnezeu. Mai concret, Sfân­tul Nectarie a mijlocit cu rugăciunile sale, încât Bunul Dum­nezeu mi‑a dăruit un soţ, pentru care m‑am rugat, ca amân­doi să conlucrăm pentru mântu­i­re, spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul aproapelui nostru. Încercările au fost şi ele pe măsură, însă, nu de pu­ţine ori, îl rugam pe Sfântul Nectarie să vină să stăm de vorbă şi să mă înveţe ce e mai bine de făcut. Răspunsurile veneau atât din gânduri lăuntrice, cât şi de la persoanele cu care aveam contact.
Să ştiţi că mare putere au rugăciunile sfântului pentru noi, păcătoşii, şi oricât de mare ar fi căderea noastră, nu trebuie să ne pierdem nădejdea. Să ne asumăm că suntem ceea ce suntem şi Dumnezeu ne va ri­dica, nu ştim cum, dar ştim că numai El o poate face şi, din cât mi‑am putut da eu seama, tot ce cere de la noi e să păstrăm credinţa dreaptă şi să încercăm să res­pec­tăm poruncile şi cuvintele Mântuitorului.
Am simţit ajutorul sfântului, al Preacuratei Maicii Domnului şi al sfinţilor, care neîncetat se roagă pentru noi, de nenumărate ori, dar, în mod deosebit, vreau să măr­tu­risesc cum a lucrat Sfântul Nectarie prin părintele du­hovnic, cu o zi înainte de căsătoria noastră care, din cau­za decesului bunicului din partea soţului, risca să fie anu­lată. Dumnezeu îmi este martor că foarte mult mi‑am dorit să avem binecuvântare, prin taina căsă­to­ri­ei, pentru a ne întemeia o familie creştină şi pentru mân­tuire. Era tot ce îmi doream. Restul, ce ţinea de pe­tre­cerea de după, nu mă interesa. Dar „ispitele ce ne vin de la lume, de la diavol şi de la trup” nu au încetat să ne lupte ca să pună piedici acestei binecuvântări, iar în ace­le clipe grele, gândul meu alerga la Sfântul Nectarie, măr­­turisindu‑i că mare este şi făcător de minuni, şi îl sim­ţeam nevăzut cum se lupta pentru noi, prin pă­rin­tele duhovnic, să ne scoată la liman, înmuind cu ru­gă­ciu­nile sale inimile celor care erau împotriva căsătoriei noastre… Şi a fost cu adevărat o zi cu totul deosebită când, după Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie, pă­rin­tele duhovnic ne‑a oficiat Sfânta Taină a căsătoriei, îm­plinind inimile noastre cu bucurie sfântă.
Slavă lui Dumnezeu, laudă Maicii Domnului şi tu­tu­ror sfinţilor, rugători fierbinţi pentru noi. Îl rog pe sfânt să mă ierte pentru nepriceperea mea în a măr­tu­risi mai bine cât de mult ne‑a ajutat atât pe mine cât şi pe soţul meu. I‑am făgăduit în taină că primul prunc pe care îl voi aduce pe lume îi va purta numele şi, cu aju­to­rul lui Dumnezeu, ne vom osteni spre a ajunge la sfin­te­le sale moaşte de la Eghina sau măcar de la Bucureşti, pentru a‑i mulţumi.
Nu încetaţi a alerga la ajutorul sfinţilor, Dum­ne­zeu lucrează prin ei din iubire pentru noi, spre a spori în cele bineplăcute Lui.
(Andreea)
L‑am întâlnit pe Sfântul Nectarie pe net, când îmi căutam de lucru. Aşa am început să citesc despre viaţa şi acatistul sfântului. Am promis că, dacă o să mă ajute să îmi găsesc de lucru, am să povestesc minunea. Ce este drept, numai la o săptămână după ce am început să ci­tesc acatistul, am fost chemată la un interviu şi am ob­ţinut jobul. Atât de mare a fost fericirea mea, că nu vă puteţi imagina… Vreau să spun că eu căutam de foarte mult timp un job. Aş vrea din suflet să îmi publicaţi mesajul, ca să îmi pot îndeplini promisiunea făcută sfântului meu drag, cum îi spun eu.
(Andreea)
Îţi mulţumesc, Sfinte Nectarie, că ai apărut în viaţa mea şi eşti cu mine în fiecare zi.
Nu sunt o persoană care să nu creadă în minuni… însă, înainte să aflu despre Sfântul Nectarie, nu am simţit nimic asemănător şi, sincer, nu mă aşteptam să primesc aşa curând ajutor (şi zic asta nu din cauza neîncrederii în sfânt, ci din cauza nepriceperii mele într‑ale Bisericii). Mici minuni, dar cu mare însemnătate pentru mine, a săvârşit preabunul sfânt la puţin timp după ce am început să citesc despre minunile lui.
Prima dată s‑a întâmplat când mergeam într‑o cursă. Eram la o vamă, cu o maşină înmatriculată pe numele mamei mele, condusă de un alt şofer. Nu aveam pro­cură pentru asta. Ar fi trebuit să le dăm bani, în cer­ti­ficatul maşinii, vameşilor, însă am dat doar buletinele şi nici măcar nu i‑a interesat certificatul. Nu vă pot ex­pli­ca în cuvinte bucuria pe care o simţeam în mo­men­tele respective, după rugăciunile mele, spuse în 15 mi­nu­te (timp calculat din momentul în care ne‑am dat sea­ma că nu avem procura şi până am ajuns la ghişeu).
Imediat după vamă (eu n‑am mai văzut aşa ceva de cât timp fac curse) erau o groază de maşini de poliţie ca­re opreau maşinile; am omis să spun că noi eram în două busuri şi mai era cu noi, în mijloc, încă un prieten care nu cunoştea traseul (eu eram în ultimul bus). Văd, la un moment dat, că poliţistul opreşte maşinile din faţa noastră la rând, iar când a văzut maşina noastră, parcă ar fi vrut să întindă bastonul şi cineva l‑a oprit; şi aşa am scăpat atunci ca prin urechile acului şi, din fericire, nici ceilalţi nu au primit amenzi.
Pe parcursul aceleiaşi curse, însă la întoarcere, s‑au schimbat lucrurile, în sensul că a fost de adus o ma­şină pe platformă, iar şoferul care era cu mine avea doar carnetul de conducere categoria B. M‑a ajutat Sfân­tul Nectarie să conduc atunci o zi întreagă fără să mă simt obosită, pe o căldură năucitoare, pe mine care, de regulă, după maxim 7 ore de condus simţeam nevoia să mă odihnesc.
A fost sfântul alături de noi tot drumul şi ne‑a ajutat să ajungem acasă cu bine, cu toate maşinile şi per­soanele. Sfântul ne ocroteşte şi ne vine în ajutor ori de câte ori cerem cu smerenie şi credinţă. Aşa s‑a întâmplat şi cu părinţii mei, care erau certaţi, nu îşi vorbeau de câteva zile, dar, prin rugăciune şi cu ajutorul lui Iisus Hristos, al Maicii Domnului şi al Sfân­tu­lui Nectarie, care le‑au luminat minţile, s‑au împăcat şi de nimic nu am nevoie când îi văd că se înţeleg.
Îi mulţumesc din suflet Sfântului Nectarie că are atâta grijă de noi, puţin credincioşii. Slavă Ţie, Iisuse Hristoase, şi laudă Maicii Domnului!
(Ana)
Numele meu este Corina, sunt din provincie, şi vreau să vă spun că Sfântul Nectarie m‑a ajutat în mai multe etape ale vieţii mele: să‑mi găsesc de lucru imediat după ce fusesem concediată abuziv în 2005, să‑mi înte­me­iez o familie în 2008, să scap cu viaţă după o ceza­ri­a­nă cu probleme în 2009, iar acum, în 2011, eu şi familia mea suntem sănătoşi şi‑i mulţumim neîncetat Sfântului Nectarie pentru ajutorul dat.
Eu m‑am rugat moaştelor Sfântului Nectarie de la Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, localitatea Şinca Nouă, judeţul Braşov, pentru că am făcut facultatea în Braşov, şi aşa am ajuns la Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, care are şi hramul Sfântului Nectarie.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
(Corina)
Mă numesc G.S. Am aflat acum trei ani de Sfântul Nectarie din cărţulia roşie cu minunile Sfântului. M‑au im­presionat foarte mult viaţa şi minunile acestui mare sfânt, pe care pronia lui Dumnezeu a vrut să‑l facă cu­nos­cut şi în ţara noastră. Am citit cu sufletul la gură şi eu şi soţia mea această carte, care ne‑a adus multă încre­de­re în ajutorul şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, prin mij­locirile de rugăciune ale tuturor sfinţilor. Ulterior, când ne‑am căsătorit, l‑am luat ca pe unul dintre pa­tro­nii spirituali ai familiei noastre, împreună cu Preasfânta Fe­cioară Născătoare de Dumnezeu şi cu Sfântul Întâiul Mu­cenic şi Arhidiacon Ştefan. Mi‑am dat seama, mai târ­ziu abia, de marele ajutor sufletesc pe care l‑am do­bândit prin rugăciunile Sfântului Nectarie.
Locuim departe de părinţii noştri, care sunt plecaţi în străinătate şi de care ne este un dor necontenit şi cărora le purtăm o grijă foarte mare în încercările acestei vieţi. Sfântul Nectarie a ţinut loc de părinte pentru noi, mijlocind cu rugăciunile sale şi pentru noi şi pentru părinţii noştri către Bunul Dumnezeu. Nu spun aceasta for­mal, ci pentru că am simţit într‑adevăr ajutorul sfân­tu­lui când m‑am rugat lui în necaz şi în suferinţă. Mi‑a fost de mare ajutor în găsirea unui loc de muncă, atunci când nu mai speram. De multe ori, în diferite boli şi slăbiciuni fizice, a fost grabnic tămăduitor.
Din păcate, în zilele noastre nu mai sperăm în pur­ta­rea de grijă a doctorilor şi a spitalelor, dar sunt şi doc­tori pe care îi trimite Dumnezeu, doctori trupeşti şi doc­tori sufleteşti care, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin mij­lo­cirile sfinţilor, ne sunt tămăduitori de orice boală am suferi. Trebuie doar să ne rugăm cu credinţă şi să avem încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Suferim destul de mult când suntem atinşi de boli, noi sau cei dragi ai noştri. În acest sens, şi eu m‑am întristat când am aflat că un bun prieten de‑al meu, G., are tatăl bolnav de diabet cu complicaţii destul de grave. Mi‑a povestit la un moment dat că tatăl său a fost dus la urgenţă, iar medicii nu‑i dădeau prea multe şanse. În starea aceea de întristare, am nădăjduit totuşi în ajutorul Sfân­tului Nectarie. Am citit acatistul său, rugându‑mă pentru tatăl prietenului meu. Ajutorul sfântului nu a în­târ­ziat să apară şi am aflat de la G. că starea tatălui său s‑a ameliorat şi că va fi adus acasă. M‑am bucurat foarte mult şi i‑am mulţumit Sfântului Nectarie pentru ajutorul dat într‑un moment de cumpănă.
Din păcate, tatăl său are de luptat în continuare cu com­plicaţiile cauzate de boală, căci a rămas fără vedere la unul din ochi şi, probabil, îi va fi afectat şi celălalt. Încă mă rog pentru tatăl lui, citind deseori Acatistul Sfân­tului Nectarie şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că i‑a mai dat o şansă. Totodată mă rog şi pentru copilul unei colege care suferă de mari probleme respiratorii, fiind a­desea nevoită să meargă cu el la urgenţe. Îi rog pe toţi cei care au posibilitatea să se roage şi să‑i pomenească într‑un acatist pe tatăl – Stănel şi pe copilul colegei – Emil.
Foarte mulţi îl recunoaştem pe Sfântul Nectarie ca pe un sfânt tămăduitor în boli şi suferinţe şi nu puţini îl recunoaştem ca pe un grabnic mijlocitor către Dumne­zeu pentru darul naşterii de copii. Mărturisesc pe această cale că de mult ne doream ca şi familia noastră să fie bi­ne­cuvântată cu naşterea unui copil. De multe ori că­deam în deznădejde şi credeam că Dumnezeu, pentru păcatele noastre, Şi‑a întors faţa de la noi. Totuşi m‑am rugat cu această întristare în inimă către Sfântul Nectarie. Şi, atunci când nu mai nădăjduiam şi credeam că o să trebuiască să mergem pe la doctori, minunea s‑a produs. Mi‑am dat seama că pentru rugăciunile Sfântului Nec­ta­rie s‑a produs această minune. De atunci continui să‑i mul­ţumesc Sfântului Nectarie şi să‑l rog şi pentru sănă­ta­tea copilului şi pentru o naştere uşoară. Deocamdată, doc­torii ne‑au spus că totul este bine, şi cu toate că are cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului există posibilitatea ca acest lucru să se schimbe.
Vă rog să o pomeniţi şi pe soţia mea, Mariana, în rugăciunile voastre. Sper ca ajutorul lui Dumnezeu să vină şi în casele voastre, pentru rugăciunile pe care le faceţi.
Să nu uităm niciodată că avem acest mare mijlocitor şi rugător ‑ pe Sfântul Ierarh Nectarie ‑ , pe care Dumnezeu ni l‑a dăruit. Să alergăm către el şi să sperăm că vom dobândi răspuns şi ajutor pentru toate rugă­ciu­nile noastre către făcătorul de minuni Nectarie, iar apoi, să nu uităm să mulţumim acestui sfânt pentru mijlocirile rugă­ciunilor sale către Dumnezeu. Să povestim şi celor­lalţi despre ajutorul Sfântului Nectarie ca semn de mul­ţu­mire al ajutorului primit de el.
(G.S.)
Cu adevărat, Bunul Dumnezeu ne are pe toţi în grija Sa şi ne ajută, şi ne îndrumă paşii în fiecare clipă. Şi pentru noi, Sfântul Nectarie a fost grabnic folositor şi mijlocitor în faţa lui Dumnezeu.
Eu eram angajată la serviciu pe o perioadă deter­mi­nată, iar contractul mi se apropia de final. Nu aveam certitudinea că acesta va mai fi prelungit, dar mă rugam pentru acest lucru. Am început să citesc în acea perioadă cartea cu viaţa Sfântului Nectarie, pe care o aveam în casă de mai mult timp, dar pe care nu o răsfoisem nici mă­car o dată. Au urmat câteva zile grele, în care eu am fost anunţată că acel contract nu avea să îmi mai fie pre­lun­git, dar am trecut relativ uşor peste acele momente. În primul rând, cartea pe care o citeam îmi dădea o pu­tere şi o încredere că lucrurile se vor aşeza. Nu aveam idee cum şi cât va dura, dar aveam încredere că va fi bi­ne. Şi aşa a şi fost.
În decurs de patru zile am tot fost pe la interviuri, prin­tre care unul pentru un post pe care mi‑l doream de mult timp (şi la care m‑am rugat mult sfântului să îmi ajute). Vineri fiind, eram anunţată că de luni sunt aşteptată la muncă. Aşa a rânduit Bunul Dumnezeu să îl des­coperim pe sfântul nostru ocrotitor şi cu adevărat grab­nic ajutător. Cei care au fost în situaţia de a‑şi căuta de lucru în ultima perioadă ştiu cu siguranţă ce lucru di­ficil este aceasta, mai ales într‑un timp atât de scurt şi pe un post care să le împlinească aşteptările. De aceea, Îi mulţumesc şi astăzi lui Dumnezeu pentru că a mijlocit aceasta pentru mine.
Au mai urmat apoi alte bucurii pe care ni le‑au adus rugăciunile către Sfântul Nectarie. Lucruri pe care încercam împreună cu soţul meu să le rezolvăm de ani de zile, tot legate de serviciu, s‑au rezolvat în foarte scurt timp, atunci când am alergat la acatistul sfântului. La fel şi când a venit momentul ca sora mea să nască, am alergat la acatistul sfântului, iar ea a trecut peste aceasta uşor şi repede.
„Bucură‑te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni!”
(Ana)
În anul 2006 am născut‑o pe Nectaria, darul cel mai frumos, primit de la Bunul Dumnezeu, prin rugă­ciu­nile înălţate de Sfântul Nectarie către Maica Dom­nu­lui şi Bunul Dumnezeu. Acest sfânt ne veghează şi ne a­jută ori de câte ori îl chemăm în rugăciunile noastre, spre a ne îndeplini orice fel de dorinţă după voia lui Dumnezeu.
Aş vrea să relatez câteva dintre minunile săvârşite de Sfântul Nectarie cu mine, Carmen R., din Botoşani, cu prietenele mele şi cu fratele meu.
a) ajutor la naştere
Se ştie că Sfântul Nectarie ajută femeilor să nască în mai puţin de o oră, fapt dovedit şi la naşterea fetiţei mele, Nectaria. Am promis atunci că voi mărturisi mi­nu­nea femeilor însărcinate pe care voi avea prilejul să le cu­nosc. S‑a ivit această ocazie cu timpul şi l‑am pro­po­vă­duit pe Sfântul Nectarie unei verişoare şi unei prie­tene, ambele la prima sarcină, având vârsta de 30 de ani. Au dat slavă lui Dumnezeu şi i‑au mulţumit Sfântului Nectarie, pentru că au născut şi ele în mai puţin de o oră.
A primit ajutorul Sfântului Nectarie şi Adriana din Botoşani, care, după două sarcini pierdute, şi‑a pus toată nădejdea în el şi a putut duce la bun sfârşit a treia sar­cină, dând naştere unui băieţel sănătos. Pe tot par­cur­sul sarcinii s‑a rugat la Biserica Sfântul Nectarie din Iaşi. Dă mereu slavă lui Dumnezeu şi Sfântului Nectarie pen­tru ajutorul primit.
b) uleiul de la racla sfântului tămăduieşte ochii
Nectaria, fetiţa mea, are doi ani şi jumătate. De la un timp, am observat ceva în neregulă cu ochişorii ei: clipea foarte des. Am hotărât cu soţul să mergem la un doctor oftalmolog, pentru că ne îngrijora situaţia ei. Dar, mai înainte de a apela la medic, ne‑am pus nădejdea în Sfântul Nectarie, ungând‑o în semnul sfintei cruci cu ulei de la racla sfântului. Ne‑am rugat mult şi minunea s‑a săvârşit: Nectaria clipea normal. Am mai uns‑o câteva zile pentru mai multă siguranţă. Nu a mai fost nevoie de doctor. I‑am mulţumit Sfântului Nectarie pentru ajutorul prompt pe care i l‑a dat fetiţei mele.
c) ajutor la botez
Născând sora mea un băieţel, urma să‑l botez îm­pre­ună cu soţul meu. M‑am rugat Sfântului Nectarie ca totul să decurgă firesc, fără probleme. Totuşi, ispitele nu s‑au lăsat aşteptate şi, aproape de ziua botezului, mi‑am dat seama că nu am banii necesari pentru a îm­po­dobi lumânarea de botez (menţionez că nu lucrez încă). Obosită, am căzut în deznădejde, acuzându‑l pe Sfântul Nectarie că m‑a dat uitării. Imediat după aceea am primit un telefon de la o prietenă care, aflând de su­pă­rarea mea, s‑a oferit să‑mi împodobească lumânarea. Am rămas fără grai. Imediat am îngenuncheat în faţa sfin­telor icoane şi am plâns, mulţumindu‑i sfântului pentru ajutorul prompt pe care mi l‑a oferit.
Mă voi ruga în continuare Sfântului Nectarie să‑mi ajute în găsirea unui loc de muncă. Sunt convinsă că dragul meu sfânt şi de data aceasta mă vă ajuta în marea sa milostivire pe care o are faţă de cei care îl cinstesc.
Dumnezeu, prin sfinţii Săi, să îi binecuvânteze pe toţi cei care‑şi pun nădejdea în ajutorul lui!
d) Sfântul Nectarie îi ajută pe fratele meu şi pe prietenul său să facă rost de banii necesari
Fratele meu, Gabriel N., şi prietenul său, Marian P., ambii din Bucureşti, au hotărât să cumpere un teren la 2 km de capitală. După ce au găsit terenul, li s‑a cerut un avans de 2000 de euro. Bineînţeles că n‑aveau aceşti bani, aşa că au hotărât să‑i împrumute. Au făcut rost de bani şi au dat avansul. Dar urmau să facă de­mer­suri pentru restul de bani, şi anume 34000 de euro. Numai că majoritatea băncilor le acorda doar 24000 de euro, urmând să facă rost de 10000 de euro din altă parte. Erau tare supă­raţi că, după îndelungi căutări, n‑au reuşit să facă rost de bani, şi riscau să piardă avansul de 2000 de euro. Au ajuns aproape de termenul final al achitării terenului.
I‑am dat atunci telefon fratelui meu, să văd ce mai face. Era cu prietenul său, Marian P., în maşină şi mi‑a spus necazul lor. Atunci i‑am spus din nou de Sfântul Nectarie (spun din nou, pentru că în urmă cu doi ani, fratele meu l‑a cunoscut pentru prima oară pe Sfântul Nectarie, când l‑a ajutat să nu meargă într‑o intervenţie în interes de serviciu: era seară târziu, iar băieţelul şi nepoţica lui, ar fi rămas singuri în casă, fără curent, iar casa era inundată de o ploaie care curgea necontenit de mai multe zile). Fiind deznădăjduit, n‑a luat în seamă cuvintele mele. Am vorbit atunci cu prietenul său şi i‑am spus să meargă la Sfântul Nectarie şi să se roage, la care el mi‑a zis ironic: „Dar ce, Sfântul Nectarie ne dă banii de care avem nevoie?” I‑am răspuns un „Da” ho­tă­rât, cu convingere, ştiind că sfântul răspunde imediat celor ce se roagă cu credinţă. Văzând că nu are altă alternativă, fratele meu a pornit spre Mănăstirea Radu Vodă, însoţit de remarcile ironice ale prietenului său legate de mersul la biserică. Au intrat în biserică, au îngenuncheat amândoi la racla cu sfintele moaşte şi s‑au rugat sfântului cu credinţă. Au aprins lumânări, sperând ca în ziua următoare să se în­tâmple o minune. Minunea s‑a întâmplat când soţia lui Marian P. i‑a telefonat şi i‑a chemat la serviciu la ea, ur­mând să le dea vestea că şefa ei putea să le îm­pru­mu­te suma de 10000 de euro. Amândoi au rămas fără grai. Şi‑au dat seama că, într‑adevăr, s‑a întâmplat o minune. S‑au întors înapoi la mănăstire şi i‑au mulţumit Sfântului Nec­tarie pentru ajutorul primit. Şi‑au făcut amândoi schiţele pentru casă, urmând, tot cu ajutorul Sfântului Nectarie şi cu voia Bunului Dum­nezeu, să‑şi ridice casele mult visate.
Aş mai vrea să menţionez că, în urmă cu doi ani, fratele meu din Bucureşti, Gabriel N., care lucrează în cadrul armatei, l‑a propovăduit pe Sfântul Nectarie unui coleg de serviciu, dându‑i ulei de la candela ce arde la moaştele sfântului pentru a‑l unge pe băieţelul acestuia în vârstă de 4 ani, bolnav (nu putea vorbi). Uleiul de la racla cu moaştele Sfântului Nectarie a început să‑l tămăduiască, copilul dându‑şi drumul încetul cu încetul la vorbă, după lungi vizite făcute zadarnic la doctorul logoped.
e) „Bani pentru covoare”
Biserica Sfântul Nectarie şi Andrei a spitalului de copii urma să‑şi deschidă porţile, fiind în faza în care se puteau oficia deja slujbe. Exista însă un neajuns important pentru confortul credincioşilor ‑ şi anume lipsa covoarelor.
Părintele mi‑a solicitat ajutorul în această privinţă. Am apelat la prietenii mei apropiaţi, care au fost de acord să doneze bani pentru covoare. Strânsesem deja 100 de lei, dar era prea puţin, aşa că am cerut ajutorul Sfântului Nectarie. Am întocmit o listă cu persoanele pe care le cunoşteam şi pe care urma să le contactez. Am luat legătura cu ele şi în trei zile am strâns cu ajutorul Sfântului Nectarie 3500 de lei. Fiind perioadă de criză, consider că a fost o minune a sfântului, ca într‑un termen aşa de scurt să se strângă aşa o sumă. Cu acei bani s‑au cumpărat covoare şi alte lucruri folositoare pentru biserică.
Odată cu banii am predat şi acatistele cu numele donatorilor, pentru a fi pomenite la altar. Dar, a doua zi, părintele m‑a anunţat că a rătăcit acatistele şi era tare supărat. Împreună cu fetiţa mea, Nectaria, am făcut Aca­tistul Sfântului Nectarie, am cântat troparul lui şi al Maicii Domnului. Am promis atunci sfântului că voi scrie minunea cu banii pentru covoare, dacă părintele va găsi acatistele.
Nu după mult timp am aflat că acestea au fost găsite. Am dat slavă lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi Sfântului Nectarie pentru răspunsul prompt dat la rugăciune.
A venit şi ziua cea mare a primei Sfinte Liturghii. Am participat cu cei din familie la slujbă cu mare evla­vie, dar şi cu emoţie.
După acest eveniment important din viaţa pa­ro­hi­ei, a urmat la câteva luni şi sfinţirea sfintei mese. Părin­tele mi‑a cerut din nou ajutorul în vederea strângerii de noi donaţii. Am privit cam sceptică situaţia, având în vedere adâncirea crizei economice din ţară. Totuşi, cu ajutorul Sfântului Nectarie, am strâns 1600 de lei.
f) L‑am descoperit pe Sfântul Nectarie citind o car­te despre el, dar în acelaşi timp m‑a atras mult numele lui: Nectarie.
Mă întrebam tot timpul oare cum arată acest sfânt şi dacă sunt cărţi cu minunile lui, pentru că nu auzisem de el până atunci. Apoi, o verişoară de‑a mea primise răspuns de la o mănăstire unde trimisese pomelnice şi a primit în plic şi două icoane cu Sfântul Nectarie. Am înrămat una din icoane şi voia lui Dumnezeu a fost ca, după îndelungi căutări, să găsesc cartea cu viaţa şi minunile Sfântului Nectarie chiar la sora mea în biblio­tecă.
Am citit cartea cu viaţa şi minunile sfântului de mai multe ori şi le mai recitesc încă. M‑au impresionat atât de mult, încât plângeam de câte ori le citeam şi am în­ceput să mă rog sfântului, făcându‑i acatistul în fiecare zi.
Fiind căsătoriţi de zece ani (soţul, Cezar R., are 38 ani, iar eu, Carmen R., am 33 ani), ne doream mult un copil şi cu lacrimi făgăduisem sfântului că, dacă o să am un copil, îi voi da numele lui şi de asemenea voi publica minu­nea. Aflând de la o maică faptul că Sfântul Nectarie făcuse o minune cu sora ei şi că s‑a închinat sfintelor moaşte şi la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nectarie de la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, am plecat şi eu într‑acolo, chiar a doua zi, împreună cu soţul meu, ca să ne închinăm şi noi. Dar soţul meu mi‑a propus să mer­gem mai întâi într‑o scurtă vacanţă la mare (fiind luna august 2004), în staţiunea Mangalia, şi de acolo să ple­căm spre Bucureşti. Aşa am şi făcut. Plimbându‑ne pe fa­le­za din Mangalia, am intrat să ne închinăm într‑un foar­te frumos paraclis, unde erau pictaţi în întregime pe pereţi sfinţii la care eu am mare evlavie: Sfântul Nec­ta­rie era primul pictat, Sfântul Ioan Rusul, Sfântul sera­fim de sarov, Sfântul vasile cel mare, Sfântul pan­te­limon, Sfântul ermolae, având scris jos, la picioare, troparul fiecăruia. Ne‑am închinat şi am plecat.
Spre seară, soţul meu începuse să‑şi facă griji în le­gătură cu drumul spre Bucureşti, invocând motivul că n‑o să găsim uşor biserica (noi nu ştiam că e mănăstire) şi că o să întârziem la autocar, timpul fiind scurt. Vă­zând că încep ispitele, m‑am dus repede la paraclisul de pe faleză şi am copiat troparul Sfântului Nectarie şi l‑am învăţat pe de rost, rugându‑mă continuu. Eram si­gu­­ră că sfântul nu ne va lăsa şi ne va ajuta să ajungem la el.
Şi Sfântul Nectarie mi‑a îndeplinit rugămintea de a găsi pe cineva care să ne îndrume spre biserica sa. În compartiment, în drum spre Bucureşti, o doamnă ne‑a explicat foarte clar unde se află moaştele Sfântului Nec­tarie şi tot atunci am aflat că e şi mănăstire.
Ajunşi la sfânta mănăstire, ne‑a întâmpinat curtea mare, frumoasă, cu flori multe şi verdeaţă, de nu‑ţi mai ve­nea să pleci de acolo. De la poarta mănăstirii şi până am ajuns să mă închin la sfintele moaşte, toată fiinţa mea a fost cuprinsă de o bucurie duhovnicească de ne­des­cris. Ţin minte că am îmbrăţişat cu amândouă mâi­ni­le racla cu sfintele moaşte şi plângeam în hohote, şi‑mi venea să stau mult de tot acolo, să nu mă mai des­part de sfântul meu cel iubit. La început au fost lacrimi de bucurie că mă aflu în faţa sfântului, dar apoi au fost la­crimi de căinţă pentru păcatele săvârşite şi îl im­plo­ram să îmi împlinească şi mie dorinţa de a fi mamă. După ce am lăsat un pomelnic de 40 zile pentru sănă­tate, mântuire şi zămislire de prunci, după voia lui Dum­nezeu, am lăsat o sticlă cu ulei şi am luat unde­lemn de la candela ce arde lângă sfintele moaşte, am ple­cat emoţionaţi şi cu lacrimi în ochi spre autocar, unde am ajuns chiar când acesta trebuia să plece. Discutam în autocar cu soţul meu de minunea săvârşită de Sfântul Nectarie şi anume cât de uşor am ajuns la el. Au trecut lunile una după alta şi încă nu se întâmplase nimic.
Puţin mai târziu am avut din nou ocazia să mă în­chin Sfântului Nectarie cu o soră de‑a mea, dar de data aceasta l‑am rugat pe părintele de la racla cu sfintele moaşte să ne facă rugăciuni de dezlegare. Ne‑a întrebat dacă suntem spovedite şi pentru ce le facem. Eu i‑am spus că vreau să fiu mamă, iar sora mea să ajungă în America, la soţul ei. Am scris atât numele nostru cât şi al soţilor noştri pe o foaie, pentru ca părintele să ne pomenească la rugăciunile de dezlegare, iar apoi noi ne‑am mai rugat la sfintele moaşte, făcând Acatistul Sfântului Nectarie. Pe 15 februarie 2005 am făcut rugăciuni de dez­le­gare, iar pe 9 mai, în acelaşi an, am rămas însărcinată, iar sora mea, chiar înainte de Sfintele Paşti, la sărbă­toa­rea Sfântului Gheorghe, a plecat în America, la soţul ei, şi a născut şi ea un băieţel, căruia i‑a pus numele Nec­ta­rie Constantin.
Am aflat o lună mai târziu că sunt însărcinată şi nu ne venea să credem. Plângeam de bucurie şi dă­deam slavă lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi Sfântului Nec­tarie, pentru minunea săvârşită. În toţi anii aceştia în care nu avusesem copii nu am deznădăjduit, dar, ca orice om, ne‑am resemnat oarecum şi ne‑am zis că aşa vrea Bunul Dumnezeu, să nu avem parte de copii. Aşa că această minune ne‑a schimbat viaţa complet. De atunci îl propovăduim mereu pe Sfântul Nectarie pen­tru minunea pe care a făcut‑o cu noi. Am dus sarcina uşor, mergând până în ultima clipă, duminica, la Sfânta Li­tur­ghie, la biserică.
Doctoriţa pe care am avut‑o s‑a mirat că după tra­ta­mentul de şase luni pe care l‑am făcut, cu ani în urmă, nu am rămas însărcinată şi, văzând că am 33 de ani, mi‑a dat preventiv să iau nişte pastile de menţinere care mi‑au afectat ficatul, astfel încât nu le‑am mai luat.
Între timp, mi‑am schimbat şi doctoriţa, ajungând la Ma­ri­a­na P., (căreia îi mulţumesc pentru ajutorul dat, pentru blândeţea şi dragostea care o caracterizează fiind a­lă­turi de viitoarele mame) care îmi recomandase şi ea pas­tile de menţinere, dar eu le‑am refuzat, spu­nându‑i că am să dau slujbe pe tot parcursul sarcinii la trei mă­năs­tiri, iar ea mi‑a respectat dorinţa. Totodată, pe par­cur­sul sarcinii, am lipit de burtă o bucăţica de şnur a­tins de brâul Maicii Domnului, dăruit de o maică din Grecia. La fiecare consult îi pomeneam mereu, doamnei doc­tor, de Sfântul Nectarie, cum ne‑a ajutat şi mă ajută în continuare.
Pe 26 ianuarie 2006, am născut o fe­tiţă, căreia i‑am pus numele Nectaria, de 3,300 kg şi 50 cm, sănătoasă, iar naşterea a fost atât de uşoară, încât s‑a mirat şi doctoriţa de travaliul scurt pe care l‑am avut (am avut contracţii 30‑49 minute). Aceasta confirmă încă o dată că Sfântul Nectarie ajută ca femeile să nască în mai puţin de o oră, ceea ce eu am aflat ceva mai târziu.
În timpul contracţiilor, am citit Acatistul Aco­pe­ră­mân­tului Maicii Domnului şi Acatistul Sfântului Nec­ta­rie şi, la puţin timp după ce am terminat de citit, au în­ce­tat contracţiile, urmând să nasc. Am luat cu mine de a­casă icoana cu Sfântul Nectarie şi am pus‑o pe nop­ti­e­ră, iar când a trebuit să nasc, o rugam pe Maica Dom­nu­lui şi pe Sfântul Nectarie să vină lângă mine şi să mă a­jute să nasc. Doamna doctor spunea că aici sigur s‑au ros­tit rugăciuni, pentru că totul a decurs prea uşor. Şi chiar aşa era: o altă soră de‑a mea dăduse telefon unui preot din Iaşi şi altuia din Botoşani ca să se roage pen­tru mine. Şi familia mea a fost mereu în rugăciune. După ce am născut, celor care au asistat la naştere le‑am spus că fetiţa se va numi Nectaria şi ei au rămas mi­raţi de un nume atât de frumos; le‑am vorbit chiar şi pe masa de naştere despre Sfântul Nectarie, încât doam­na doctor mi‑a cerut cartea pentru a o da şi altor pa­ciente ale ei. Cât am stat în maternitate, l‑am pro­po­vă­duit necontenit pe Sfântul Nectarie.
Icoana fiind pe noptieră, punea semne de în­tre­ba­re celor care intrau în salon. Şi, în acest fel, aveam pri­le­jul să spun tuturor despre sfântul meu drag.
Când Nectaria avea o lună, soţul meu a observat că fetiţa avea la gât, în partea stângă, o umflătură mică. Abia dacă se cunoştea dar, la insistenţele soţului, am chemat un medic, vecin cu noi. Ea ne‑a spus că nu e nimic grav, că are un torticules (congenital, adică din naştere; din cauză că stătuse în uter cu capul strâmb, pe o parte mai mult, poziţie ce i‑a afectat muşchiul) şi prin masaj va dispărea. Am plecat spre spitalul de copii, pentru un consult de specialitate. Doctorul ne‑a re­co­mandat fizioterapie (gimnastică şi masaj).
Când am început, în luna martie, fizioterapia, în­tâl­nisem şi alţi copii care aveau torticolis, aceştia tra­tân­du‑se în şapte luni. Deci, aflând de la alte mame că va trebui să vin cu Nectaria la gimnastică mai multe luni, am început s‑o ung pe gât cu undelemn de la candela ce arde la racla cu moaştele Sfântului Nectarie, în semnul sfintei cruci, rugându‑mă şi zicând troparul lui, în fiecare zi, evitând s‑o mai dau cu crema care mi s‑a prescris. Chiar şi la fizioterapie l‑am propovăduit pe Sfântul Nectarie, acolo, în sala de gimnastică, dându‑i cartea cu minunile şi viaţa Sfântului Nectarie unei mame a cărei fetiţă, de patru ani, nu putea să meargă. Au mai urmat alte zeci de şedinţe, după care am fost din nou la control şi, spre uimirea noastră, doctorul ne‑a spus că Nectaria e sănătoasă şi că nu mai are ni­mic. Uleiul a făcut din nou minuni.
Nu încetez nici acum s‑o ung cu ulei când stau în casă sau ieşim la plimbare. Ne întreabă cunoscuţi de‑ai noştri de ce Nectaria nu poartă nimic roşu la mânuţă sau funda roşie în cap, pentru a fi păzită de deochi, iar eu le răspund că o ung cu ulei de la Sfântul Nectarie şi că acesta o fereşte de tot răul.
Am dăruit şi dăruiesc şi acum atât acatistul cât şi paraclisul Sfântului Nectarie ori de câte ori întâlnesc oameni necăjiţi.
Acum Nectaria are cinci luni şi noi, părinţii, sun­tem mândri, ea umplându‑ne golul care stăpânea casa noastră. Am trimis apoi slujbe de mulţumire şi nu încetăm nici acum de a trimite slujbe Sfântului Nectarie şi nu numai.
Prin ungerea cu ulei pe burtă şi prin rugăciunile trimise la Mănăstirea Radu Vodă, o prietenă de‑a mea a putut duce sarcina la bun sfârşit.
Îl admir pe Sfântul Nectarie şi pentru scrierile sale, care ne întăresc şi zidesc atât de mult sufleteşte şi anume: Chipul celui ce crede în Hristos, Chipul necredinciosului, Despre răbdare, Despre rugăciune, Despre cumpătare, din care apar fragmente în cartea roşie Sfântul Nectarie taumaturgul.
(Carmen R., Botoşani)
Mă numesc Niculescu Elena‑Florica, sunt din Timişoara, am 55 de ani şi vreau să vă împărtăşesc minunile înfăptuite cu mine şi cu familia mea de părintele nostru teofor, tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor noastre, Sfântul Nectarie.
În anul 2003 încă nu‑l cunoşteam pe Sfântul Nectarie, dar eram într‑un moment foarte dificil al vieţii mele: tatăl meu, în vârstă de 73 de ani, militar de carieră, era grav bolnav la plămâni; avea metastaze ge­ne­ralizate, în ultima fază, cu dureri foarte mari. Îl plim­bam prin spitale, cerând ajutor de la doctori, dar mai ales de la Dumnezeu, doctorul ceresc.
Fiul meu, elev în clasa a XI‑a, dintr‑o dată s‑a îm­bol­năvit grav, iar doctorii nu reuşeau să‑i pună diagnosticul. În decurs de câteva săptămâni ne‑am preumblat printr‑un număr foarte mare de cabinete me­dicale şi laboratoare de analize şi toţi dădeau neputincioşi din umeri şi spuneau că nu cunosc care sunt cauzele bolii.
Dumnezeu, prin boala băiatului meu, dorea să mă atragă mai mult în biserica Sa, şi în felul acesta să‑l cu­nosc pe cel care mi‑a devenit ulterior grabnic ajutător, călăuzitor, sfetnic şi tămăduitor: Sfântul Nectarie.
Dar, revin la tatăl meu, care era grav bolnav şi pe patul de suferinţă. Eu, ca un copil iubitor şi ca o fiică ne­putin­cioasă, mergeam la biserică mereu, unde fă­ceam acatiste de sănătate, plăteam slujbe de ajutor pen­tru tata. Într‑o zi, o domnişoară, impresionată de su­fe­rin­ţa mea, mă abordează, iar eu îi povestesc toate necazurile mele. Dânsa (Dumnezeu să‑i dea sănătate) mă întreabă:
‑ Dar pe Sfântul Nectarie l‑aţi rugat, îl cunoaşteţi, ştiţi cine este?
‑ Nu, îi răspund cu deznădejde în glas. Cine este acest sfânt?
‑ Cereţi cartea roşie cu Viaţa, minunile şi acatistul Sfântului Nectarie şi o să‑l aflaţi pe cel mai nou ocrotitor al bolnavilor de cancer, ale cărui sfinte moaşte se află în Grecia, în insula Eghina.
Din acel moment, nu am mai avut linişte până nu am găsit minunata carte roşie, pe care, într‑o zi plină de speranţă şi nădejde, am sorbit‑o până la ultima filă.
Ţin să precizez că tatăl meu, fost militar, era ateu de­clarat, iar eu încercam prin toate mijloacele să‑l con­ving să se roage la Bunul Dumnezeu, la Maica Domnului şi la toţi sfinţii pentru iertarea păcatelor, pentru îndurarea lui Dumnezeu şi vindecare de boli su­fle­teşti şi trupeşti. În momentul când am început să ci­tesc Acatistul Sfântului Nectarie (îl cumpăram mereu şi‑l împărţeam în biserică la alţi bolnavi, ca şi cartea roşie – de altfel vreo 300 de cărţi roşii am dat în biserică pentru a‑l face cunoscut pe marele tămăduitor Sfân­tul Nectarie, de care începusem să mă simt ocrotită şi mângâiată în necazurile şi suferinţa mea – tatăl meu a început încetul cu încetul să se roage, dar, pentru că era grav bolnav, eu îi citeam acatistele, iar el se închina şi se ruga alături de mine.
Apoi s‑a întâmplat un lucru neobişnuit: într‑o noap­te l‑am visat pe Sfântul Nectarie care mi‑a spus: „Elena, să‑mi faci nouă icoane pictate, pentru ca bolnavii să aibă în biserici şi în casă icoana mea!”
Foarte uşor, am găsit o pictoriţă de icoane, cu care ulterior m‑am împrietenit, şi am început să pictăm icoa­nele sfântului. Prima icoană am dăruit‑o bisericii cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Timişoara, zona Fratelia. Foarte repede, având şi cărţile dăruite de mi­ne, credincioşii bisericii au ajuns să‑l cunoască pe Sfântul Nectarie şi au început să‑i ceară ajutorul. Mulţi bolnavi de cancer şi alte boli foarte grele aleargă cu sufletul deschis spre sfântul ocrotitor şi acesta vindecă pe mulţi suferinzi, lucrează în sufletele lor necăjite.
Într‑o zi, aflându‑mă la parastasul de un an al soa­crei mele, Mioara Virginia, fostă profesoară de geo­gra­fie la liceul pedagogic din Caransebeş, am aflat de la un in­giner aflat la parastas că în satul Feneş, comuna Ar­me­niş, se află o sfântă mănăstire cu hramul Sfântului Nec­tarie. Eu, cu un mare dor în suflet şi o flacără care‑mi ardea inima, m‑am interesat despre mănăstire şi am aflat cu mare bucurie că acolo se găseşte o părti­ci­că din sfintele moaşte ale Sfântului Nectarie. După câteva zile de post şi rugăciune, am luat drumul mă­năstirii unde, împreună cu fiica mea Coralia, am ho­tă­rât să ne spovedim şi să ne împărtăşim. La final, pă­rin­tele ieromonah Nicodim ne‑a dat ulei din candela care ar­de la icoana Sfântului Nectarie. Ca pe un preţios o­dor, l‑am dus tatălui meu, l‑am uns cu uleiul sfinţit şi l‑am atins cu vată de la sfintele moaşte. Tatăl meu mi‑a mărturisit că, după această ungere şi atingere cu vată, nu a mai avut dureri (precizez că durerile erau atât de mari, încât, ţinând un prosop în gură, îşi scotea de durere câte un dinte, rând pe rând).
La trei zile după sosirea noastră de la sfânta mă­năs­tire, tatăl meu, ţinând în braţe icoana Maicii Dom­nului şi a Sfântului Nectarie, şi‑a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în data de 17 august 2003.
Dacă m‑aţi întreba care a fost ajutorul Sfântului Nec­tarie pentru tăicuţul meu, aş putea trage urmă­toa­rele concluzii:
În primul rând, tatăl meu a devenit credincios şi în ultimele luni de viaţă a început să se roage la Dum­ne­zeu, la Maica Domnului, la Sfântul Nectarie şi toţi sfinţii, ceea ce este un lucru extraordinar, dacă ţinem sea­ma de poziţia pe care o avusese anterior.
Sfântul Nectarie l‑a ajutat pe tata în ultima săptă­mâ­nă să se spovedească şi să se împărtăşească, pro­so­pul de la sfânta împărtăşanie îl ţinea pe piept tot timpul şi mi‑a mărturisit că îi uşura durerile.
Sfântul Nectarie i‑a uşurat durerile cu ajutorul u­le­iu­lui din candela sa şi l‑a ajutat să treacă la Domnul, demn, liniştit şi plin de credinţă, rugându‑se la icoanele pe care le ţinea la piept.
Dorind să‑i mulţumesc cu recunoştinţă Sfântului Nectarie, am să vă împărtăşesc o altă minune înfăptuită cu mine de marele ocrotitor, călăuzitor, sfătuitor şi vin­de­cător, Sfântul Nectarie.
După moartea tatălui meu, Dumitru, doream foar­te mult să merg să mă închin la moaştele Sfântului Nectarie în Grecia, la Mănăstirea Sfintei Treimi, în insula Eghina.
Doream să mă rog Sfântului Nectarie pentru mine şi familia mea, dar şi să‑l rog pe sfânt pentru tatăl meu, trecut la Domnul. Întrucât aveam adresa şi numărul de te­lefon al agenţiei de pelerinaje din Bucureşti, am tele­fo­nat să mă interesez când se organizează următorul pe­lerinaj în Grecia, la Sfântul Nectarie, care sunt con­di­ţii­le şi costul pelerinajului. Întrucât cheltuielile cu în­mor­­mântarea au fost substanţiale, mărturisesc că nu de­ţineam fonduri pentru a putea pleca în pelerinaj, dar îmi făceam iluzia că voi strânge aceşti bani şi nu va fi o pro­blemă pentru viitor. Menţionez că nu aveam paşa­port, întrucât nu ieşisem din ţară până atunci. Când am tele­fonat la agenţia de pelerinaje Bucureşti, un glas blând mi‑a spus:
‑ Ne pare rău, doamnă, dar pelerinajul la Sfântul Nectarie de anul acesta a avut deja loc (şi am aflat cu stupoare că începuse pe 17 august 2003).
Era clar că nu puteam să iau parte în acel an la pelerinaj şi mi‑am zis: „Sunt prea păcătoasă, sfântul nu mă vrea pe mine la sfântul său cap”, şi mi‑am luat geanta cu documente şi am plecat spre biroul unde îmi desfăşuram activitatea.
Mergând spre birou, am intrat într‑o biserică să aprind lumânări pentru tata, ca Domnul Dumnezeu să se milostivească de dânsul şi să‑l aşeze la loc de pace şi lumină, să‑i ierte Dumnezeu păcatele.
După ce am sărutat icoanele, m‑am rugat la Dumnezeu în biserică pentru noi toţi, şi în special pentru tata, am aprins lumânările şi, când să plec din biserică, ce văd? Pe uşa bisericii, un afiş al unui pele­ri­naj în Grecia la Sfântul Nectarie. Ţin să precizez că. deşi erau trecute pe afiş o mulţime de sfinte moaşte şi sfinte lavre, eu nu am văzut decât atât: pelerinaj la Sfântul Nec­tarie Taumaturgul.
Răspunsul sfântului venea în aceeaşi zi, iar eu, ne­vred­nica, încercasem să mă consolez cu gândul că nu este voia Sfântului Nectarie să pot pleca în pelerinaj.
Am sunat la numărul de telefon al organizatorilor a­cestui pelerinaj care, fiind plecaţi la Cuvioasa Paras­chi­va, mi‑au spus că ne vom întâlni când se vor întoarce la Timişoara. Mai aveau un loc. Ţin să precizez că, în anul 2003, pentru Grecia era nevoie de paşaport, iar pentru a beneficia de cazare în mănăstiri, aveai nevoie de documente speciale care să ateste că doreşti să mergi la închinare la sfinţi şi nu intenţionezi să rămâi la muncă în Grecia.
În ziua când m‑am întâlnit cu organizatorii peleri­na­jului, am fost întrebată de paşaport. Cu stupoare am aflat că un paşaport la urgenţe se eliberează abia în trei săptămâni, iar eu trebuia să încerc luni, ziua de întâl­nire fiind într‑o vineri.
Luni, m‑am prezentat la direcţia paşapoarte Timiş, dis de dimineaţă, pentru a‑mi lua un număr de înregistrare. Văd acolo o mulţime de oameni înghesuiţi şi o hărmălaie de nedescris. O mulţime de romi se îm­brân­ceau la rând şi bineînţeles că nu am reuşit să iau niciun număr. Stăteam neputincioasă, priveam mulţi­mea şi mă rugam; îmi dădeam seama că nu am nicio şansă, pelerinajul fiind programat peste o săptămână.
Un fost coleg de la Facultatea de Drept, care lucra la Direcţia paşapoarte, văzându‑mă agresată atât verbal cât şi fizic de mulţimea de doritori de paşapoarte, a ve­nit şi m‑a întrebat ce fac acolo şi de ce am nevoie. A fost in­ter­venţia Sfântului Nectarie să‑l întâlnesc pe acel coleg, pe care nu‑l văzusem de atâţia ani.
I‑am mărturisit intenţia mea de a merge în pe­le­rinaj, că nu am paşaport şi că nu am putut obţine un nu­măr. Mi‑a spus să am răbdare că, după ce toţi soli­ci­tan­ţii de paşapoarte termină de înaintat dosarele, o să în­cerce să vorbească cu doamnele de la acel birou. Pe la ora 13:00, am intrat în acel birou introdusă de colegul meu, am înaintat dosarul şi le‑am spus doamnelor că trebuie să plec în pelerinaj şi am nevoie în 3‑4 zile de pa­şaport. Dânsele au început să râdă şi, după ce au su­bli­niat totuşi că durează trei săptămâni, mi‑au făcut fo­to­grafia şi au spus să încerc vineri la predări paşa­poar­te, dar şeful dânselor este foarte‑foarte strict. Între timp, toţi ai mei, cunoscând termenele de eliberare a pa­şa­poartelor, mi‑au spus să nu mai sper, că este im­po­si­bil să‑mi elibereze mie atât de repede paşaportul. Nu a­veam niciun euro, deci, soţul meu spunea că nu am cum să plec în pelerinaj fără bani, fără paşaport. Din nou, Sfântul Nectarie mi‑a arătat marea sa milostivire şi marea sa dragoste şi m‑a ajutat în mod minunat.
Vineri, am mers să văd dacă pot obţine paşa­por­tul. M‑am aşezat pe o bancă, la eliberări paşapoarte, şi cu mare credinţă în suflet am făcut Paraclisul Maicii Dom­nului şi Acatistul Sfântului Nectarie. La un mo­ment dat, o doamnă ofiţer de la paşapoarte a bătut în geam şi m‑a întrebat: „Doamnă, mai vrei să pleci în pele­rinaj? Mergi atunci şi plăteşte taxa de urgenţă, ca să poţi ridica paşaportul.”
Am mers acasă cu ochii în lacrimi, mulţumind cu re­cunoştinţă lui Dumnezeu şi sfântului meu drag, Nectarie!
Mai era o problemă: cum să fac rost de suma de 300 de euro, costul pelerinajului, şi de bani de drum. Din nou, Sfântul Nectarie mi‑a arătat cât de grabnic aju­tător poate să fie şi cât ne iubeşte pe noi păcătoşii. Ani, o colegă de serviciu, avea o cunoştinţă în vârstă care a căutat‑o vineri pentru a o ajuta într‑o anu­mi­tă problemă. Pe stradă, i se lipise de talpă o hârtie galbenă şi, deşi a încercat să scape de ea, nu s‑a dezlipit, trebuind să o apuce cu mâna. (Această doamnă Jeni avea 75 de ani şi era pe jumătate oarbă, deci nu avea cum să vadă ce este acea hârtie care i se lipise de picior). Tanti Jeni scoate din geantă hârtia galbenă i‑o în­tinde la Ani, ca să‑i spună ce este acea hârtie: o asigu­ra­re, o reclamă?
‑ Tanti Jeni, spune Ani, această hârtie nu este nici asigurare, nici reclamă, este o bancnotă de 200 de euro.
‑ A, Dumnezeu mi‑a trimis‑o mie, spune tanti Jeni, că ştie că mi s‑a stricat televizorul, să‑mi cumpăr un televizor nou.
Atunci Ani, care ştia problema mea, a rugat‑o pe tanti Jeni să‑mi împrumute mie cei 200 de euro pentru a merge în pelerinaj la Sfântul Nectarie. Fără să stea pe gânduri, a acceptat bucuroasă să‑mi împrumute cei 200 de euro şi a subliniat chiar că nu trebuie să‑mi fac probleme, să‑i restitui aceşti bani când îi voi avea.
Şeful meu, auzind minunea cu paşaportul şi gă­si­rea celor 200 de euro, mi‑a dat salariul în avans (eu nu îndrăznisem să‑i cer acest lucru), mi‑a spus să plec liniştită, să nu‑mi fac probleme, iar problemele de serviciu le voi rezolva la întoarcerea din pelerinaj.
Soţul meu, Mihail, auzind cât de mare a fost ajutorul Sfântului Nectarie, mi‑a dat şi el 150 euro. Astfel am plecat în pelerinaj în Grecia şi am avut sufi­cienţi bani şi am avut paşaport.
Întrucât am avut suficienţi bani pe timpul pele­ri­na­jului, am cumpărat o mulţime de icoane, iar primele icoa­ne cumpărate au fost pentru tanti Jeni şi pentru Ani (Dumnezeu să le ţină în paza Sa pe ele şi toată familia lor).
Legat de acest pelerinaj minunat din octombrie 2003, pe care l‑am efectuat numai prin mijlocirea şi ajutorul Sfântului Nectarie precizez următoarele:
‑ a fost cel mai frumos pelerinaj, dintr‑o serie de şapte pelerinaje pe care le‑am făcut la Sfântul Nectarie în Grecia;
‑ în acest pelerinaj l‑am cunoscut pe părintele Sofronie din Sfântul Munte Athos, vieţuitor la Schitul Sfântul Dimitrie Lacu, care, timp de 10 zile, pe tot parcursul pelerinajului, ne‑a fost călăuză şi îndrumător. Alături de dânsul, în 10 zile am vizitat 49 de sfinte mănăstiri, unde am primit alături de hrană şi odihnă trupească, şi hrană sufletească;
‑ odată ajunşi în insula Eghina, la Sfântul Nectarie, am avut o trăire şi sentimente foarte profunde, pe care nu le‑am simţit niciodată până atunci;
‑ am simţit o mare chemare a Sfântului Nectarie, pe care am împărtăşit‑o şi celor din familia mea, pe care rând pe rând i‑am dus în Grecia, şi care au început să‑l iubească şi să creadă în sfântul nostru ocrotitor;
‑ pe parcursul pelerinajului din 2003 am avut toate cele necesare, astfel că banii de cheltuială am putut să‑i folosesc pentru cumpărarea de icoane, cruciuliţe, tămâie pe care le‑am dăruit bisericilor şi celor în nevoie, mai ales icoane cu Sfântul Nectarie, pe care le‑am dăruit bolnavilor;
‑ parcurgând drumul spre sfinţii din Grecia, m‑am întors acasă foarte uşoară la suflet (menţionez aici că, la plecare, aveam o mare greutate în suflet);
‑ după acest pelerinaj am împărţit ulei din candela Sfântului Nectarie multor bolnavi, care, la rândul lor, au fost apoi în Grecia, la Eghina pentru a se închina Sfântului Nectarie.
De atunci îl chemăm mereu pe Sfântul Nectarie în ajutor şi ne rugăm la Bunul Dumnezeu, avându‑l ca mijlocitor pe marele ocrotitor care, alături de Maica Domnului şi de toţi sfinţii, ne ajută, ne călăuzeşte paşii şi ne îndreaptă sufletele spre adevărata credinţă.
Oameni buni, iubiţi şi credeţi în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în Sfântul Nectarie, în toţi sfinţii noştri. Bunul Dumnezeu nu va întârzia să‑Şi arate ajutorul şi marea Sa slavă şi va schimba în bine viaţa voastră şi a copiilor voştri.
Nu este lucru puţin să trăieşti mereu câte o minune a sfântului care veghează mereu asupra vieţii tale, a familiei tale şi a casei tale şi chiar să auzi de la cunoştinţe mărturii despre intervenţia Sfântului Nectarie, care a vindecat câte un bolnav care i‑a cerut ajutorul. La biserică eram cunoscută ca „Elena cea cu Sfântul Nectarie”, pentru că mereu îi încurajam pe oameni să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi a mijlocitorului Său, Sfântul Nectarie.
Simţind în viaţa mea marea putere a lui Dumnezeu şi a mijlocitorului Său, Sfântul Nectarie, în toate necazurile mele l‑am chemat pe sfântul. Dar Sfântul Nectarie m‑a ajutat să trec cu bine printr‑o încercare din care nu am crezut că o să scap vie. Am fost internată de urgenţă, în data de 28 fe­bru­a­rie 2009, cu pancreatită. O piatră din fiere s‑a deplasat spre canalul coledoc, pe care l‑a obturat. În salonul unde am fost internată, trei bolnave de pancreatită au mu­rit. Eu eram cu rugăciunea pe buze. Mă rugam la Mai­ca Domnului, la Sfântul Nectarie, la părintele Ar­se­nie Boca. Timp de trei săptămâni am stat cu perfuzii, la pat, cu complicaţii, făceam puncţii, într‑un cuvânt, starea mea era foarte gravă.
Nu am pus în gură, timp de zece zile, nici apă; după trei zile, prin ajutorul Sfântului Nectarie, am reuşit să elimin piatra din canalul coledoc. Mă rugam mereu la Bunul Dumnezeu, la Maica Domnului, făceam Acatistul Sfântului Nectarie, eram un caz foarte grav. Soţul meu, cunoscând evlavia mea la Sfântul Nectarie, a adus uleiul din Grecia de la Mănăstirea Sfintei Treimi de la Eghina. Mă ungeam cu uleiul, dar dădeam din ulei şi altor bolnavi. După 21 de zile, fiind cea mai veche din salon, mi s‑a făcut externarea. Menţionez că, până în ultima zi, mi‑a fost rău şi îmi puneam problema cum voi pleca din spital, că mi‑era rău, şi acasă nu avea cine să‑mi facă perfuzii, nu aveam doctor.
În realitate, îl aveam pe doctorul fără de arginţi, pe Sfântul Nectarie care, minunea lui Dumnezeu, într‑o săptămână m‑a ajutat să fiu mai bine. Începeam să mă refac.
Menţionez că atât cât am stat în spital l‑am făcut cunoscut pe Sfântul Nectarie, îi propovăduiam minu­ni­le, aşa încât mulţi bolnavi veneau la patul meu, se ungeau cu ulei, luau acatistul sfântului şi vorbeam mereu despre minunile scrise în cartea roşie. (Această carte roşie a fost cea mai minunată cale de a‑l cunoaşte pe Sfântul Nectarie şi a‑i face cunoscute minunile).
Nu ştiu care a fost planul lui Dumnezeu cu mine, dar, pentru rugăciunile Sfântului Nectarie, Bunul Dum­ne­zeu s‑a milostivit şi mi‑a dat viaţă. Mai mult, în 9 iunie 2009 m‑am operat, mi s‑a scos vezica biliară împreună cu o piatră mare (de mărimea unui ou), după care m‑am simţit minunat. Deşi am o mulţime de afec­ţi­uni, am rezistat cu bine operaţiei, nu am avut dureri, com­plicaţii, şi a treia zi după operaţie mi s‑a făcut ex­ter­narea. M‑am întors după şapte zile, când mi s‑au scos firele; operaţia se prezenta foarte bine.
Am relatat mai sus doar câteva din minunile pe care sfântul drag inimii mele le‑a înfăptuit cu mine şi cu familia mea. Vreau să vă mărturisesc că sunt conştientă de faptul că sufletul meu este privilegiat şi Dumnezeu m‑a călăuzit să ascult chemarea unui ucenic al Său, care mi‑a adus atâta linişte, călăuzire, bunătate şi vindecare.
Iată de ce am scris aceste minuni pe care odată, când urcam scările spre sfânta mănăstire de la Eghina, am promis că le voi face cunoscute lumii. Şi le scriu nu pen­tru a mă lăuda cu ce am simţit eu, sau ce mi‑a dă­ru­it Sfântul Nectarie (o bună parte din timp am ţinut aceste minuni în sufletul meu ca pe o comoară nepreţuită), ci le‑am scris spre slava lui Dumnezeu şi a sfân­tului Său ucenic, pentru întărirea şi nădejdea celor care au cu adevărat nevoie de un călăuzitor şi un tămăduitor.
Oameni buni, daţi slavă lui Dumnezeu pentru că ne‑a dăruit comoara de mare preţ: credinţa în sfinţi. Nu cău­tăm minunile, nu căutăm cu orice preţ darurile, ele sunt în viaţa noastră şi le trăim fiecare după cum con­si­de­ră Dumnezeu că avem nevoie de ele. Mult ai primit su­fleteşte, multe trebuie să dăruieşti.
Lui Dumnezeu Îi mulţumesc că m‑a apropiat de sfân­ta biserică, de Maica Domnului şi de toţi sfinţii şi în pri­mul rând de Sfântul Nectarie, care nu va înceta să mă ajute în această viaţă, dar şi în viaţa de dincolo, pe mine şi familia mea.
Mare este Dumnezeu între sfinţii Săi!
(Elena‑Florica Niculescu)
Am citit de multe ori în reviste sau în cărţi duhovniceşti despre vindecările şi ajutorul grabnic dat celor aflaţi în nevoie de către Sfântul Nectarie. Acum câteva zile am cumpărat cartea Sfântul Nectarie. Minuni în România, carte care m‑a încurajat mult a‑l ruga mai insistent pe Sfântul Nectarie să mă ajute şi pe mine, dându‑mi vindecarea de care am mare nevoie acum. Până atunci însă, doresc să mărturisesc şi eu o minune pe care a făcut‑o pentru mine Sfântul Nectarie. Poate că nu este ceva spectaculos sau care să şocheze, dar pentru mine a fost o minune, care mi‑a bucurat mult sufletul. S‑au scurs patru ani de la cele pe care le voi relata în continuare. Îmi pare rău că nu am mărturisit mai repede ajutorul sfântului, de aceea îl rog să mă ierte pentru că nu i‑am mulţumit, aşa cum s‑ar fi cuvenit, atunci.
Pentru a nu‑l supăra pe Sfântul Nectarie, vreau să nu las sub tăcere ajutorul grabnic pe care mi l‑a dat într‑o problemă importantă pentru suflet, găsirea unui duhovnic potrivit sufletului meu. Mărturisirea o fac pentru slava lui Dumnezeu şi pentru că, poate va fi şi altcuiva de folos să afle despre marea sfinţenie şi grabnicul ajutor oferit la nevoie de către Sfântul Nectarie.
În toamna anului 2006, eram tare frământat de faptul că nu mai aveam la cine să mă spovedesc. Duhovnicul la care mă spovedeam era de câteva luni bolnav, în concediu medical. Avea şi unele probleme sufleteşti. Eu, de mai mult timp, îmi doream să am un părinte duhovnic cu viaţă sfântă, care să fie ieromonah la o mănăstire. Simţeam că problemele mele sufleteşti necesitau un alt părinte. Atunci a venit momentul să încerc să‑l găsesc pe duhovnicul mult dorit. Aveam mai mulţi părinţi înduhovniciţi în vedere, unul tot la mine în oraş, altul într‑un sat de lângă, un altul la o mănăstire din apropiere. Am apelat şi la un fost coleg de şcoală generală, care era student la teologie, să‑mi recomande un părinte bun. Acel coleg mi l‑a recomandat pe părintele R., din oraşul în care studia el. Mi‑a mai vorbit şi despre părintele S., din acelaşi oraş. Ambii, părinţi deosebiţi. Nu ştiam exact în ce parte să mă îndrept. Tot un părinte mi‑a spus mai apoi şi acest lucru, că cel mai dificil cu putinţă pe lumea aceasta este aflarea duhovnicului potrivit sufletului tău, de care să te ţii toată viaţa. Mi‑am dat seama că doar Bunul Dumnezeu poate să mă ajute într‑o astfel de alegere.
Întâmplarea, sau mai bine‑zis providenţa, a făcut să mă aflu într‑o zi în trecere prin oraşul A. Acolo studia colegul meu şi tot acolo slujeau, la catedrala din oraş, şi cei doi duhovnici, R. şi S. De la pangarul catedralei mi‑am cumpărat o cărticică cu Acatistul Sfântului Nectarie. Trecând pe lângă catedrală, cu acea mare frământare în suflet, am deschis cărticica la întâmplare, şi ochii mi‑au căzut pe următorul verset: „Bucură‑te, duhovnic sfânt, care îi ajuţi pe creştini să îşi găsească păstorii de care au nevoie”. M‑a mişcat ceea ce am citit, era exact ceea ce mă preocupa şi pe mine, aşa încât am recitit mai cu atenţie versetul în gând şi deconectându‑mă de la tot ce se petrecea în jur pe stradă. Nu am reuşit să duc până la capăt rugăciunea, pentru că din spatele meu a trecut pe lângă mine, depăşindu‑mă, un părinte. Ieşise din curtea catedralei. M‑a emoţionat mult acest lucru. Era ceva ce nu mi se părea că ţine de hazard. Nu puteam atunci să‑mi explic exact ce se întâmplase cu adevărat. Nu ştiam cum se numeşte acel părinte, dar îl cunoşteam de la slujbe.
La vreo săptămână de la acest episod, am mers din nou în oraşul A., pentru a mă spovedi. Eram cumva pregătit pentru a ajunge sub patrafir, la părintele R., pe care mi‑l recomandase colegul teolog. Am aşteptat în biserică momentul ieşirii părintelui din altar când… surpriză! Părintele care era de rând şi care urma să ne citească rugăciunile în vederea pregătirii pentru spovedanie era chiar acel părinte care trecuse pe lângă mine atunci când îl rugasem fierbinte pe Sfântul Nectarie să mă ajute şi să‑mi rânduiască un duhovnic potrivit sufletului meu. Şi de atunci până în această zi mă spovedesc părintelui S., duhovnicului trimis mie de Sfântul Nectarie. Cu adevărat Sfântul Nectarie este grabnic‑ajutător!
Nu pot să mai spun nimic altceva decât: „Bucură‑te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni!”
 (Antonio Boloţ, Orăştie)
aş dori şi eu să dau mărturie despre minunile pe care le face scumpul nostru Sfânt Nectarie. Şi eu am fost unul dintre cei binecuvântaţi de ajutorul primit de la acest minunat sfânt. Eu am rămas şomeră din cauza reducerilor de personal care s‑au făcut în cadrul serviciului. Acest lucru s‑a întâmplat anul trecut, în luna august 2010. Vestea mi‑a venit ca un trăsnet. Nu‑mi venea să cred, mai ales că eram foarte apreciată la locul de muncă şi de mare ajutor.
Disperată, am început să‑mi caut de lucru. Mă gândeam că am de plătit ratele la bănci şi nu ştiam ce mă voi face, neavând un venit lunar. Sora mea m‑a ajutat foarte mult, dar şi ea avea destule greutăţi şi mă supăra lucrul acesta, că sunt şi eu o povară pe capul ei. O făcea cu drag, dar acest lucru mă măcina teribil şi eram disperată. Mă rugam întruna. Până la urmă am găsit un post de bonă la o familie de tineri. Dar, din păcate, totul a durat doar trei luni şi, la sfârşitul anului, m‑au anunţat că va veni o rudenie să îngrijească copilaşul.
Din acel moment, am intrat într‑o depresie, mai ales că era şi început de an, nu mai vedeam nicio soluţie, deşi toţi din jurul meu căutau să mă ajute. Mă rugam la domnul nostru Iisus Hristos, la Maica Domnului, rugându‑i să mă ajute să pot ieşi din acest necaz. Ajunsesem atât de disperată, că plângeam tot timpul.
Îl cunoşteam pe Sfântul Nectarie de mai mult timp şi aveam acatistul acestui sfânt. Îl citeam şi‑l rugam din suflet să mijlocească pentru mine la Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a primi ajutor. Eu citisem foarte mult despre acest sfânt drag mie, despre minunile săvârşite de el în cazuri disperate, despre bunătatea imensă pe care o revarsă peste cei care îi cer ajutorul. Îmi puneam nădejdea în acest sfânt minunat şi mă rugam lui mult. Făceam în paralel Acatistul Domnului Iisus Hristos şi Paraclisul Maicii Domnului.
Într‑o duminică din luna februarie, după ce am venit de la Sfânta Liturghie, am primit un telefon de la o prietenă pe care nu o văzusem cam de mult, care mi‑a spus că vrea să ne întâlnim la o cofetărie, pentru a ne revedea. Văzând‑o, i‑am povestit prin ce suferinţă sufletească treceam. La un moment dat, ea mi‑a spus că a vrut să mă întâlnească pentru ca să‑mi propună să lucrez pentru ea. Nu‑mi venea să cred că mi se întâmpla aşa ceva. Eram în culmea fericirii. Când eram mai disperată şi nu mai credeam într‑o minune, iată că minunea s‑a întâmplat!
Am simţit imediat că ea a venit de la bunul meu Sfânt Nectarie, care m‑a ajutat prin rugăciunile lui la Domnul Iisus Hristos să se întâmple acest lucru minunat. El mi‑a ascultat rugăciunile şi a găsit pentru mine un serviciu care mi se potriveşte, colaborând şi cu o femeie deosebită şi cu suflet mare. În fiecare zi îi mulţumesc scumpului meu sfânt pentru ajutor. Domnul nostru Iisus Hristos m‑a ajutat prin intermediul acestui minunat sfânt şi la fel Maica Domnului care, cu bunătatea şi gingăşia ei, m‑au ajutat să‑mi pot câştiga existenţa. mulţumesc, Doamne Iisuse, pentru ajutor! mulţumesc, Fecioară maria, pentru ajutor! mulţumesc, Sfinte Nectarie, pentru mila ta şi ajutorul tău, pentru minunatele tale rugăciuni la Domnul şi Dumnezeul nostru. Îţi mulţumesc, sfinte drag, din toată fiinţa mea. Să‑l iubim pe acest sfânt minunat care ne ajută cu atâta drag. Trebuie doar să‑l rugăm cu toată fiinţa pentru a fi mijlocitorul nostru spre Domnul.
te iubesc, Sfinte Nectarie, şi îţi voi pomeni numele înaintea tuturor celor pe care îi voi vedea în mare necaz.
(liliana oneţ)
Îi mulţumesc din suflet Sfântului Nectarie, Maicii Domnului, grabnic ajutătoare, Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acum trei săptămâni m‑am operat şi mă durea mâna, cu tot cu coaste, foarte tare, iar în urechea dreaptă voia să‑mi iasă ceva şi mă durea tot foarte tare. M‑am rugat la Sfântul Nectarie, la Maica Domnului şi la Domnul nostru Iisus Hristos, m‑am uns cu mir şi le‑am citit acatistele şi în două zile nu am mai avut nimic. Îmi pare rău că nu am auzit de Sfântul Nectarie înainte de operaţie, pentru că sunt convinsă că nu aş mai fi trecut prin asta. Acum aştept rezultatele la analiză şi l‑am rugat pe Sfântul Nectarie să facă o minune şi pentru mine, să‑mi iasă rezultatul bine. Rugaţi‑vă şi credeţi în el şi sigur vă ajută!
(Mioara)
cine poate spune mulţimea minunilor tale, sfinte al lui Dumnezeu? Că toţi cei care te‑au chemat în ajutor au fost mângâiaţi în nevoile lor. Şi, împreună cu bolnavii care au primit prin tine tămăduire minunată, I‑au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!”
într‑o dimineaţă de duminică, în urmă cu câţiva ani, la puţin timp după trezire, aveam dureri în zona apendiculară. Am luat un tratament simptomatic (antispastic şi apoi un antiinflamator), gândind că e ceva trecător. Durerile păreau că cedează, dar brusc s‑au intensificat într‑atât, încât nu mai găseam o poziţie în care să cedeze puţin, măcar să pot să mă mişc puţin. Am realizat că singura soluţie era să chem ambulanţa, dar două tentative au eşuat. Fiind iarnă, soţul a coborât să încălzească puţin maşina, deşi eu îi spuneam că nu pot ajunge nici până la uşă, darămite până jos, la maşină, am nevoie de targă... Atunci am apelat din nou la doctorul meu, la Sfântul Nectarie – încă o dată în plus, pe lângă cât ajutor primisem până atunci, nu era mare lucru. M‑am uns cu ulei din candela de la raclă (de la Mănăstirea Radu Vodă), şi în câteva minute am început să merg, durerile cedau rapid, încât la revenirea soţului (10 minute poate) i‑am spus că sunt mult mai bine, mergeam. Plecasem totuşi spre spital, dar după 5‑10 minute am făcut cale întoarsă către Mănăstirea Radu Vodă, pentru că nu mai aveam dureri deloc. După terminarea slujbei, revenind o jenă în acea zonă, am mers totuşi la Spitalul Floreasca, pentru consult chirurgical. S‑a constatat posibilitatea unei crize de apendicită (neavând alte simptome de însoţire), care momentan nu era de operat, ci rămânea sub observaţie (de fapt, nu s‑a mai repetat această problemă de atunci).
***
Mi s‑a întâmplat de două ori să merg într‑o casă foarte friguroasă, iarna, în vizită. Prima dată am dobândit dureri abdominale intense, iar eu nu puteam lua medicamente. Cu ulei din candela Sfântului Nectarie, de la Mănăstirea Radu Vodă, au trecut. A doua oară, din acelaşi motiv (frigul), aveam dureri pe nervul sciatic la mişcări, dar şi în repaus. Acelaşi tratament ‑ acelaşi efect, rapid, acelaşi Sfânt Nectarie...
***
În urmă cu câţiva ani, bunica mea, aproape nonagenară, a fost internată de urgenţă cu accident vascular într‑un spital în provincie. Medicul neurolog nu a mai considerat necesar s‑o consulte, a dispus să fie aruncată într‑o cameră a morţii, de unde tocmai scoteau un decedat, altul era „pe cale”, au aruncat o pătură ruptă pe ea şi i s‑a administrat medicaţia, fără ca el să‑şi fi făcut apariţia o zi, încă o zi, şi tot aşa.
La „atenţia” familiei, medicul a răspuns cu explicaţii ştiinţifice: datorită vârstei înaintate, trebuia să ne pregătim pentru vestea cea mai rea. Comoda poziţie de doctor fără conştiinţă! „Nu se mai poate face nimic” este poziţia auto‑suficientului nesimţitor, şi de cele mai multe ori incapabil, în orice domeniu. Eu cred că hotărârea asta o ia numai Dumnezeu, în timp ce noi, oamenii, suntem datori să luptăm pentru a ne ajuta semenii în suferinţă, mai ales când aceştia ne cer ajutorul.
Neschimbându‑se nimic ‑ tratament prin răvaş (foaia de observaţie) către pacienta care ameţea la cea mai mică încercare de a ridica capul de pe pernă, familia a început să ceară insistent ajutorul Maicii Domnului şi al Sfântului Nectarie (ştiind că bătrâna îşi doreşte să trăiască), cerând timp de pocăinţă pentru ea. Nădejdea este în cuvintele Mântuitorului, care a spus că ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă.
Maica noastră din ceruri şi Sfântul Nectarie, cel grabnic ajutător, nu au lăsat rugăciunile fără răspuns: ne‑au îndrumat spre un alt medic, din alt spital. Transferul a fost suportat cu mare greutate de către bolnavă, deşi pe o distanţă mică, dar ajutorul de sus a însoţit‑o. Acest medic şi‑a făcut datoria omenească şi de medic, de a încerca s‑o salveze, dându‑i un tratament corect şi arătându‑i şi omenie, arătându‑i că o vrea şi pe ea ‑ a cărei vină (la celălalt spital) era vârsta ‑ ca şi pe ceilalţi pacienţi ai săi, sănătoasă. Ce mult contează pentru un om bolnav o asemenea atitudine sinceră a medicului şi a celorlalţi din jur! Şi ce rară este... Rudele şi cunoştinţele, vizitând‑o la spital, au încurajat‑o cu dragostea lor. Deşi tomografia arăta la internare o scleroză avansată a creierului, ea este capabilă oricând să descrie cu lux de amănunte evenimente recente sau petrecute demult, pe care cei mai tineri le reţin aproximativ, este foarte măsurată şi atentă la vorbă ca întotdeauna, prezentă, plăcută, spirituală, înţeleaptă. Cu marele ajutor de sus, cu voinţa ei de a trăi, cu medicul dăruit şi dragostea celor din jur, s‑a recuperat în scurt timp şi acum merge, ajutându‑se uneori de baston (nu este nevoie de pampers, nu este nevoie de cadru, deşi boala a mai avut câteva recurenţe).
O bolnavă din salon, văzând ce progrese rapide face la mers, spunea: „Uite‑o cum merge! Şi mai zice că e bolnavă!...” Într‑adevăr, recuperarea era uluitoare pentru un om de 88 de ani! Era clar că era o lucrare mai presus de fire. În acea perioadă a fost adusă în salonul lor o pacientă în stare critică, având ca însoţitor o tânără care‑i era rudă. Internarea ei a fost într‑o gardă de noapte grea a medicului, pronosticul era rezervat. Tânăra, aflând la bunica mea Acatistul Sfântului Nectarie şi ulei din candela lui, a început să se roage şi s‑o ungă pe bolnavă; la scurt timp, starea pacientei s‑a îmbunătăţit; fiind transferată în alt salon, nu am urmărit evoluţia ei până la externare, dar ultima veste despre ea era de bine, că starea ei era stabilă, în afara pericolului. Dacă ne vom preţui bătrânii şi îi vom ajuta să fie cu noi cât mai mult, nu vom fi nişte dezrădăcinaţi; ei sunt pentru noi punte spre trecut, dar şi spre cele viitoare, către viaţa de dincolo. Maica Domnului şi Sfântul Nectarie au încuviinţat faptul ca un om să capete vreme de pocăinţă şi pentru rugăciunile celor care‑l iubesc.
(Nicoleta, Bucureşti)
mulţumesc domnului nostru iisus Hristos, fecioarei maria, Sfântului Nectarie, Sfintei paraschiva, tuturor sfinţilor şi părintelui cleopa, pentru minunile care le‑au făcut la noi în familie. În urma rugăciunilor pe care le‑am făcut, cu credinţă şi încredere, în familia noastră s‑au întâmplat mai multe minuni:
‑ soţul meu a fost operat a doua oară pe cord deschis, în luna noiembrie a anului 2010, o operaţie foarte grea, iar eu cu fiica noastră ne‑am rugat ca îngerul păzitor să‑l păzească pe soţ în timpul operaţiei. În tot acest timp, ne‑am rugat la biserică şi am aprins lumânări de la Sfântul Mormânt. Când s‑a terminat operaţia, medicul chirurg ne‑a spus că în timpul operaţiei, deşi a fost dificilă, parcă cineva îi dirija mâna şi totul a decurs uşor şi fără complicaţii. Operaţia a fost reuşită, pacientul se simte acum bine. Când am fost la control, în ianuarie 2011, medicul chirurg i‑a spus soţului: „Cineva, acolo sus, te iubeşte”.
‑ fiica mea, deşi terminase o facultate de stat, nu reuşea să se angajeze. Au fost doi ani de zile de căutări şi de zbucium sufletesc. A citit cartea despre Sfântul Nectarie şi, când s‑au împlinit 40 de zile, a fost chemată la un interviu şi a fost angajată.
‑ într‑o seară i‑a apărut fiicei un urcior la ochi, s‑a rugat şi a pus Acatistul Sfântului Nectarie la ochi, s‑a dat cu agheasmă şi dimineaţa nu a mai avut nimic.
‑ eu am avut un neg urât, pe care l‑am dat cu ulei de la şapte Sfinte Masluri şi ulei de la Mormântul Sfânt şi cam în jur de o săptămână a căzut.
acum citim din nou Acatistul Sfântului Nectarie şi sperăm ca Sfântul Nectarie să facă în continuare minuni, căci avem mare nevoie de el şi vreau să îi mulţumim încă o dată pentru ajutorul dat.
(mihaela, piatra Neamţ)

mă numesc maria şi, până în vara anului 2008, am locuit în piatra Neamţ, iar apoi, în urma căsătoriei, m‑am mutat la Piteşti. Pentru a vă da seama cam în ce ani s‑au petrecut minunile din viaţa mea, vă spun că sunt născută în anul 1985.
 prima minune cred că a fost atunci când m‑am născut, deoarece, deşi mama nu avea voie să mă nască, în sensul că îi era pusă în pericol viaţa şi a fost sfătuită de toată lumea să renunţe la mine, ea m‑a ales pe mine şi nu a făcut păcatul pruncuciderii. Dar, cu toate acestea, la mai puţin de un an după naşterea mea, a trebuit să facă prima operaţie la inimă. Când s‑a întors, îi spuneam tanti, deşi eu o recunoşteam dacă îi vedeam chipul în fotografii. Unora poate li s‑ar părea o durere ca propriul copil să nu te recunoască, dar poate aşa a fost mai bine, pentru că nu ceream să mă ia în braţe, şi astfel ea a fost menajată.
 Apoi, când eu aveam 7 ani, mama a trebuit să suporte o altă intervenţie chirurgicală pe cord deschis, la Bucureşti. Era iarnă, luna decembrie. Doctorul care trebuia să o opereze pe 4 decembrie a amânat operaţia, deoarece tocmai avusese un eşec la o operaţie, tot pe cord. Tata, cum a aflat, a mers la mănăstirile din Neamţ, a dat pomelnice, iar pe data de 6 decembrie mama a fost operată şi totul a decurs foarte bine. Cu siguranţă Sfântul Ierarh Nicolae a avut grijă de asta şi ne‑a făcut cel mai mare cadou pe care putea să ni‑l facă.
 în anul 2004 mama a făcut ocluzie intestinală, având şi problemele cu inima. După ce a stat mai mult timp în spital la Piatra Neamţ, doctorii au spus că doar cei de la Bucureşti ar mai putea să facă ceva. Vestea a venit ca un fulger pentru mine, care eram în clasa a XII‑a şi eram foarte legată de mama mea. Cu lacrimi în ochi, am început să mă rog Maicii Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, care de atâtea ori ne‑ai ajutat, fă‑o bine pe mama, te implor, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută‑mă, ascultă‑mi rugăciunile!”, după care l‑am sunat pe părintele duhovnic care ne cunoştea şi care este preot la biserica de la spital, biserică ce are hramul Sfinţilor Spiridon şi Nectarie. Am vorbit cu el la telefon, abia reuşeam printre lacrimi să‑i spun ce problemă aveam şi m‑a sfătuit ca toţi trei (tata, fratele şi eu) să citim Paraclisul şi Acatistul Maicii Domnului şi Acatistul Sfântului Nicolae.
Eu nici nu am aşteptat să vină şi tata şi fratele, că am început să mă rog; bineînţeles, când au venit, le‑am spus şi lor. Menţionez că eu îl întrebasem pe tata, care mi‑a dat vestea, dacă să‑l sun pe părintele duhovnic, dar el a spus că nu, şi nu din răutate sau neîncredere în ajutorul divin, cred că era şi el foarte tulburat de ce i‑au spus medicii. A doua zi, de la şcoală am trecut pe la mama, şi vreau să zic că se simţea bine, a reuşit să se dea jos din pat, a reuşit să mănânce şi, după trei zile, a fost acasă. Maica Domnului şi Sfântul Nicolae ne‑au auzit rugăminţile şi ne‑au ajutat din nou. Mulţumim, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu şi Sfinte Nicolae!
 Următoarea minune (pe care am conştientizat‑o) s‑a produs în anul 2007 când, aflându‑mă din întâmplare la Târgu Mureş, am avut o durere foarte mare de ovare şi am fost dusă de urgenţă la Spitalul judeţean, urmând să fiu operată de urgenţă. Aceasta era pe 1 decembrie, dar doctorii, făcân­du‑mi mai multe investigaţii, au spus că nu e chiar aşa de urgent, aşa că mi‑au dat calmante. Pe 5 decembrie, văzând eu că nu am nimic, deşi doctorii spuneau că până nu mă operează nu îmi dau drumul, am început să urc scările pe jos şi imediat au început durerile. M‑au pregătit de operaţie, dar, din mai multe motive, nu m‑au mai operat atunci, urmând să mă opereze pe 6 dimineaţa. Aşa s‑a şi întâmplat, aveam două chisturi pe ovare, dintre care unul avea 10 cm, chisturile erau legate şi de trompe, de aceea doctorii alt tratament nu aveau şi, în plus, dacă mai aşteptam un pic, trebuia scos mai mult, nu doar chisturile, şi nu mai puteam să am copii. Operaţia a fost făcută laparoscopic, totul a fost ok, iar doctorul nu a acceptat nici cea mai mică atenţie. Sfântul Nicolae a avut grijă şi de mine la prima mea operaţie. Îi mulţumesc sfântului din suflet.
Încă o întâmplare pe care o spun tuturor şi o voi ţine minte toată viaţa. Eram la mănăstire la petru vodă, împreună cu o fină a mea. Am stat duminică la sfânta liturghie, iar apoi căutam pe cineva să ne ia şi pe noi până la piatra neamţ, menţionând că altfel nu aveam cum să ajungem. Am văzut un microbuz şi, întrebând, au zis că, dacă vrem, ne iau, însă doar până la târgu neamţ, dar, înainte de asta, mai merg şi la Sihăstria, secu, sihla (până atunci îmi doream foarte mult să ajung la Schitul sihla, să văd şi eu peştera Sfintei teodora). Am acceptat din prima, oricum altă şansă, cine ştie... Noi nici nu ştiam unde e autogara în târgu neamţ, dacă mai e vreo maşină, dar ne‑am pus nădejdea în Bunul Dumnezeu. Am ajuns noi în târgu Neamţ pe înserate, pe la ora 20:00, şi am început să facem din mână la maşini, dar nimic. Şi dintr‑o dată, de nicăieri, apare un bătrân, cu barba luungă, albă, cu opinci şi cu o traistă în băţ şi ne‑a întrebat: „Mergeţi la Agapia, Văratec?”, iar noi am răspuns: „Nu, noi venim de la mănăstire, vrem să mergem acasă, la piatra neamţ.”, iar el a spus: „Ei, nu prea aveţi credinţă, ia să vă întărească moşu’ Gheorghe”, şi ne‑a dat câte o iconiţă. Eu m‑am întors să mai fac semn la o maşină care, evident, a oprit şi ne‑a dus pe fiecare până acasă, dar moşu’ Gheorghe, aşa cum a apărut, tot aşa a şi dispărut.
anul trecut, în 2010, la sfârşitul lui noiembrie, eram în tren, mă duceam la bucureşti să‑mi iau diploma de licenţă şi, la sugestia mamei, am vrut să ajung şi la Mănăstirea radu vodă. În tren m‑am întâlnit cu o doamnă care şi ea e din roman şi, de vreo 40 de ani, stă în piteşti, iar acum îşi conducea sora până la bucureşti. Din vorbă în vorbă, mi‑a zis că, dacă vreau, îmi împrumută dumneaei cartea cu minunile Sfântului Nectarie în românia, carte despre care îmi vorbise mama. I‑am spus că vreau să ajung şi eu pentru prima dată la moaştele Sfântului Nectarie, la Mănăstirea radu vodă. Am terminat psihologia şi aveam oarecum un loc de muncă, dar acolo mă simţeam ca o servitoare, ca o slugă, ca o femeie de serviciu, fiind pusă în situaţia să fac alte munci decât cele pentru care eram angajată şi, încă din vară, tot dădeam anunţ pentru un loc de muncă. Am fost, m‑am rugat la moaştele Sfântului Nectarie, iar de ziua Sfântului Nicolae am văzut un anunţ în ziar, am sunat, iar de pe 11 decembrie mai ajut un copil să se facă bine. Mulţumesc Maicii Domnului, Sfântului nicolae şi Sfântului nectarie, despre care nu ştiam foarte multe şi nici nu ştiam că moaştele lui sunt atât de aproape de mine. din candela de la moaştele Sfântului Nectarie am luat şi ulei, cu care l‑am masat pe soţul meu la genunchi, deoarece îl durea foarte tare, de abia mai putea merge şi mereu se plângea de durere, şi de atunci nu l‑am mai auzit să spună că îl doare.
 Doamne iisuse hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑ne şi ne mântuieşte pe noi. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mulţumesc pentru toate binefacerile tale; Sfinte Ierarhe nicolae, ocrotitorul familiei mele, îţi mulţumesc pentru tot ajutorul şi toată grija pe care ne‑o porţi; Sfinte Ierarhe Nectarie, mulţumesc pentru toate cu câte m‑ai ajutat.
(Maria)
Când simţi că nu mai ai nicio speranţă
mă numesc adela, din cluj‑napoca, sunt profesoară. de fapt, e impropriu să mă prezint astfel, pentru că în faţa lui Dumnezeu, indiferent de meserie sau de alte nivele de diferenţiere, suntem fiecare un suflet şi un univers irepetabil. aş vrea să îl slăvesc pe Dumnezeu prin sfinţii Lui. Mărturia mea poate fi percepută, de către unii, ca banală. Dar în niciun caz nu şi de către cei sensibili la lucrarea lui Dumnezeu în noi.
destinul meu a fost ciudat, am crescut‑o singură pe fetiţa mea, de când ea avea doi ani şi jumătate. Psihologic vorbind, toată responsabilitatea de mamă, în toate „compartimentele” ei, îmi revenea mie (sănătate, cultură, educaţie, aspecte materiale, afecţiune). o mamă sau un tată care a fost singur pe traseul unei vieţi înţelege pe deplin astfel de lucruri. astfel că am avut momente când, la necaz, nimeni nu mi‑a ajutat, numai sfinţii. Pot spune că Sfântul Nectarie este ocrotitorul fetiţei mele. n‑a fost moment şi nevoie, de orice fel, să nu îmi ajute. În toată perioada pubertăţii şi a adolescenţei, fiica mea a avut probleme mari de ciclu, medicii nu o puteau ajuta, durerile erau nefiresc de mari. de fiecare dată, spuneam Acatistul sfântului Nectarie şi, ca prin minune, durerea îi trecea.
apoi, în atâtea situaţii, fiica mea fiind pianistă, emoţiile dinainte de un concert sau recital erau foarte mari. mă aşezam în genunchi şi, din nou, sfântul Nectarie mă ajuta. acum doi ani, olimpiada naţională de muzică s‑a ţinut la bucureşti. Grupul de olimpici din cluj a fost cazat la seminarul Mănăstirii radu vodă din bucureşti. Cunoşteam bine, fiind şi eu în „domeniul” muzical, atât concurenţa acerbă, cât şi cum funcţiona jurizarea ‑ să mă ierte Dumnezeu, de multe ori pe interese de licee, de orgolii, de cine obţine cele mai multe diplome. se întâmpla să fie favorizaţi cei care aveau cunoscuţi în juriu, sau chiar „lucrau” la instrumente cu profesori din juriu. (Aici fac o digresiune şi vreau să spun că nu se fac nedreptăţi mari când e vorba de competiţii, dar se ştie că, în muzică, ca şi în sport, o sutime poate schimba un destin. Sau poate marca psihic un suflet. Plus că arta e subiectivă, se poate... nuanţa). iar cantitatea de muncă e uriaşă.
fiica mea a cântat foarte bine. Înainte de aflarea premiilor, m‑am dus la racla cu moaştele Sfântului Nectarie, la radu vodă, rugându‑mă cu lacrimi. nu pentru orgoliul de a fi recunoscută, cât pentru a avea şi ea o confirmare a muncii ei. se adunaseră multe minusuri în viaţa ei (lipsa tatălui, unele probleme materiale, o supra‑dimensionare a decepţiilor de la şcoală). Aşa că mă rugam cu lacrimi să‑i dea sfântul Nectarie această bucurie. Şi... de necrezut! În viesparul celor din bucureşti, care şi‑au făcut parte, a fost premiată şi fiica mea.
în această vară, în iunie, am mai avut un concurs internaţional, la care fiica mea a luat premiul doi. Deşi era o caniculă greu de suportat şi distanţele enorme (pentru noi, ardelenii), am rugat‑o pe fiica mea să vină după terminarea primei etape (concursul a fost în trei etape) să‑i mulţumim sfântului Nectarie. Eu mă rugam la racla sfântului, ea urmând să vină de la studiu, de la Liceul lipatti. Şi numai ce o văd, după ce am terminat acatistul, că apare toată zâmbind: „Mamă, ştii cu cine m‑am întâlnit? Cu un tânăr care mi‑a luat interviu pentru postul trinitas tv despre post”. (Era în postul sfinţilor petru şi pavel). Şi acel tânăr (e vorba de nicolae iancu), aflând că fiica mea e pianistă, de altfel, era îmbrăcată în ţinuta festivă, ne‑a făcut legătura cu producătorul de la trinitas tv, care a înregistrat‑o pentru emisiunile de muzică clasică. Şi, în zilele următoare, după concurs, am făcut o înregistrare foarte frumoasă. Plus „cadoul” de a întâlni oameni atât de minunaţi, cu care suntem prieteni.
de atunci, fiica mea se roagă mereu Sfântului Nectarie. Şi în această vară a zis acatistul sfântului 40 de zile. Repet, pentru mulţi aceste întâmplări par aşa de copilăreşti. Sau simple coincidenţe. Dar nu sunt. Ca dascăl, pot spune că tinerii trec prin nişte probleme foarte grele în veacul în care trăim. Atenţia noastră permanentă, rugăciunea, dragostea pentru ei, ar trebui să fie mult mai importante decât ceea ce le oferim din punct de vedere material: vile, maşini, haine (şi nici nu e înţelept să i se ofere copilului totul dintr‑o dată, pentru că el încă nu poate aprecia sacrificiul.) Iar examenele lor nu sunt deloc uşoare. Implică o ardere nervoasă, o concentrare până la epuizare. Câţi părinţi sunt conştienţi de asta?
Aş mai scrie şi o altă minune. Sfântul Nectarie e foarte iubit şi de mama mea, care e văduvă. Avem o iconiţă foarte frumoasă acasă, la casa părintească, cu Sfântul Nectarie. Sfântul a ajutat‑o mereu în orice fel de situaţie. trebuia să facem canalizarea şi nu îi ajungeau banii. a împrumutat banii şi persoana respectivă a aşteptat‑o până i‑a dat înapoi, pentru că erau mulţi.
şi multe minuni a făcut Sfântul Nectarie în familia noastră. când e vorba de un examen ‑ al fiicei mele, al nepoţilor, al elevilor ‑ mă rog sfântului şi mă ajută. la fel de mult mă ajută în orice fel de boală. dar mie, personal, mi se pare că cea mai mare minune este atunci când simţi că nu mai ai nicio speranţă şi sfântul ţi‑o redă. atunci când ţi se usucă lacrimile de supărare şi, totuşi, simţi că nu vei cădea în prăpastia deznădejdii. şi ce minune mai mare poate fi decât atunci când din disperat te transformi în bucuros? din îngrijorat devii senin... din singur împlinit... din înfricoşat ‑ curajos... Oare ce cabinete de psihologie pot să facă asemenea lucruri? eu nu am văzut să fie asemenea cabinete sau asemenea doctori sufleteşti. Oricât de pregătiţi ar fi... şi ce ne cer sfinţii în schimb? doar o lacrimă şi puţină dragoste. puţină părere de rău pentru căderile noastre. Doamne, cât de puţin ne cer, şi cât de mult primim! ce minunat e Dumnezeu prin sfinţii lui!
(Delia Pleşca)
Mă numesc romaniuc loredana isabelle şi, la începutul anului 2010, în februarie, m‑am îmbolnăvit. Până atunci, fusesem sănătoasă vreme îndelungată, fără nicio problemă gravă de sănătate, doar ocazional mici răceli, care treceau repede. Din februarie şi până în septembrie, starea mea de sănătate a decăzut considerabil, până la a mă aduce la disperare şi la depresie. Aveam probleme mari cu stomacul. Nu mai puteam mânca nimic, doar fierturi. Nu reuşeam să mai dorm noaptea, aveam o stare de panică permanentă. De unde înainte avusesem un somn profund, acum aveam o stare de insomnie acută, care nu se mai sfârşea. Aveam palpitaţii tot timpul. Practic, nu mai ştiam ce să fac, ca să mă simt şi eu bine.
Iniţial m‑am dus la doctor, care nu şi‑a dat seama ce aveam, întrucât simptomele mele erau contradictorii. Am cheltuit 2000 de lei pe analize, fără să aflu ce aveam şi cum aş putea să‑mi remediez starea de sănătate.
În condiţiile acestea, mi‑am pierdut locul de muncă.
eram din ce în ce mai deprimată şi mai neliniştită, pentru că zilele treceau şi mă simţeam tot mai slăbită, iar în rarele cazuri când eram chemată la un interviu pentru un loc de muncă nu puteam face faţă, pentru că nu mă puteam concentra.
de vreo doi ani mă tot gândeam să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc, dar amânam de fiecare dată şi găseam diverse motive să nu mă duc. Dată fiind situaţia, care nu părea să aibă rezolvare, m‑am îndreptat spre Dumnezeu şi I‑am cerut ajutorul. M‑am dus de urgenţă să mă spovedesc. Apoi, preotul mi‑a dat canon, urmând să mai vin peste o lună să mă spovedesc din nou.
canonul cuprindea, printre altele, diferite rugăciuni şi Psalmul 50 şi 50 de metanii.
mă gândeam cum am să fiu în stare să fac atâtea rugăciuni şi metanii, când eu abia mă ţineam pe picioare. I‑am cerut ajutorul lui Dumnezeu şi îndată ce mă apucam să fac rugăciunile şi metaniile, starea mea fizică se îmbunătăţea impresionant. În perioada în care făceam canonul, starea mea fizică devenea foarte bună şi speranţa revenea din nou.
dându‑mi seama că numai Dumnezeu mă poate ajuta cu adevărat, m‑am pus pe treabă şi m‑am rugat Maicii Domnului şi lui Iisus Hristos să mă ajute să trec cu bine prin încercarea pe care mi‑a dat‑o Dumnezeu.
m‑am rugat, de asemenea, să mă îndrume să găsesc pe cineva care să poată să mă scoată din impas. La câteva zile după aceea, am aflat de o doctoriţă care mi‑a dat un tratament în trei etape cu diverse produse naturiste şi am început treptat să mă simt mai bine. Tot timpul tratamentului şi până în ziua de azi am urmat canonul pe un an de zile pe care mi l‑a dat duhovnicul şi starea mea de sănătate a început să se îmbunătăţească şi să se stabilizeze.
am început, deci, să‑mi caut din nou loc de muncă. La un moment dat, când mă rugam, a început să‑mi vină în minte numele Sfântului Nectarie, de care ştiam şi la care mă mai rugasem şi mă ajutase, dar, nu ştiu de ce, de data asta pur şi simplu n‑am dat atenţie şi mă rugam înainte, fără să mă rog şi Sfântului Nectarie.
Începusem să citesc cărţi cu vieţile sfinţilor şi sfaturile lor şi frecventam magazinele cu cărţi şi lucruri bisericeşti, la care găseam tot ce‑mi dorea inima în acest domeniu.
la un moment dat, intrând într‑un astfel de magazin, m‑am dus spre standul de cărţi şi undeva, la vedere, trona o carte mare pe care scria Sfântul Nectarie – Minuni în România. O iau şi o deschid la întâmplare şi citesc cu uimire un titlu care spunea că Sfântul Nectarie ajută la găsirea unui loc de muncă. Bineînţeles, am citit imediat întreaga mărturie despre ajutorul dat de Sfântul Nectarie persoanei respective pentru găsirea unui loc de muncă.
m‑am gândit imediat că acesta a fost un semn de la Dumnezeu şi de la Sfântul Nectarie, ca să mă rog sfântului să mă ajute în această privinţă, dat fiind că mie îmi tot venise în minte numele lui, încă de câteva săptămâni bune, în fiecare zi când mă rugam. Am considerat, aşadar, că acesta era un semn palpabil şi că aceasta era voia lui Dumnezeu.
am cumpărat cartea despre minunile Sfântului Nectarie în România, pe care am citit‑o în întregime şi, ca urmare, pe lângă canonul dat de preotul meu duhovnic, m‑am apucat să mă rog Sfântului Nectarie şi să citesc acatistul lui în fiecare zi, rugându‑mă să mă îndrume în găsirea unui loc de muncă cât mai grabnic.
peste vreo lună, se făcea un an de când nu mai lucram. Mi‑era foarte greu să mă întreţin. Pot spune că doar cu ajutorul lui Dumnezeu puteam trece cu bine de la o lună la alta, dar eram foarte strâmtorată. Mă ajutau familia şi prietenii. Era deci, ceva de importanţă vitală să am un loc de muncă.
am aflat, din cartea despre minunile Sfântului Nectarie, că la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti se dă ulei sfinţit de la candela lui, care ajută oamenii bolnavi fizic şi sufleteşte. Mă gândeam cum să ajung, că eu eram în Focşani şi drumul la Bucureşti ar fi fost scump pentru mine în momentul respectiv. Stăteam foarte prost cu banii. Dacă aş fi fost chemată la un interviu pentru un loc de muncă la Bucureşti, aş fi folosit drumul respectiv ca să merg şi la Mănăstirea Radu Vodă să mă închin şi să mă rog la moaştele sfântului şi să iau mir sfinţit. Îmi căutam de lucru la Bucureşti, pentru că în Focşani nu găseam nimic.
din cartea cu minunile Sfântului Nectarie am aflat, însă, că mult mai aproape de mine, în judeţul Vrancea, la aproximativ 6 km de Focşani, la o biserică din Ghimiceşti, erau moaştele Sfântului Nectarie, deci nu mai era nevoie să bat drumul până la Bucureşti.
am hotărât ca, în duminica următoare, să mă duc la Ghimiceşti să mă rog la moaştele sfântului şi să iau mir sfinţit de la candela lui de acolo.
însă, dumnezeu a hotărât altfel. Imediat ce m‑am gândit cu adevărat să fac cele de mai sus, la câteva ore am fost contactată de o firmă din Bucureşti, care mă chema la interviu. Era într‑o joi şi am stabilit interviul în lunea care urma, astfel ca eu să fiu duminica în Bucureşti, să mă pot duce la liturghie la Mănăstirea Radu Vodă, unde sunt moaştele Sfântului Nectarie.
zis şi făcut. Am fost, m‑am rugat la moaştele sfântului pentru sănătate şi găsirea grabnică a unui loc de muncă, apoi, în ziua următoare, am fost la interviu.
din momentul în care am început să mă rog Sfântului Nectarie şi până în momentul primirii răspunsului pozitiv la interviu au trecut doar 10 zile, pe parcursul cărora am avut două interviuri.
am fost sunată, în sfârşit, ca să‑mi pregătesc cele necesare angajării.
i‑am mulţumit din suflet Sfântului Nectarie şi Maicii Domnului, care m‑au ajutat prin puterea lui Dumnezeu. I‑am mulţumit, de asemenea, Domnului nostru Iisus Hristos, la care mă rugam în fiecare zi.
acum, că mă învrednicise Domnul să am un loc de muncă, apăruse o nouă problemă. Nu aveam unde să stau în Bucureşti şi nici bani sa‑mi închiriez ceva.
m‑am rugat în continuare la Sfântul Nectarie, să mă ajute cu găsirea unei locuinţe liniştite, curate şi ieftine, care să fie utilată cu tot ce‑mi era necesar.
precizez că tot timpul când am fost la interviuri îmi făceam timp, înainte sau după, să merg la Mănăstirea Radu Vodă şi să mă rog la moaştele sfântului. În Bucureşti, pe timpul interviurilor, stăteam la o prietenă.
urma să semnez contractul de muncă cu o săptămână înainte de venirea propriu‑zisă la serviciu în Bucureşti. Urma să‑l semnez într‑o luni şi m‑am gândit să vin de sâmbătă, ca să prind duminica în Bucureşti şi să mă duc iar la moaştele Sfântului Nectarie, să mă rog.
Aşa am şi făcut. Urma să plec marţi la ora 11:00 dimineaţa înapoi la Focşani, pentru că semnarea contractului avea loc luni spre seară şi nu mai aveam când să plec luni de la Bucureşti.
Sfântul Nectarie s‑a dovedit a fi şi de astă dată un foarte grabnic ajutător, întrucât marţi, când urma să plec acasă, am aflat cu surprindere că toate trenurile fuseseră anulate şi nu mai aveam cu ce să plec înapoi, decât cu un personal la ora 2:00, care făcea 5 ore pe drum şi cu un rapid la ora 20:00, care făcea trei ore, ceea ce era mai convenabil pentru mine. Aşa că am optat pentru plecare la ora 20:00. Între timp, dacă tot n‑aveam ce face, mi‑a venit subit ideea să dau telefon unei cunoştinţe la care nu apelasem niciodată ca s‑o întreb dacă nu ştie pe cineva care ar vrea să mă ia în gazdă, contra unei sume rezonabile pentru mine.
imediat, cunoştinţa mea mi‑a zis că ştia pe cineva care căuta să ia în gazdă. A luat legătura cu persoana respectivă să vadă dacă mai era valabilă oferta şi a primit răspuns pozitiv. Apoi am vorbit personal la telefon cu gazda şi am căzut de acord să ne vedem, dar era un impediment. Ea nu putea ajunge acasă de la serviciu decât pe la ora 19:30, iar eu aveam deja luat bilet la tren la ora 20:00, şi zona unde locuia era departe de gară şi nu puteam ajunge suficient de repede ca să nu pierd trenul.
a rămas să ne întâlnim aşa şi urma să mă las în voia lui Dumnezeu cu trenul, că nu ştiam ce aş putea face. Dar mă rugam totuşi Sfântului Nectarie şi lui Dumnezeu să mă ajute şi de data asta, pentru că nu mai aveam bani ca să‑mi iau alt bilet de tren. Peste vreo oră am primit un telefon de la cea care urma să‑mi fie gazdă, că şefa lor le dăduse liber tuturor aşa, din senin, să plece acasă şi urma să vină imediat să ne întâlnim, să văd locul în care urma să mă mut şi să convenim asupra detaliilor financiare.
cu voia lui Dumnezeu şi cu ajutorul Sfântului Nectarie, am văzut locuinţa, mi‑au plăcut şi casa şi gazda, am căzut de acord şi financiar. Chiar în faţa blocului este o staţie de troleu, de unde am putut lua un troleu ce mergea direct la gară, fără să mai schimb alte mijloace de transport. Am ajuns la gară cu 10 minute înainte să plece trenul.
Iată ce înseamnă purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Am semnat contractul de muncă şi mi‑am găsit şi locuinţă în aceeaşi zi, exact la preţul dorit de mine.
nu pot decât să spun: „Slavă lui Dumnezeu întru sfinţii Săi.”
precizez că, pe parcursul acestei dificile încercări pe care mi‑a dat‑o Dumnezeu ca să mă smerească, m‑am rugat şi altor sfinţi, care cu siguranţă m‑au ajutat şi ei prin rugăciunile lor. Aceştia sunt: sfântul spiridon, Sfântul nicolae, Sfânta paraschiva, Sfântul antonie cel mare şi părintele Arsenie boca. M‑am rugat şi Sfântului arhanghel mihail
În principal însă, m‑am rugat Domnului iisus Hristos, Maicii Domnului şi Sfântului Nectarie, care s‑a dovedit cu adevărat un grabnic ajutător.
mulţumesc lui Dumnezeu şi tuturor sfinţilor Lui şi Sfinţilor Părinţi care m‑au ajutat cu scrierile lor, prin cărţile pe care le‑am citit şi pe care le citesc de atunci încoace.
am scris cele de mai sus deoarece i‑am promis Sfântului Nectarie că, dacă mă va ajuta, am să fac public ajutorul grabnic pe care mi l‑a dat, ca să ştie şi alţii să‑l cheme în rugăciunile lor, astfel încât să le fie de ajutor în nevoi şi întru credinţa lor în Dumnezeu.
(isabelle romaniuc)
Într‑o dimineaţă, la ora 4:00, pe data de 14.02.2011, m‑am trezit cu o durere cum­pli­tă de bazin, picior, de sus până în călcâi, muşchii încordaţi, dureri pe nervul sciatic, în căl­câi, la degete. Am chemat salvarea.
Când am ajuns la medicul reumatolog, mi s‑a spus că trebuie să mă operez. Mi‑a dat trimitere la chirurgie la Bucureşti. Când am ajuns în Bu­cureşti, m‑am internat în Spitalul Sfânta Maria. M‑am internat, am făcut analize şi la RMN s‑a găsit hernie de disc L5‑S1, rupt, scolioartroză cervical, dor­sal, lombar şi osteoporoză 4. Medicul mă pregătea pen­tru operaţie, dar, mai întâi, a încercat cu tra­ta­ment intra­ve­nos, pastile şi fizioterapie.
În această perioadă, fiul meu, Dumitru, mi‑a adus o carte: Sfântul Nectarie ‑ Mi­nuni în România. Am început să citesc Acatistul Sfântului Nec­ta­rie şi, după patru zile de tra­tament, am observat că, pe zi ce trecea, durerea se diminua. Aşa am scăpat de operaţia la coloană.
După ce am ieşit din spital, am aflat că fiul meu, Dumitru, trebuie să se ope­re­ze de cancer la colon. Când am auzit, am sunat la duhovnicul meu, să facă slujbe pen­tru re­uşita operaţiei, iar eu am citit în continuare Acatistul Sfântului Nectarie. Fiul meu s‑a o­pe­rat, operaţia a fost reu­şită, iar acum el se simte bine şi lucrează.
Când am ajuns acasă, la Botoşani, după trei săptămâni, m‑am dus la mă­nă­stire şi stareţul mi‑a spus să citesc Aca­tistul Sfântului Nectarie şi al Sfântului Pantelimon. Aşa am făcut, până într‑o di­mi­nea­ţă, când am visat că un bărbat îmi spune să citesc Acatistul Sfântului Nicolae, că face mi­nuni. De atunci, citesc cele trei acatiste şi mă simt bine şi eu şi fiul meu.
Am fost la biserica cu numele Sfântului Nectarie, am cum­părat cărticele cu acatistul sfântului şi le‑am dat unor persoane care au pro­ble­me de sănătate. Minunat este Bunul Dumnezeu, Maica Dom­nu­lui, mi­nunat lucrează prin sfinţii Domnului, minunat lucrează prin oamenii care‑L iubesc.
(Elena, Botoşani)
Mă numesc Ichim Adelina, sunt din comuna Cochirleanca, judeţul Buzău.
Prin aceste rânduri, şi sper să nu greşesc cu niciun cuvânt înaintea Dumnezeului meu şi a sfinţilor Săi, aş vrea să le mulţumesc Sfântului Ierarh Nectarie, Sfântului Ioan Ru­sul, Sfinţilor Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, dar nu numai lor, pentru mij­lo­ci­rea lor înaintea lui Dumnezeu, şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pen­tru tămăduirea de boală a fiicei mele mai mici, Elena, în vârstă de un an şi nouă luni.
De când avea vârsta de trei luni, a început să se îmbolnăvească. Răcea din ce în ce mai des. În ultimul timp, siropurile nu‑şi mai făceau efectul, ajungeam cu ea la spital, res­pi­ra greu. Am ajuns cu ea şi la Bucureşti, am crezut că sunt doctori mai buni, dar nu, fata ră­cea la fel.
Un părinte ne‑a recomandat să citim Acatistul Sfinţilor Doctori fără de ar­ginţi Cosma şi Damian, şi s‑a cunoscut o ameliorare. Acum trei săptămâni, am fost la bi­serică la o altă parohie, aproape de comuna mea. Soţul meu mai fusese şi se apropiase de părintele de acolo şi de soţia dânsului. La plecare, doamna preoteasă ne‑a dat o carte cu minunile Sfântului Nectarie făcute în România. Citind, am aflat de o fetiţă care avu­se­se aceleaşi probleme ca şi fata mea, iar tatăl ei a dus‑o la Mănăstirea Radu Vodă, în Bu­cu­reşti, la racla cu moaştele Sfântului Nectarie, şi s‑a tămăduit. Atunci i‑am spus soţului meu că trebuie să ajungem şi noi acolo, dacă nu toţi, măcar unul din noi ‑ simţeam că acolo este doctorul ei. Soţul meu tot stătea în dubii, avea o îndoială. Eu mă mâhneam, dar zi­ceam că nu ne cheamă sfântul acum la el. Dar cât mă înşelam! Pentru că sfântul în­ce­pu­se să lucreze din ziua în care am primit cartea. Seara, am început să citesc Acatistul Sfân­tu­lui Nectarie, şi deja fata mea se simţea mai bine: Sfântul Nectarie îi lua boala cu mâi­nile sale.
Minunea mare a fost în ziua în care soţul meu trebuia să se ducă la Bucureşti, la moaş­tele Sfântului Nectarie, şi să aducă ulei de la candela care arde deasupra raclei, dar nu a mai ajuns. Cu o seară înainte, fetiţa se pusese pe plâns, de nu o mai putea împăca ni­meni. Soţul a sunat la părintele de la parohia amintită, dar nu a răspuns. A doua zi, fiind zi­ua în care trebuia să se ducă la Bucureşti, îl sună soţia părintelui pe soţul meu şi el îi spune că fetiţa e cam agitată, mai mult noaptea, şi că ar vrea să ajungă la moaştele Sfân­tu­lui Nectarie, pentru a lua ulei de la candelă. Atunci, doamna preoteasă îi spune că are dân­sa ulei adus chiar din Grecia, de la moaştele sfân­tu­lui. Când mi‑a spus soţul, aproape că am început să plâng, nu îmi venea să cred în ce chip minunat lucrase Dumnezeu prin Sfân­tul Nectarie: a venit el la noi, în ziua în care trebuia să ne ducem noi la el. Tot în a­ceeaşi zi, s‑a dus soţul şi a adus ulei de la sfântul şi, cum am atins‑o cu acest ulei sfânt, Sfântul Nectarie i‑a luat boala cu mâna, pentru că în acea dimineaţă era să ajung la spital cu ea. Am sunat‑o imediat pe doamna preoteasă şi i‑am spus minunea. Nici acum nu‑mi vi­ne să cred ce s‑a întâmplat, cum Sfântul Nectarie a venit să o ajute pe fata mea, fără să îl chem, când umblam din doctor în doctor şi nu‑i găseam leacul, pentru că ea avea ne­vo­ie de doctor de la Dumnezeu. De mai bine de o lună, fata mea nu a mai avut nevoie de niciun medicament, nici de injecţii.
Aş vrea să vă mai spun şi de celălalt doctor fără de arginţi al ei, Sfântul Ioan Ru­sul. Ea este născută pe 27 mai, de ziua sfântului. El este celălalt ocrotitor al ei şi, prin ci­ti­rea Paraclisului şi a Acatistului, i‑a dat tămăduire de boală. Sper să mă învrednicească Dum­nezeu şi să ajung cât mai curând la sfintele lor moaşte şi să le mulţumesc pentru tot ajutorul.
Adevărate sunt cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: Cere şi ţi se va da, numai să ai credinţă.
Dumnezeu să binecuvânteze pe toată lumea, iar cine are probleme de orice fel, să nu ezite să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Săi.
Bucură‑te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni!
Bucură‑te, Sfinte Ioane, alesule mărturisitor al lui Hristos!
Bucuraţi‑vă, Sfinţilor Doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian, preaslăviţi făcători de minuni!
 (Adelina Ichim, Buzău)
În anul 2009, pe 24 mai, am născut cel de‑al doilea băieţel, diferenţa dintre ei fiind de 1 an şi 10 luni. Stresul, oboseala şi mâncatul pe apucate m‑au adus într‑o stare proastă de sănătate. Am ajuns în U.P.U. de multe ori, din iulie până în septembrie, cu crize biliare şi episoade de pancreatită. Durerile au fost mai ceva ca la naşterile copiilor mei (pe amân­doi i‑am născut natural, fără anestezie). Am fost într‑un aşa hal de bolnavă, încât medicii nu se mai fereau să mi‑o spună în faţă, ştiind că aveam copii mici acasă.
Medicul şef de sec­ţie, când venea, se uita la mine şi mă întreba dacă am înviat din morţi şi, cu ajutorul ru­gă­ciunilor celor dragi şi ale părintelui duhovnic, mi‑am revenit de fiecare dată. Ultimul e­pisod a fost cel mai crunt, iar eu simţeam că alunec uşor spre lumea de dincolo, analizele arătând lucruri deloc îmbucurătoare, iar eu plângeam pentru că nimeni nu mă încuraja şi mă gândeam că cei doi pui de acasă vor rămâne orfani. Sora mea m‑a încurajat şi mi‑a dat cărţi cu minuni ale sfinţilor, şi m‑am rugat, dar nu îmi aduc aminte cui m‑am rugat, cert este că mi‑am revenit şi am fost propusă pentru operaţie.
Pe 9 noiembrie 2009 m‑am internat, şi pe 10 noiembrie am fost operată. Operaţia a avut succes şi acum mă simt bine. Am pus această revenire a mea pe seama iubirii Sfân­tu­lui Nectarie şi cred că el a fost rugător pentru mine lui Dumnezeu. Îi mulţumesc sfântului şi îi cer ajutor întotdeauna când mă simt copleşită de necazuri şi griji.
În 2011, pe 17 februarie, am născut al treilea băieţel şi i‑am pus numele Ioan Nec­ta­rie, pentru că sarcina a fost dificilă, a trebuit să stau numai în pat, iar naşterea a fost în­gre­unată de faptul că fătul avea cordonul ombilical în jurul gâtului. A fost diagnosticat cu mai multe şi pus sub atentă supraveghere, la secţia de prematuri. Toată sarcina m‑am ru­gat Sfântului Nectarie şi Sfântului Ioan Rusul, promiţându‑le că, dacă se va naşte sănătos, am să‑i pun pruncului numele ca al lor, ca semn de mulţumire, şi aşa am şi făcut. A luat bine în greutate şi este acum un copil vesel şi energic. Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!
(Dumitriţa Hrib)
Avem oare cuvinte să mulţumim pentru toate binefacerile şi rugăciunile la care pri­mim răspuns de la Bunul Dumnezeu? Cum putem materializa recunoştinţa pentru marea Sa iubire? Simt că, orice aş face, nu voi putea fi la înălţimea darurilor Sale ‑ şi totuşi încerc să găsesc prin cuvinte un mesaj de mulţumire.
Întreaga mea viaţă, de aproape o jumătate de secol, a fost sub aripa divină, trăind, ca orice om, bucurii şi necazuri, provocări, spe­ran­ţe, încercări peste care am trecut cu voia şi ajutorul Bunului Dumnezeu, al Maicii Sale sfin­te şi al sfinţilor ştiuţi şi neştiuţi la care m‑am rugat sau care m‑au ajutat fără a le cere aju­torul. Privind în urmă, îmi dau seama că toate realizările mele au semnul iubirii divine. O iubire pe care, în mod cert, nu o merit, dar pentru care am simţit alături rugăciunile mij­locitoare ale sfinţilor, dintre care, în ultimii ani, Sfântul Nectarie este o prezenţă con­ti­nuă şi emoţionantă în viaţa mea şi a familiei mele. oare câte dintre micile şi marile bucurii ale vieţii noastre cotidiene nu au ca mijlocitori, în realizarea lor, sfinţii? Am citit, nu o dată, despre ajutorul pe care credincioşii l‑au primit în urma rugăciunilor adresate Sfân­tu­lui Nectarie, pentru rezolvarea diverselor probleme cu care s‑au confruntat. Am observat că cei care au primit ajutor au simţit nevoia de a împărtăşi altora din fericirea sprijinului di­vin acordat de acest sfânt receptiv şi cald, în dialogul pe care l‑au avut prin puntea ru­gă­ciunii.
Rugăciunile acestui mare sfânt l‑au ajutat pe soţul meu să găsească o soluţie tera­pe­u­tică de succes pentru rezolvarea unui adenocarcinom de prostată, diagnosticat în luna no­iembrie 2009. Am decis atunci să mă rog zilnic, până la obţinerea unui rezultat bun, Sfân­tului Nectarie, ca unui prieten şi mijlocitor al acestor rugăciuni către Bunul Dum­ne­zeu. Am fost convinsă că ne va ajuta.
Soţul meu, despre care nu pot afirma că era un o­biş­nuit al rugăciunii în biserică sau al participării la slujbele liturgice, a înţeles că la Bu­nul Dumnezeu şi în rugăciune este speranţa şi, alături de mine, a început a se ruga zilnic Sfân­tului Nectarie, ca unui mijlocitor şi prieten. Am avut alături şi sprijinul unui preot cu ma­re har care, înţelegând stângăciile ortodoxe ale soţului meu, l‑a susţinut moral.
La mai pu­ţin de o lună de la diagnosticare, se întrezărea ajutorul divin, soţul fiind acceptat de un re­numit chirurg pentru o intervenţie inovatoare (crioterapia) şi salvatoare, care a şi fost rea­li­zată la jumătatea lunii decembrie. Soluţia terapeutică aleasă a fost perfectă şi re­cu­pe­ra­rea foarte rapidă. Emoţiilor mari din timpul intervenţiei i‑au urmat cele care precedau re­zul­tatul analizelor făcute periodic după intervenţie. Nu am încetat a ne ruga şi a spera. Re­pet, am crezut şi cred în ajutorul divin primit prin mijlocirea acestui mare sfânt şi al al­tor sfinţi ‑ şi rezultatul a fost minunat. Intervenţia este o reuşită chirurgicală şi o reuşită a ha­rului divin.
Au trecut aproape doi ani de atunci, soţul este sănătos şi zilnic se roagă şi mul­ţumeşte pentru ajutor. O iconiţă a Sfântului Nectarie şi acatistul său îl însoţesc în bu­zu­narul de la piept. Şi nu pot să nu mă gândesc cât de infime au fost rugăciunile mele şi cât de mare ajutorul primit. Câtă răbdare, înţelegere şi iubire dăruieşte Sfântul Nectarie ce­lor care cred în ajutorul său şi în minunile divine. Ele există, trebuie doar să credem în ele şi să găsim, prin rugăciune, puntea de legătură către mâna care ne este întinsă spre a­ju­tor. Am descoperit astfel că, în această imaterială punte relaţională, glasul meu firav şi atât de pământesc a fost auzit de cel căruia în mod special mă adresasem.
După această binecuvântare, am dorit cu ardoare să îmi plec genunchii la moaştele Sfân­tului Nectarie, să calc pe urmele paşilor săi lăsaţi pe pământul Eghinei, să văd şi să simt prezenţa sa în locurile binecuvântate prin viaţa sa sfântă. Un astfel de pelerinaj ne­ce­sita o sumă de care nu dispuneam şi atunci, la îndemnul unui alt preot, m‑am rugat sfân­tului să mă ajute. Şi m‑a ajutat, reuşind astfel să trăiesc una din cele mai im­pre­si­o­nan­te zile din viaţa mea, întâlnirea cu Sfântul Nectarie, care a fost plină de emoţie, sfântul dân­du‑mi o lecţie de trăire în armonie, dragoste şi netrufie.
În acatistul său am descoperit şi că nu este doar un nou doctor fără de arginţi, ci şi un tainic mijlocitor în dialogul cu Bunul Dumnezeu, intervenind în soluţionarea multor pro­bleme, printre care şi găsirea unui loc de muncă. Pornind de la paragraful care spune: „Bu­cură‑te, că îi ajuţi pe oamenii fără slujbă să îşi găsească de lucru”, m‑am gândit să‑mi fo­calizez rugăciunile şi pentru soluţionarea unei astfel de probleme cu care se confrunta fiul meu, tânăr inginer, aflat în căutarea unui loc de muncă corespunzător pregătirii şi mai ales înclinaţiilor lui.
Mă rugam de aproape un an ca fiul meu să găsească un serviciu în domeniul spe­ci­a­li­zării sale şi, deşi timpul trecea, încercările lui nu aveau încă rezultat. M‑a sunat într‑o sea­ră şi, aproape plângând, mi‑a spus că prietenul său din adolescenţă, coleg de liceu şi fa­cultate, a avut un accident pe o pârtie de schi, având un traumatism cranian, fiind într‑o sta­re extrem de gravă într‑un spital în Elveţia. Ajungând fiul meu la Bucureşti, m‑a dus la Mănăstirea Radu Vodă, unde se află părticele din moaştele Sfântului Nectarie. Ne‑am rugat în puţinul timp petrecut acolo pentru însănătoşirea tânărului şi pentru găsirea unui ser­viciu bun pentru fiul meu.
Câteva ore mai târziu era anunţat telefonic că a fost acceptat pen­tru un post la care nici nu spera şi, în aceeaşi seară, a primit mesaj că starea prie­te­nu­lui său se îmbunătăţise, acesta putând respira singur şi dând optimism medicilor care îl tra­tau. Să fi fost doar o coincidenţă? Nu. Ne‑am rugat pentru prietenul lui, atât noi cât şi alţi oameni de bine din jurul nostru, care nu îl cunoşteau. Rezultatul rugăciunilor noastre şi ale Sfântului Nectarie, căruia i‑am cerut iarăşi ajutorul, sunt minunate. După o spitalizare şi re­cuperare de aproape cinci luni este bine, a parcurs mai multe intervenţii chirurgicale, dar este restabilit şi a început uşor să se reintegreze în activitatea profesională. Progresele lui i‑au uimit pe medicii din clinica elveţiană şi apoi din cea germană unde a fost internat. Iar şi iar Bunul Dumnezeu a auzit rugăciunile sfinţilor, ale Sfântului Nectarie, ale tuturor celor ca­re s‑au rugat pentru acel tânăr. Nu pot să nu menţionez aici şi susţinerea caldă pe care am avut‑o din partea celor din obştea monahală de la Mănăstirea Frumoasa, din Republica Moldova, păs­torită de ieromonahul Ambrozie, care a răspuns imediat apelului meu făcut pe calea in­ter­netului şi care s‑au rugat pentru acel tânăr român, aflat singur pe meleaguri străine, pe tot timpul postului Învierii Domnului, şi pe care pur şi simplu au spus că l‑au adoptat sufleteşte.
În acest an alte două bucurii cred că le datorez Sfântului Nectarie, respectiv fericirea de a păşi pe urmele sfinte ale Domnului Iisus Hristos în Ţara Sfântă, o trăire de mare in­ten­sitate, care a dat noi valenţe şi certitudini crezului meu creştin, şi recent, în lu­na septembrie, bucuria şi împlinirea unei mari dorinţe: aceea de a merge alături de soţul meu în insula Eghina, spre a‑i mulţumi împreună Sfântului Nectarie pentru multele sale mij­lociri ale rugăciunilor noastre.
Scriu aceste gânduri de recunoştinţă adresate Sfântului Nec­tarie şi tuturor sfinţilor care m‑au ajutat şi au făcut din mine un om fericit. Sper că acest mesaj va da speranţă celor care se confruntă cu probleme mai mari sau mai mici şi care pot găsi în Sfântul Nectarie, şi nu numai, mijlocitori spre ajutorul divin. Acum ştiu că sfinţii pot fi prieteni imateriali, cu care poţi comunica şi pe al căror ajutor te poţi bizui.
Cuvintele sunt neputincioase să redea recunoştinţa mea şi totuşi încerc, spunând „mul­ţumesc” din tot sufletul meu. Cât eşti de mare, Doamne, în minunile Tale, şi cât de iubitori sunt sfinţii care Te înconjoară!
(Viorica Avram, Ploieşti)
Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru darurile primite şi pentru că am avut şansa să îl întâlnesc şi eu, păcătoasa, pe Sfântul Părinte Nectarie ‑ părinte care ajută toate sufletele care au nevoie de el.
Vreau să aduc şi eu mulţumirea către Sfântul Părinte Nectarie şi să‑mi mărturisesc ajutorul primit de la acesta. Nu vreau să ţin lumina sub obroc, trebuie să spunem despre ajutorul primit şi să mulţumim în fiecare clipă, în fiecare ceas, tot timpul şi la tot pasul. Dar sunt atât de păcătoasă, încât îl rog pe bunul părinte să mă ierte că nu ştiu cum să‑i mulţumesc. Prima mea „întâlnire” cu Sfântul Nectarie a avut loc la Biserica Sfintei Cuvioase Pa­raschiva ‑ unde am avut imensa bucurie să mă închin la o parte din sfintele lui moaşte. Această minune a avut loc în anul 2008. Bucuria asta ne este făcută de preoţii de la bi­se­ri­ca Sfintei Cuvioase Paraschiva din Vaslui, în Postul Mare. Ei aduc aceste moaşte de la Iaşi. Vreau pe această cale să Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu şi să‑L rog să‑i binecuvânteze pe a­ceşti minunaţi preoţi şi pe cei care ajută la aducerea acestui dar minunat. Să‑i ajute Bu­nul Dumnezeu şi Sfântul Părinte Nectarie în urcuşul spre patria cerească, spre mântuire, şi să le dea spor duhovnicesc în misiunea preoţească pe care o fac cu atâta dragoste şi răb­dare pentru sufletele noastre.
Am mers în anul 2008 la această biserică pentru a cere ajutorul Bunului Dum­ne­zeu, al Maicii Domnului, al Sfintei Cuvioase Paraschiva şi al Sfântului Nectarie pentru a avea un copil sănătos şi a trece cu bine şi peste această operaţie de cezariană (a doua).
Prima dată când am rămas însărcinată, nu am putut să nasc natural, deşi mi‑am do­rit foarte mult. Din motive medicale, după zece ore de travaliu, a trebuit să mi se facă de ur­genţă cezariană. A fost greu după operaţie. Bunul Dumnezeu m‑a ajutat foarte mult. Pe atunci, în anul 1999, când am născut băiatul (Ştefan), nu ştiam de Sfântul Nectarie.
Abia în anul 2008 am avut deosebita bucurie de a‑l întâlni pe acest sfânt. Ru­gă­ciunile mi‑au fost ascultate şi am reuşit, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, al Maicii Dom­nului, al Sfintei Cuvioase Paraschiva, al Sfântului Nectarie şi al tuturor sfinţilor, să aduc pe lume o fetiţă, pe nume Anastasia.
Ajutorul Sfântului Nectarie a venit şi atunci când l‑am rugat să o ajute şi pe mama mea să treacă cu bine peste operaţia făcută, când i‑a fost scoasă de la un rinichi o piatră de 23 mm.
În anul 2010, am rămas însărcinată din nou. Am avut o sarcină mai dificilă, nu am pu­tut merge la serviciu, a trebuit să stau mai mult la pat. Mi‑a fost teamă când mă gân­deam că trebuie să fac încă o operaţie de cezariană. Ca orice operaţie, prezintă şi ea ris­curi. Dar, cu nădejdea la Bunul Dumnezeu, m‑am rugat la Sfântul Nectarie să mă ajute să trec cu bine şi peste această încercare. Pur şi simplu, nu am cuvinte, nu ştiu cum să‑mi ex­prim recunoştinţa şi cum să‑i mulţumesc Sfântului Nectarie pentru ajutorul dat. Am tre­cut foarte bine peste operaţie, şi am primit un dar minunat de la Dumnezeu ‑ o fetiţă pe nu­me Teodora. Recuperarea a fost rapidă. Bunul Dumnezeu, prin mijlocirea sfinţilor Săi, as­cultă rugăciunile noastre şi ne dă cele de trebuinţă.
Mulţumesc Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului, Sfântului Părinte Nectarie şi tu­turor sfinţilor pentru ajutorul şi pentru darurile primite. Am citit cu multă emoţie viaţa şi minunile Sfântului Nectarie. Am plâns când am des­coperit câtă bunătate avea şi are, câtă răbdare avea, câtă umilinţă şi câtă supunere. Pur şi sim­plu, nu sunt cuvinte de ajuns pentru a exprima mulţumirea pentru ce‑a fost şi pentru ce este pentru noi acest sfânt ierarh. Sfinte Nectarie, mulţumesc din suflet pentru ajutorul primit şi te rog mă iartă dacă nu ştiu să‑ţi mărturisesc cum trebuie ajutorul trimis.
Trimit şi eu mărturia mea, ca să mă alătur celor care au primit ajutorul Sfântului Nec­tarie. Ceea ce am scris în mărturisirea mea este recunoştinţa mea veşnică către Bunul Dum­nezeu, că ne‑a dăruit sfinţii care sunt prietenii lui Dumnezeu şi mijlocitorii mântuirii noastre.
(Daniela Angheluţă, Vaslui)
Sunt din Râmnicu Vâlcea. Într‑una din zile, primesc un telefon de la fiul meu din Canada. Mă roagă să‑l ajut. Ştia că Sfântul Nectarie şi Sfântul Ioan Rusul mai făcuseră o minune pentru el: îi dăruiseră o fetiţă în 2007, tot în urma rugăciunilor mele.
Acum avea probleme cu soţia, care rămăsese fără serviciu. Mă roagă să mă rog ce­lor doi sfinţi. Deoarece tocmai citeam cartea Minunile Sfântului Nectarie în România, m‑am apucat să citesc Acatistul Sfântului Nectarie, timp de 40 de zile. Pentru că mă du­rea şi pe mine mâna, pe care nu mai puteam s‑o folosesc prea mult, când citeam seara a­ca­tistul pronunţam şi numele meu şi‑l rugam pe sfânt să mă ajute şi pe mine, să‑mi vin­de­ce mâna bolnavă, apoi mă ungeam cu ulei luat de la Mănăstirea Radu Vodă din Bu­cu­reşti. Timp de 40 de zile nu s‑a întâmplat nimic.
În cea de‑a patruzecea zi, seara, l‑am „mus­trat” pe sfânt că nu m‑a ajutat nici cu nora şi nici cu mine nu s‑a întâmplat nimic. Ştiam că sunt nevrednică, aşa că m‑am consolat. Noaptea, însă, pe la 3:00 dimineaţa, m‑a a­pu­cat o durere cumplită de mână, am crezut că rămân paralizată pe partea stângă. Du­re­ri­le au durat vreo cinci‑zece minute, după care mâna a început să se relaxeze, iar apoi să nu mă mai doară deloc. Am făcut gimnastică cu mâna şi am văzut că o pot mişca în toate di­rec­ţiile, fără să mă mai doară niciun pic. M‑am culcat fericită, mulţumindu‑i sfântului că m‑a ajutat. Nu disper însă nici cu nora. Ştiu că sfântul îi caută un serviciu bun.
Şi Sfântului Ioan Rusul mă rog la fel de mult. Alte 40 de zile am citit Acatistul Sfân­tului Ioan Rusul. Pe el l‑am rugat s‑o ajute pe noră şi pe mine să‑mi vindece pi­cioa­re­le (varicele). Mă rog tuturor sfinţilor, dar pe cei doi nu‑i voi uita niciodată pentru cât m‑au ajutat. De câte ori voi trece prin Bucureşti, am să mă opresc să‑i caut pe cei doi sfinţi: la capela Spitalului Polizu pe Sfântul Ioan Rusul, iar la Mănăstirea Radu Vodă pe Sfântul Nectarie.
Fie ca Dumnezeu, Maica Domnului şi toţi sfinţii să fie cu noi, cu toţi. Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte‑ne pe noi, păcătoşii!
(G.B., Râmnicu Vâlcea)
Vreau să fac public ajutorul şi minunea pe care a făcut‑o Sfântul Nectarie, la ru­gă­ciu­nile mele, pentru tatăl meu.
În prima zi de Crăciun m‑a sunat mama, că tatăl meu este foar­te grav bolnav şi că trebuie degrabă internat la spital. Când l‑am internat, avea gli­ce­mia 400, iar inima abia îi mai bătea, nu putea să stea nici în şezut, era foarte slăbit. L‑am in­ter­nat şi, după masă, am stat cu el.
Seara am mers la mama şi am început să mă rog şi să ci­tesc acatistul Sfântului Nectarie cu multă credinţă şi nădejde în ajutorul sfântului. A doua seară m‑am rugat mai mult şi am citit acatistul cu lacrimi în ochi. În a treia zi, tata s‑a ridicat din pat, a putut umbla şi a început să mănânce.
Mulţumesc lui Dumnezeu, Maicii Sfinte şi Sfântului Nectarie pentru ajutorul şi o­cro­tirea pe care le‑am primit de la ei.
(Luci Peligrad, Cluj‑Napoca )
Am trecut prin necazuri pe care nu credeam că le voi trece vreodată. Acum cinci ani a decedat soţul meu şi toată familia a avut de depăşit necazuri despre care aş putea scrie un roman. Cea mai afectată era fetiţa mea, Daniela, care şi‑a iubit mult tatăl, dar lucrurile neclare lăsate de acesta pe pământ ne‑au adus multă suferinţă.
În circa un an de la decesul ta­tălui ei, Daniela a dat semne de boală. Pe o vreme rece, fetiţa mea umbla în balerini şi îmbrăcată foarte subţire. Era ceva curios, se întâmpla înaintea iernii, de­ve­ni­se foarte nervoasă şi cu nimic nu puteam să‑i intru în voie.
Am sfătuit‑o să meargă la doctor şi, după multe in­vestigaţii, la mai mulţi spe­cia­liş­ti, i s‑a descoperit hiper­ti­roi­die cu noduli, care creşteau foarte repede, starea de sănătate al­terându‑i‑se rapid. Ochii (pupilele) îi deveniseră mai mari şi parcă ieşeau din orbite, ultimul di­ag­nostic fiind şi acela de Basedow. În numeroasele internări ambu­la­torii pentru tra­ta­ment la Spitalul Parhon, fetiţa şi‑a dat seama că nu va putea să se opereze aici. Oamenii operaţi a­veau tăietura de la o parte la cealaltă a gâtului (în partea din faţă).
Nu ştiam cum s‑o liniştesc. I‑am spus: „Dana, tu ştii două limbi străine, încearcă pe internet, Dumnezeu ne va ajuta şi te vei face bine!”. Între timp, spovedindu‑mă la du­hov­nic, i‑am spus părintelui necazul meu şi mi‑a zis să mă rog miercurea şi vinerea Sfân­tului Pantelimon şi Sfântului Nectarie. Citeam acatistele lor cu mare încredere şi am fost aju­tate.
Intrând pe internet la clinicile din Viena, acolo unde se putea opera boala ei, a fă­cut programare la trei clinici: AKH, Elisabeth şi una din Lintz, unde a trimis prin e‑mail analizele şi diagnosticele puse de medicii de aici.
A plecat la consultaţii la Viena, doctorul de la Spitalul Elisabeth a vrut să o o­preas­că atunci pentru opera­ţie, atât de gravă era starea ei de sănătate. Hormonii tiroi­di­eni o luaseră razna. Nefiind atunci pregătită nici material şi nici psihic, având probleme şi la ser­viciu (concedii me­di­cale), s‑a programat la circa o lună şi s‑a întors în ţară.
Am plecat cu ea la Viena, deoarece, după operaţie, nu avea voie să ducă în mâini mai mult de 2 kg. La spital a fost internată în ziua programată. I s‑au făcut din nou toate analizele şi in­vestigaţiile la specialişti, pentru bolile de care a mai suferit. Operaţia s‑a făcut într‑o zi de vineri (a doua zi de la internare). Încrederea mea a fost mare, o opera chiar directorul cli­nicii de endocrino­lo­gie, un profesor renumit, care avea rezultate bune şi peste ocean. M‑am bucurat foarte mult întâlnind o doctoriţă româncă, plecată de 20 de ani din ţară, care m‑a încurajat.
Operaţia a durat patru ore şi jumătate, în tot acest timp rugându‑mă la Dumnezeu pen­tru sănătatea fetiţei mele. A ieşit doctoriţa şi mi‑a zis că totul a decurs bine. Aparatura pe care o au permite ca, în timpul acestei ope­ra­ţii foarte complicate, să fie controlat e­chi­li­brul hormonilor tiroidieni şi să se intervină când aceştia sunt în dezechilibru.
A fost adusă în salon, dar nu se putea odihni. Asistenţii veneau continuu să‑i ia tensiunea, temperatura şi îi dădeau tratament la ore fixe.
Cu toate că era week‑end, spre seară, doctorul a venit s‑o vadă chiar şi sâmbătă, în ziua lui liberă. Era încântat de reuşita operaţiei. Cicatricea operaţiei nu avea mai mult de 4 cm, iar acum, după doi ani, aproape nu se mai vede. Dumnezeu a lucrat prin sfinţii Săi şi mi‑a ajutat fetiţa să treacă cu bine prin această cumpănă a vieţii. Le mulţumesc Sfinţilor Nec­tarie şi Pantelimon, care mi‑au ajutat fetiţa să fie sănătoasă, şi mă rog să ne ajute în con­tinuare să fim sănătoşi şi izbăviţi din toate necazurile.
 (Adriana Ionescu, Bucureşti)
slavă Celui ce te‑a slăvit,
slavă Celui ce minunat te‑a arătat,
slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!”
Doamne, ajută‑mi să pot relata cum se cuvine povestea noastră, să pot scoate lumina de sub obroc să‑i lumineze şi pe alţi credincioşi, să le încălzească sufletul. Aş vrea să spun povestea familiei mele, o poveste incredibilă, dar totuşi foarte reală.
 mă numesc hera anton ancuţa, sunt căsătorită, locuiesc în bihor şi profesez ca învăţătoare într‑un sat vecin cu satul în care stau (urviş de beiuş), cu soţul meu şi cu socrii. Aveam o viaţă liniştită, ziceam noi, adică preocupată de profesie, doream să scoatem un credit mai mare, să ne luăm un apartament etc. Preocupări materiale. Terminasem facultatea de psihologie, urma să mă înscriu la masterat şi, prin vara lui 2008, când eram programată la interviu cu câteva colege, la bucureşti, pentru atestatul de liberă practică, brusc s‑a spulberat toată liniştea (pe care o numeam noi linişte) ‑ nu am mai putut merge.
 în primăvara anului 2008, soţul meu a fost diagnosticat cu leucemie acută limfoblastică. Nu ne venea să credem, simţeam că înnebunim. Nu pot să descriu durerea pe care o simţeam în sufletele noastre. Nu ştiam mai nimic despre această boală, ştiam doar că e mortală. Nu înţelegeam de unde a apărut, soţul meu a făcut sport toată viaţa, a jucat fotbal, nu a fumat niciodată, nu a băut, nu avusese în familie pe cineva cu astfel de boli. De un an şi ceva se angajase la pompieri. A terminat facultatea de energetică, a lucrat câţiva ani pe post de electrician, dar a preferat această meserie, care îi plăcea. Simptome nu avusese, dar şi‑a făcut, cu voia lui Dumnezeu, analizele obligatorii şi acolo s‑a văzut că erau dereglate, hemoleucograma era dată peste cap. Am crezut întâi că poate fi o greşeală de laborator, a mai făcut analize într‑un loc în beiuş, la fel. Ne‑am dus la oradea, la hematologie, unde au şi pus diagnosticul.
 disperaţi, am mers la timişoara, unde ziceam că sunt medici mai buni şi unde, bineînţeles, au confirmat acelaşi diagnostic. Nu pot să descriu suferinţa prin care am trecut în acele zile, când doctorul vine şi îţi spune că soţul va mai trăi două zile. au început curele cu citostatice. În disperarea mea, plângeam întruna, nu mai ştiam ce să fac. Bunul Dumnezeu ne‑a trimis încă din primele zile mângâierea Lui. Un prieten mi‑a zis să caut preotul spitalului să‑l împărtăşească. Am întrebat pe nişte prieteni din timişoara şi ne‑au îndrumat la părintele Ioan dumitriu, care de atunci ne‑a devenit duhovnic. Din primele zile, Sfântul Nectarie ne‑a sărit în ajutor. Nu cunoscusem până atunci vieţile sfinţilor, nu ştiam despre sfintele moaşte, eram cu totul pierduţi sufleteşte. O mătuşă din partea soţului ne‑a trimis cartea roşie, pe care o ştiu toţi creştinii, cu viaţa şi cu acatistul sfântului, puţin ulei de la candelă şi ne‑a scris câteva lucruri despre sfânt. După ce am citit‑o, mi‑a intrat direct în suflet şi de pe atunci mă gândeam ce frumos ar fi să avem un copil, să‑i dăm numele Sfântului Nectarie, dar ştiam că atunci era imposibil.
vreau să spun că, după ce soţul meu s‑a îmbolnăvit, Dumnezeu a înmuiat inimile celor cunoscuţi şi nu numai, şi, din iniţiativa altor „îngeri” ai domnului, s‑a strâns o sumă de bani fără de care nu ne puteam descurca defel. Vreau să mulţumesc pe această cale tuturor acelora care au dat, din puţinul lor, pentru ajutorarea soţului meu, şi mă rog ca Bunul Dumnezeu să le primească jertfa ca pe cei doi bani ai văduvei şi să le răsplătească cum numai El ştie. Minunate sunt lucrurile Domnului! cel puţin cinci luni am stat fără încetare alături de soţul meu în spital, unde nu am fost niciodată niciunul din noi până atunci, trecând prin clipe de neuitat. Soţul meu a slăbit în două săptămâni cel puţin 20 de kilograme, stările de rău pe care le trăiam alături de el, anturajul macabru din acea secţie, unde parcă moartea e la ea acasă, nu le voi uita niciodată... Mă salvau doar canoanele primite de la părintele Ioan, rugăciunile, pe care le citeam pe unde apucam, pe scări, pe coridoare, prin cantină, unde găseam puţină linişte şi unde „aveam voie”. Aveam impresia că nu vom scăpa niciodată de acolo. Doctorii vorbeau de un tratament de cel puţin doi ani de chimioterapie şi apoi de transplant.
 din mila Bunului Dumnezeu, alături de părintele Ioan am ajuns mai întâi eu, netrebnica, apoi şi soţul meu, în Grecia la Sfântul Nectarie, Sfântul Ioan Rusul, Sfântul spiridon, Sfântul gherasim din kefalonia, Sfântul dimitrie şi la alţi sfinţi mari ai greciei şi ai noştri, ai tuturor ortodo­cşilor, pe care i‑am rugat să ne scape din necaz. Bineînţeles că, datorită rugăciunilor lor, am reuşit să trecem mai uşor peste toate. Minunat e Dumnezeu prin sfinţii lui, în veci să fie slava lui.
 în această perioadă ni s‑a spus că soţul meu trebuie să facă transplant de măduvă de la donator străin, el neavând fraţi. Am început lupta cu dosarul pentru a obţine fonduri de la stat pentru transplant în străinătate. Soţul meu era în spital, iar eu trebuia să alerg pentru întocmirea dosarului pe la Oradea, am fost pe la Târgu Mureş de trei ori, să cerşesc mila doctorilor de a semna nişte acte, o luptă cu morile de vânt. Într‑un final a ajuns dosarul la dsp oradea unde, pe motiv că nu primesc răspuns de la clinicile din străinătate, dosarul a dormit aproape doi ani.
în acest timp, soţul meu suferea enorm. Mama lui a fost şi ea cu noi mereu, aducându‑i mâncare în fiecare zi, locuind la nişte „îngeraşi”, prieteni, pe care ni i‑a trimis Dumnezeu în cale. La un moment dat, după nu ştiu a câta cură, soţul meu era foarte slăbit şi zicea că nu mai poate, că vrea acasă. Obţinuse remisie, dar medicii voiau să continue cu citostatice. M‑am dus, plângând, pe străzi, rugându‑mă lui dumnezeu să‑mi arate voia Lui prin părintele Ioan. Părintele mi‑a spus să‑l scot cât mai degrabă din spital. Am ascultat cu bucurie, dar şi cu frică, ştiind de la medici ce ar însemna întreruperea tratamentului. Am plecat acasă, semnând pe propria răspundere ieşirea din spital pe motiv că vrem să mergem în altă ţară la analize.
de mult ne mustra gândul că Dumnezeu S‑a mâniat pe noi că nu am făcut copii, fiind căsătoriţi de doi ani. Oricum, nu ne ardea nouă de aşa ceva, mai ales că ni s‑a spus că există riscul ca soţul meu să nu mai poată avea copii, din cauza chimioterapiei. Ne‑am hotărât să înfiem.
Fratele părintelui duhovnic, un alt „înger” minunat, care mai târziu a devenit naşul copilului, ne‑a povestit de părintele Justin Pârvu, că e unul din cei mai mari duhovnici ai României de azi şi că ar fi bine să ajungem la el. Auzisem şi că are copii în îngrijire şi ne‑am dus cu bucurie, crezând că poate vom veni cu cel puţin un copil acasă. A fost minunat la părintele, am reuşit să intrăm de două ori, şi ne‑a zis părintele că doar dacă noi nu vom putea avea copii, atunci să înfiem. Mare ne‑a fost mirarea, însă ne‑am lăsat în voia lui Dumnezeu.
într‑o zi ne‑am hotărât să mergem în ungaria, la debrecen, la analize, unde ne‑au zis că boala e încă în remisie, dar că trebuie să mai facă tratament şi transplant. Important e că acolo ni s‑a spus că, dacă vrem să avem copii, se poate să îngheţe spermatozoizii, acolo, contra cost, şi, când vom vrea, să mă insemineze pe mine. Atunci am zis soţului că nu ne trebuie nouă să se îngheţe nimic, ci ne‑am dus acasă şi ne‑am rugat Sfântului Nectarie şi măicuţei sfinte să ne ajute să putem avea un copil. Minunea lui Dumnezeu prin Sfântul Nectarie a venit fără întârziere. Am rămas însărcinată, sarcina a decurs fără probleme, am născut bine cu ajutorul Sfântului Nectarie, căruia bineînţeles că i‑am promis că‑i vom pune copilului numele lui. Slavă lui Dumnezeu pentru toate şi pentru îngeraşul Nectarie pe care ni l‑a dăruit ca mângâiere!
din păcate, o veste tulburătoare ne‑a răvăşit bucuria. Analizele soţului erau iar dereglate. Boala, după aproape o jumătate de an, revenise şi, spuneau doctorii, era mai agresivă. Am luat iar tot de la capăt, doar că eu, gravidă fiind, nu am mai dormit în spital, ci peste noapte rămânea acolo soacra mea. Prin rugăciunile maicii sfinte, ale sfinţilor lui Dumnezeu, ale duhovnicului, ale noastre, prin ungerea cu ulei sfânt, greu, soţul meu a obţinut a doua oară remisia, spre mirarea doctorilor, care se întrebau cum de mai rezista.
între timp, un alt „înger” al domnului ne spune despre fundaţia salvează vieţi. Cele care lucrează acolo sunt nişte fete minunate. Începuse „criza” economică, nu mai speram noi să se mai rezolve ceva cu dosarul lui marius, însă, când e voia lui Dumnezeu, nu‑I stă nimic în cale. După memorii la asp oradea şi la avocatul poporului, s‑a dezgheţat dosarul lui marius şi, într‑un final, s‑a aprobat. Slavă cerului, pentru că e vorba de peste 170.000 de euro.
soţul meu făcea o cură, care de obicei dura cam o lună, îl mai lăsau acasă puţin şi iar în spital. La un moment dat, nu mai ştiau ce să‑i facă. I‑au zis să îşi aleagă, să mai facă chimioterapie sau să rişte să aştepte cu analizele care acum erau bune până merge la transplant. Bineînţeles că a ales să rişte, adică să se lase în mâna Domnului şi a Maicii Sale care, desigur, i‑au purtat de grijă să nu i se întâmple ceva rău. Am stat acasă din iunie până în ianuarie. Au intervenit medicii din germania şi urma să ne cheme la analize. Am mers la analize prin octombrie şi transplantul era programat pe data de 9 noiembrie, de ziua Sfântului Nectarie! Se pare că sfântul ne‑a salvat şi de data aceasta. I‑au depistat soţului virusul hepatitei B şi ficatul lui nu ar fi suportat chimio­terapia, care urma să aibă loc înaintea transplantului. Am plecat acasă, urmând să trimitem tot la două săptămâni probe de sânge, la Essen, pentru a ne chema ei dacă viremia a scăzut şi se poate face transplant. Ei vorbeau de vreo şase săptămâni, dar au fost trei luni, spre bucuria noastră, că am fost împreună de sfintele sărbători de iarnă.
aş vrea să spun că Sfântul Nectarie nu ne‑a lăsat niciodată, adică atunci când l‑am născut pe Nectarie, soţul meu a fost alături de noi, de ziua copilului la fel, de sfintele sărbători ne‑am bucurat împreună. Nu am cuvinte să exprim ce grabnic ajutător este Sfântul Nectarie pe care ni l‑am ales şi ocrotitor al casei şi al familiei. Copilului meu nu i‑a lipsit niciodată nimic. Doar mă gândeam că ar avea nevoie de ceva şi sfântul trimitea negreşit. Cu adevărat e o „rază a virtuţii pe care întunericul acestei lumi nu o poate acoperi”.
 vreau să amintesc că, în tot acest timp, am fost întăriţi şi de ajutorul părintelui Arsenie Boca (care ne este foarte drag), prin rugăciunile lui, ale Sfântului Ioan Rusul, la al cărui hram am ajuns cu maşina anul acesta, tot prin lucrarea lui Dumnezeu, bineînţeles.
Să mai spun că noi, păcătoşii, am ajuns să vedem Sfânta Lumină de paştile anului 2010, că soţul meu a ajuns în Grădina Maicii Domnului, pe Muntele athos, de două ori, aşa slăbit şi bolnav! Nu pot să enumăr câte minuni face Dumnezeu cu noi, în fiecare zi, dar câte a făcut de trei ani încoace! Aş scrie doar eu o carte cu ele. Nu pot decât să‑L slăvesc că ne‑a arătat calea cea dreaptă şi să‑L rog să ne ţină mereu pe ea, să nu ne lase să ne abatem de la calea cea strâmtă a mântuirii.
soţul meu a făcut transplantul pe data de 3 februarie, cu trei zile înainte de ziua lui şi mă rog ca Bunul Dumnezeu să‑i ofere sănătatea drept cadou în acest an. Fie ca sărbătoarea Întâmpinării Domnului să ne lumineze mintea şi sufletele noastre să întâmpine şi ele pe Pruncul iisus, precum dreptul simeon.
(ancuţa hera anton, Bihor)
numele meu este maria udrea şi am 33 de ani. Pe 16 august am născut un băieţel sănătos, beneficiind şi eu de ajutorul Sfântului Nectarie, în travaliu, mai ales. de Sfântul Nectarie am auzit din vremea studenţiei, în Bucureşti. Ştiam că este ajutător pentru bolnavi, dar nu şi că este alături de mamele însărcinate (spre ruşinea mea, nu îi citisem acatistul niciodată sau nu am băgat de seamă, din dezinteres). Fiind însărcinată, un elev s‑a gândit că aş avea nevoie de mila sfântului şi mi‑a dăruit cartea Sfântul Nectarie ‑ Minuni în România. Am citit‑o cu mare bucurie şi m‑am minunat de câte minuni a făcut sfântul la noi în ţară.
Mă speria tare mult naşterea copilului nostru, dar am sperat că Sfântul Nectarie îşi va aduce aminte şi de mine. Ori de câte ori puteam, citeam acatistul, încât soţul meu se mira cât de des o făceam ‑ menţionez că el nu este obişnuit să mă vadă rugându‑mă, nefiind creştin practicant. Speram că pruncul să se nască după 15 august, nu în postul Sfintei Marii ‑ un moft de‑al meu. Şi Dumnezeu mi‑a îndeplinit dorinţa.
În ziua de Sfânta Maria am început să am dureri, altfel decât până atunci. Mai avusesem două alarme false şi nu ştiam ce se întâmplă sigur. Erau contracţii care s‑au intensificat şi s‑au repetat mai des după ora 1:00 A.M, pe 16 august. La 3:30 am plecat la spital. Doctoriţa, pentru că nu aveam dilataţie, ci numai contracţii, s‑a culcat liniştită, crezând că va dura. Aşa că de la 4:00 până la 8:00 a durat tot travaliul, iar de la 8:00 până la 8:30 a avut loc naşterea propriu‑zisă.
În durerile naşterii l‑am strigat pe sfântul, crezând că nu face nimic să mă ajute, dar şi pe Maica Domnului, ca mamă a orfanilor. Când totul s‑a terminat şi aflând cât de mult s‑au chinuit celelalte mămici, mi‑am dat seama de ajutorul primit şi am crezut‑o pe doamna doctor care mi‑a zis că: „Având în vedere vârsta, faptul că eşti la prima naştere, precum şi faptul că nu aveai dilataţie când ai ajuns, credeam că vei naşte mult mai târziu”.
Îi mulţumesc Sfântului Nectarie că m‑a ajutat şi sper să nu se fi supărat că vă scriu aşa de târziu şi îl rog să mă ajute în continuare, deoarece am fost diagnosticată cu început de mastită şi, dacă nu răspunde la antibiotic, trebuie să mă operez. Nu vreau să plec de lângă micuţ şi nici să am iar experienţa spitalului. Acum soţul meu îmi spune să citesc acatistul sfântului, pentru a mă ajuta iar, deoarece şi el e conştient că l‑am avut alături pe Sfântul Nectarie în momentul naşterii.
(Maria Udrea)
numele meu este marilena şi am 38 de ani. Minunile Sfântului Nectarie au început atunci când am avut nevoie de el. Am început să mă îmbolnăvesc brusc, având diverse afecţiuni, una‑după alta, aparent inexplicabile. Dureri de cap, care au ţinut aproape două luni, urmate de dureri de dinţi, dureri de stomac. Vizitele la medic nu erau de mare ajutor, fiecare îmi dădea un alt diagnostic.
Ceea ce m‑a ajutat să dispară toate aceste afecţiuni a fost ruga continuă la Sfântul Nectarie. Toate au trecut, ca şi când nu ar fi fost. Acum vorbesc despre toate aceste lucruri cu detaşare, însă numai cei apropiaţi mie ştiu tot chinul meu. Totul a culminat cu nişte dureri foarte puternice la sânul drept. Am fost la medic şi, în urma unei ecografii, s‑au descoperit foarte multe chisturi, unele dintre ele având o formă ciudată, care putea duce cu gândul la un alt diagnostic.
Atunci am început să mă rog din nou stăruitor Sfântului Nectarie şi, după alte nenumărate vizite la doctor, diagnosticul a fost de mastoză chistică. Îi mulţumesc din inimă sfântului că m‑a salvat de un diagnostic nefericit.
Acum urmez un tratament şi mă rog din inimă Sfântului Nectarie să trec şi peste această împrejurare.
(Marilena)
Am încercat de ceva timp să scriu ce minunat este în viaţa mea Sfântul Nectarie şi nu am reuşit. Nu ştiu de ce, dar am decis să fac acest lucru azi. Am rugat‑o pe Maica Dom­nului să mă ajute să scriu ceea ce trebuie despre sfânt. Apoi l‑am rugat şi pe sfânt acelaşi lucru. Astăzi este săr­bă­toa­rea Acoperământul Maicii Domnului. Aşa că am citit în Sinaxar rugăciunea Maicii Domnului, foarte frumoasă: „Îm­părate ceresc, primeşte pe tot omul ce Te slăveşte pe Tine şi cheamă în tot locul preasfânt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfinţeşte, şi prea­măreşte‑i pe cei ce Te preamăresc pe Tine şi pe cei ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta. Primeşte‑le toa­te rugăciunile şi făgăduinţele şi‑i izbăveşte din toate nevoile şi răutăţile”.
Apoi am mai căutat să citesc despre această săr­bă­toa­re câte ceva... Şi, pentru că nimic nu e întâmplător, am dat peste ceva de care uitasem. Astăzi e 1 octombrie, zi în care, în anul 1846, s‑a născut Sfântul Nectarie. S‑a născut sub Acoperământul Maicii Domnului, pe care a iubit‑o şi a cinstit‑o toată viaţa, împărtăşindu‑i întotdeauna durerile sufletului.
În anul 2002, am cunoscut o fată care dorea să se facă maică, să plece la mănăstire. După ce am stat mult de vorbă, mi‑a povestit despre un sfânt care i‑a schimbat viaţa. Pentru prima dată cineva îmi vorbea despre Sfântul Nectarie. În vremea aceea, nu ştiam nimic despre sfânt. Între timp, această fată a plecat la mănăstire, iar în ianuarie 2003 s‑a întors în Bucureşti şi am căutat împreună moaştele Sfântului Nectarie. Le‑am găsit la Mănăstirea Radu Vodă. Mie mi se părea că toate acestea aveau o importanţă mare pentru ea. Dar, mai târziu, am înţeles că sfântul dorea ca şi eu să îl cunosc. În luna mai am plecat într‑un pelerinaj în Grecia. Printre opririle noastre la mănăstiri, era şi insula Eghina. De fapt, la început, eu mi‑am dorit să ajung în Grecia ca să pot cumpăra pigmenţi pentru icoanele mele, ca mai apoi să mă „lipesc” de tot cu sufletul de locul acela, în care a trăit sfântul. În drum spre insula Eghina ‑ cam o oră de mers pe mare ‑ am vorbit la un moment dat cu un bă­iat. Aveam în mână nişte poze cu picturi lucrate de mine. Le‑a observat şi mi‑a spus că sunt frumoase. L‑am în­trebat cum îl cheamă şi mi‑a răspuns: „Nectarie”. Era alba­nez, stabilit cu familia în Grecia. Nu am acordat im­portanţă, dar în luna august am fost rugată de soţul meu să mă întâlnesc cu cineva care căuta o icoană şi nu o găsea. M‑am întâlnit cu o doamnă preoteasă din America. Dorea icoana Sfântului Nectarie. În 2003 nu se prea găsea icoa­na sfântului. Soţul doamnei era preot ortodox ame­ri­can şi se numea Nectarie. Dacă aş fi căutat eu singură oa­meni cu acest nume nu aş fi găsit...
În anul următor am plecat din nou în pe­le­rinaj pe ace­laşi traseu. Mama dorea şi ea să ajungă şi la sfinţi, dar do­rea să îi întâlnească şi pe greci la ei acasă, pentru că bunicii mamei au fost greci.
Dar doresc tot la sfântul iubit să ajung cu povestirea mea. Am rămas la un moment dat cu capul pe o piatră unde a fost aşezat sfântul după ce a plecat la Domnul, eu, mama şi o doamnă care era cu noi în acest pelerinaj. Am stat aşa, fiecare cu gândurile şi rugăciunile ei. Când ne‑am ridicat, doamna a spus că îi miros mâinile tare a nectar sau a ceva foarte plăcut. Uimirea mea şi a mamei a fost că nouă nu ni s‑a întâmplat la fel, dar până la urmă ne‑am bu­cu­rat de minunea la care am asistat toate. A durat acel mi­ros plăcut aproape toată ziua. Mai târziu, am aflat că au mai fost şi alte persoane care au avut parte de această bu­cu­rie. Am avut o dovadă că sfântul era lângă noi.
Ca o confirmare a acestor fapte, în anul 2009 am gă­sit câteva rânduri în cartea Sfântul Nectarie din Eghina, scri­să de părintele Ambroise Frontier, la pagina 194: „... ne‑a relatat Ana Margareta, una dintre pelerinele venite din Franţa, împreună cu părintele Ambroise, pentru a‑l vi­zi­ta pe Sfântul Nectarie. Ea îşi pierduse simţul mirosului de ani de zile. Atunci când călătorii ajunseră la Mănăstirea Sfân­tului Nectarie, o mireasmă blândă şi foarte plăcută, ca o adiere de vânt, parfumată şi foarte plăcută, umplu mănăstirea. Monahiile au explicat faptul că acest fenomen se producea atunci când sfântul îşi simpatiza în mod deosebit oaspeţii”.
Am înţeles că sfântul ne iubeşte, nu aveam nicio în­do­ială, oricum, dar, după cele citite, pentru mine con­vin­ge­rea s‑a întărit. Apoi, în timp, au venit tot felul de mici bucurii, care nu se puteau numi minuni, dar pentru mine e o minune că sfântul m‑a găsit, că l‑am cunoscut, că îl iubesc şi mă iubeşte. Dar nu doar pe mine, ci şi pe soţ, pe fiică, pe mama... pe toţi care îl iubesc.
 (Cristina Pui, Bucureşti)
Mă numesc Any Marcu, am 61 de ani şi sunt din Galaţi şi vreau să vă povestesc o minune a Sfântului Nectarie. Din anul 2009, când am trăit minunea, am dorit să o public undeva, dar nu găseam o adresă, aşa că am povestit foarte multor persoane prin viu grai. Dar probabil că Sfântul Nectarie îmi ştia gândul, că îmi doresc fierbinte să‑i împărtăşesc minunea şi acum am găsit adresa din cartea minunată care se intitulează Sfântul Nectarie – Minuni în România.
Auzisem de prin 2007 de Sfântul Nectarie care vindecă bolile de cancer, doar atât. Nu ştiu cum se face, şi o bună prietenă, Aneta, îmi spune că citeşte viaţa Sfântului Nectarie şi, când o va termina de citit, mi‑o va da şi mie. La câteva zile după ce mi‑a zis despre această carte, plec la Mănăstirea Sihăstria, unde mă duc periodic, la protosinghelul Nifon, şi acolo găsesc, la librăria mănă­stirii, cartea Sfântul Nectarie ‑ Sfântul secolului nostru, scrisă de Sotos Hondropoulos.
Revenind acasă la Galaţi, încep şi citesc cartea, care mă impresionează până la lacrimi. Oameni buni, am fost zguduită sufleteşte de atâta bunătate cât am văzut la Sfântul Nectarie şi cât a suferit!!!...
Acum, în sufletul meu, în taină, îmi doream să ajung în Grecia. Dar cum să ajung, de unde bani? Nu aveam nicio şansă. Am rămas în suflet cu dorinţa pe care nu o împărtăşisem în momentul acela cu nimeni. Întâmplarea face că peste puţin timp (nu‑mi aduc bine aminte cât timp trecuse de când fusesem la Sihăstria – Neamţ), plec din nou spre Târgu Neamţ, de data asta la Schitul Vovidenia, unde m‑a învrednicit Maica Domnului să vin de 15 ani, în fiecare an de două‑trei ori; am mare evlavie pentru acest schit. Aici, unul din părinţi tocmai venise din pelerinaj din Grecia şi mi‑a dat cadou o iconiţă cu Maica Domnului, gen vedere, într‑un plic. Când ajung în chilia unde stăteam, deschid plicul să admir mai mult icoana, când văd pe partea cealaltă a icoanei o fotografie cu Sfântul Nectarie în sicriu, mort. Am încremenit de emoţie, mai ales că citisem în cartea cu Sfântul Nectarie că, după moartea sa, a fost neputrezit 20 de ani. Acum îl vedeam aşa cum a fost în sicriu.
Nu am cuvinte să mă exprim!!! Ce simţi când vezi un sfânt drag în sicriu!... De atunci, această fotografie ‑ icoană era cu mine tot timpul şi vorbeam cu sfântul ca şi cum vorbeam cu un om. Pe unde mă duceam, o purtam cu mine, cu gândul că sunt protejată. Când veneam acasă, o scoteam din poşetă şi o puneam pe hol, la vedere, rezemată de nişte cărţi din bibliotecă. De aici începe minunea mea.
Vine la mine o doctoriţă, prietenă cu mine, şi observă fotografia sfântului şi îmi spune (neştiind cine este):
‑ Măi, te rog, ia mortul ăsta de aici şi pune‑l în altă parte!
Eu am crezut că‑mi stă inima, şi‑i zic, îngrozită:
‑ Tu ştii cine este???!!!...
‑ Nu!
‑ Este Sfântul Nectarie, mare făcător de minuni, de pe insula Eghina, din Grecia.
‑ Păi, eu am fost pe insula Eghina şi nu am auzit de el!
Atunci adaug, şi‑mi vin în minte următoarele cuvinte:
‑ Nu vrei să mă sponsorizezi şi pe mine să ajung acolo?
Da... acum eu mă gândeam: pentru banii pe care o să mi‑i dea, va trebui să muncesc mult (eu fiind croitoreasă)... În aceeaşi zi, mă duc în vizită la altă doctoriţă şi‑i povestesc tot ce mi s‑a întâmplat, spunându‑i la sfârşit că este visul vieţii mele să ajung la Sfântul Nectarie şi, dacă s‑ar putea, şi la Sfântul Ioan Rusul. Atunci, doamna doctor I.B. (Dumnezeu să o binecuvânteze), îmi spune următoarele:
– Uitaţi, eu vă dau 200 de euro, să plecaţi în Grecia, să vă împliniţi visul!
Nu am cuvinte să vă redau ceea ce am trăit în momentul acela, dar am simţit cum mă călăuzeşte sfântul, pentru dragostea pe care i‑o port. La o săptămână, când se apropiau Sfintele Paşti, iar la mine în casă aveam în vizită un preot călugăr şi un monah, doamna doctor îmi înmâ­nează un plic cu cei 200 de euro, drept cadou pentru Paşti. După vreo două‑trei săptămâni, când tocmai venisem de la Schitul Vovidenia, unde am sărbătorit Sfânta Înviere, vine din Grecia o bună prietenă a mea din copilărie, şi îi spun că am bani să ajung la Sfântul Nectarie. Prietena mea îmi spune: „Peste trei zile eu plec, ori mergi acum cu mine, ori vii în luna septembrie”. Sfântul Nectarie mi‑a trimis şi călăuză!
Ţin să vă spun că am plecat cu ea, am ajuns la Sfântul Nectarie; fără să‑i spun eu, m‑a dus la Sfântul Efrem cel Nou, la Sfântul Ioan Rusul şi la Sfântul David. Mare minune a fost pentru mine!
La Sfântul Nectarie, când am ajuns, mare bucurie am avut, pentru că ştiam din cartea pe care am citit‑o unde este mormântul, ştiam despre chilia unde a stat, ştiam tot, ce să vă spun?! Să calc pământul pe unde a umblat dragul meu sfânt, să ating mormântul de marmură, să‑i văd patul unde a dormit! Tremuram toată de emoţie.
Ceea ce vreau să vă mai spun este că, în afară de cei 200 de euro daţi de doamna doctor I.B., au curs banii pe mine: şi de la prima doctoriţă şi de la fiul meu şi din Grecia, de la sora prietenei mele, Georgeta, şi de la altă prietenă din Salonic şi de la alte credincioase. Lacrimi de bucurie duhovnicească au curs pe obrajii mei. Câtă iubire!
Aşadar, Sfântul Nectarie nu ajută numai în boli. În nemărginita sa iubire, ajută în orice. Slavă Bunului Dumnezeu şi laudă Sfintei Fecioare Maria şi Sfântului Nectarie!
Îţi mulţumesc, Sfinte Nectarie, şi din tot sufletul meu strig către tine:
„Bucură‑te, izvor nesecat al minunilor!
Bucură‑te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni!”
Doresc să mai adaug că Sfântul Nectarie a mai fă­cut cu mine şi minuni mai mici, dar pentru mine sunt mari şi de neuitat. Fiul meu (de 37 de ani) făcuse o operaţie de implant în partea din faţă a maxilarului şi doctorul i‑a spus că o să se umfle, să nu se sperie. Când a venit acasă după operaţie, eu l‑am uns cu ulei din candela de la Sfântul Nectarie, făcând semnul sfintei cruci, şi am spus: „Sfinte Nectarie, ajută‑l să nu se umfle!” A doua zi nu se umflase, şi a putut să se ducă la serviciu, şi s‑a vindecat şi repede.
(Any Marcu, Galaţi)

1. O minune făcută de Sfântul Nectarie în ziua prăznuirii sale, 9 noiembrie 2011
De Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, fiul meu Mihai a căzut în deznădejde cumplită. Fiind ziua lui de naştere şi onomastică, în loc să fie bucuros pentru felicitările primite, el plângea şi nu mai voia să vorbească sau să vadă pe cineva. De ce? Învăţând de mai mult timp pentru examene (magistratură), nu reuşea să treacă de baremul stabilit, dar de care se apropia foarte mult. Atunci a hotărât să dea examen la Suceava pentru grefier, cu gândul că va reuşi mai uşor. Când s‑au anunţat rezultatele, era al şaselea şi erau numai patru locuri. O zi cumplită pentru toţi! Eu, mama lui, îl încurajam de la Botoşani să fie tare, că Dumnezeu nu‑l va lăsa. El a refuzat chiar să meargă la biserică, era căzut în deznădejde. A doua zi a mers la serviciu, foarte trist, şi pe la 10:30 îl sună de la Curtea de apel să vină să‑şi ia postul de grefier la Dărăbani. A fost ca un loc pentru el, o bucurie enormă. Eu aveam atâta nădejde că Dumnezeu nu ne lasă la necaz! Eu am fost la slujba Sfântului Nectarie şi atâta l‑am rugat pe sfânt să facă o minune şi pentru Mihai... şi sfântul a ascultat nevrednica mea rugăciune şi a dus‑o la tronul Domnului nostru Iisus Hristos.
Când am ieşit de la rugăciune, am deschis telefonul, să‑l sun pe Mihai, să‑l mai încurajez. Atunci el mi‑a zis: „Mamă, mi‑am dat demisia! M‑au chemat să‑mi iau post la Dărăbani!” Pe moment, m‑am speriat. Apoi am zis: asta este minunea Sfântului Nectarie, mare făcător de minuni. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
2. A doua minune a Sfântului Nectarie pentru mine, păcătoasa, pe 21 noiembrie 2011
Moaştele Sfântului Nectarie au fost aduse la Biserica Vovidenia, Botoşani, pentru cinstire. Am fost şi eu acolo, să‑i aduc mulţumire Sfântului Nectarie pentru ajutor, dar aveam nişte dureri de cap îngrozitoare şi nădăjduiam că sfântul mă va ajuta iarăşi. Şi aşa a şi fost. Durerea mi‑a trecut. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
De atunci, îl invoc pe Sfântul Nectarie în rugăciuni, pentru că am mare nevoie. Îl simt mereu aproape şi tot timpul zic: iarăşi sfântul mi‑a dat târcoale. Vine mereu în ajutor, pentru care îi mulţumesc din tot sufletul.
Acum mă rog la sfânt să‑l izbăvească pe soţul meu de băutură şi am încredere că Sfântul Nectarie îl va ajuta. Îl cinstesc pe sfânt în fiecare zi, citindu‑i acatistul, şi‑l rog să se roage pentru toată lumea necăjită.
Sfinte Nectarie, ajută‑ne pe noi, păcătoşii!
(Ştefan Adela, Botoşani)
În luna februarie 2010 am fost operat de tumoare la spitalul din Piatra Neamţ, am primit tratament cu citostatice de la oncologie. Pe timpul spitalizării am primit o sticluţă cu ulei sfinţit de la o persoană ce fusese în Grecia, la Eghina, la moaştele Sfântului Nectarie.
M‑am uns cu uleiul sfinţit, care avea miros de mir. A doua zi am repetat acest lucru, dar era un simplu ulei – m‑am mirat de acest lucru, pentru că, cu o zi înainte, mirosul de mir se răspândise în tot salonul din spital.
După externare, a treia zi, m‑am uns cu ulei şi acesta a început să miroasă din nou a mir, dar mai puţin. După şapte zile avea miros de vin, apoi nu a mai mirosit a nimic.
M‑am mirat şi am spus celor din casă acest lucru. Am zis că, atunci când mă voi face sănătos, voi merge în Grecia, în Eghina, la moaştele Sfântului Nectarie ‑ dar la două săptămâni, au fost aduse moaştele Sfântului Nectarie, din Grecia, de către Mitropolitul Moldovei, la Piatra Neamţ.
Mare a fost mirarea şi bucuria să vină Sfântul Ierarh Nectarie din Grecia tocmai în Piatra Neamţ. Am fost şi m‑am închinat la sfintele moaşte şi l‑am rugat pe Sfântul Nectarie să mă facă sănătos. De atunci m‑am simţit mai bine. Tratamentul cu citostatice a fost întrerupt de către medic. Nu am urmat niciun tratament deosebit, iar analizele pe care le‑am făcut la diferite spitale din ţară au avut rezultate bune.
Sfântul Nectarie m‑a vindecat. Continui să mă rog, să‑i mulţumesc Sfântului Nectarie prin acatist şi prin ungere cu ulei sfinţit de la moaştele Sfântului Nectarie.
Consider că Sfântul Nectarie a venit din Grecia la Piatra Neamţ ca să vindece bolnavi, pe mine şi pe mulţi alţii.
(Viorel, Piatra Neamţ)
În ziua de 6 ianuarie 2012, fiica mea, având un moment de slăbiciune şi ameţeală, a căzut, lovindu‑se la genunchi. De abia am putut să o aducem în pat ‑ are 96 kg şi 1,78 m. În urma căzăturii, nu se putea mişca, nu putea coborî din pat. Cu greu puteam folosi plosca.
Am început să citesc Acatistul Sfântului Nectarie şi rugăciunea din cartea Sfântul Nectarie – Minuni în România. În mai puţin de o săptămână, fiica mea a căpătat puteri, a putut să coboare din pat şi să meargă din ce în ce mai bine. Acum poate merge, dar mai are uşoare dureri în genunchi, mai ales când este vreme rea (umedă).
În cursul lunii aprilie, i‑au apărut pe picioare nişte pete care o usturau. Am încercat să‑i găsim leacul, mergând la medici dermatologi. Niciunul nu ştia care era cauza şi ne prescriau tot felul de alifii. Nu am reuşit să o facem să se simtă mai bine.
Eu am continuat să mă rog Sfântului Nectarie, care m‑a ajutat şi i‑au trecut petele şi durerile (usturimile). Acum se simte bine din acest punct de vedere. Are însă şi alte probleme de sănătate.
Continui să citesc în fiecare zi acatistul şi să mă rog Sfântului Ierarh Nectarie şi sunt convinsă că acest sfânt i‑a ajutat pe toţi cei care au apelat la ajutorul lui.
Sper să obţinem şi noi însănătoşire sau ameliorare a bolilor, pentru că ştiu că dacă ne rugăm cu credinţă la Dumnezeu nu există boală fără leac.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi Sfântului Nectarie, marele făcător de minuni, fiind convinsă că toţi cei care i se roagă primesc ajutorul său.
Dumnezeu să ne ajute!
(Adriana, Bucureşti)
Despre Sfântul Nectarie am aflat cu câţiva ani în urmă şi am citit despre viaţa sfântului şi despre o parte din minunile săvârşite de el.
În cele ce urmează o să vă povestesc una dintre minunile săvârşite de Sfântul Nectarie cu familia mea.
Fiica mea cea mare terminase facultatea la Cluj şi nu‑şi găsea de lucru. A urmat şi masteratul şi nimic. Tot a încercat în multe locuri, şi‑a depus C.V.‑uri, a fost la interviuri, şi nimic. În anul 2011, în luna mai, trecând prin Bucureşti, s‑a oprit pe la Mănăstirea Radu Vodă şi s‑a rugat la moaştele Sfântului Nectarie. După o lună, la sfârşitul lunii iunie, era deja angajată la Cluj, la o firmă la care mai fusese la interviu cu câteva luni în urmă şi a fost respinsă, iar acum au sunat‑o şi, fără alt interviu, au angajat‑o.
Îţi mulţumim, Sfinte Nectarie, pentru minunile pe care le‑ai făcut şi le faci pentru noi toţi. Te iubim şi să ai grijă de noi. Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte‑ne pe noi! Amin.
(Flori H., Reghin)

Am 60 de ani şi am cunoscut binefacerile rugăciunilor către Sfântul Nectarie. Pentru prima dată am aflat de Sfântul Nectarie citind ceva pe internet. Chiar atunci aveam ambele fiice însărcinate şi era exact mesajul ce mi se potrivea. Le‑am spus, am căutat acatistul şi nu ştiu cât au fost ele de conştiincioase, dar ştiu că eu m‑am rugat zilnic pentru sarcinile şi naşterile lor. Toată perioada a decurs perfect, fără nici cea mai neînsemnată problemă. Ambele naşteri, la distanţă de şase luni una de alta, au durat incredibil de puţin ‑ cam două ore de la primele semne. Fără dureri mari, fără complicaţii, au venit pe lume două fetiţe măricele, de nota zece fiecare, iar peste un an şi jumătate mi‑a mai dat Dumnezeu un băiat, în exact aceleaşi conjuncturi. Ne‑am dat seama cu toţii că Sfântul Nectarie a răspuns rugăciunilor noastre.
Una dintre fetiţe avea o neînsemnată problemă la un ochi: era roşu, lăcrima şi dimineaţa era lipit. Pediatrul le‑a spus părinţilor că pe la şase luni urma o intervenţie la glanda lacrimală, însă problema se agrava cu fiecare zi. I‑am atins ochiul cu ulei de la candela moaştelor Sfântului Nectarie de la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti. A doua zi, ochişorul era absolut normal, fără nicio urmă din suferinţa ce durase patru luni.
Au fost multe situaţiile în care sfântul m‑a ajutat cu rugăciunile, fapte mai mărunte sau mai complicate, pe care nu le descriu, dintr‑o reţinere ce ţine de intimitate. Consider că Sfântul Nectarie este ocrotitorul meu. Mulţumesc, Sfinte Nectarie! Mulţumesc, Dumnezeule Bun, pentru viaţa mea, pen­tru familia mea, pentru toate darurile de care mă minunez, pe care le cer sau nu, dar le simt.
(Lucia Sălăgean, Bistriţa)
Povestea noastră începe simplu, acum aproape 14 ani, când ne‑am căsătorit. Eram ti­neri, fericiţi şi ne doream enorm copii. În naivitatea noastră, speram că vom veni trei din luna de miere. Dar a trecut şi luna de miere şi încă vreo şapte sau opt luni, fără să se întâmple minunea.
Atunci am început să mergem la medici, întâi în orăşelul nostru. Investigaţii, tra­ta­mente, multe presupuneri şi fără rezultat. Am plecat într‑un oraş mai mare, apoi în alt ju­deţ, alţi medici, alte diagnostice, alte tratamente, alte iluzii. Nimic... Anii treceau şi noi eram tot singuri. Am văzut un reportaj la TV despre un renumit profesor din capitală, spe­ci­a­list în infertilitate. Am mers împreună cu soţul meu, plini de speranţă, la prima vizită. A­poi am mers la altă vizită şi la altă vizită, şi tot aşa, vreo şase ani de speranţe alimentate de medic, a cărui apreciere era de fiecare dată: „Va reveni aici gravidă.”
E drept, am tot revenit, dar nu gravidă, doar pentru alte investigaţii şi intervenţii. Fizic vorbind, medicul a zis că nu a­vem nicio problemă, niciu­nul din noi, dar suntem printre cuplurile cu infertilitate inex­pli­cabilă. Speram ca Bunul Dum­ne­zeu să Se îndure de noi, să ne mângâie cu un suflet de co­pil, căci pustii sunt casele fără copii.
Încercam să fim buni creştini, ţineam post atât cât reuşeam, ne spovedeam şi ne îm­părtăşeam de două ori pe an, şi ne rugam neîncetat la Dumnezeu şi la Maica Dom­nului să ne ajute. Doar Dumnezeu ştia ce era în sufletul nostru când ne întreba câte un cu­nos­cut: „Voi, pe când un copil?” Le răspundeam de fiecare dată: „Când o vrea Dumnezeu! Noi aşteptăm.” Au trecut astfel 12 ani de luptă cu această boală cumplită: sterilitatea.
Am început să ne gândim tot mai des la adopţie. Pe atunci, stăteam cu socrii, cum­na­ta şi soţul ei, împreună cu cei doi nepoţei, pe care îi iubeam nespus. Am citit legis­la­ţia şi ne‑am dat seama că trebuie să avem casa noastră. Am reuşit să facem rost de teren, am fă­cut împrumuturi şi am început să ne construim propria casă, dar banii de la bancă s‑au ter­minat şi noi n‑am finalizat casa.
În toamna anului 2008, soţul meu a citit, în Formula As, despre minunile Sfân­tu­lui Nectarie. Mi‑a dat şi mie articolul să‑l citesc şi am început să căutăm şi alte materiale des­pre viaţa şi minunile sfântului. Am început să ne rugăm la Sfântul Nectarie, să mij­lo­ceas­că la Dumnezeu să ne binecuvânteze şi pe noi cu un copil.
În primăvara anului 2009, deja începuse criza fi­nan­ciară, salariile abia ne ajungeau pen­tru ratele de la ban­că şi mai aveam un împrumut făcut la nişte prieteni, de 3000 de euro. Nu aveam nicio şansă să strângem din sa­la­rii nimic, iar de un alt împrumut nici nu se pu­nea pro­ble­ma. Ne‑am gândit să vindem maşina străină pe care o aveam, pentru a ne achita da­toria, iar cu restul sumei să continuăm lucrările la casă. Am dat anunţuri peste tot, am mers pe la târguri de maşini aproape săptămână de săp­tă­mâ­nă, timp de aproape şase luni. Nu reuşeam s‑o vindem şi pace. Se apropia scadenţa şi noi nu aveam banii. Soţul meu, care se ruga neîncetat la Sfântul Nectarie, mi‑a zis în­tr‑o zi: „Stai liniştită, că o să ne ajute sfân­tul! O să vezi!”
Într‑o zi, primeşte un telefon, dacă maşina mai este de vânzare. A venit omul, s‑a ui­tat la maşină impresionat, a făcut câţiva kilometri cu ea şi a spus: „Haideţi cu mine aca­să, să vă dau banii!” Eram stupefiată! Nu‑mi venea să cred că am dat maşina de acasă şi aşa de repede. „Ţi‑am zis eu că sfântul nu ne lasă!”, mi‑a spus soţul meu. Aşa am reuşit să ne ţinem cuvântul şi să ne plătim datoria.
În martie 2010 am auzit de alt medic, la Iaşi, şi am zis să mai încercăm o dată. Am început din nou cu analize şi teste. Nu am reuşit nici de data asta să rămân în­săr­ci­na­tă. Atunci am renunţat la a mai merge la doctori şi am lăsat totul în mâinile Domnului. Am continuat să ne rugăm şi să mergem la biserici. Aşa am ajuns la un preot, la noi în o­raş, şi i‑am povestit durerea noastră. E un om deosebit. După ce m‑a ascultat, mi‑a zis: „De ce vă rugaţi pentru naştere de prunci? Rugaţi‑vă pentru dobândire de prunci, că poate nu o să aveţi un copil zămislit de voi, dar cu siguranţă o să vi‑l dea Dumnezeu sub altă formă.” Am plecat plină de speranţă şi acasă i‑am povestit soţului meu despre ce sfat ne‑a dat părintele.
Am stăruit în rugăciunile către Sfântul Nectarie şi i‑am promis că, dacă vom do­bân­di un prunc, se va numi Nectarie sau Nectaria. După câteva luni, am primit un telefon des­pre un copil care putea fi adoptat. Am mers şi l‑am văzut. Am simţit că e copilul nos­tru şi am decis să‑l adoptăm. Apoi, totul a decurs repede cu documentele şi, într‑un final, l‑am luat acasă. Suntem convinşi că numai cu ajutorul sfântului am reuşit să ţinem în bra­ţe minunea de copil. Aşa cum am promis, la botez a primit numele de Nectarie. Încă ne mi­nunăm de apariţia lui în viaţa noastră şi povestim tuturor cum ne‑a ajutat Sfântul Nectarie.
După ceva timp, am mers la Iaşi cu diferite treburi şi am vrut să mergem la moaş­te­le sfântului, să îi mulţumim pentru tot ajutorul pe care l‑am primit. Cum Iaşul are câteva zeci, probabil sute de biserici, noi nu ştiam exact la care să mergem. Am trecut pe lângă câ­teva, cu gândul că vom vedea vreun enoriaş pe care să‑l întrebăm unde e biserica. Deo­dată, soţul meu a spus: „Ştiu eu care este!”
Eram destul de sceptică, dar n‑am zis nimic. Am mers cu maşina pe câ­teva străzi şi am ajuns la o biserică, care nu avea niciun anunţ sau indicator care să con­fir­me spusele soţului. Când am ajuns în pridvor, era un anunţ: „Biserica cu hramul Sfântul Nectarie vă anunţă...” Aceea era, într‑adevăr, biserica în care erau moaştele, şi Sfântul Nec­tarie ne‑a îndrumat paşii către biserica lui. I‑am mulţumit cu lacrimi în ochi pentru că avem şi noi un copil şi pentru tot ce ne‑a dat Dumnezeu.
Am continuat să ne rugăm şi să îi mulţumim Sfântului Nectarie. Nici nu bănuiam câtă nevoie o să mai avem de ajutorul lui. Deşi îl protejam, limitând vizitele prietenilor şi în special ale copiilor, micuţul Nectarie al nostru a contactat un virus. Era destul de agitat, avea puţin năsucul înfundat, dar nu avea febră şi mânca. Am mers la pediatru şi ne‑a re­co­mandat un siropel cu Paracetamol. I l‑am dat, dar a doua zi el a început să tuşească şi i s‑a înfundat de tot năsucul. Am mers iar la doctor, care de data acesta a spus că are bron­şi­o­li­tă. L‑a trecut pe antibiotic injectabil, i‑au pus branulă la picioruş şi mi‑au recomandat să‑i fac aerosoli.
După încă o zi era tot mai rău! A început să tuşească foarte tare, avea se­cre­ţii abundente şi nu mai putea respira. Am ajuns cu el la urgenţe! Era livid şi abia res­pi­ra ‑ avea deja pneumonie. Imediat a fost aspirat, pus la oxigen, pe perfuzii şi i se făceau tot felul de injecţii. Roia toată lumea în jurul lui, semn că era destul de grav. Când am ră­mas cu el, am început să‑l închin cu bucăţele de vată sfinţită de la Sfânta Paraschiva şi de la Sfântul Nectarie şi să mă rog la Sfântul Nectarie, protectorul lui, cu lacrimile şiroin­du‑mi pe obraji: „Doamne, Dumnezeule, Sfinte Nectarie, ajutaţi‑l pe îngeraşul nostru să trea­că peste boală! Ni l‑ai dat doar ca să ni‑l iei din braţe? În­du­ră‑Te de noi, Doamne! Sfinte Nectarie, ajută‑ne!” Soţul meu se ruga şi el, pe hol, la fel de îngrijorat ca şi mine şi la fel de neputincios. Şi Sfântul Nectarie ne‑a auzit ruga. Nu numai că bebeluşul nostru şi‑a re­venit, dar s‑a şi recuperat destul de repede, spre mirarea pediatrei, şi în câteva zile eram acasă.
Purtăm în permanenţă cu noi Acatistul Sfântului Nectarie şi îl oferim tuturor celor care au nevoie de ajutor. Continuăm să‑l citim în fiecare seară şi îl citim şi băie­ţe­lu­lui nos­tru. Încă nu înţelege, dar priveşte cu interes la icoa­na Sfântului Nectarie care veghează dea­supra pătuţului lui şi la care îl închinăm în fiecare seară.
Nu vom putea mulţumi vreodată suficient pentru tot ajutorul primit de la Bunul Dum­nezeu, de la Maica Domnului şi de la Sfântul Nectarie. Putem doar să ne rugăm în con­tinuare şi să povestim tuturor că minunile se întâmplă şi în zilele noastre, trebuie doar să nu ne pierdem credinţa.
Suntem, în sfârşit, împliniţi, lăudat fie numele Domnului!
(Nicoleta Gauca, Târgu Neamţ)
Mă numesc Arfire Liliana şi sunt din Slobozia. În urmă cu şapte ani am fost diagnosticată cu cancer mamar. Am făcut toate tratamentele recomandate de doctor, dar, după aproape trei ani, eram suspectă de metastaze hepatice. Am făcut RMN, CT, dar nu aveam un rezultat precis. Am urmat tratamente pentru ficat şi cu Dumnezeu înainte încă vreo doi ani, când au început durerile de oase. După o scin­tigrafie, iar stres şi panică: suspiciune de metastaze osoase.
Dar, datorită rugăciunilor la Maica Domnului şi Sfântul Nectarie, încă trăiesc şi Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru fiecare răsărit de soare.
Mi‑am dorit să ajung la moaştele Sfântului Nectarie şi sfântul mi‑a auzit rugăciunea, a mijlocit cum a ştiut mai bine şi, în august 2010, m‑a primit şi pe mine, nevrednica, la sfântul său mormânt, unde mi‑a dat un semn că este alături de mine.
Nu pot descrie în cuvinte bucuria şi liniştea sufletească cu care m‑am întors din acel pelerinaj. Şi azi am ulei de la moaştele sale, cu care mă ung cu semnul sfintei cruci şi durerile îmi dispar ca prin minune.
Până la sfârşitul zilelor mele voi mulţumi Sfântului Nectarie, Sfântului Ioan Rusul, Sfântului Efrem cel Nou, Cuviosului David şi Măicuţei Sfinte pentru ajutorul pe care l‑am primit, deşi nu merit. Slavă Ţie, Doamne!
(Liliana Arfire, Slobozia)

Mai întâi trebuie să‑i cer iertare, şi pe această cale, prea bunului nostru Sfânt Nectarie pentru întârzierea cu care fac cunoscute bucuriile pe care mi le‑a pricinuit.
1. În timp ce mama mea, în vârstă de 87 de ani, se chinuia în spital cu un picior fracturat din şold, l‑am rugat intens şi cu toată nădejdea pe Sfântul Nectarie să intervină cum numai el ştie. La un moment critic, mamei i se pusese un ghips, de care eu eram tare nemulţumită, şi voiam ca a doua zi să merg să rog să i se scoată ghipsul. Noaptea, l‑am visat pe Sfântul Nectarie cu o foarfecă mare în mână, în salonul cu pricina.
Când am ajuns a doua zi la spital, mama deja nu mai avea ghipsul. L‑am rugat tot timpul pe Sfântul Nectarie să le ajute pe toate bătrânele din salon, care se aflau în mari suferinţe. Una din ele avea o rană adâncă la gamba dreaptă. Atât de adâncă, încât medicii, deşi îşi dădeau toată silinţa, erau sceptici în privinţa vindecării. Într‑una din zile, când am intrat în salon, bătrâna cu gamba afectată tocmai povestea că a visat un bătrân cu barbă mare, albă, care i‑a spus că se va vindeca. Şi cu adevărat, după mai multe zile, a plecat din spital foarte bine. Iar mama merge bine pe acel picior „reparat” de Sfântul Nectarie de aproape opt ani.
2. Fiul meu, în vârstă de 23 de ani, cunoscuse o fată într‑un oraş foarte departe de casă. Nu‑mi plăcea deloc că trebuia să bată drumurile foarte des. Într‑o dimineaţă, şi‑a pus rucsacul în spate şi, foarte hotărât, ne‑a spus: „Plec la Carolina!” Atunci l‑am strigat pe Sfântul Nectarie şi l‑am rugat să‑l întoarcă din drum, pentru că drumul (precum s‑a dovedit mai târziu) nu era cel potrivit. Aşadar, Sfântul Nectarie nu a întârziat să acţioneze. În ziua aceea i‑a trimis fiului meu la serviciu doi delegaţi din Germania, de care a trebuit să se ocupe câteva zile. M‑am mirat cât de elegantă i‑a fost împiedicarea. Şi la fel de elegant s‑a stins şi povestea cu drumurile.
3. În noiembrie 2009, ajungând acasă la Sfântul Nectarie, am aprins o lumânare mare, mare (cred că are un metru înălţime) şi am rostit din adâncul sufletului: „Sfinte Nectarie, primeşte aceasta pentru nepoţii mei!” Atunci nu aveam niciun nepot. Acum am doi.
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!
(Rodica Donescu, Piteşti)
Mă numesc Maria şi aş vrea să vă mărturisesc câteva minuni pe care le‑a făcut Sfân­tul Nectarie cu fami­lia mea.
L‑am cunoscut pe sfânt la Sibiu, pe vremea când eram stu­dentă. Am mers cu prietenul meu (actualul soţ) şi ne‑am închinat la moaştele Sfântului Nec­tarie, care erau aşezate în capela de la spitalul de TBC. Am rămas impre­sionată de cre­dinţa oamenilor în acest sfânt şi, deşi am mai fost la sfinte moaşte, nu m‑am simţit aşa de bine ca aici. Tot atunci am cumpărat şi cartea cu viaţa sfân­tului.
Din păcate, nu după mult timp, am uitat de sfânt. Anii au trecut, m‑am căsătorit, aveam un băieţel şi, după pa­tru ani, eram din nou însărcinată. Aveam o teamă, pentru că pe băieţel l‑am născut pre­ma­tur şi sarcina actuală era cu probleme. Am avut col deschis de la două luni de sarcină. Mi‑am amintit de cartea Sfântului Nectarie, am căutat‑o, dar soţul meu o dăduse unor oa­meni cu probleme. Dumne­zeu a lucrat şi am primit din nou cartea sfântului. Am înce­put să fac acatistul şi, la cinci luni, colul s‑a închis. Doc­toriţa a rămas mirată, pentru că se aş­tep­ta ca, sub presiune, colul să se deschidă mai tare. Tot atunci mi‑a spus că e băiat. Când i‑am spus soţului că e băiat (el îşi dorea tot băiat), a fost încântat, şi tot atunci i‑am cerut ca unul din nume să fie Nectarie. Multă lume a comentat, că ce nume e ăsta, dar nu mi‑a pă­sat. Îi mulţumeam sfântului că e bine copilul şi colul închis.
Am fost avertizată că săp­tă­mâ­na 34 e decisivă pentru sarcină, dar am trecut‑o cu bine. În schimb, săptămâna 35 spre 36 am început să sângerez şi era cât pe ce să nasc prematur. Dar m‑am rugat Sfântului Nec­tarie şi el m‑a ajutat şi am stat în spital până la 37 de săptămâni, când am născut şi nu a mai fost considerat prematur. Pentru că mi s‑au fisurat membranele, nu a mai fost me­diu steril şi Nectarie căpătase o infecţie. Am făcut acatistul sfântului, l‑am uns cu ulei de la candela sfântului şi, după două zile, l‑am putut ţine în braţe.
În salon cu mine mai era o mă­mică care născuse de 14 zile şi nu plecase acasă, pentru că micuţul avea o infecţie. I‑am dăruit aca­tistul sfântului şi ulei, cu care l‑a uns pe micuţ. După două zile au fost externaţi. A fost convinsă că sfântul a ajutat‑o.
Orice problemă am, apelez la Sfântul Nectarie. Micul Nectarie creşte, are şase luni, e un cuminte. Strigaţi‑i pe sfinţi ca să vă ajute. Ei sunt cei mai buni prieteni.
Slăvit să fie Domnul!
(Maria)
Mai întâi mă rog la Bunul Dumnezeu, la Maica Domnului, şi, evident, la Sfântul Nec­tarie, să mă învredni­cească pe mine, păcătoasa, să vă scriu, mărturisindu‑vă din mi­nu­ni­le pe care le‑a făcut (şi sper să mai facă cu noi aşa minuni) bunul Sfânt Nectarie.
Era luna iunie 2010 şi eu, fiind învăţătoare, m‑am gândit să organizez o excursie de sfârşit de clasa întâi la Iaşi, să mergem la Sfânta Paraschiva, să vizităm Parcul Copou cu teiul lui Eminescu, Bojdeuca din Ţicău etc. Fiind prietenă cu o doamnă credincioasă (Mi­haela Anaza­riei) şi vorbind despre excursie, m‑a îndemnat să caut şi moaştele Sfân­tu­lui Nectarie în Iaşi. Având elevi de clasa întâi, la început de program, îi obişnuisem cu câte o poveste scur­tă, mai ales despre sfinţi. Tot răsfoind o cărticică, am găsit o povestioară des­pre Mi­cul Anastasie (Sfântul Nectarie) care, fiind necăjit, a scris o scrisoare Bunului Dumnezeu în care Îi cerea hăinu­ţe şi mâncare. Vecinul s‑a oferit să‑i ducă el scrisoarea la poştă. A citit‑o şi s‑a gândit să‑i facă o bucurie, trimiţân­du‑i tot ce îi era necesar. Mai târziu, din altă carte, am aflat că patronul la care lucra era foarte rău, îl plătea cu puţini bani şi, mai rău, când a văzut ce are în pachet, a înce­put să‑l bată, spunând că a furat de la el şi şi‑a cum­părat cele necesare. Această poveste i‑a impresionat pe elevi şi eu i‑am rugat, fiind sfă­tuită de Bunul Dumnezeu, să scrie şi ei câte o scrisoare (acatist) la Bunul Dumnezeu, în care să ceară ce‑şi doresc ei (le‑am precizat să nu ceară imposibilul – castele de aur sau alt­ceva, care nu le era de folos sufletesc).
Unul dintre ei mi‑a spus că vrea ca părinţii lui să se înţeleagă, altul că vrea un fră­ţi­or sau o surioară. M‑au impresionat cererile lor şi le‑am arătat mai târziu şi părin­ţilor, ca­re au fost impresionaţi până la lacrimi, văzând ce matur gândeau copilaşii lor de 7‑8 ani.
A venit ziua mult aşteptată, ziua excursiei. Totul s‑a desfăşurat frumos, cu aju­to­rul Bunului Dumnezeu, care ne veghează. Am îmbinat plăcutul cu utilul. Grădina Bo­ta­ni­că, Mitropolia, Parcul Copou cu teiul lui Eminescu, şi, spre sfârşit, m‑am îndreptat spre Po­dul Roşu şi, tot întrebând, am ajuns la moaştele mult căutate, la Sfântul Nectarie. Nu‑mi venea să cred că mai găsim deschisă bise­rica (era cam târziu). Am intrat cu e­mo­ţie: o biserică sim­plă, retrasă, de unde ne‑am cumpărat iconiţe, acatiste şi cărţi cu viaţa Sfân­tului Nectarie. Acolo am rămas uimită, văzând lângă raclă o doam­nă care se ruga în genunchi că­tre Sfântul Nectarie. Copiii se aşteptau să găsească, la fel ca la Sfânta Para­schiva, o raclă ma­re, dar am găsit o raclă micuţă. Mai târ­ziu, am aflat din acatist că Bunul Dumnezeu a rân­duit ca mai multe biserici să primească câte o părticică din moaşte, ca să se folosească mai mulţi oameni.
Tot de acolo am luat şi o cărticică despre patima fumatului (soţul meu fuma), şi mă gândeam eu ce bine ar fi dacă n‑ar mai fuma, că se cheltuiau destui bani şi sănă­tatea i se şubrezea. A fost suficient doar să mă gândesc şi să mă rog, iar minunile n‑au încetat să apară: deja soţul meu din toamnă nu mai fumează, mulţumesc Bunului Dum­nezeu şi Sfân­tului Nectarie.
Am uitat să precizez că, la începutul anului şcolar, cu clasa întâi, glasul fiind solicitat mai mult, în­ce­pusem să răguşesc, să‑mi pierd glasul, puţin câte puţin. Mă gândeam că am probleme cu glanda tiroidă şi am mers să fac un control. Acolo, doam­na doctor mi‑a spus că ve­ri­fi­că şi axilele şi, STOP! M‑a întrebat: „Ştiaţi că aveţi un nodul la sân?” Eu am zis: „Nu şti­am”, dar picioarele deja au început să‑mi tremure. M‑a trimis la un specialist pentru eco­gra­fie, dar n‑am pri­mit recomandare decât pentru un unguent antiinflamator! Deja mă vedeam în si­criu, îmi era frică, mă gândeam ce fac cu fetiţa (avea nouă ani). Am început să mă rog cu lacrimi şi să citesc Acatistul Sfântului Nectarie în fiecare seară. Îmi spuneau prietenele că o sarcină ar rezolva problema, dar eu nu rămâneam însărcinată.
În octombrie 2010, mi‑am dorit să ajung la părin­tele Justin Pârvu. Bunul Dum­ne­zeu m‑a ajutat să‑l cunosc, să mă binecuvânteze şi să‑mi răspundă la problemele mele: „Răbdare, răbdare!” Dar, înainte de a ajunge la părintele Justin, am participat la Sfân­tul Maslu, acolo, la azil, unde era părintele.
În octombrie, am observat că întârzie menstruaţia şi, cu sufletul la gură, am aş­tep­tat răspunsul testului şi, slavă lui Dumnezeu, erau două liniuţe! Mă rugasem Sfântului Nec­tarie să‑mi dea un băieţel, să fie şi soţul meu mulţumit, şi i‑am promis că dacă îmi va da un băieţel îi voi pune numele Nectarie. După ce am rămas însărcinată, am avut o pro­ble­mă pe la 13‑14 săptămâni. Am căzut de pe scaun şi am avut o dezlipire de placentă (iminenţă de avort). Copilul era viu, dar pla­centa se tot dezlipea. Dar, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Sfân­tului Nectarie, copilul a fost salvat. Am urmat un tratament de trei luni şi m‑a în­vred­ni­cit Bunul Dumnezeu de‑am revenit la şcoală peste trei săptămâni, până la sfârşitul a­nu­lui şcolar. În data de 8 iulie eram programată pentru cezariană, iar soţul meu, în timpul ru­găciunii a venit şi mi‑a spus (în privinţa nu­melui Nectarie pot să vă spun că nu era de acord): „Lau­renţiu sau Bogdan, Nectarie nu există!” Iar eu spuneam în gând: „Arată‑i, Sfin­te Nectarie, că exişti!” La terapie in­ten­sivă am primit telefon de la soţul meu, care mi‑a zis (mi­nune!): „Laurenţiu Nectarie e bun?” Vă daţi seama ce bucu­rie mi‑a făcut Sfântul Nec­tarie? De atunci trăim clipe de li­ni­şte şi pace, întrerupte doar de rare momente de cumpănă, ca­re sunt rezolvate având ca mijlocitor pe Sfântul Nectarie.
Îi mulţumim Bunului Dumnezeu pentru toate şi nă­dăjduiesc că voi ajunge să‑i mul­ţu­mesc personal Sfântului Nectarie, închinându‑mă la moaştele lui, la Eghina.
I‑am promis sfântului că voi scrie despre minunile făcute în familia mea şi nă­dăj­du­iesc că‑l va însănătoşi pe Laurenţiu Nectarie (care are icter prelungit – de o lună).
(Annabella Bulibaşa, Bacău)
Între multele şi marile minuni pe care le face Bunul şi Mult Prea Milostivul Dumnezeu prin Preasfânta Fecioară Maria şi prin toţi sfinţii Săi, în fiecare clipă a vieţii noastre, ne înscriem şi noi, Constantin‑Corneliu şi Mirela, ca beneficiari ai ajutorului şi milostivirii Sale. Fără să fim eroii unei întâmplări senzaţionale, noi credem acum, după ce multă vreme nu mai nădăjduisem la nimic bun pentru viaţa noastră, că Sfântul Nectarie de Eghina ne‑a fost mijlocitor în rugăciunile pentru întemeierea unei familii creştine.
Soţul meu, Constantin‑Corneliu, pe care îl cunoşteam de vreo 15 ani, când un bun creştin ne‑a făcut prezentările pentru întâia oară, a venit în duminica de 15 ianuarie 2012, împreună cu o bună creştină pe care a rânduit‑o Dumnezeu ca mijlocitoare pentru a ne prezenta unul altuia pentru a doua oară. Ne propuseserăm cu câteva zile mai devreme să participăm la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Sihăstria Putna, cu hramul Sfântului Nectarie de Eghina, loc de pelerinaj pentru mulţi creştini ortodocşi din zona Rădăuţi şi din tot judeţul Suceava, mai ales pentru o veche icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Actualul meu soţ, căci în 15 ianuarie nu eram decât simple cunoştinţe, a venit în calitate de şofer, pentru că eu nu mai conduc o maşină pe care am cumpărat‑o în urmă cu doi ani şi cu care am avut un accident, cu anumite urmări medicale.
În acea perioadă de început de an 2012, am citit Sfântul Nectarie. Minuni în România. La Sihăstria Putnei am găsit Noi minuni ale Sfântului Nectarie. Corneliu citise Sfântul Nectarie, sfântul secolului nostru, carte pe care mi‑a împrumutat‑o şi mie.
Duminica următoare, în 22 ianuarie 2012, am mers din nou la Sfânta Liturghie la Sihăstria Putnei, iar în 29 ianuarie 2012, deşi temperaturile scăzuseră până la ‑22º în termometre, am hotărât să ajungem pentru a treia oară la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Sihăstria Putnei, la icoana Sfântului Nectarie, atât de drag nouă, şi întâmplarea sau voia lui Dumnezeu a fost să mergem singuri, deşi am fi dorit să luăm în maşină şi alţi iubitori de pelerinaj, dar vremea urâtă i‑a înspăimântat pe toţi cei care au fost invitaţi de noi.
N‑am precizat ceea ce este mai greu de mărturisit: eu voi împlini în luna august 42 de ani, nu am fost căsătorită şi acest lucru mi se părea imposibil de împlinit. Corneliu va împlini, la sfârşitul lunii iulie, 48 de ani şi suferea, ca şi mine, de aceeaşi amară şi grea suferinţă – singurătatea. Pelerinajele pe care le‑am făcut fiecare, separat, de‑a lungul timpului, ne‑au adunat în cele din urmă pe aceeaşi cale – cea a Bisericii lui Hristos.
În cea de‑a treia duminică, 29 ianuarie 2012, am stat mai mult şi mai aproape de icoana Sfântului Nectarie, rugându‑l: „Sfinte Nectarie, vin de mult timp în mănăstirea aceasta şi m‑am rugat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Iartă‑mă că am trecut cu nepăsare pe lângă sfântă icoana ta, necunoscându‑ţi viaţa şi minunile. Acum, când îţi cunosc sfinţenia şi grabnicul ajutor cu care îi mângâi pe toţi cei care te caută în rugăciune, fă în ziua aceasta o minune şi cu mine, roaba ta, Mirela, şi cu băiatul acesta, Constantin‑Corneliu, şi fă‑l să‑şi arate pe faţă intenţiile de viitor, căci ne întâlnim acum pentru a treia oară şi, dacă ne este dat să rămânem împreună, ajută‑l să‑şi mărturisească gândul, iar dacă avem drumuri diferite, lasă‑l să nu spună nimic şi astfel totul se va încheia astăzi!”
Minunea nu a întârziat să apară, căci, la plecarea de la mănăstire, un soare luminos ne acoperea drumul, iar soţul meu a spus: „Aşa cum soarele străluceşte în această zi, aşa să dea Dumnezeu să fie şi viaţa noastră.”
Ne‑am întors la Suceava, am discutat mai mult în zilele următoare, ne‑am dat seama că fiecare reprezintă persoana potrivită pentru celălalt, omul căutat şi negăsit în atâţia ani de tristeţe şi singurătate.
Am hotărât să citim Acatistul Sfântului Nectarie la aceeaşi oră, seara, fiecare la casa sa.
Lucrarea Bunului şi Mult Milostivului Dumnezeu şi a Maicii Domnului şi a sfântului nostru drag şi bun, grabnic ajutător şi mijlocitor pentru noi, păcătoşii, nu a întârziat să se arate. Am început să citim Acatistul Sfântului Nectarie, împreună, din seara zilei de 31 ianuarie 2012, iar în ziua de 11 februarie, cu binecuvântarea duhovnicului nostru, ne‑am împărtăşit de Sfânta Taină a Cununiei, Sfântă Taină pe care am cerut‑o mereu de la Dumnezeu şi de la Sfânta Fecioară Maria, în rugăciune, mulţi ani de zile, şi eu şi soţul meu.
Dar după 12 zile de rugăciune intensă şi comună la Sfântul Nectarie, strigându‑l şi chemându‑l amândoi în ajutor, iată că minunea ‑ la care niciunul din noi nu mai spera ‑ s‑a împlinit. Am devenit o familie creştină, ceea ce ne‑am dorit cel mai mult de‑a lungul vieţii noastre fiecare din noi.
Mulţumim Sfântului Nectarie pentru ajutorul grabnic cu care ne‑a ridicat negura şi tristeţea din sufletele cernite de singurătate şi neîmplinire, de suferinţă purtate atâţia ani ca poveri de neînlăturat. Mereu ne minunăm şi noi de marea lucrare a lui Dumnezeu, la care nu mai speram. Zi de zi revenim la fraza: „Îţi vine să crezi că suntem împreună? Îţi vine să crezi că suntem căsătoriţi? Credeai că ai să te căsătoreşti anul acesta? Credeai că nu vei mai fi singur/ă?” Răspunsul pe care‑l ştim vine, mereu acelaşi: „Nu, nu credeam!”
Iată că cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu, dacă ne lăsăm în voia Sa, chemându‑L în rugăciune. Am citit despre minunile Sfântului Nectarie de Eghina şi despre minunile multor alţi sfinţi, uneori cu îndoială. Acum credem cu toată fiinţa noastră şi ne dorim să putem ajunge acasă la Sfântul Nectarie, ca să‑i mulţumim pe deplin.
(Corneliu şi Mirela, Suceava)

Nădăjduim că cititorii s-au folosit de mărturiile citite aici. O precizare este necesară, însă. Unii oameni, din cauza unei mentalităţi de tip magic, consideră relaţia cu sfinţii un fel de târguială, un fel de comerţ, un fel de schimb – „eu dau pomelnicul şi banii, sfântul trebuie să mă ajute”. Nu este deloc aşa. Noi trebuie să venim la biserică pentru a ne mântui, nu pentru a scăpa de diferite necazuri. Unii oameni, venind la biserică tocmai în acest scop, şi văzând că nu li se rezolvă problemele, cad în deznădejde şi apoi se îndepărtează de biserică. Pe unii oameni aflaţi în situaţii disperate, Dumnezeu i‑a ajutat să scape de ele. Altora, le‑a dat răbdare. Pe unii bolnavi, Dumnezeu i‑a vindecat prin intermediul doctorilor. Pe alţii, i‑a vindecat în chip minunat. Altora, însă, le‑a dăruit doar răbdare, fără să le dăruiască şi sănătate. Noi nu ştim ce vrea Dumnezeu de la noi. Trebuie să avem puterea ca, indiferent de necazul nostru, să Îi cerem lui Dumnezeu: „Doamne, facă‑se voia Ta, nu voia noastră.”
Iată un caz dur, care arată ce se poate întâmpla când, în loc să ne supunem noi voii lui Dumnezeu, Îi cerem lui Dumnezeu să facă El voia noastră: „O grecoaică văduvă fusese foarte ataşată de copilul ei, un băiat tare simpatic, însă cu un caracter uşor influenţabil de orice anturaj în care se învârtea. La vârsta de doisprezece ani s‑a îmbolnăvit de cancer la ficat, boală care ajunsese într‑un stadiu atât de avansat, încât doctorii s‑au arătat a fi neputincioşi în a‑l mai ajuta cu ceva, şi l‑au trimis să‑şi petreacă acasă ultimele clipe din viaţă.
Într‑o zi, respiraţia i‑a devenit din ce în ce mai lentă, iar mama sa şi‑a dat seama că băiatul se află în pragul morţii. S‑a dus la fereastră şi şi‑a ridicat pumnul spre cer, rostind: «Numai să îndrăzneşti să‑l laşi să moară!...» S‑a reîntors la căpătâiul băiatului, aşteptându‑se să‑l vadă dându‑şi sufletul, însă, spre mirarea sa, a băgat de seamă că respiraţia îşi recăpăta ritmul normal. Odată cu trecerea zilelor, toţi constatau cu stupefacţie că băiatul nu doar supravieţuise, ci, mai mult decât atât, cancerul îi dispăruse complet din organism. Era o minune, iar ziarele au răspândit întreaga poveste.
Femeia era în culmea fericirii, însă în adâncul sufletului ei se întreba cum de s‑a putut înspăimânta Dumnezeu de ameninţarea ei şi i‑a lăsat fiul în viaţă. Însă a alungat aceste gânduri din minte şi a continuat să se bucure nestingherită, fără mustrări de conştiinţă. Aceasta a durat însă numai o vreme. Câţiva ani mai târziu, când băiatul împlinise cincisprezece ani, femeia a observat că începuseră să îi dispară bani din poşetă şi lucruri de prin casă. Când l‑a întrebat, acesta s‑a purtat cu obrăznicie, a negat totul, şi pe zi ce trecea devenea din ce în ce mai dificil să trăieşti cu el. Se alăturase unui grup de tineri neisprăviţi, iar dragostea pentru mama sa se veştejise. Mai mult decât atât, nutrea o aversiune faţă de ea, ba chiar părea că o urăşte.
Noapte de noapte, femeia se frământa pentru băiat, şi într‑una din ele a spus, din disperare: «Mai bine mureai!» Şi cum a rostit aceasta, şi‑a amintit cum Îl «provocase» pe Dumnezeu cu pumnul ridicat, şi a început să plângă, deznădăjduită. Câteva săptămâni mai târziu, la ştirile de la televizor s‑a anunţat că o femeie în vârstă a fost ucisă în bătaie în propria casă de o bandă de tineri. Inima i s‑a îngreuiat de presimţiri negre, cum că băiatul ei era unul dintre făptaşi. nu a trecut mult timp şi a auzit o bătaie în uşă, iar, când a deschis‑o, a văzut în prag un poliţist care a întrebat‑o unde se afla fiul ei. Evident, nu ştia. I‑a spus că era suspectat că ar face parte din banda criminalilor. Ceasuri întregi s‑au scurs greu, sub chinul incertitudinii, şi, în sfârşit, poliţia a revenit, spunându‑i de această dată că bănuiala s‑a confirmat şi că el, împreună cu ceilalţi membri au fost urmăriţi de poliţie, iar băiatul ei, sărind de pe un zid, şi‑a rupt gâtul. Era mort.
Mama lui şi‑a petrecut tot restul vieţii în pocăinţă pentru blasfemia sa şi vărsând lacrimi pentru fiul ei. Tuturor le mărturisea: «Dumnezeu l‑a iubit pe fiul meu mai mult decât mine, şi, pentru a‑i salva sufletul rânduise ca el să moară atunci, la vârsta de doisprezece ani, înainte ca răutatea să pună stăpânire pe el. Eu m‑am îndoit de Bunătatea, Dragostea şi Înţelepciunea Domnului. Am îndrăznit să Îi nesocotesc voia şi, pentru a‑mi salva mie sufletul, El mi‑a îndeplinit dorinţa, ca să‑mi dovedească faptul că iubirea Sa este mai mare decât a mea. Mântuirea copilului meu depinde de lacrimile mele de pocăinţă. Poate că el s‑a pocăit în ultima clipă şi a strigat către Dumnezeu, însă nu voi şti niciodată dacă sufletul său nu se împietrise într‑atât încât să nu poată face aceasta. Nu pot decât să mă rog Domnului să aibă milă de sufletele noastre” (Olga Moss, din volumul Minuni din secolul XX, Editura Areopag, 2012).
O astfel de întâmplare ar trebui să îi pună pe gânduri pe cei care condiţionează mersul lor la biserică de rezolvarea unor probleme materiale sau de vindecarea unor boli. Cel mai important lucru în viaţa creştină este lăsarea în voia Domnului. Tocmai pentru a înţelege acest lucru, am aşezat la începutul acestui volum un mănunchi din cuvintele sfinţilor despre rostul necazurilor. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Darul de a su­feri este mai mare decât darul de a învia morţii, pentru că, făcând cineva minuni, Îi rămâne dator lui Dumnezeu, pe când dacă cineva suferă, aces­tu­ia Dumnezeu îi rămâne dator.” Din păcate, noi nu suntem conştienţi de valoarea suferinţei. Atunci când suntem noi înşine încercaţi de suferinţă, nu ne gândim decât cum să scăpăm cât mai repede de ea, fără să ne gândim că putem pierde cununa răbdării. Tocmai de aceea este atât de importantă cererea din rugăciunea Tatăl nostru: „Facă-se voia Ta”. Creştini fiind, trebuie să înţelegem că în viaţă nu există întâmplări, nu există noroc sau ghinion, să înţelegem că niciun fir de păr din capul nostru nu cade fără voia sau îngăduinţa lui Dumnezeu.
Oricum, din întâmplarea relatată de Olga Moss nu trebuie să înţelegem că nu este bine să ne rugăm, până în ultima clipă, pentru cei care par a-şi trăi ultimele clipe din viaţă. Greşeala femeii respective a constat în faptul că, în loc să se lase în voia lui Dumnezeu, L-a ameninţat, ridicându-şi pumnul spre cer. Dacă, în loc să aibă această atitudine, ar fi avut puterea de a se ruga Domnului cu inimă smerită, soarta fiului ei ar fi fost cu totul alta. Oricum, poate că unora le este uşor să judece, din afară, acest caz. În realitate, suferinţa fiecăruia dintre noi este unică, şi nimeni nu are dreptul să judece şovăielile în credinţă ale celor aflaţi în necazuri.
Unii dintre cititorii volumului Sfântul Nectarie - Vindecări minunate au spus că s-au folosit de faptul că, în carte, în afara mărturiilor despre minuni au citit şi câteva cuvinte despre înfruntarea bolii, precum şi anumite rugăciuni pentru bolnavi. De aceea, am anexat la acest volum un cuvânt despre înfruntarea necazurilor, pentru a-i încuraja pe cei care trec prin grele încercări (textul este preluat din volumul Despre înfruntarea necazurilor, Editura Areopag, 2012), precum şi nişte rugăciuni din Comornic (Editura Egumeniţa, 2007). Cartea se încheie, ca şi celelalte din aceeaşi serie, cu Acatistul Sfântului Nectarie din Eghina, noul făcător de minuni.
Dacă cititorii vor considera că această lucrare le-a fost de folos, îi rugăm să o împrumute şi cunoscuţilor lor, pentru a se întări în credinţă. Pe cei care îşi pot permite, îi rugăm chiar să cumpere mai multe exemplare, pentru a le face cadou celor aflaţi în nevoi. (Datorită sprijinului câtorva creştini binevoitori, s-a reuşit tipărirea acestei cărţi la un preţ redus, tocmai pentru a veni în întâmpinarea cititorilor...)
Editura Areopag are în lucru încă două volume cu alte mărturii despre minunile Sfântului Nectarie, unul cu minuni întâmplate românilor din diasporă, iar celălalt – asemănător de altfel celui de faţă, despre ajutor primit în diferite necazuri. (Cititorii trebuie să ştie că în această serie nu vor găsi minuni care se repetă şi în alte cărţi, ci sunt pentru prima dată tipărite în volum – unele au fost postate pe diferite site-uri, dar cele mai multe sunt inedite).
Danion Vasile
Anexe:
Iubitul meu frate în Hristos,
Citeşti acum o scrisoare de la cineva pe care nu îl cunoşti, dar care s‑a rugat pentru tine, s‑a ru­gat să treci cu bine prin această încercare pe care a în­gă­duit‑o Dumnezeu. De ce îţi scriu? Din mai multe motive. În primul rând pentru că, atunci când am trecut prin anu­mite încercări, mi‑a venit să urlu de du­re­re şi de sin­gurătate. Mi se părea că pe nimeni nu in­te­resează su­ferinţa mea, că fiecare îşi vede de via­ţa sa şi că există un zid care îi desparte pe oa­meni. Mi s‑a părut că nu este drept să fie aşa, pentru că, da­că ne numim creştini, ar trebui nu numai să ne ve­selim cu cei ce se vese­lesc ‑ căci aceasta o fac şi pă­gânii ‑, ci şi să plângem cu cei ce plâng.
În al doilea rând îţi scriu pentru că mi‑aş dori să fiu alături de tine în încercarea prin care treci. Poa­te ţi se pare ciudat acest lucru, ca un om care nu te cu­noaşte să vrea să îţi fie alături. Dar, după ce am sufe­rit foarte mult în viaţă, în inima mea a apă­rut un fel de solidaritate cu toţi cei care suferă. Nu e vorba de milă, nici de compasiune. E o for­mă de dragoste.
Această dragoste au avu­t‑o faţă de întreaga lume, dar la măsuri inima­gi­­nabil mai mari, toţi sfinţii. Cineva spunea că un că­­lugăr adevărat este cel care se roagă şi suferă pen­tru întreaga lume. La mine nu e vorba decât de o dorinţă de a fi alături de cei care suferă, mai mult sau mai puţin decât am suferit eu, şi cărora ni­­meni nu le spune vreun cuvânt de mângâiere.
Poate că eşti înconjurat de prieteni sau de rude pe care le simţi aproape. Atunci nu mai citi aceas­tă scrisoare. Nu poate decât să pălească în faţa dra­­gos­tei celor de lângă tine. Scrisoarea aceas­ta este pentru cei care suferă în singurătate.
Şi ţie, celui care o citeşti până la capăt, să ştii că îţi scriu cu lacrimi în suflet. Chiar dacă ochii mei sunt uscaţi, inima mea lăcrimează pentru tine. Nu sunt figuri de stil, nu e literatură. Ci e mărturi­si­rea unei dureri ‑ că tu poţi fi singur.
Cine sunt eu să mă amestec în viaţa ta? Ni­meni. Şi totuşi sunt un suflet. Pe care îl doare tare fap­tul că, deşi pământul este plin de oameni, to­tuşi mulţi se simt singuri. Ştii, măcar cu un lucru mi‑aş dori să rămâi din scrisoarea mea. Că, dacă pe un străin ca­re nu te cunoaşte, care nu ştie fru­mu­seţea care se as­­cunde în sufletul tău, care nu ştie ce comori se as­­cund în spatele carapacei în ca­re te ascunzi, îl doare că suferi şi ar vrea să îţi fie alături, deşi fizic aceasta este imposibil, atunci cu atât mai mult Dum­nezeu vrea să îţi fie aproape. Dum­nezeu ne scrie de când ne‑am născut că ne iu­beşte, numai că uneori nu avem ochi să citim cu­vintele Sale.
Trăim în deşertul secolului XXI. Oame­nii tră­iesc fiecare după propriile pofte, fără să mai va­dă în cei­lalţi decât nişte obiecte de care să se poa­tă folosi. Nu generalizez, există şi excepţii notabile. Vechea constatare – „Cel mai bun pri­eten al omului este câinele” – se refe­rea la faptul că oamenii, în afara semenilor lor, pot găsi în câine un prieten devotat. Mai bine zis un slujitor devotat. Dar astăzi, pentru mulţi oa­meni câinele a devenit cel mai bun prieten, mai apropiat decât rudele sau decât cei­lalţi semeni.
De ce? Pentru că semenii nu prea mai sunt ca­pa­­bili să întreţină o relaţie dezinteresată, pentru că în zilele noastre în spatele multor prietenii stau as­cun­se diferite interese. Unii se împrietenesc pen­tru a obţine anumite lucruri, iar alţii, mai orbiţi de pa­timă, nu se dau în lături chiar să se căsăto­rească din interes.
Proverbul „prietenul la nevoie se cunoaşte” s‑a trans­format în „prietenul la nevoie te cunoaşte”, adi­că „prietenul când are nevoie de tine îşi amin­teş­te că te cunoaşte”. Trist, dar adevărat. Pentru mulţi pri­etenia este un schimb: „ţi‑am dat una, dă‑mi alta”. Cred că n‑ar fi de mirare să asistăm la „târ­gul de pri­eteni”.
Mă doare că eşti singur. Ştii, deşi rana lăsată de cuţitul suferinţei în inima mea s‑a vindecat, urma ei a rămas. Şi aceasta mă îndeamnă să îţi scriu. Nu am de gând să fiu mora­list, să vin cu reţete de fericire imediată. Nu am de unde să îţi procur reţeta fericirii necon­di­ţio­nate, şi ni­meni nu o are; ceea ce se prezintă une­ori cu această eti­chetă este doar un drog cu efect trecă­tor.
Am de gând însă să îţi mărturisesc că am desco­pe­rit o cale prin care suferinţa capătă sens, prin care roadele suferinţei sunt dulci, o cale pe care, ori­cât ţi‑ar fi de greu să mergi, nu eşti sin­gur. Te rog să primeşti această scrisoare ca şi cum nu ar fi scrisă decât pentru tine. Cum, vei spune, doar o ci­teş­te mai multă lume? Da, dar ceilalţi nu ştiu câtă du­rere se ascunde în sufletul tău. Fiecare îşi ştie pro­priile du­reri, nimeni nu le ştie pe cele ale altora. Nici eu nu am de unde şti prin ce treci tu acum. Dar ştiu un lu­cru: că, dacă ţi‑ar fi bine, atunci nu ţi‑ai pier­de timpul să citeşti această scri­soare.
Încep prin a‑ţi spune că Dumnezeu te iubeşte. „Da, vei spune, secretul acesta îl ştie toată lu­mea.” Toc­mai asta încerc eu să îţi spun, că nu îl ştie toată lumea. De fapt, cu gura mulţi spun asta, şi o repetă cu uşurinţă. Dar de crezut o cred numai atunci când au de toate şi le este bine. A crede că Dumnezeu te iu­beşte nu e acelaşi lucru cu a con­sta­ta că ai ceea ce vrei la un moment dat, ci în­seam­nă a crede că tot ceea ce ţi se întâmplă în vi­a­ţă ţi se întâmplă cu în­gă­duinţa Celui care vrea să te mântuieşti.
În momentul în care înţelegem că Dumnezeu ne iu­beşte nu mai suntem singuri, scăpăm de această fi­a­ră a singurătăţii care vrea să ne doboare sufletul.
Dumnezeu te iubeşte... Cuvinte care riscă să te plictisească, pentru că atâtea şi atâtea secte repetă această propoziţie numai ca să câştige prozeliţi. Parcă şi preoţii se sfiesc să le mai repete, tocmai pentru a nu se asemăna cu sectanţii. Dar cuvintele acestea: „Dumnezeu te iubeşte” aparţin Bisericii. Tocmai pentru că Mirele Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, le‑a rostit şi le rosteşte celor care au înţeles că, „în zilele lui Ponţiu Pilat”, El S‑a răs­tignit şi pentru noi. Nu mărturisim aşa când spu­nem „Cre­zul”: „Şi S‑a răstignit pentru noi”, pen­tru că ne iu­beşte, pentru că vrea să ne mântuim şi să ne bucurăm în vecii vecilor de dragostea Sa?
Unii oameni au o credinţă bolnavă, adică primesc învăţătura Bisericii pe bucăţele. Adică sunt în stare să primească toată învăţătura despre Sfânta Treime, despre Sfânta Liturghie, dar găsesc tot felul de scuze pentru a justifica faptul că nu merg dumi­nica la biserică. Sau cred că Dumne­zeu îi iubeşte pe oameni, dar nu vor să priceapă că Dumnezeu nu îi iubeşte numai „în general”, ci şi în „particular”. Le este uşor să creadă predaniile de­spre a doua Venire a Mântuitorului, dar le este greu să înţeleagă că şi pe ei îi iubeşte Dumnezeu.
Sunt gata să vorbească despre cât de mult îi iu­beşte Dumnezeu pe oameni, pe alţii adică. Pe veci­nii, pe rudele lor, pe prietenii sau chiar pe duşmanii lor. Dar că îi iubeşte pe ei înşişi le este aproape cu neputinţă să înţeleagă. Se consideră prea mici, prea neimportanţi pentru aceasta. Dar Făcătorul nostru are alte criterii după care îi ju­decă pe oameni şi în faţa Sa nimeni nu este trecut cu vederea. Cineva spunea că este la fel de grav să te îndoieşti de faptul că Dumnezeu te iubeşte ca şi să te îndoieşti de fecio­ria Maicii Domnului.
Fireşte, cei care tăgăduiesc fecioria Maicii Dom­­nului sunt numiţi eretici. Dar cei care tăgăduiesc dragostea lui Dum­nezeu faţă de oameni cum ar trebui să fie numiţi?
Poate că tot un fel de erezie este a nu crede că Dumnezeu te iubeşte, pentru că aceasta înseamnă a te îndoi de faptul că Hristos S‑a răstignit din dra­­goste pentru neamul omenesc. Oricum, chiar da­că nu este vorba de o erezie clasică, este vorba de­sigur de o înşelare.
Tu spui că Dumnezeu te iubeşte, şi totuşi eşti sin­gur cu necazul tău. Vezi contradicţia? Nu spun că este uşor să simţi dragostea lui Dumnezeu în ast­fel de momente, ci doar că poţi încerca aceasta. Dum­­nezeu este alături de tine şi dacă eşti convins de aceasta, şi dacă nu eşti. Tu trebuie doar să îi des­chizi uşa. Şi uşa aceasta are o clanţă: rugăciunea. În mo­mentul în care înţelegi că Dumnezeu nu are cum să te părăsească, pentru că te iubeşte, pasul fi­resc este să Îl chemi în casa ta, în sufletul tău.
Rugăciunea aceasta este esenţială. Nu am cum să îţi dau vreo formulă magică prin care să Îl chemi. Doar Dumnezeu, fiind atotputernic, nu poa­te fi obli­gat să vină prin nicio formulă ma­gică. Cei care folo­sesc astfel de formule primesc vizita mu­safirului ne­poftit, adică a diavolului.
Dumnezeu vine atunci când Îl chemi cu inimă frântă şi smerită, când Îl chemi cu dragoste şi cu con­vingerea că te ascultă. Tu poate voiai să îţi „vor­besc” despre izbăvirea de necazuri, şi eu îţi „vor­besc” despre rugăciune. Este normal.
Primul lucru pe care trebuie să îl facem atunci când trecem printr‑o încercare este să Îi cerem lui Dum­nezeu puterea de a o depăşi. Şi, cu cât şovăim să ne rugăm, cu atât ajutorul dumnezeiesc întârzie să se arate. Dumnezeu vrea ca oamenii să fie con­şti­enţi de propria neputinţă şi să Îi ceară ajutorul. Dacă Dum­nezeu ne‑ar ajuta automat, fără ca noi să Îi cerem aceasta, atunci care ar mai fi rostul în­cer­cărilor? Omul ar trece prin încercări ca un mar­tor exterior al capriciilor vieţii, ca un obiect care nu participă la desfăşurarea evenimentelor.
Este extrem de important ca în faţa fiecărei în­cer­­cări să ne simţim ca pe un câmp de luptă. Pu­tem fugi sau putem lupta până la ultima picătură de sân­ge. Diavolul vrea să fugim, să pierdem cu­nuna.
Important este să încercăm să ieşim biruitori din fiecare încercare prin care, cu îngădu­in­ţa lui Dumnezeu, trecem. Dacă refuzăm lupta, nimeni, nici­odată, nu ne va putea da înapoi cununa de care ne lipsim. Trebuie să fim propriii noştri eroi şi să avem curajul de a ne lupta cu greutăţile.
Să ştii că Dumnezeu are eroi care sunt mult mai vrednici de laudă decât cei din cărţile de isto­rie. Dumnezeu are eroi care se luptă cu propriile pa­timi, care se luptă cu legiuni de diavoli şi pe ca­re lumea nu îi cunoaşte. Şi mai are Dumnezeu eroi ca­re, mer­gând tot pe calea sfinţeniei, se luptă cu în­cercările vieţii.
Creştinii adevăraţi sunt aceşti eroi. Să ştii că unui suflet creştin îi este specifică atitudinea eroică. Puţine însuşiri îi sunt atât de fireşti creştinului cât îi este curajul. Sfân­tul Apostol Pavel prezenta lupta duhovni­ceas­că pentru do­bân­direa raiului ca pe o luptă cla­si­că, în care lup­tă­torii au arme, scuturi şi tot ceea ce le mai trebuie.
Împărăţia Cerurilor nu se dobândeşte cu uşu­rin­ţă. Hristos nu i‑a fericit pe cei comozi sau pe cei ghif­tuiţi. Hristos i‑a fericit pe cei ce plâng, pe cei ce rabdă tot felul de necazuri, pentru a ajunge la odihna veşnică. Doar ştii şi tu asta. Şi dacă nu toţi oamenii sunt frumoşi, şi dacă nu toţi oamenii sunt genii, în schimb toţi creştinii sunt eroi. Mai exact, devin eroi în războiul duhovnicesc, fiind în­tă­riţi de puterea dumnezeiască. Poate vei spune: „Da, dar eu sunt o fire mai slabă, Dumnezeu nu ne‑a făcut pe toţi la fel de puternici”.
Dar chiar dacă nu ne‑a făcut la fel de puternici, ne‑a dat şi ne dă fiecăruia dintre noi puterea de a face faţă greutăţilor. Întotdeauna încercările sunt cu o picătură mai uşoare decât limita maximă pe ca­re o putem suporta fiecare. Şi, vorbind simplu, când ci­neva care are limita maximă de 40 de ki­lo­grame de suferinţă rabdă fără să crâcnească o în­cercare de 39,9 kilograme atunci este mult mai erou decât cel care are limita maximă de 45 de kilograme, dar duce crâcnind o încercare de 40 de kilograme.
Eroismul se stabileşte în funcţie de puterea de re­­zistenţă a fiecăruia, pe care numai Dumnezeu o ştie. Şi, în momentul în care ne plângem că încer­că­rile ne‑au copleşit, afirmăm fără să ne dăm sea­ma că Dumnezeu a greşit îngăduind să fim is­pitiţi pes­te puterile noastre.
Ai grijă să nu cazi în aceeaşi cursă. Pe mulţi, dia­­volul i‑a aruncat în deznădejde cu această cu­ge­tare: că Dumnezeu nu ţine cont de neputinţele noastre. Nu aş vrea să te smintesc dacă ţi‑aş spune că, în urmă cu ani de zile, am fost ispitit de gândul sinuciderii. Bine că m‑a ferit Dumnezeu de aşa o prostie! Mi‑am dat seama că scăpam de răutatea oameni­lor şi intram pe mâna dracilor, care m‑ar fi chinuit veş­nic pentru păcatul sinuciderii. Mi‑am dat sea­ma că ne­­cazul prin care treceam avea un rost, şi m‑am rugat Domnului să îmi dea puterea să îl îndur şi să nu în­găduie să fiu covârşit de slăbici­une.
Încercarea aceea a trecut. Din ea am înţeles că nu merită să cad în deznădejde atunci când ceilalţi nu se poartă creştineşte cu mine. Şi mai ales că ispita, ori­cât ar fi de grea, nu este mai grea decât poţi duce. Acum, după ani de zi­le, privesc încercarea aceea cu bucuria unui exa­men pe care l‑am câştigat. Cu toate momentele de slă­biciune prin care am trecut, singurul la care am aflat alinare a fost Dumnezeu. Uneori mă gân­desc că, dacă nu aş fi trecut prin încercarea res­pectivă şi aş fi avut parte numai de momente fru­moase în viaţă, poate aş fi pier­dut tocmai dragostea faţă de Dumnezeu. Sau poate că nu aş fi pier­dut‑o, ci doar s‑ar fi îm­puţinat. Aşa, ştiind că e tre­cu­tă prin focul încercări­lor, o păstrez ca pe o co­moa­ră şi încerc să o în­mulţesc.
Privind în urmă, caut parcă să găsesc explicaţii in­diferenţei celor care nu m‑au ajutat. Poate că erau prea prinşi cu problemele lor. Poate că le era greu să creadă că acasă nu primeam destulă hrană. Poate că aşteptau să le cer mai insistent ajutorul. Nu ştiu. Dar un lucru îmi este clar: creştinii de as­tăzi nu mai sunt cei din vechime.
Şi atunci, ce este de făcut? Să părăsim credinţa creş­tină? Să trăim în patimi? Nu. Oricât de mare ar fi apostazia unora, oricât de puţin ar ţine alţii sea­ma de poruncile Evangheliei, nimeni nu ne poa­te împiedica să mergem pe calea mântuirii. Cu po­ticniri, cu că­deri, cu ridicări. Cât despre ceilalţi, nu avem de unde şti când vor pune început bun. Da­că nu au pus deja. Dumnezeu vrea să ne mân­tu­ias­că pe toţi, nu numai pe unii.
Revin acum la rugăciune. Ne aflăm deci pe câm­­pul de luptă. Duşmanul ne‑a atacat, încercarea ne stă înainte. Primul lucru pe care trebuie să îl fa­cem este să cerem întăriri. Adică, să ne rugăm.
De rugat, mulţi se roagă în astfel de momente. Dar rugăciunile multora par a nu fi ascultate. Pen­tru că mulţi se roagă cu formalism. Prea puţini îşi dau seama ce lucru extraordinar este rugăciu­nea. Te pune în dialog cu Dumnezeu. Dacă în faţa ce­lor ca­re se roagă ar sta un rege, atunci atenţia lor ar fi so­lici­tată la maxim. Rare sunt momentele în via­ţă când poţi vedea de aproape un rege. Dacă îna­intea lor ar sta cine ştie ce mare actor, ar sta ca hip­no­ti­zaţi. Dar, când stau la rugăciune şi înaintea lor stă Însuşi Dumnezeu, oamenii se plictisesc re­pe­de şi vor să termine cât mai repede rugăciunea. O astfel de rugă­ciune are însă puţine şanse să fie as­cultată.
Gândeşte‑te la semnificaţia cuvintelor „cu ini­mă zdrobită”. Câţi se mai roagă aşa? Mulţi parcă dau comanda unui chelner atunci când se roagă. „Doamne, fă aşa şi aşa”. Dar, când zicem „Tatăl nos­tru”, nu ne rugăm „facă‑se voia noas­tră”, ci „fa­că‑se voia Ta”! Asta este important atunci când ne rugăm: să cerem puterea de a face voia lui Dum­­nezeu, de a trece cu bine prin toate încer­că­ri­le pe care le‑a îngăduit El. Şi, la vremea cuvenită, vom afla uşurare.
De multe ori, nouă ni se pare că am suferit des­tul. Dar, suntem noi în măsură să cântărim aceas­ta? Avem noi balanţa care să Îl vădească pe Dum­ne­zeu că a greşit, amânând prea multă vreme aju­to­rul? Nu.
Asta trebuie să faci acum. Să te rogi, plin de nă­­­dej­de. O rugăciune făcută cu necredinţă, cu sen­za­ţia inutilităţii, nu poate fi primită de Dumne­zeu. Ar su­na cam aşa: „Doamne, eu acum am ne­voie de aju­tor. Dar mă îndoiesc că Tu vezi asta sau, chiar dacă vezi, mă îndoiesc că mă vei ajuta”. Aces­te cu­vin­te sunt mai degrabă hulă decât rugăciune.
Roagă‑te, roagă‑te, roagă‑te. Şi Dumnezeu te va în­tări. Dacă ai evlavie la Preasfânta Născătoare de Dum­nezeu, roagă‑te ei şi te va acoperi cu prea­sfân­tul ei acoperământ. De multe ori, mă ru­gam ei şi îi spu­­neam: „Vezi că eu nu am o mamă pe pă­mânt, ca­re să îmi aline sufletul. Ajută‑mă tu, că îmi este ta­re greu”. Şi răspunsul nu întârzia să apară. Chiar da­că mie mi se părea uneori că întâr­zie.
Sunt mii şi mii de oameni pe care Maica Domnului i‑a ajutat. Pe unii i‑a ajutat făcând minuni mari, care au uimit lu­­mea, şi care sunt scrise în cărţi. Dar a făcut mult mai multe minuni, despre care nu scrie nicăieri. I‑a ajutat pe unii să îşi găsească loc de muncă, pe alţii să aibă linişte în familii, pe alţii i‑a izbăvit de gre­le boli. Şi a făcut‑o în aşa fel încât cei necre­din­cioşi pot spune că au fost banale întâmplări, că s‑au datorat norocului. Dar noi ştim că nu există no­roc. Că tot binele din vi­aţa noastră este rânduit de Dumnezeu.
Şi nu numai Maicii Domnului să te rogi. Ci mai ales sfinţilor la care ai evlavie şi îngerului tău pă­zi­­tor. Roagă‑te, şi vei simţi că toată Biserica Ce­rească este alături de tine.
Totuşi nu vreau să crezi că rugăciunea anu­lea­ză încercările. Sfinţii care se rugau neîncetat lui Dum­­nezeu nu au avut o viaţă lipsită de încercări. Ci dim­potrivă. Dar în fiecare dintre aceste încer­cări ei se rugau să primească de la Dumnezeu răb­dare şi pu­tere. Ba, uneori, chiar cei ajunşi pe înalte culmi du­hovniceşti aveau de înfruntat ispite foarte mari, în care nu mai simţeau prezenţa ha­rului dum­­nezeiesc şi lupta le era foarte grea. Prin astfel de războaie au dobândit cununi de mare preţ, pen­tru astfel de încer­cări au primit daruri peste daruri.
Mare este răbdarea... Pentru că Dumnezeu nu tri­mite ajutorul imediat după ce I se cere aceasta. Ru­găciunea nu lucrează magic, nu spunem „ho­cus‑pocus” şi vine uşurarea. De multe ori, Dum­ne­zeu, văzând că oamenii nu se lasă pradă deznădej­dii, că sunt creştini adevăraţi, îngăduie ca ispitele să îi mai încerce o vreme. De aceea, este im­por­tan­tă nu numai rugăciunea. Ci şi răbdarea, care lu­crea­­ză ca o rugăciune tăcută. Formularea aceasta mi se pare foarte potrivită: răbdarea este o rugă­ciu­­ne fără cu­vinte.
Omul aflat în necazuri este permanent ispitit de vrăjmaş în diverse feluri, doar‑doar va renunţa la su­ferinţă şi va alege relaxarea prin diferite patimi. Omul care rabdă fără să crâcnească se roagă tainic: „Doamne, Tu vezi neputinţa mea. Eu nu mai am putere să mă mai lupt. Spriji­neş­te‑mă până la capăt şi întăreşte‑mă, ca să nu mă las în­­şelat de cursele vrăjmaşului”.
Nu vreau să las impresia că îţi scriu ca şi cum aş fi iscusit în lupta cu necazurile şi ţi‑aş da sfaturi „de sus”. Deloc, ba chiar îmi cunosc neputinţele şi mă întreb dacă este firesc ca un om atât de slab ca mi­­ne să îţi scrie. Dar îţi scriu din nevoia sufle­teas­că de a fi alături de tine. Încercarea în care te afli va trece şi vei avea timp să citeşti mai mult despre răb­­dare şi despre lupta împotriva vrăjma­şului în căr­ţile Sfinţi­lor Părinţi şi ale cuvioşilor din vremurile noastre. Acolo este aurul. Acolo gă­seşti tot ce îţi trebuie şi poate că, după ce vei citi scri­erile lor, rân­durile mele or să ţi se pară stupide şi fără folos. Pri­meşte‑le ca pe nişte flori, chiar da­­că se ofilesc re­pede. Măcar câteva clipe le poţi simţi parfumul. Iar când vei avea flori puse în ghi­veci, flori care rezistă vreme îndelungată, în­tr‑a­de­văr nu va mai avea rost să îţi aduci aminte de ce­ea ce ţi‑am scris.
Eu cred că m‑aş fi bucurat să primesc o astfel de scri­­soare. Uneori, citind din scrierile Părinţilor de­­spre răbdare, mi se părea că aş avea nevoie ca ci­neva să îmi spună: „Da, astăzi sunt perfect actu­a­le. În lu­mea modernă, în care nimeni nu mai are răb­da­re în faţa necazurilor, în care atât de des oa­menii ri­di­că pumnii încleştaţi spre cer, trebuie să Îl rugăm stă­ru­itor pe Dumnezeu să ne dea acest dar”.
Îţi voi scrie acum puţin despre aceste atacuri ale vrăjmaşului, care se asociază diferitelor neca­zuri. În momentul în care cineva suferă, are un echi­libru in­terior uşor de zdruncinat, parcă nu mai este stăpân pe el însuşi. Fără o credinţă puternică îi este foarte greu să reziste curselor diavolului.
Un tânăr care a picat examenul de admitere la fa­­cultate este uşor de atras pe drumul beţiei. O fa­tă rămasă orfană de părinţi este uşor de atras în pa­tima desfrâului. Este singură, are nevoie de în­ţe­legere, şi în numele unei îndoielnice prietenii, se gă­seşte lesne câte un tânăr care să îi ofere conso­lare nu numai su­fletească, ci şi trupească.
Vrăjmaşul nu atacă direct cu patima, ca să nu îi dea celui ispitit posibilitatea de a observa lanţu­ri­le patimii şi de a încerca să scape de ele. El atacă trep­­tat, astfel încât cel ispitit să aibă impresia că îşi ma­nifestă liber pornirile lăuntrice. Pe fecioară nu o is­piteşte direct cu cine ştie ce orgii sexuale, ci o ia în­cetul cu încetul. Mai întâi nişte îmbrăţi­şări pătimaşe, apoi sărutări „nevinovate” şi apoi ma­nifestarea „dra­gostei adevărate”: pierderea fe­cio­riei. Multe fete şi‑au pierdut fecioria tocmai da­torită faptului că is­pita trupească a coincis cu un mo­ment de dezechili­bru interior. După ce mo­men­tul respectiv a trecut şi dezechilibrul a fost de­pă­şit, fata a rămas femeie. Şi nu mai poate da tim­pul înapoi.
Cei prinşi în astfel de curse încearcă uneori să mas­cheze faptul că au conştientizat înfrângerea. Aceas­ta este a doua victorie a diavolului. Pentru că, după ce i‑a atras pe oameni în păcat, face tot ce îi stă în putinţă pentru a‑i ţine departe de pocăinţă. În loc ca omul să aibă tăria să Îi ceară lui Dumne­zeu iertare pentru căderea sa, preferă să persiste în gre­şeală. Şi aşa se leagă din ce în ce mai tare cu lan­ţurile vrăjma­şului.
Desfrâul, beţia, consumul de droguri sunt nişte pa­timi uşor de observat. De multe ori, însă, dia­vo­lul se mulţumeşte ca celor aflaţi în ne­cazuri să le in­­spire gânduri de mândrie, care sunt mult mai greu de observat („Ia uite cât de grele sunt neca­zu­­rile şi ce bine rezist”), sau gânduri de superio­ri­ta­­te faţă de ceilalţi. Mândria se autoprezintă ca un bun su­­port moral împotriva deznădejdii.
Voi trece acum la unul dintre cele mai importante punc­te ale discuţiei despre suferinţă. Ştii de ce con­­sideră că suferă mare parte dintre cei care dau aca­­tiste peste acatiste la biserică? Din pricina far­me­ce­lor. Un părinte mi‑a spus că acatistele pe care le primeşte cel mai des sunt cele pentru dez­le­garea de farmece. Neştiind cum vezi tu acest su­biect şi con­siderând că este extrem de impor­tant pen­tru viaţa ta să nu cazi în capcana în care cade multă lume, îţi scriu câteva rânduri.
Mulţi vin la biserică să li se facă dezlegări de far­mece, deoarece „le merge rău”. Nu vor să se spo­­vedească, dar vor să li se citească acatiste. Să ne re­fe­rim la un caz general: un om căruia i s‑au făcut far­mece vine la preot să i se citească aca­tiste. Dar aca­tistele nu au nicio putere, sau aproa­pe nicio pu­tere, câtă vreme omul respectiv trăieşte în patimi. Din moment ce el însuşi devine rob dia­vo­lului prin pa­timi, până nu îşi curăţeşte sufletul prin spo­ve­da­nie nu are cum să afle izbă­vire. Dia­vo­lul ştie aceas­ta şi de aceea nu se teme. Pentru că, după ce i se ci­teş­te acatistul la biserică, omul revi­ne la patimile sale şi e din nou în puterea întu­ne­ri­cu­lui.
Abia după ce omul se hotărăşte să renunţe la păcatele sale şi se spovedeşte acatistele îl pot ajuta.
Abia acum te va interesa ceea ce scriu despre far­mece. Pentru că mă voi referi la cei care numai îşi imaginează că suferă din acest motiv. Datorită apos­taziei contemporane, vedem că răsar o sume­de­­nie de vrăjitoare, cele mai multe spunând că fac ma­­gie albă. Dar dracii nu sunt de două feluri, negri şi albi, sunt doar negri. Aşa şi vrăjitoarele. Oricine merge la ele mer­ge la diavol. De când aceste diavoliţe apar tot mai des pe posturile de televiziune, de când presa le acordă atenţie, a apărut psihoza farmecelor. Mulţi oameni, cum trec printr‑un necaz, dau fuga la preot să li se citească un acatist pentru izbăvire de farmece.
Puţini dintre ei vor să se şi spovedească. De par­­că preotul ar avea puterea să le schimbe viaţa în bine, indiferent dacă ei trăiesc sau nu în păcat. Ei păcătuiesc, vin să li se citească un acatist, iar păcătuiesc, iar vin la acatist. „Ei, părinte, de câ­te ori mi‑aţi citit şi tot nu îmi este bine. Am dra­ci mari pe mine, nu‑i aşa?” Aşa e, dar sunt draci rugaţi să vină. Pentru că păcatul este o formă prin care îi ceri dia­volului să te lege cu lanţurile sale.
Foarte des se întâlnesc pe la bisericile în care se află sfinte moaşte mame care vin cu fetele lor ca să le citească preotul rugăciuni pentru dezlega­rea cu­nuniilor. Taina: fetele nu mai sunt fete, au pre­ferat să facă dragoste cu prietenii care le‑au pă­ră­sit şi acum le este mai greu să îşi găsească soţ. As­tăzi a te culca cu prietenul tău nu se mai chea­mă desfrâu; „desfrâ­nată” este numită numai cea care o face pentru bani. Dar oricât ar încerca oa­me­nii să coafeze adevărul, patimile sunt patimi. Ori­cât ar evolua această so­cietate care decade du­hovniceşte, ceea ce învaţă Scriptura este vala­bil: desfrâul tot desfrâu este, ori­cât de multe măşti şi‑ar pune.
Ei bine, unele dintre fetele care nu mai sunt fe­te îşi găsesc mai greu soţi. Este uşor să dai vina pe fantomatice farmece, când de fapt cauza este alta: pedeapsa lui Dumnezeu. Şi, dacă s‑ar pocăi, dacă şi‑ar regreta căderea, nu numai că Dumnezeu le‑ar ier­ta, ci le‑ar şi ajuta să îşi întemeieze o fa­milie. Dar aşa, fără pocăinţă, nu se poate. Vrem toţi un Dum­nezeu bun şi iubitor, dar un Dumne­zeu care este şi drept nu ne trebuie.
De ce am făcut referirea la fetele care cad în des­­frâu, fără să considere că greşesc? Pentru că aici se află încă o cheie a suferinţei. Oamenii con­si­deră că este păcat numai ceea ce fac alţii, şi fie­care caută să îşi ascundă propriile păcate (sau, da­că nu le poate ascunde, încearcă măcar să le jus­ti­fi­ce). Dumnezeu, însă, trimite încercările asupra noas­tră şi ca pedeapsă pentru unele păcate. Şi aş­teap­tă întoarcerea noastră.
Încearcă să fii sincer cu tine şi gândeşte‑te ce I‑ai răspunde lui Dumnezeu dacă ar fi în faţa ta şi te‑ar întreba: „Ştii cu ce Îmi greşeşti?”
Ar fi bine dacă glasul conştiinţei s‑ar mai face au­zit. Sunt mulţi care vin să se spovedească şi nu îşi dau seama că pleacă fără să spună tot. Uită, de exem­­plu, să spună că îi apasă păcatul clevetirii. Nu îşi dau seama de el. Ca să nu mai vorbim de­spre cei care as­cund cu bună‑ştiinţă unele păcate. Ei cred că pot primi iertare fix pentru cele spove­dite, pentru cele­lalte urmând să primească iertare mai târziu. Se aseamănă unor grajduri care au luat foc şi cel care aruncă apă, fiind orb, aruncă numai în locurile în care i se spune că arde. Dar, dacă nu arunci apă peste tot, nu rezolvi nimic. Mai ales că, în ru­gă­ciu­nea de dinaintea spovedaniei, preotul spu­ne că „ori­ce păcate vei ascunde, îndoite le vei avea”. Şi, cu cât ascunzi o patimă la spovedanie, cu atât osânda pentru ea va fi mai mare. Deci, ai gri­jă ca nu cumva să fii biruit de patimi pe care omul zilelor noastre nu vrea să le mai considere ca atare, pentru că pe Dumnezeu nu ai cum să Îl păcăleşti.
Poate că nici de această dată scrisoarea mea nu te atinge. Poate că tu duci lupta cea bună şi te spo­ve­­deşti sincer. Şi poate că, după fiecare cădere în păcat, te ridici cât mai repede. Toţi păcătuim, mai mult sau mai puţin. Dar numai cei ca­re se ridică merg pe calea mântuirii. Şi căde­rile lor sunt din ce în ce mai rare şi mai puţin grave.
De ma­re importanţă este găsirea unui du­hovnic iscusit. A unui du­­hovnic care să te ţină de mână, care să te înveţe cu multă dragoste să lupţi împo­triva patimilor şi cum să urci pe scara duhovni­cească.
Ultimul lucru pe care vreau să ţi‑l spun este de­spre prieteni. Am atins şi mai înainte acest subiect. Pen­­tru cei care trăiesc în lume şi nu în pustie este foar­­te important să îşi găsească prieteni cu care să îşi îm­­păr­tă­şească bucuriile şi necazurile. Măcar câ­ţiva. Este adevărat că în jurul nostru sunt destui oa­meni plini de iubire de sine, oameni care caută prie­tenie numai din interese lumeşti. Dar nu au murit toţi oa­menii buni. Un părinte zicea că sfâr­şitul lumii va veni când nu va mai fi potecă de la un om la altul. Or, sfârşitul lumii nu a venit încă. Semn bun, în­seam­nă că mai ai timp să îţi faci pri­eteni.
Este cât se poate de firesc să ai prieteni cu care să ştii că duci aceeaşi luptă. Este anormal să vorbim despre dragoste creştină şi în jurul nostru să nu avem de­cât străini pe care să ne imaginăm că îi iubim. Îna­inte de a plini porunca iubirii vrăjmaşilor, îna­inte de a ajunge la această măsură înaltă, trebuie să cunoaş­tem iubirea creştină, frăţească.
Ai grijă totuşi că, sub pretextul iubirii creştine, mulţi şi‑au făcut prieteni care mai apoi s‑au arătat vicleni şi păti­maşi. În numele unei prietenii curate, mulţi au ajuns pe drumuri greşite. Eu atât am vrut să îţi mai spun: că este tare bine să ai alături de tine pri­e­teni ade­vă­raţi. „Ce au necazurile cu prietenii?”, poate că în­trebi, fiindu‑ţi greu. Dacă ai avea prie­teni buni, orice încercare a ta ar fi răbdată mult mai uşor.
Să nu crezi însă că prietenii sunt perfecţi. Toţi vrem să avem prieteni perfecţi, dar nimeni nu vrea să fie el aşa cum le pretinde celorlalţi. Şi nici să nu crezi că prietenii adevăraţi se găsesc la tot pa­sul. Nu am auzit de vreo epidemie de prieteni pâ­nă acum. Dar, când găseşti oameni care îţi pot fi pri­eteni, preţuieşte‑i cum se cuvine. Şi, mai ales, mul­ţumeşte‑I lui Dumne­zeu că ţi i‑a dat.
Gata, am terminat. Nu îţi mai scriu. Nădăjduiesc că vei înţelege măcar un lucru: da­că eu, care îţi sunt străin, am pierdut atâta timp la masa de scris, încercând să fiu aproape de tine, dă‑ţi seama cât de mult vrea Dumnezeu să simţi că este El aproape de tine. Şi să nu crezi că acum am satisfacţia unei probleme rezolvate. Dim­potrivă. Poate îţi voi mai scrie şi altădată. De un lucru să fii sigur: că mă voi mai ruga pentru tine şi pentru toţi cei care suferă, pentru cei ştiuţi numai de Dumnezeu.
Şi, chiar dacă rugăciunea mea este slabă, am nă­dejde că nu va fi trecută cu vederea. Cred că ru­gă­ci­unile sunt scrisorile care ajung cel mai re­pede la destinaţie...
(Danion Vasile)

Cântarea 1:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Adeveritu‑s‑au cuvintele Tale, Mântuito­ru­le, căci ne‑ai spus mai înainte despre gre­u­­tăţile prin care vom trece, dar ne‑ai şi în­vă­ţat să stăm împotriva lor cu bărbăţie: „În lu­me necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am bi­ruit lumea”. O, sfântă îndrăzneală, care dai pu­tere iubitorilor de Hristos şi ruşinezi lu­mea iubi­toare de plăceri!
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Marea vieţii văzând‑o înălţându‑se de vi­fo­­rul ispitelor, la limanul Tău cel lin aler­gând strigăm către Tine: Scoate din strică­ciu­ne vie­ţile noastre, Mult‑Mi­lostive!
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Adame, Adame, de ce ai căzut? De ce ai ales neascultarea? Vai nouă, să plângem şi să ne tânguim, că suntem următori că­de­rii sa­le. Degrab să alergăm, fraţilor, la mi­los­ti­vul Dum­nezeu, singurul care poate să ne iz­bă­­vească.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Icoană a răbdării zugrăvită de Dumnezeu se descoperă Dreptul Iov celor ce caută în Sfân­ta Scriptură mărgăritare duhovniceşti. Că, fiind cel mai slăvit dintre semenii săi, nu a hulit când a pierdut bunătăţile ce le avea, ba încă a ajuns să şadă plin de bube pe mor­ma­ne­le de gunoi, ca unul dintre cei lo­viţi de mâ­nia ce­rească. Şi Dumnezeu, vă­zând cre­din­ţa sa, i‑a făcut parte de bogăţii mai mari de­cât cele pe care le pierduse prin pizma diavolului.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, aco­­peră‑ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău aco­­perământ! Să salte inimile noastre, sim­ţind ocrotirea ta, să prindă putere cei slăbiţi şi cei deznădăjduiţi să capete nădejde.
Cântarea a 3‑a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„Adevărat grăiesc vouă: dacă veţi avea cre­­dinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice mun­­telui acestuia: Mută‑te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu ne­pu­tinţă.” Şi iarăşi ne‑ai zis: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va des­chide.” Unde este credinţa noastră când ne plângem că nu suntem ascultaţi? Poate ci­neva să spună că a cerut cu umilinţă cele de folos şi nu le‑a pri­mit? Să nu fie.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Întăreşte‑ne, Doamne, cum i‑ai întărit pe sfin­ţii Tăi, care s‑au aflat în încercări mai gre­le decât ale noastre. Luminează‑ne, sfin­ţeş­te‑ne şi ne miluieşte Tu, Cel ce ai fă­gă­du­it că vei fi cu robii Tăi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme”, ne în­vaţă Dreptul Solomon, picurând în sufle­te­le noastre razele înţelepciunii. Oare avem pri­ce­perea să vedem în încercările prin care tre­cem dragostea lui Dumnezeu? Căci de nu o vom ve­dea pe aceasta, înseamnă că ne în­do­im de purtarea Sa de grijă pentru noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
L‑a biruit David pe Goliat! Cel slab l‑a bi­­ruit pe cel tare, pe sângerosul uriaş! Şi, tot aşa, fie­care dintre creştinii care au nădejde în Dum­nezeu vor birui viforul necazurilor, căci neputinţele lor vor fi acoperite de dum­ne­ze­iescul har.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Izvorul minunilor tale, împărăteasă, de Dum­nezeu Născătoare, curge neîncetat spre bucuria poporului creştinesc; bolnavii se vin­­decă, morţii înviază, cei aflaţi în primej­dii se izbăvesc. Arată‑ţi şi de această dată mi­lele tale, Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pie­rim din pricina păcatelor noastre.
Cântarea a 4‑a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„Voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi să nu fiţi îngrijoraţi, căci toate aces­tea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vos­tru cel ce­resc ştie că aveţi nevoie de aces­tea. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dum­nezeu, şi toate acestea se vor adăuga vo­uă”. Aşa ne‑a po­run­cit Hristos, iar de vom căuta mai întâi cele ale lumii, în care se desfată vremelnic sufletele noastre, atunci împă­ră­ţia se va lua de la noi, şi ne aşteaptă osânda veşnică.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Doamne, Cel ce ai înmulţit pâinile şi peş­tii în pustie, săturând mii de oameni, care poţi să ne dă­ru­ieşti toate cele de care avem nevoie şi de care ai îngăduit să fim lipsiţi pentru în­cer­carea cre­dinţei noastre, arată şi acum mi­le­le Tale şi pli­neşte toate lipsurile noas­tre.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Zece leproşi au luat vindecare minunată, dar numai unul a ştiut să aducă mulţumire pen­tru ea. Peste mulţime de oameni se re­var­să binefacerile lui Dumnezeu, dar numai pu­ţini ştiu să mulţumească pentru ele.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Sfinte Ierarhe Nicolae, păstorule al Mi­re­lor Lichiei, roagă‑te Milostivului Dumnezeu ca, ori de câte ori ne lipsesc cele de trebuinţă, să le primim prin mijlocirile tale, de care s‑au folo­sit cele trei fete sărace pe care le‑ai în­depărtat de păcatul nelegiui­tei împreunări.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Veacuri întregi creştinii au trecut prin gre­u­tăţi fără număr, dar, ori de câte ori ţi‑au ce­rut ocrotirea, nu au rămas fără răspuns, Mai­ca noastră. Chiar şi atunci când nu se vede nici o lumină, când totul pare că s‑a nă­ruit, mijloci­rea ta dărâmă zidurile potriv­nice şi dăruieşte credincioşilor toate cele de tre­buinţă.
Cântarea a 5‑a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Greu este cuvântul Tău, Iubitorule de oa­meni, când spui ucenicilor Tăi: „Veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de pri­e­teni, şi vor ucide dintre voi, şi veţi fi urâţi de toţi, pentru numele Meu. Şi păr din ca­pul vostru nu va pieri. Prin răbdarea voas­tră veţi dobândi sufletele voastre”.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Cel ce ai binecuvântat nunta din Cana Ga­lileii, Cel ce binecuvântezi în chip minu­nat înţelegerea şi iubirea frăţească dintre oa­meni, adu pacea Ta în familiile creştine, alun­gând de la ele toată tulburarea, toată mâ­nia, toată ne­înţelegerea, ca astfel famili­i­le să fie mici bise­rici, şi nu adunări idoleşti, cum unelteşte neru­şinatul diavol.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Mucenicie este să fim prigoniţi de unii pe ca­re îi purtăm în inimile noastre, de cei pen­tru întoarcerea cărora Îţi înălţăm fier­binţi ru­găci­uni. Tu, Doamne, l‑ai scăpat pe drep­tul Iosif de moartea pe care i‑o pregăti­seră fra­ţii lui şi mai pe urmă ai rânduit chiar ca aceştia să nu poată trăi fără ajutorul său; noi cre­dem Ţie că orice suferinţă îşi are roada ei, că nici o rugă­ciune nu rămâne neauzită.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Sfinte Mucenice Iacob Persul, ai lepădat dreapta‑credinţă şi ai jertfit idolilor, dar mai­ca ta şi femeia ta ţi‑au stat împotrivă şi te‑au mus­trat pentru aceasta. Iar tu, venin­du‑ţi în fire, L‑ai mărturisit cu tărie pe Hris­tos, şi pentru aceasta ai suferit dureri de ne­în­chipuit, căci prigonitorii ţi‑au tăiat pe rând toate mădula­rele. Te rugăm, sfinte al lui Dum­nezeu, ai grijă de toţi cei pe care iu­bi­rea acestei lumi îi ţine departe de mân­tuire şi întoarce‑i pe calea cea bună pe care tu în­suţi ai fost întors.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Maica Domnului, ceea ce cu înţelepciune ai mijlocit în chip minunat împăcarea dintre Sfântul Chi­ril, lu­minătorul Alexandriei, şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care ai gonit vrăjmăşia şi neîn­ţe­legerea dintre creştinii care ţi‑au cerut aceas­ta, care ai adus pacea în familiile ce stă­teau să se de­strame, adu liniştea cea bi­ne­cu­vântată în vie­ţile noastre, ale celor ce sun­tem încercaţi de răutatea oamenilor şi a în­ge­rilor căzuţi.
Cântarea a 6‑a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Să luăm aminte la povaţa Sfântului Pa­vel, apostolul neamurilor, care a trecut prin în­cer­cări mai grele decât ne putem închipui: „Nu v‑a cuprins ispită care să fi fost peste pu­terea omenească. Dar credincios este Dum­nezeu; El nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci, odată cu ispita, va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Vezi, Doamne, durerea noastră, vezi tul­bu­­rarea care ne‑a cuprins. Dă‑ne putere să ne ri­dicăm degrabă şi să lepădăm de la noi du­hul întristării şi al necredinţei. Înmul­ţeş­te‑ne cre­dinţa, sporeşte‑ne dragostea, dă­ru­ieş­te‑ne răb­dare şi nădejde, ca la trecerea din această viaţă să putem gusta din bunătă­ţi­le pe care le‑ai pregătit aleşilor Tăi.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„Din nimic nu avem noi mai mult de câş­ti­gat decât din suferinţe şi pătimiri”, măr­tu­ri­sea dumnezeiescul Ioan Gură de Aur îm­po­triva celor care credeau că pot merge pe ca­lea mântuirii fără să cunoască poticni­rile. Cum, dar, vom lepăda noi calea cea strâmtă, când duce la odihna veşnică? Cum vom pă­ră­si lupta, dacă vrem să primim ne­stri­că­cioa­sa cu­nună?
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Precum stăteau coroanele pe capetele îm­pă­­raţilor, aşa stătea Duhul Sfânt peste Sfân­tul Alexie, omul lui Dumnezeu. Să în­ţe­le­gem că nici sărăcia, nici foamea şi nici se­tea nu pot fi piedică pentru cei pe care în­cer­cările îi arată următori sfinţilor; şi pe aceş­tia Domnul îi va răsplăti cu priso­sinţă, aşe­zându‑i la loc de cin­ste în curţile Sale.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Fecioară, izgoneşte toată mâh­ni­­rea, întristarea şi toată ispita de la noi, pă­căto­şii tăi robi, şi îndeamnă cugetele noastre spre săvârşirea celor bineplăcute lui Dum­ne­zeu, ca să te mărim cu credinţă şi cu dra­gos­te.
Cântarea a 7‑a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„N‑au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi. N‑am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”, a spus şi ne spune cu blândeţe Mântuitorul Hristos, aş­­teptând po­căinţa noastră. Cine poate zice că nu este pă­cătos? Cine poate crede că nu are nevoie de po­căinţă? Numai cei mândri, pe care iubirea de sine îi ţine departe de Dum­­nezeu.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Preabunule Doamne, alungă de la noi du­hul mândriei, duhul lăcomiei, duhul des­frâ­u­lui, duhul răutăţii şi duhul deznădejdii, şi dă­ru­­ieşte‑ne darurile Duhului Sfânt: du­hul în­ţe­lep­­ciunii, duhul înţelegerii, duhul sfa­tu­lui, du­­hul puterii, duhul cunoştinţei, duhul te­me­rii de Dumnezeu şi duhul bu­nei‑cre­din­ţe.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Iubitori de plăceri precum locuitorii So­do­mei şi ai Gomorei sunt astăzi cei care tră­iesc de­parte de Biserică, şi noi, în loc să ve­dem pă­catele noastre, ne mulţumim să cre­dem că sun­tem mai drepţi decât ei, ase­mă­nân­du‑ne fa­riseului din Evanghelie. Dar în­drep­tăţirea noas­tră nu este şi nu poate fi so­co­­tită drept po­căinţă, ci ne este cale a pierzării.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Sfinte Mare Mucenice Ciprian, care de la slujirea diavolilor ai venit la cunoaşterea ade­­văratului Dumnezeu, cu Sfânta Maria Egip­­teanca, desfrânata care a devenit înger în trup omenesc, şi cu David, care mai îna­in­te a fost tâlhar, rugaţi‑vă pentru noi dim­pre­ună cu toţi cei care părăsind păcatul au ur­cat pe culmile sfinţeniei, ca să luăm desă­vâr­şit dezlegare de păcate şi să trecem în cal­dă pocăinţă această viaţă trecătoare.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cu dragoste i‑ai adus pe mulţi la pocă­in­ţă, Maică Sfântă, îndreptându‑i să pri­mească prin Taina Spovedaniei dezlegare de păcate şi dându‑le putere în războiul duhov­nicesc. Vezi, dar, greşelile noastre cele multe, şi roa­gă‑te înaintea Fiului tău preas­lăvit să ne dă­ruiască iertare de fărădelegile care ne apa­să, făcân­du‑ne părtaşi cetei celor care, prin înde­lunga răbdare a lui Dumnezeu, s‑au mântuit.
Cântarea a 8‑a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Dar nepreţuit sunt pentru neamul creşti­nesc fericirile pomenite în Evanghelie, şi în vreme de ispită ne aducem aminte cum ne‑ai binevestit: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Vom muri, fraţilor, la vre­mea rânduită de Dumnezeu, şi bine le va fi celor care se vor învrednici de veşnica mângâiere.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Miluieşte‑ne, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu! Mi­luieş­te‑ne, Cel ce Te‑ai răstignit pentru noi, după ce ai primit bătăi şi batjocuri ca mul­ţu­mire pentru dragostea pe care ne‑ai ară­tat‑o! Miluieşte‑ne, Cel ce vei veni să ju­deci viii şi morţii, mântuieşte‑ne!
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Chip al morţii sunt necazurile prin care tre­­cem, căci ne îndeamnă să cugetăm la în­fri­co­şătoarea osândă a păcătoşilor. Mai bine ne este nouă a suferi o vreme pe pământ de­cât a răbda dincolo chinuri fără sfârşit.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Să nu zăbovim a cere ajutorul de la cei ca­re au murit lumii acesteia, pentru a trăi pen­tru Hristos! O, sfinţilor apostoli, dim­pre­ună cu ceata arhiereilor, a cuvioşilor şi drepţilor, cu sfinţii doctori fără de arginţi şi cu ceilalţi mu­cenici, cu toţi sfinţii, ştiuţi şi ne­ştiuţi, rugaţi‑vă Atotputernicului Dumne­zeu să ne lumineze, ca să punem început bun mântuirii noastre, lepă­dând de la noi toată minciuna şi păcatul.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfârşit creştinesc dăruieşte‑ne nouă, Fe­cioa­ră Preacurată, izbăvindu‑ne de moartea nă­prasnică şi de celelalte primejdii pe care di­a­volul vrea să le abată asupra noastră.
Cântarea a 9‑a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când treceţi prin diferite ispite”, ne‑a spus Sfântul Apostol Iacov, care multe a pătimit pentru nu­mele Tău, arătând şi răsplata celor care au răbdat fără să cârtească: „Fericit este băr­ba­tul care rabdă ispita, căci, lămurit fă­cân­du‑se, va lua cununa vieţii, pe care Dum­ne­zeu a făgă­duit‑o celor care Îl iubesc pe El.”
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Slăvindu‑Te, Îţi mulţumim Ţie, Doamne, căci nu treci cu vederea puţina noastră rugă­ci­u­ne, pe care Te rugăm să o primeşti ca pe cei doi bani ai văduvei. Nu ştim să ne ru­găm Ţie cu zdrobire de inimă, nu ştim să ne ară­tăm mulţumitori pentru toate binefacerile ară­tate şi cu atât mai puţin pentru cele as­cunse minţii noastre, dar recunoaştem îna­in­tea Ta că sun­tem neputincioşi, de nu ne vei în­tări, slabi, de nu ne vei face îndrăzneţi. Mi­lu­ieşte‑ne, Doamne, că fără mila Ta pie­rim!
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Să ducem lupta cea bună, ca să auzim şi noi glasul cel preadulce: „Veniţi, binecu­vân­taţii Părintelui Meu, de moşteniţi împă­ră­ţia cea pregătită vouă de la întemeierea lu­mii. Căci flămând am fost şi Mi‑aţi dat să mă­nânc, în­setat am fost şi Mi‑aţi dat să beau; străin am fost şi M‑aţi primit; gol am fost şi M‑aţi îm­brăcat; bolnav am fost şi M‑aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
O, dumnezeieşti stăpânii, heruvimi, se­ra­­fimi, domnii, îngeri, scaune, toate că­pe­te­ni­ile şi preamărite puteri şi sfinţilor ar­han­­gheli, dimpreună cu soborul tuturor sfin­­ţilor, apă­raţi‑ne de tot răul, de toată is­pi­ta şi necazul, şi rugaţi pe Stăpânul tuturor să ne mântuiască pe noi, cei cuprinşi de multe păcate.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cuvine‑se cu adevărat să te fericim, Năs­că­toare de Dumnezeu, cea pururea apără­toa­re a celor ce se roagă ţie şi Maică a ne­nu­mă­ra­te­lor milostiviri arătate neamului ome­nesc. Ceea ce eşti mai sfântă decât toţi sfin­ţii şi mai grab­nică în ajutor decât sun­tem noi în rugăciune, pe tine, ceea ce eşti cu ade­vă­rat ocrotitoare a creştinilor, te mărim.
Apoi se face otpustul.

Doamne, Dumnezeul nostru, care ai răbdat prigonirile, batjocurile şi chiar moartea pe cruce pentru mântuirea noas­tră, Cel ce ai spus că „prin răb­da­rea voas­tră veţi dobândi sufletele voastre”, ara­tă‑mi mie, pă­cătosului, milele Tale cele bogate şi dăru­ieşte‑mi duhul răbdării, ca su­fletul meu cel în­cercat să dobândească ali­nare.
Vezi deznădejdea care mă ispiteşte, vezi încercarea prin care trec şi ajută‑mă să ies din ea curăţit de păcate şi pregătit să‑Ţi slu­jesc în toate zilele vieţii mele, şi să slă­vesc numele Tău cel sfânt, cântând împre­ună cu toţi îngerii şi sfinţii: Aliluia!