Mitropolitul Antonie de Suroj: OMUL IERTAT PRIN POCAINTA – OMUL NOU. Taina vindecarii sufletului prin cautarea iertarii

  

Educatia inimii[1]

Omul iertat – omul nou

Pe masura ce trec anii, anumite lucruri devin dificil de realizat, tinand seama nu atat de varsta, ci mai ales deoboseala, de uzura trupului si a sufletului. Unul dintre aceste lucruri dificil de realizat este acela de a te afla fata in fata cu trecutul tau, cu ochii larg deschisi si de a nu fi cuprins de spaima. Caci pe masura ce acumulam experienta si privim inapoi, suntem de cele mai multe ori stupefiati sa constatam ca intr-o anumita problema am facut dovada unei orbiri, a unei surditati, ingustimi, si ramanem uimiti socotind binele pe care l-am fi putut face si raul pe care l-am fi putut evita.
Imi amintesc de o credincioasa foarte in varsta din parohia mea, carea a adormit cu mult timp in urma, si cand zic „a adormit” imi exprim exact sentimentul pe care l-am avut atunci: dupa multi ani trupul ei adormit si ea a intrat in vesnicie. A venit intr-o zi sa ma vada, agitata de o neliniste care n-o parasea nicicum. Mi-a zis ca odata cu venirea batranetii nu-si mai putea stapani gandurile ca altadata. Noptile ii pareau din ce in ce mai lungi, caci nu avea somn, iar imaginile din trecut reveneau in memoria ei. Uneori ii apareau si imagini frumoase, luminoase, insa ea si le amintea doar la lumina zilei; cat despre celelalte, ele erau sinistre, pline de tristete, morbiditate si rusine. Ele o inconjurau ca un nor, fara sa-i lase vreun ragaz. Apareau noaptea si o acopereau ziua intreaga ca un val intunecos, de rusine si remuscare.
Nu vedea nici o posibilitate de eliberare din aceste ganduri. Cum sa iasa din aceasta?I s-au prescris somnifere, insa efectul a fost ca aceste imagini din trecut, aceste ganduri s-au involburat si mai tare si o cuprindea groaza. Ele nu conteneau si in loc sa-i lase o amintire clara asupra a ceea ce s-a intamplat, chiar dureroasa, ele deveneau cosmaruri.
I-am zis atunci ceea ce vreau sa va spun si ceea ce repet fara incetare: sa ne intoarcem la acele momente din trecut care tasnesc in memoria noastra si, plecand de la toata experienta acumulata, sa ne modificam comportamentul de atunci este inevitabil mai presus de puterea noastra. Trecutul se prezinta sub diferite aspecte. Exista evenimente care, survenite in trecut, au murit cu acest trecut si sunt indepartate asemenea frunzelor cazute toamna. Aceste evenimente din trecut si-au avut timpul lor si si-au pierdut orice consistenta in prezent. Asa se intampla si cu pacatul pentru care ne-am pocait: omul s-a purtat urat in cuvant, gand, dorinta si deodata capata repulsie fata de acestea si se intoarce spre Dumnezeu, isi plange durerea si rusinea, se pocaieste si renunta la predispozitia sufletului care l-a putut impinge spre o astfel de purtare urata si care a trezit asemenea sentimente si cuvinte. Se intampla ca un pacat grav, precum si teama pentru o fapta rea savarsita sa se stearga, pentru a nu lasa decat o cicatrice ca semn de avertisment, pentru a ne aminti de fragilitatea noastra si de necesitatea de a trai cu prudenta pentru a nu cadea din nou in aceleasi obiceiuri.
Faptele pot fi oribile, insa exista posibilitatea de a fi sterse definitiv printr-o pocainta sincera. Sfantul Nichita Stithatul, ucenicul Sfantului Simeon Noul Teolog, zice ca lacrimile unei pocainte sincere pot sa ne redea chiar fecioria pierduta. Iar Sfantul Varsanufie cel Mare zice ca daca ne pocaim cu adevarat in fata lui Dumnezeu si daca stim ca orice intoarcere la actiunile anterioare ne este de acum imposibila, pentru ca datorita pocaintei, ceva in noi a fost distrus prin foc si de nu vom mai putea da prilej acelei actiuni rele de care suntem responsabili, atunci vom putea zice ca am fost iertati si ca ceea ce s-a intamplat a fost sters din cartea vietii. Trecutul a disparut. Cum zice un proverb rusesc: „Trecutul? – Sa nu mai vorbim de el”.
Dar exista in trecutul nostru fapte care, o data savarsite, au supravietuit in timp si n-au fost eliminate din comportamentul nostru. La un moment dat, s-a instalat in noi dispozitia rea care s-a transformat in ura. Desigur, nimic grav nu s-a intamplat, insa aceasta ura s-a depozitat intr-o anumita parte din sufletul nostru, intr-un anumit punct. Si chiar daca am fi pierdut amintirea persoanei sau a imprejurarilor in care s-au nascut aceste sentimente, aceste miscari ale dispozitiei, ele au ramas acolo. Si oricare ar fi fost modul nostru de a  trai, oricare ar fi persoana care am devenit, ele otravesc viata noastra la radacina ei, in profunzimile sale, astfel incat acest „trecut” nu mai este de domeniul trecutului, ci este ancorat in prezent. O anumita etapa a vietii n-a fost depasita, ramanand in punctul ei de plecare. Ceva trebuie sa intervina pentru a aduce vindecarea completa a acestui trecut.
Pentru a ilustra cuvantul meu de inceput, iata exemplul unui barbat, a carui imagine mi-a ramas clara in memorie. El a fost primul care s-a apropiat de mine pentru a se spovedi. Cu mult timp inainte de intalnirea noastra el comisese o crima si timp de mai multi ani traise cu un sentiment de spaima fata de aceasta fapta. Se caise si nu numai ca regretase fapta sa, dar fusese macinat si de groaza in care cazuse. El a sfarsit prin a-L gasi pe Dumnezeu datorita pocaintei care se maturizase in el pana la starea de a-I putea zice lui Dumnezeu:

„Eu nu mai sunt barbatul care a comis aceasta crima; iarta-ma, lasa-ma sa traiesc ca un om liber!”

Prin aceste cuvinte: „Eu nu mai sunt barbatul care a comis pacatul”, se masoara pacatul nostru si se verifica daca crima a fost stearsa, daca am fost sau nu iertati. In masura in care suntem capabili sa zicem: „Eu nu mai sunt acel om”, atunci nu ne indoim ca acest pacat se aplica celui care am fost. Dar acest om este mort, el nu mai este; nu mai ramane decat omul nou, nascut din pocainta, un om nou care a trecut printr-o incercare grea si caruia Sfantul Varsanufie cel Mare ii zice:

„In asemenea caz se poate chiar scuti de a merge la spovedanie, caci se poate zice cu toata certitudinea: Dumnezeu m-a iertat, pentru ca El a facut din mine un om nou”[2].

Insa adeseori se intampla altfel. Cum zicea femeia aceea in varsta din parohia noastra: imaginile din trecutul sau, unele dupa altele stapaneau memoria ei, evenimentele mai mici aveau aceeasi importanta ca si cele mari. Acestea nu erau pacate de marimea unei crime, ci erau pacate mici care otraveau inima si viata sa. Atunci, sa le uitam? Eu insist asupra faptului ca nu trebuie sa le uitam, ca uitarea nu e o sansa. Putem primi iertarea, dar nu ne putem ierta pe noi insine. Uitarea nu e o sansa, pentru ca nu rezolva nici o problema, nu vindeca sufletul si nu schimba viata.
Atunci ce sa facem? Eu am sfatuit-o ca de fiecare data cand o imagine din trecut ii revine in memorie, sa-si puna o intrebare: daca m-as afla din nou in conditiile in care am pacatuit, cum m-as comporta acum cu noua experienta de viata acumulata de-a lungul anilor? Aveam 20, 30 sau 40 de ani, astazi am 80 si de atunci multe lucruri mi-au fost date pentru a le indura si pentru a le intelege. Daca va puteti intoarce la acest eveniment, daca aruncati o privire patrunzatoare, sfasietoare privire fara gand ascuns si fara compatimire asupra voastra insiva si va intrebati: „Daca aceleasi conditii s-ar repeta astazi, cum m-as comporta? Ce as face?” si daca sunteti in masura sa afirmati: „Eu n-as mai putea face acel lucru niciodata; nu l-as mai putea zice, gandi sau trai”, sa stiti atunci ca ati trecut printr-o renastere spirituala si-I puteti zice lui Dumnezeu: „cel care a comis aceasta fapta rea, actorii acelei imprejurari, acum sunt morti; eu nu ma mai pot pocai pentru acest pacat pentru ca acest personaj care era in mine este mort acum….”.
Imi vine in minte o spovedanie similara in care persoana in cauza imi zicea:

„Iata pacatele pe care le-am comis in trecut, le cunosc, le reneg, le urasc; dar eu nu pot sa ma mai pocaiesc cu lacrimi pentru acestea pentru ca eu nu mai sunt omul care le-a comis; acela este mort si n-a mai ramas nimic din el in mine, datorita cutremurarii fiintei mele pe care mi-a adus-o pocainta si penitenta”.

---

[1] Conferinta tinuta la Londra in timpul Postului Mare din anul 1987

[2] Nu e vorba de a nega importanta Tainei Sfintei Spovedanii, ci arata cat de puternica este pocainta sincera care il poate innoi total pe om (n.trad.)

(din: Mitropolit Antonie de Suroj, Taina vindecarii, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2009)

Postul copiilor

Părinţii care doresc să dea copilului o educaţie creştină uneori se pierd la luarea unei decizii în privinţa postului pentru copii. Deşi cunosc importanţa postului pentru adulţi, adesea ei nu pot recunoaşte nevoia lui pentru copii. Din această cauză, postirea pentru copii este amânată pentru atunci când copilul „va creşte” şi „va deveni mai puternic”. Astfel, copilul este lipsit de un ajutor important în creşterea spirituală.
Pentru un adult postul trebuie să fie şi o realizare spirituală, căci atunci când de fapt se schimbă doar unele bucate cu altele, iar viaţa rămâne aceeaşi, acesta nu este un post adevărat. Dar copii nu au conceptul de luptă duhovnicească, de aceea postul începe pentru ei cu restricţiile exterioare, adaptate vârstei lor.
O întrebare frecventă este vârsta şi felul postirii la copiii mici. Trebuie să ţinem cont de faptul că încă de la o vârstă fragedă copiii sunt capabili să înţeleagă multe lucruri. Înainte de începutul postului, părinţii ar trebui să vorbească cu copiii despre ceea ce înseamnă un post – un lucru tainic şi minunat. “Gândeşte-te, draga mea (sau dragul meu) ce anume eşti dispus să sacrifici pentru Hristos. Gândeşte-te şi decide singur, lasă ca acesta să fie micul tău secret – ce vrei să-I aduci lui Hristos? Ce vrei să faci pentru El?”. Acesta este cel mai important lucru – copilul să fie adus la înţelegerea că postul este o mişcare, o îndreptare către Hristos. Dacă postul va fi trăit în acest fel, bucuria care se va deschide copilului de Paşti sau de Crăciun va întipări un sens important în sufletul său. Va fi experienţa sa personală de credinţă. Copilul are foarte puţine experienţe personale de credinţă, pentru că el practic îşi imită părinţii în ceea ce fac ei, dar astfel va fi posibil să obţină experienţa sa proprie de comuniune şi comunicare cu Hristos.
Postul copiilor nu poate fi unul separat, întotdeauna fiind unit de postul părinţilor. Atunci când familia a intrat în post, acest lucru trebuie să se simtă pentru toţi membrii ei. Şi aşa cum se simt aceste schimbări în biserică, luminile fiind mai slabe, cântările cu ton schimbat, şi alte elemente care schimbă starea omului pe perioada postului, tot aşa trebuie să existe şi unele schimbări în cadrul familiei. Spre exemplu citirea împreună cu copiii a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul îi va aduce pe copii să înţeleagă că acum este o perioadă aparte.
Dacă pe perioada postului familia a hotărât să se abţină de la privirea televizorului, atunci neapărat acest spaţiu şi timp trebuie să fie înlocuit cu ceva (timp petrecut împreună, discuţii, cărţi folositoare, filme duhovniceşti etc.); căci dacă doar îi vom priva şi nu le vom da nimic în schimb, este ca o pedeapsă. Şi atunci postul va fi perceput de copii doar ca un timp greu de suportat.
O altă lipsă de înţelegere a esenţei postului ortodox este impunerea lui fără discernământ. Este complet inadmisibil să forţăm copiii să postească, sau să îi înfometăm, sau să îi obligăm să citească rugăciuni lungi şi neclare pentru ei. Mesele de post pentru copii trebuie să fie bogate şi diverse şi tot ce facem să facem cu bucurie.
Valoarea postului trebuie transmisă copiilor în frumuseţea ei. Este foarte important ca cei mici să îndrăgească atmosfera de post din biserică, să simtă specificul şi harul deosebit al acestei perioade. Atunci copilul va trăi tot mai intens această perioadă, de la un an la altul, iar bucuria sărbătorii va fi tot mai bine înţeleasă şi trăită. Dar să nu uităm, ca părinţi, că nu îi putem învăţa pe copii ceea ce noi nu trăim.
Traducere şi adaptare după www.pravmir.ru

Vecernia iertării, uşa Postului Mare

La intrarea în Postul Mare, Sfinţii Părinţi au aşezat Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi Duminica iertării. Numele acesta vine de la rânduiala specială de slujbă ce se săvârşeşte în seara acestei zile: Vecernia iertării. Este o slujbă cu totul deosebită, la sfârşitul căreia cei prezenţi îşi cer iertare unii de la alţii într-o rânduială emoţionantă.
Această Vecernie începe ca sâmbătă seara: preoţii slujesc cu veşminte luminoase şi fac ieşirea din altar cu cădelniţa, în biserică fiind toate luminile aprinse. După imnul Lumină lină urmează prochimenul, o cântare din psalmii lui David care anunţă sfârşitul zilei şi începutul celei noi. Acest moment marchează, deci, intrarea în Postul Mare. Acum preoţii schimbă veşmintele luminoase cu cele mai întunecate de post. Tot acum se sting luminile în biserică, rămânând aprinse doar câteva candele şi lumânări. După rugăciunea Tatăl nostru, când se cântă troparele Postului Mare, se citeşte pentru prima dată rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, însoţită de metanii mari. La sfârşitul Vecerniei, preotul se închină spre credincioşi şi îşi cere iertare, iar cei prezenţi răspund: “Dumnezeu să te ierte, părinte sfinţite!”. Apoi credincioşii vin pe rând ca să sărute sfânta cruce din mâna preotului, cerând ajutor de la Dumnezeu şi binecuvântare pentru post. Cer şi ei, fiecare, iertare preotului, apoi fiecăruia din cei ce stau la rând. După primirea răspunsului: “Dumnezeu să te ierte!”, se urează “Post bun!” sau “Post cu folos!”, înţelegând prin acestea un post care să se sfârşească cu multe roade duhovniceşti.
Scopul Vecerniei iertării este acela de a ne învăţa să cerem iertare şi de a oferi iertarea celor ce ne-au greşit. Fără iertare, fără împăcarea cu semenii, nu putem intra în atmosfera de pocăinţă şi de har a postului. Postul nu este doar o faptă bună care aduce folos sufletului, ci e o jertfă, un dar personal pe care îl aduc lui Dumnezeu. De aceea, ca darul să fie primit, sunt dator să cer iertare celor pe care i-am rănit prin cuvânt sau faptă: “Dacă-ţi vei aduce darul la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi şi te împacă cu fratele tău şi numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul” (Matei 5, 22-23).
Postim şi pentru că vrem să dobândim harul vindecător al iertării păcatelor. Or, ca să primesc iertarea de la Dumnezeu, sunt dator să o ofer celor ce mi-au greşit, după cum ne învaţă Domnul Hristos: “De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu vă va ierta greşelile voastre”.
Vecernia iertării este o slujbă unică prin frumuseţea şi atmosfera duhovnicească pe care o degajă. Fără acest „bagaj” al iertării nu putem pleca în călătoria Postului cu folos. Trăirea acestei slujbe ca un eveniment la nivel parohial ne permite să începem postul împăcaţi cu semenii, în relaţie de frăţietate, de solidaritate şi de unitate. Ca un toiag duhovnicesc pentru toată perioada Postului, de mare folos este cartea Părintelui Alexander Schmemann „Postul cel Mare”, un ghid care ne ajută să înţelegem semnificaţia călătoriei: „Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina Împărăţiei lui Dumnezeu”.
Să aveţi un post bun!
Pr. protopop Ion Tărcuţă

POSTUL DE BUCATE SI POSTUL DE RAUTATE

Postul fara smerenie, fara paza gurii si fara iertare e o amagire

“Postul este foarte bun, dar numai daca e smerit, altfel poti sa mori de foame, tot degeaba. Diavolul nu mananca deloc, dar e diavol, pentru ca nu are smerenie. Smerenia este mai mare decat postul. […] Se spune ca cineva purta pe umar un bat de care legase doua desagi. In fata avea desaga cu pacatele altora, iar în spate era desaga cu pacatele lui. Si el lua pacatele din desaga din fata si le împrastia peste tot, toti erau pacatosi, numai el nu, pentru ca desaga lui era în spate si nu-si vedea pacatele lui. Fiecare avem saracia noastra, frati crestini, sa nu uitam acest lucru. Mandrul se predica pe el (toti au defecte, numai el nu), iar smeritul se vede pe el însusi mai înnegrit decat toti, pentru ca îsi vede numai pacatele sale. Noi stim ce e smerenia, dar numai teoretic; practic, cadem la acest mare examen al smereniei. Sa învatam sa fim smeriti cu inima. Nu plecaciosi si plini de cuvinte dulci, dar plini de falsitate si de orgoliu pe dinauntru, ci smeriti cu inima, blanzi, o smerenie autentica si atunci nici cuvantul tau nu o sa fie aspru si taios”.

***

IN DUMINICA LASATULUI SEC DE BRANZA, CUVANT DESPRE POST^[1]

“Multumesc bunului Dumnezeu ca iata, dupa doi ani si mai bine de cand lipsesc de aici^[2], ma pot bucura sa va vad din nou si ma bucur cand va vad cu cata evlavie veniti aici sa va rugati lui Dumnezeu. Se bucura duhul meu, sarmanul…
Acolo unde am fost plecat, am dus dorul acestor sfinte slujbe… Sirienii sunt oameni primitori, dar nu ca dumneavoastra. De aceea, cu adevarat va spun, mi-a fost dor de dumneavoastra. Am stat acolo atata timp, dar nu am vazut pe nimeni plangand langa o sfanta icoana, asa cum am vazut aici… Va multumesc si pentru rugaciunile dumneavoastra pentru cei înstrainati. Acolo sunt multe necazuri si multe primejdii si am avut multa nevoie de rugaciunile dumneavoastra. Duhul Sfant ne ocroteste pe toti si raspunde cu dragoste la dragoste.
Si acum, un cuvant despre post, frati crestini. In seara aceasta se lasa sec, iar de maine intram cu ajutorul lui Dumnezeu în perioada postului dinaintea sfintei Invieri. Cand cineva pleaca la un drum lung, se aprovizioneaza cu toate cele necesare, ca sa fie asigurat pe timpul calatoriei lui si sa nu aiba piedici sau neajunsuri în ceea ce are de gand sa savarseasca. Asa si noi, facem o lunga calatorie, desi ni se pare ca stam pe loc, fizic, însa facem o calatorie în duh, pe un drum care merge mereu la deal, un drum obositor… Dealul catre care mergem este Golgota, acolo ne vom întalni cu Domnul Iisus — Iisus care merge cu crucea în spate, plin de rane, plin de sange, mereu blestemat si înjurat, El, care dezleaga si ridica pacatele lumii. Catre acest deal, catre aceasta culme a nevointelor începem noi sa urcam, de maine dimineata, pe calea sfantului si marelui Post.
Ce  este  postul? Postul înseamna în primul rand înfranare. Va atrag atentia asupra acestui lucru: daca mananci o mancare foarte buna de post si mananci bine, ai încalcat postul. […]
De asemenea, va atrag atentia ca cel ce posteste de bucate, posteste zadarnic daca postul lui nu este însotit si de postul celalalt, sufletesc: postul de rele. Postul de rele, postul de pacate este obligatoriu, mai ales postul gurii. De pilda, daca barfesti, chiar daca nu mananci nimic, tot in iad te duci.

Cine osandeste pe altul, acela e mai vinovat decat cel care nu posteste, pentru ca intra în drepturile lui Dumnezeu. De aceea Parintii ne îndeamna mai ales la acest post al gurii, cum spune psalmistul: „Pune, Doamne, paza gurii mele“^[3]. O vorba odata spusa, nu mai poti fi stapan pe ea. Zboara de la tine si este mereu comentata si rastalmacita în toate chipurile. De aceea, tine-ti-o pe loc, mai ales cand e vorba de un cuvant rau. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca de asta sunt dintii si buzele în fata limbii, ca doar-doar vom putea înfrana aceasta limba si Doamne, Doamne, cat venin si cat viclesug stie ea sa verse de multe ori! Cititi în seara asta epistola sfantului Iacov, sa vedeti ce ne îndeamna el sa facem ca sa ne tinem in frau limba plina de rautate. Limba clevetitoare pe multi a lipsit de plata ostenelilor lor — e bine sa nu uitati aceasta.

Tot asa gandurile,  imaginile,  aducerile  aminte  de pacat, toate acestea ataca postul si-l strica. Asa ca va îndemn sa fiti foarte atenti si la postul simturilor, adica sa închidem toate usile prin care poate intra pacatul în noi, pentru ca acesta este rostul postului, frati crestini: sa închidem usile prin care intra pacatul, sa starpim adica tot raul din noi.
Si mai este înca un lucru. Evanghelia de astazi ne-a vorbit despre post^[4]. Si Iisus spune asa:

„Daca nu veti ierta oamenilor gresalele lor, nici Tatal vostru cel din cer nu va ierta voua gresalele voastre”^[5].

Simplu si precis, conditionat. Postul si toate nevointele, toata truda noastra pentru mantuire este primita cu aceasta conditie: sa fim, interior, în pace; în pace cu Dumnezeu, cu semenii si cu noi însine. Imi spunea odata un parinte batran din muntii Neamtului:

„Parinte, nu se poate face rugaciune cu ciuda”.

Adica atunci cand în loc sa te rogi, esti mereu în dialog cu cel ce ti-a facut un rau si te certi cu el si îl urasti în inima ta, degeaba te rogi si degeaba postesti, nu ai parte de iertare. In rugaciunea Tatal nostru, ne angajam noi însine: „Doamne, iarta-ne, precum si noi iertam”. Si daca noi nu iertam, nici Dumnezeu nu ne iarta pe noi, Iisus ne spune foarte precis acest lucru. Trebuie sa fim în pace cu toti, daca vrem ca postul nostru sa fie bine primit de Dumnezeu si sa avem iertare.
Postul este întemeiat de Dumnezeu odata cu lumea, frati crestini: primii oameni au primit porunca postului. Toti sfintii din Vechiul Testament si toti sfintii din Noul Testament au împlinit aceasta porunca a postului. Iisus însusi posteste si El. Postul este cu adevarat un dar ceresc, nu o povara. Postul era pentru sfinti o mare bucurie — si asa ar trebui sa fie si pentru noi. Bolnavii, daca postesc, se vindeca mai usor, este un fapt recunoscut si de medicina. Batranii care postesc duc o viata mai senina. Copiii care postesc se dezvolta altfel, capata mai multa întelepciune — desi copiii, batranii si bolnavii au dezlegare din partea Bisericii, sunt scutiti de post. Dar si ei pot posti, le va prinde bine.

Era la noi un doctor, vestit pe aici… Postea el însusi si vindeca pe cei bolnavi prin post: 40 de zile de post. Si vindeca boli de ficat, boli de inima, mai ales boli de nervi. Venea lumea la el ca la o minune. Si el îi punea pe toti la post. 40 de zile de post si se vindecau oamenii si nimeni nu se mai ducea la medici, la farmacisti. Si prin asta si-a facut o ceata de dusmani teribili, mai ales ca el nu lua bani, iar celorlalti nimeni nu le mai deschidea usa. A fost invitat la Academia Franceza sa tina o conferinta, sa vorbeasca despre post si în noaptea dinaintea conferintei “i-au facut de petrecanie”, cum spune romanul. Confratii sai — sa ma ierte medicii care sunt aici — au avut grija ca geamurile si usa sa fie ermetic închise la hotelul unde era el cazat; si a murit a doua zi pe la 10, în ziua cand trebuia sa-si expuna principiile sale de vindecare. Asa a murit un om care a vindecat foarte multa lume. Gelozia, invidia este cea mai cumplita otrava, frati crestini.

Asadar, postul ajuta si la vindecarea noastra trupeasca. Vindeca foarte multe boli trupesti. Noi ne temem de post, dar de regimul medical nu ne temem. Cum spune sfantul Ioan Scararul:

„Oamenii se tem mai mult de caini, decat de Dumnezeu. Cine pleaca la furat, nu se teme de Dumnezeu, dar tremura daca latra un caine“^[6].

Nu asa, frati crestini. Postul este o regula de aur pentru buna noastra oranduire, si trupeasca si sufleteasca. E regula regulilor. Noi avem nevoie mai ales de vindecarea sufletului – de aceea, este de mare folos sa postim. Si cei vechi au postit. Cititi cartea lui Iona, sa vedeti cat de aspru era postul pagan. Cand au postit cei din Ninive, au postit de la împarat pana la ultimul animal – si animalele posteau. Si cand a vazut Dumnezeu asa ceva, s-a milostivit îndata de cetate. Si ei erau pagani, iar noi, crestini de doua mii de ani, ne revoltam, ocaram: „Iar post? Iar n-am voie sa mananc cutare sau cutare? Ce-i cu atata post?! Daca postesti, slabesti, ai dureri de cap, nu poti munci”.
Nu-i chiar asa, frati crestini! Sfantul Teodosie cel Mare 30 de ani n-a mancat decat paine din sfanta Impartasanie si a trait 107 ani! Cand manca si putine zarzavaturi, era sarbatoare. Si avea grija de manastire si avea în curtea manastirii trei spitale, de care trebuia sa se îngrijeasca. Noi nu ne putem închipui cat de usor si cat de placut si cu cata bucurie posteau acesti sfinti! Si astazi sunt foarte multi calugari care postesc cate o saptamana întreaga, altii postesc cate 40 de zile si nu traiesc decat cu sfanta Impartasanie. Dar nu numai calugarii. A venit odata la mine, într-o Joi Mare, un muncitor, sa se împartaseasca. L-am întrebat: „Ai postit ceva”? Mi-a raspuns: „Parinte, de luni pana acum, n-am mancat nimic”. „Lucrezi”? „Da”. „Unde lucrezi”? „Incarc vagoane cu piatra”. Si nu man­case nimic, de luni.

Asa ca, frati crestini, nu va revoltati împotriva postului. Maica Domnului a postit si toti apostolii si toti sfintii din calendar au fost mari postitori – si pentru post total, al sufletului si al trupului, ei au avut niste bucurii extraordinare. Stiti cum e cu postul? Primele trei zile e mai greu — e un fel de greva a organismului — dar pe urma aproape uiti ca postesti si începi sa simti efectul binefacator. Simti cum se repara în tine toate madularele betegite, pentru ca daca te îmbuibi prea mult, chiar si cu mancare de post, simti cum se razbuna organismul tau si încet-încet, depui armele, te doare ba ici, ba colo…

In randuiala noastra, copiii, batranii, bolnavii si cei ce lucreaza în medii toxice nu sunt obligati sa posteasca. Este aceasta libertate: cum vor ei, sa posteasca sau sa nu posteasca. Dar daca nu vor sa posteasca, sa spuna la spovedanie, ca sa ia binecuvantare, pentru ca binecuvantarea le va spori puterea. Biserica nu este tiran si Dumnezeu nu vrea sa ne ucida cu postul, ci sa strunim în noi aceste apucaturi rele. Si totodata, ne reparam si sanatatea noastra. Biserica este numita si spital pentru bolile sufletesti. Fiecare boala fizica are un substrat sufletesc. Oboselile nervoase, spaimele,  abuzurile, mania, mandria, toate acestea ne ataca profund în launtrul nostru, se varsa aceste toxine în fiinta noastra si ne amarasc viata cea dinlauntru. De aceea, postul dumneavoastra trebuie sa fie complet. Un post de mancare, dar si post de toata aceasta rautate omeneasca.

Fiti foarte atenti ca nu cumva prin postul acesta fizic sa-l pierdem pe cel sufletesc. Paziti-va, sa postiti si cu inima si cu aceasta hotarare de a va curati pe dinauntru. Mai ales gura si ochii si limba sa posteasca, altfel pierdem toata osteneala postului. Paziti-va de aceste rautati ale gurii si ale inimii, care spurca omul cel dinlauntru. Unul nu mananca de dulce, dar îl mananca pe celalalt, îl sfasie ca un lup. Altul posteste, dar nu vorbeste ani de zile cu vecinul sau cu colegul de la serviciu. Nu asa. Impacarea e prima fapta buna pentru post. Impacati-va unii cu altii. Nu asa: „Cum, sa ma plec eu? El mi-a facut, el mi-a zis…”. Nu, nu asa! Pleaca-te tu, smereste-te tu, calca-ti tu pe inima, ca va fi spre folosul tau. Impacarea este o conditie dumnezeiasca, fara de care postul ramane o osteneala zadarnica si suntem pierduti, frati crestini.
Postul înseamna mai ales aceasta abtinere de la orice fapta rea, de la orice gand pacatos. Suntem temple ale Duhului Sfant, fiinta omeneasca este biserica, este o biserica extraordinar de pretioasa si aceste rautati ne spurca, frati crestini. Spune undeva sfantul Pavel:

„De va batjocori cineva acest templu, îl va sfarama Dumnezeu pe el…“^[7].

Acest templu este trupul nostru. Sa ne pazim de aceasta sfaramare a noastra si sa postim cu umilinta, cu dorinta de a fi mai buni, mai curati, mai iertatori. Sa fim noi însine ca niste lumini — ca sa ne putem apropia de marea lumina a Invierii, sa fim niste locasuri curate, în care sa aiba loc Dumnezeu în noi.

Foarte multi încalca acest post. Sunt parinti care nu postesc si nu-i lasa nici pe copii sa posteasca: „Te-ai prostit, cum sa postesti? Nu mai poti, pierzi examenele”! Nu-i asa. Dimpotriva, postul lumineaza mintea, postul e o mare bucurie pentru trupul nostru. Daca ne abtinem sa mancam de cate ori vrea gura, se reînnoieste organismul. Chiar daca ne este foame, mai rabdam putin. Pentru ca postul este porunca, frati crestini. Si trebuie sa plinim aceste porunci.

Daca încalci postul, îl încalci în contul tau. Pentru ca orice fapta buna sau rea este înscrisa undeva de Cel care tine „contabilitatea” vietii noastre, Acela care ne-a spus ca în ziua judecatii, omul va fi tras la raspundere pentru orice cuvant rostit în desert, prostii, spurcaciuni, murdarii si orice cuvant desert. Si e cumplit, frati crestini! Daca vom da seama pentru fiecare cuvant desert, desigur si celelalte fapte vor fi surprinse undeva, într-o „contabilitate” foarte precisa: orice fapta, fie buna, fie rea. Nu vom putea scapa, frati crestini, de acest examen de la sfarsitul vietii noastre — si nu stim cand va veni acest examen. Il dam în fata unei comisii cumplite, în care Judecatorul suprem este Insusi Dumnezeu, Cel care le stie pe toate. Iar în Imparatia luminii, binele nu poate fi amestecat cu raul.

Postul înseamna în primul rand cumpatare continua, frati crestini, cumpatare. Eu, de pilda, am învatat de la un cal cum se poate posti de bautura. I-am umplut ciutura de mai multe ori si-i plecam capul în ciutura, rugandu-l sa bea si n-a mai vrut sa bea cu nici un chip. Adica ceea ce este saturatie peste masura, aceasta este pacat. Sa te înveti sa mananci simplu, sa ai doar strictul necesar pentru viata ta. Plusul de orice fel, e pacat; luxul de care te poti lipsi, e pacat. Adica satiul vostru sa nu depaseasca masura bunei cuviinte. Asta vrea Iisus sa ne spuna.

Nimeni sa nu flamanzeasca pentru saturarea ta. Eu mananc si ma ghiftuiesc, iar altul rabda de foame. Totdeauna sa ne gandim si la altul, pentru ca daca toti ne rugam cu Tatal nostru, [atunci] ne socotim toti frati, avand fiecare dragoste si grija de fratele lui, grija de parinte pentru fiecare din semenii lui. Mantuitorul Hristos, în Evanghelie, staruie asupra acestei griji exagerate pentru existenta noastra. Pentru existenta aceasta pamanteasca, noi avem nevoie de foarte putine lucruri. Si este nevoie de cumpatare în viata — aceasta era si întelepciunea celor vechi: sa te scoli putin flamand de la masa — ca sa fie loc pentru a mai manca.

Sfantul Eftimie cel Mare manca în fiecare zi, dar manca foarte putin. El nu postea ca sfantul Macarie, dar avea aceeasi smerenie adanca. El spunea asa:

„Daca postesti mult, mai ales fara blagoslovenie, se poate ascunde în tine acel fariseu fatarnic, care nu-i place lui Dumnezeu si plata ta o înghite mandria din tine”.

Adica, în toate, sa mergi pe calea de mijloc. Acest discernamant sa-l ai întotdeauna. De pilda: sa nu dai totul la saraci, daca plang de foame copiii tai – dar pe ei sa nu-i îmbuibi, bineînteles. Sau postesti pana esti gata sa mori de foame, dar judeci pe altul care nu posteste. Este foarte gresit. Postul este foarte bun, dar numai daca e smerit, altfel poti sa mori de foame, tot degeaba. Diavolul nu mananca deloc, dar e diavol, pentru ca nu are smerenie. Smerenia este mai mare decat postul.

Asadar, frati crestini, sa retinem mai ales aceasta dreapta socoteala, sa nu gresim nici prin caderile de-a stanga, în pacatele murdare care manjesc viata noastra, nici prin caderile de-a dreapta, de exemplu prin trufie sau printr-un post fara socoteala dreapta. Faceti asa, frati crestini. Cine posteste tot postul, pana la Pasti, e tare buna mancarea de Pasti… Cine nu posteste, parca nu are nici o bucurie la sarbatoarea cea mare a Invierii.

Grijiti-va de viata dumneavoastra launtrica, pentru ca nu stim zilele în care Dumnezeu ne va chema pe fiecare si în ceea ce ne va gasi, în aceea vom fi judecati. Lucrati la mantuirea dumneavoastra, cu dragoste de Dumnezeu si cu scarba pentru pacate, caci „diavolul ca un leu se misca prin vazduh, cautand pe cine sa înghita“^[8]. Poruncile lui Hristos nu sunt imposibile pentru noi, de vreme ce le-au împlinit sfintii – acesti titani ai vietii duhovnicesti, smeriti cu duhul, dar atat de înalti prin smerenia vietii lor. Si trebuie sa plinim si noi aceste porunci, altfel ne înraim si devenim ca niste fiare, daca nu ne straduim sa mergem pe calea sfintilor Parinti, cu duh de bunatate, de dragoste, de pace, duhul pacii crestine, fara de care pamantul acesta devine un adevarat iad. Sa postim asadar, post bine placut Domnului, post de mancare, post de bautura, post de orice rautate. Asa sa ne ajute bunul Dumnezeu! Amin.

***

Legat de acest post, nu uitati, frati crestini, porunca iertarii vrajmasilor. Sunt multi care postesc si vin sa plateasca niste pomelnice aici, la noi, sa ne rugam noi „sa-l trasneasca Dumnezeu pe cutare”. Noi nu putem face asta. Porunca este sa-i iertam pe dusmanii nostri si sa ne rugam pentru ei. Sfintii au împlinit la adanc aceasta porunca, se rugau chiar si pentru cei care-i junghiau. Daca ne laudam ca suntem crestini, trebuie sa împlinim neaparat aceasta porunca, sa stim sa ne asumam aceste înfrangeri personale, acest sacrificiu launtric, aceste virtuti care ni s-au transmis de la sfintii Parinti. Sfintii acestia, dupa ce s-au biruit pe ei însisi, au ramas ca niste exemple demne de urmat pentru noi, cei de azi.

Cand ierti un dusman, el este cel umilit, pentru ca a fost rau cu tine, nu tu. Tu esti cel castigat, pentru ca ai castigat cu adevarat pe dinlauntru, în sufletul tau. Daca nu-l ierti, esti mereu în dialog cu el, chiar si la rugaciune, te certi cu el, în loc sa te gandesti la Dumnezeu, te chinuieste acest dialog launtric. Daca îl ierti, castigi un har din partea lui Dumnezeu si scapi si de acest zbucium grozav.

Numai clipa de fata este a noastra, frati crestini; viitorul este necunoscut, iar trecutul este consumat. Numai clipa de fata e a noastra. Doamne fereste, nu stim cand ne asteapta sfarsitul. Iesim afara si cadem de un atac de inima. Toti murim, frati crestini. Sa ne împacam de aici cu Dumnezeu, ca El ne va judeca. Doamne fereste, sa nu ajungem sa auzim: „Nu va cunosc pe voi”^[9]. Amintiti-va de acel Dismas, talharul de pe cruce, care s-a umilit si s-a mantuit. Asta ne trebuie si noua, aceasta umilinta sincera, acest regret ca suntem asa de ticalosi si sa facem tot ce putem ca sa ne schimbam cu adevarat. Sa ne smerim si trupul acesta, punandu-l la cazna, la rugaciune, la matanii, la post. Pentru ca gresim si cu trupul, nu numai cu sufletul.

Rostul omului pe pamant este sa faca cat mai multa bucurie celuilalt. Orice bucurie facuta altuia se întoarce asupra ta. Dumnezeu nu ramane dator niciodata. La fel, orice rau facut altuia se întoarce asupra ta. Fiecare e liber sa-si traiasca viata cum doreste, dar Dumnezeu rasplateste fiecaruia dupa fapta. Raul duce la rau si binele la bine. Nu e fapta fara rasplata, chiar daca ni se spune ca nimeni nu stie nimic de faptele noastre. In ziua cea mare a Judecatii — si nu e departe aceasta zi, e ziua cand toti murim si cand toti ne vom întalni cu aceste realitati – vom da seama de toate faptele noastre, pana si de gandul desert. E cumplit, frati crestini!

Sunt unii care încep de maine un post foarte nevoitor, una, doua, trei zile nu mananca nimic. Dar aveti grija ca acest post sa fie însotit de rugaciune, de cumpatare si de abtinere de la toate formele raului. Daca postesti, dar te manii, esti nervos, nu ai castigat nimic din postul tau. Te-a atins cineva in metrou si esti gata sa-l plesnesti pe loc. Sau se întampla în tramvaie sa te calce cineva pe picior, din greseala — dar suntem toti foarte suspiciosi, foarte nervosi, foarte greu de convins sa iertam.

Iertarea aceasta, daca nu se întampla îndata dupa cearta, e foarte greu de împlinit mai tarziu. O suparare veche e ca o boala cronica. Cu cat trece mai mult timp, cu atat se adanceste mai mult ura si dusmania. Cand sunteti împricinati cu cineva, e bine sa va împacati îndata, frati crestini. „Sa nu apuna soarele în mania voastra”^[10], cum spune sfanta Scriptura. Iertarea aceasta sa fie nu ca pe hartie, ci sincera, din inima, altfel nu ajuta la nimic. Iar daca sunt oameni straini de Dumnezeu, luati-i cu binisorul si cu limbajul pe care-l folositi zilnic, în problemele de serviciu, nu în limbajul bisericesc. Spuneti-i „scuza-ma, draga”, ca poate de iertare nu stie, întelege mai greu. Cere-i scuze, în loc de iertare, vorbeste-i pe limba lui.

Se spune ca cineva purta pe umar un bat de care legase doua desagi. In fata avea desaga cu pacatele altora, iar în spate era desaga cu pacatele lui. Si el lua pacatele din desaga din fata si le împrastia peste tot, toti erau pacatosi, numai el nu, pentru ca desaga lui era în spate si nu-si vedea pacatele lui. Fiecare avem saracia noastra, frati crestini, sa nu uitam acest lucru. Mandrul se predica pe el (toti au defecte, numai el nu), iar smeritul se vede pe el însusi mai înnegrit decat toti, pentru ca îsi vede numai pacatele sale. Noi stim ce e smerenia, dar numai teoretic; practic, cadem la acest mare examen al smereniei. Sa învatam sa fim smeriti cu inima. Nu plecaciosi si plini de cuvinte dulci, dar plini de falsitate si de orgoliu pe dinauntru, ci smeriti cu inima, blanzi, o smerenie autentica si atunci nici cuvantul tau nu o sa fie aspru si taios. Cand spui ceva, chiar un cuvant de folos, cu ton poruncitor, cu autoritate [agresiva], nu poti fi ascultat. Lucrul care este al lui Dumnezeu, e cu blandete, cu smerenie, cu rugaminte.

“Exemplele atrag” – spuneau cei vechi, romanii. Sunt învataturi foarte puternice, fara cuvinte. Noi, de obicei, scoatem asa, din fiecare buzunar, cate un sfat — bineînteles pentru celalalt. Dar nu uitati ca diavolul e cel mai mare teolog.

„Te stiu cine esti: esti Fiul lui Dumnezeu”^[11]

– dar tot diavol ramane. In Evanghelie, Mantuitorul ne spune limpede:

„Nu cel ce stie, ci cel care face, mare se va chema în Imparatia lui Dumnezeu“^{[12] .}

Tot Patericul este bazat pe fapte, frati crestini. Cel de la cina, care n-avea haina curata, a fost scos afara si pedepsit. Sa fim foarte atenti la viata noastra!
Noua ni se pare de multe ori ca suntem asa, de capul nostru, pe pamant, dar nu-i deloc asa. Acest examen din urma va fi categoric si definitiv si fara ocolisuri, nu ca la examenele acestea pamantesti. Acolo se va vedea omul foarte exact, ceea ce este el. Si daca pentru fiecare gand desert vom da seama înaintea lui Dumnezeu, d-apoi pentru toate faptele si ticalosiile pe care le facem de-a lungul vietii noastre! Sfantul Pavel spune undeva un cuvant foarte îngrijorator: „Nu va înselati, fratilor, în Imparatia lui Dumnezeu nimic necurat nu intra”. Sa lucram mereu la aceasta haina a sufletului nostru, ca s-o curatim pe cat se poate. Nu va îngrijiti chiar asa de mult de ziua de maine. Sa nu uitam pe bogatul din Evanghelie care si-a pierdut sufletul, în schimbul bogatiilor lui.
Orice om cu adevarat mare se caracterizeaza în primul rand prin umilinta fata de Dumnezeu si prin smerenie fata de semeni. Nu uitati ca vamesul, primind batjocura, s-a dezbracat de toate pacatele sale. Sunt unii care, dupa foarte multe osteneli, cad într-o mandrie cumplita. Daca harul lui Dumnezeu îi ajuta sa se trezeasca din caderea lor, sunt salvati. Sau daca gasesc un duhovnic care sa-i ajute sa scape de aceasta ispita, sunt salvati. O sa vedeti la Sucevita pictata „Scara”, dupa Scara sfantului Ioan Scararul — si multi cad din varful scarii din pricina acestei mandrii. O sa vedeti acolo, aceasta imagine. Si o sa mai vedeti în partea dreapta o multime de îngeri care vin în zbor si se opresc sa asiste la aceasta lupta crancena, dintre noi si diavoli - sunt diavoli cu niste tepusi, care cauta sa ne îndemne mereu la patimi.
In timpul acesta, cat stati aici si va asteptati randul la miruit, sau stati la alte cozi, nu pierdeti timpul, frati crestini. Ganditi-va la ceea ce ati auzit aici si mai ales rugati-va în taina inimii dumneavoastra, pentru ca numai astfel timpul trece repede si cu folos. Sa ne învatam sa ne rugam mai mult, pentru ca rugandu-ne, intram în dialog cu Cineva care ne poate ajuta cu adevarat. Spuneti rugaciunile pe care le stiti pe de rost si mai ales spuneti aceasta rugaciune scurta si foarte cuprinzatoare:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul” (sau „pacatoasa”).

Iar acasa, puneti mana pe Noul Testament si începeti a citi din Evanghelie, ca sa cunoasteti bine viata lui Iisus si învataturile Lui. Si nu numai asa, doar sa le cunoasteti, ci sa va însusiti ca pe niste principii aceste sfaturi si porunci ale Lui, adica sa le traiti. Cititi, frati crestini, pentru ca omul are nevoie si de niste temeiuri intelectuale, ca sa stie pentru ce crede asa, pentru ce traieste asa, pentru ce se înfraneaza de la anumite lucruri.

Cum va spuneam, exista o randuiala a acestui post. Postul e recomandat pentru toata lumea, dar de obicei sunt scutiti batranii, bolnavii si copiii. Insa care vor sa posteasca dintre ei, nu gresesc, e foarte bine. Au aceasta dezlegare, dar daca postesc, nu gresesc. Sunt si unii care lucreaza în medii toxice si folosesc unele alimente, de pilda laptele, ca pe un medicament. Mai bine sa ai blagoslovenia duhovnicului si sa mananci lapte, decat sa te îmbolnavesti si sa cartesti; poti lua acest aliment ca pe un medicament care te apara de un accident pulmonar sau de o alta boala.

Faceti asa, frati crestini, si Dumnezeu le va randui pe toate celelalte spre folosul nostru, cu adevarat”.

• 
  

“Piotr, inima mea dulce,
Cat de mult s-a bucurat bunelul tău de scrisorica ce mi-ai trimis-o… Fiecare scrisorica în care ii spui bunelului ca eşti bine, cu ajutorul lui Dumnezeu, în care se vede ca ai harul în inimioara ta şi ca acolo se aude o cantare de slăvire lui Dumnezeu, acea scrisorica este o bomboana pe care tu o dăruieşti bunelului, aşa să ştii. Si ştii ca buneilor le plac dulciurile cu ciocolata…
Piotr, dragul bunelului drag, am ajuns la porţile Postului Mare, cum tu spui. Fericitul vlădică sfânt Luca al Crimeei avea chiar o carte de predici cu acest nume; s-a tipărit la noi în Rusia, acum vreo doi ani în urma.
Postul cel Mare… Ce pot eu să mai spun, inima mea dulce, decât ca este o multdorită vreme de curăţire, o multiubită petrecere în înfrânare nu numai de la mâncăruri dar mai cu seama de la tot ceea ce este lumesc şi nepotrivit lucrării noastre duhovniceşti.
In aceasta vreme, dragul bunelului drag, se cere mai multa seriozitate, mai multa privire înlăuntrul nostru şi mai îndelung a gândi la moarte.
Postul cel Mare este un drum spre Golgota, copile drag. Si tu, dragul bunelului drag, şi eu şi îngeraşii mei dragi, cu toţii ne reamintim acum ce cruce am luat. Cu toţii ne vedem acum, în Post, ca fiind în drum spre Golgota, cu toţii ne vedem aşa cum ar trebui să ajungem în viaţă noastră, la un moment dat: răstigniţi! Da, răstigniţi! Nu ne place acest lucru, şi vrem a ne face viaţă plina de drăgălaşenii, mai cu seama lumenii… Dar nu e aşa; drăgălaşeniile ce le căutăm, vedem ca se prefac în cele din urma în amăreli din cele mai amare. Căci sunt lucruri de mana şi de minte omeneasca! Numai ceea ce vine de la Dumnezeu, ca binecuvântare, aceea nu se preface intr-o amăreală, ci intr-o tot mai dulce iubire, intr-o tot mai scumpa dragoste.
Nu ne place să ne răstignim, cu Domnul? Nici nu vom învia, atunci, dimpreună cu El!
Nu ne place să ne luam crucea ce ne-a hărăzit-o fiecăruia Domnul? Vom suferi şi vom plânge, negăsindu-ne drumul în viaţă.
Dar care este crucea ce ne-a hărăzit-o fiecăruia Domnul? Si care este drumul nostru în viaţă? Oh, copile drag, Piotr, lucrurile sunt atât de simple, atât de simple… Drumul nostru în viaţă îl vom vedea clar, limpede, desluşit, abia atunci când ne vom încredinţa deplin Domnului, din tot cugetul, cu toata fiinţa noastră.
“Fiule, da-mi inima ta” şi toate vor începe atunci să se lămurească. Dar nu deodată, ci tot cu răbdare.
Dar lumea nu înţelege aceasta. Duhul lumii de azi este potrivnic lui Dumnezeu.
Şi spun aceasta, copile, cu lacrimi, pentru lumea aceasta care s-a îndepărtat atât de Dumnezeu…
Copile, am sa-ţi spun nu o taina, ci un lucru adânc pe care as vrea sa-l pui la inima ta, insa să nu-l comentezi cu mulţi: Domnul ar vrea ca toţi să fie monahi! Atât de mare este dorirea Domnului ca noi să I ne dăruim în totalitate, ca Domnul cearcă prin toate mijloacele, în toata viaţă noastră, să mişte cumva inima noastră, să o înmoaie, să ne arate cumva cat de plăcută este rânduiala monahiceasca. Domnul, El, Făcătorul cerului şi al pământului însetează după petrecerea noastră împreună cu El. Si nu poţi petrece cu El şi prins de grijile lumii şi de toate risipirile veacului. Da, El însetează ca toţi să fie monahi, pentru ca El tot este Iubire şi un monah are înscris în inima să cu litere de foc:

Vreau să fiu tot numai iubire, pentru Tine, Doamne!

Oamenii, insa, nu înţeleg toţi aceasta, dar Domnul tot ii iubeşte. Oriunde s-ar afla omul, bietul om, pe orice treapta de cădere s-ar afla el, Domnul tot îl cheamă spre o vieţuire fără de păcat în Biserica Sa.
In inima ta dulce, Piotr, copile, bunelul a citit acestea dintru începutul corespondentei noastre:

Vreau să fiu tot numai iubire pentru Tine, Doamne!

Acestea sunt litere ale Duhului, litere pe care numai Domnul le sapa în inima omului, aşa cum oarecând le-a săpat lui Moisi pe tablele de piatră, în Sinai. Aşa cum degetul lui Dumnezeu s-a atins de acele table de piatra, săpând poruncile, aşa degetul lui Dumnezeu se atinge de inima noastră acoperita de păcate şi o curăţeşte, o limpezeşte, o străluceşte ca pe o oglinda şi ii înscrie în adâncul ei: “Iubire”. Aceasta se întâmpla cu toţi cei ce vin la monahiceasca viaţă, “răniţi ” de aceasta desăvârşită Iubire…
Tu acum înţelegi, Piotr, cat de dulce e vieţuirea în contemplarea lui Dumnezeu. Cat de cereşti, cat de nebănuit de dulci sunt lacrimile cele ce vin din mângâierea lui Dumnezeu. Mai cu seama lacrimile cele ce vin când undele smereniei ne cearcă ţărmurile sufletului nostru, ne uda pământul însetoşat vremelnic din pricina neplecării noastre sub mana lui Dumnezeu, a învârtoşării inimii noastre. Lacrimile şi harul ce-l aduc ele, sunt copile, înfăţişate ca-ntr-o ghicitură, de mana cea cereasca ce le-a dat-o Domnul să mănânce în pustie, evreilor.
Postul, dragul bunelului, vremea morţii şi neapărat a Învierii.
In aceasta vreme a Postului şi tu îţi vei lua o cruce. Si tu vei pleca pe un drum, cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu răbdare, cu gânduri line, fără teama, fără temeri, căci doar te duci în casa Domnului, cu EL să petreci şi astfel, cu mila Domnului, să mântuieşti şi pe alţii. Chiar daca ei, dintr-o data, nu vor înţelege ca prin tine se pot mântui şi ei, şi cu toţi, prin Hristos, Domnul.
Piotr, ai să vezi, ispitele de care te temi mai mult, se vor dovedi fum şi pulbere în vânt. Doar vrăjmaşul ne mai înspăimânta cu ele şi ni le vantura prin fata ochilor.[…]
Iar a vorbit bunelul cam mult.
Se vede ca ceaiul de azi a fost mai “tare” decât cel de ieri. Poate îngeraşii mei dragi “au scăpat” în el mai multa dragoste, da, da, dragii bunelului dragi.
Piotr, cu inima uşoară să intri în acest Post!
Va îmbrăţişez cu dragoste, dorind de a voastră mântuire…

+Selafiil

P.S. Piotr, dragul bunelului drag, mergi la Canonul Sfântului Andrei Criteanul, daca programul iti îngăduie. Daca nu îngăduie, fa orice ca să iti îngăduie acest program, să faci un lucru de care numai în Postul cel Mare te îndulceşti – participarea la Canonul Sfântului Andrei…”

Rugaciune care se citeste in fiecare post

Dumnezeul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare departe, Cel ce mai inainte ai tocmit, prin Legea Ta cea Veche si cea Noua, aceste zile de post, la care ne-ai invrednicit sa ajungem acum, pe Tine Te laudam si Tie ne rugam: intareste-ne cu puterea Ta, ca sa ne nevoim intru ele cu sarguinta, spre marirea numelui Tau celui sfant si spre iertarea pacatelor noastre, spre omorarea patimilor si biruinta asupra pacatului,- ca impreuna cu Tine rastignindu-ne si ingropandu-ne, sa ne ridicam din faptele cele moarte si sa petrecem cu buna placere inaintea Ta intru toate zilele vietii noastre. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui pe noi, Hristoase-Dumnezeule, si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Rugaciune pentru vederea pacatului propriu

Doamne! Dă-ne să ne vedem păcatele noastre, aşa încât mintea noastră, atrasă cu desăvîrşire de luarea-aminte faţă de păcatele noastre, să înceteze a mai vedea greşelile aproapelui şi să-i vadă pe toţi, într-acest chip, buni. Dă inimii noastre să părăsească grija pierzătoare de neajunsurile aproapelui, să îşi unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăţiei şi sfinţeniei poruncite şi gătite nouă de Tine. Dă-ne nouă, celor ce ne-am spurcat haina sufletului, să o albim iarăşi: ea a fost deja spălată prin apele botezului, iar acum, după pângărire, aceste haine au nevoie să fie spălate prin apele lacrimilor. Dă-ne să vedem în lumina harului Tău neputinţele cele de multe feluri care trăiesc în noi, înăbuşind în inimă mişcările duhovniceşti, aducând în ea mişcările sângelui şi trupului care sunt potrivnice Împărăţiei lui Dumnezeu. Dă-ne marele dar al pocăinţei, înaintea căruia merge şi pe care îl naşte marele dar al vederii păcatelor noastre.

Păzeşte-ne, cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine, care apare în suflet din pricina păcătoşeniei sale neluate în seamă şi neînţelese, şi se naşte din lucrările patimii dulceţii şi slavei deşarte care trăiesc în el neluate în seamă şi neînţelese. Păzeşte-ne pe noi cu aceste mari daruri în calea noastră către Tine, şi dă-ne nouă să ajungem la Tine, Cela ce chemi pe cei ce-şi recunosc păcătoşenia şi lepezi pe cei ce se socot drepţi, ca să Te slavoslovim în veci, întru veşnica Ta fericire, a Singurului Dumnezeu Adevărat, Răscumpărătorul celor robiţi şi Mântuitorul celor pierduţi. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianino

"Pace sa aveti intre voi. Fiti indelung rabdatori ca tre toti. Sa nu rasplateasca cineva rau pentru rau, ci pururea cele bune sa urmati unul fata de altul si fata de toti. Pururea bucurati-va. Neincetat rugati-va. Pentru toate multumiti, de tot felul de lucru rau sa va feriti." (1 Tes. 5, 13-22)

Sfîntul Ioan Gură de Aur

"Trândăvia strică toate, înşişi mădularele trupului nostru. Dacă ochiul nu-şi împlineşte treaba – sau gura, sau stomacul sau oricare altă parte a trupului nostru, o boală grea ne paşte. Dar mai mult decât pentru toate, acestea se adeveresc pentru suflet. "

Doamne dã-mi luminã de Gabriela Docan

Doamne dã-mi luminã sã vãd mult mai clar
Care lucruri zilnic fac eu în zadar,
Pasului sopteste-i încotro s-apuce,
Încotro sã poarte dulce-amara Cruce.

Doamne dã-mi luminã sã vãd mult mai bine
Care lucruri zilnic le fac fãrã Tine,
În tot ce spun si fac fii prezent mereu,
Fãrã Tine Doamne, totul e mai greu.

Doamne dã-mi luminã sã vãd mult mai des
Ale mele patimi, mult mai grele ce-s
Ca ale altora greseli, ce le vãd mai mult,
De poruncile Tale învatã-mã s-ascult.

Doamne dã-mi luminã rostul sã îl vãd
De ce exist în lume, înmultind prãpãd,
De rãtãcesc, degrabã întoarce-mã înapoi,
Iar eu tot restul vietii Lãuda-Te-voi.

Doamne dã-mi luminã sã pot accepta
Tot ce mi se-ntâmplã din dorinta Ta,
Învatã-mã sã cad fãrã sã pierd devreme,
Nãdejdea-n mila Ta, care multe geme.

“Sfanta” blandete
de Atanasie, egumen al Sfintei Manastiri Grigoriu - Sfantul Munte Athos

O, ce drag si dulce-mi este
omul bland si cumpatat!
Cand altul m-a impilat
la ce bun sa-l fi mustrat?
Piere oare-a sa turbare,
auzind a mea mustrare?

Cand prinde-a se-nversuna,
de-as incepe-a-i da raspuns,
intr-o clipa, chiar ca el,
turbat si eu am ajuns.

Insa-n ceasul invrajbirii

buzele-mi n-or sa graiasca,
ci-astepta-voi, potolit,
norii sa se risipeasca.

Nedreptatea voi zdobi-o
mai apoi, bland, cu rabdare,
si-auzi-ma-voi mai bine,
neranit de-nversunare.

 

Unde mergi crestine draga, cand e zi de sarbatoare? -

 (I. Tudusciuc)

Unde mergi crestine draga, cand e zi de sarbatoare?
La petreceri, pe la jocuri, sau la vorba-n drumul mare?
Tu n-auzi un glas prea dulce, tu n-auzi un glas frumos,
Care zice: “Lasa-ti toate si veniti catre Hristos”?
Unde mergi crestine draga, cand e zi de sarbatoare?
Pe la banca, sau la targuri, sa-ti duci marfa de vanzare?
Tu nu vezi, iubite frate, ca-n zadar te ostenesti,
Si din munca ta, sarmane, mai nimic nu folosesti!
Unde mergi crestine draga, cand e zi de sarbatoare?
Sa-ti vezi turma, mieluseii, campul si-a tale ogoare?
Si socoti, iubite frate, ca deacum esti fericit?
Nu crestine, niciodata tu nu vei fi multumit.
Unde mergi crestine draga, cand e zi de sarbatoare?
Esti dispus sa mergi prin cranguri, prin paduri la vanatoare?
Insa uiti un lucru frate, uiti ca tu esti invitat,
La un ospat foarte mare si foarte imbelsugat.
Unde mergi crestine draga, cand e zi de sarbatoare?
Esti bolnav si-ti cauti leacul la vreo baba-n departare?
Ah! te plang, iubite frate ca satan rau te-a mintit,
Tu nu stii ca Domnul nostru este Doctor iscusit?
Unde mergi crestine draga, cand e zi de sarbatoare?
Unde ti se indreapta pasii? incotro? pe ce carare?
Spre Altarul cel de slava, spre Altarul cel frumos,
Unde locuieste Domnul, ducele nostru Hristos?
Unde mergi crestine draga, cand e zi de sarbatoare?
Ti-ai pus intrebarea asta, sau stai poate-n nepasare?
Toaca, clopotul cand suna, la Bisericuta sus,
Stii ca sunt solii crestine, ce ne cheama la Iisus?
Vino dar, crestine draga, cand e zi de sarbatoare,
La Biserica, la slujba, vino draga fratioare,
Vino, caci acolo este locul cel mai potrivit,
Unde poti gasi pe Domnul, pe Iisus Cel rastignit.
Vino, vino, frate draga, cand e zi de sarbatoare,
Vin-cu toti ai tai din casa la Locasul de-nchinare,
Vino, vino, iubit frate, vino nu mai zabovi,
Vino, cat mai este vreme, caci ca maine vom muri.

Sfânta Dreptmăritoare

Cât de fragilă bucurie îmi aduce vremea,
în fântana adancă mi-a fost dat să-mi scald privirea.
Maică, apa ta e bună, din piept stins-a durerea,
păcatul iertat a fost, venit-a mântuirea.

Ca fiu risipitor de taine azi mă-ntorc suflet amar,
mai sărac în Dumnezeu, dar tu maică ai pregătit,
pâinea caldă, masa plină, curcubeul în ştergar
şi viţelul Tatălui păşunat în Nesfârşit.

Niciodată casa nu mi-a fost mai albă, mai frumoasă,
ca într-o sărbatoare mare fu gătită-n neprihană.
Cu odaia-mpodobită: flori de aur şi iarbă grasă,
dulcea casă mă aşteaptă cu Fecioara în icoană.

Ochii mei din prea-ntristare sunt în lacrimi şi mai ard,
apele cele amare pe obraji îmi curg fierbinţi,
dar tu mă-ntareşti acuma cu mireasma cea de nard,
cu tăria cea din îngeri, cu răbdarea cea din sfinţi.

Maică, tu, nepământească, veşnică mult primitoare,
cu îngereasca strălucire în cernitul tău veşmânt,
lan de raze izvrorăşte din icoane. În altare,
peste daruri neîntinate se pogoară Duhul Sfânt.

poezie de Gavriil Stiharul din Poeme creştine (27 mai 2008)

Sfânta Dreptmăritoare

Cât de fragilă bucurie îmi aduce vremea,
în fântana adancă mi-a fost dat să-mi scald privirea.
Maică, apa ta e bună, din piept stins-a durerea,
păcatul iertat a fost, venit-a mântuirea.

Ca fiu risipitor de taine azi mă-ntorc suflet amar,
mai sărac în Dumnezeu, dar tu maică ai pregătit,
pâinea caldă, masa plină, curcubeul în ştergar
şi viţelul Tatălui păşunat în Nesfârşit.

Niciodată casa nu mi-a fost mai albă, mai frumoasă,
ca într-o sărbatoare mare fu gătită-n neprihană.
Cu odaia-mpodobită: flori de aur şi iarbă grasă,
dulcea casă mă aşteaptă cu Fecioara în icoană.

Ochii mei din prea-ntristare sunt în lacrimi şi mai ard,
apele cele amare pe obraji îmi curg fierbinţi,
dar tu mă-ntareşti acuma cu mireasma cea de nard,
cu tăria cea din îngeri, cu răbdarea cea din sfinţi.

Maică, tu, nepământească, veşnică mult primitoare,
cu îngereasca strălucire în cernitul tău veşmânt,
lan de raze izvrorăşte din icoane. În altare,
peste daruri neîntinate se pogoară Duhul Sfânt.

poezie de Gavriil Stiharul din Poeme creştine (27 mai 2008)

Rasai asupra mea...

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină!

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta, de milă caldă plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

1879

poezie de Mihai Eminescu

Rugăciune

Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem, rugându-te,
Înalţi-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie,
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică preacurată
şi Pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului,
Facem umbră pământului
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor,
Ascultă a noastre plângeri
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Şi pururea Fecioară,
Marie!

rugăciune de Mihai Eminescu

Rugăciune către Maica Domnului

Prea Curată Maică, Pururea Fecioară,
Sufletul din mine nu-l lăsa să moară,
Ci revarsă, Sfântă, peste el, de sus,
Mila Ta cea mare, mila lui Iisus!...

Îngeri împrejuru-mi fă să se adune,
Să-mi arate calea către cele bune,
Să-mi îndrepte paşii pe cărarea milei,
La-nceputul nopţii, la-nceputul zilei!...

Să gonească toate duhurile rele,
Ce pândesc în drumul vieţuirii mele,
Bietului meu suflet să-i dea viaţă nouă,
Să răsfrângă cerul ca un bob de rouă!...

Frânt de umilinţe, cu adânci suspine,
Sufletul la Tine vine să se-nchine:
Mila Ta din ceruri peste el coboară,
Maică Prea Curată, pururea Fecioară!

poezie de Vasile Militaru (2009)

Dumnezeu te aşteaptă să îţi aline toate rănile !

O floare în mijlocul iernii supravieţuieşte doar din adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranţei şi ale liniştii celei fără de început. Un om trist moare încet, neştiind să culeagă, asemeni florii cele ce îi sunt necesare supravieţuirii, astfel sufletul lui, împietrit de atâta suferinţă, este strivit sub greutatea propriei suferinţe, greu de descris şi de înţeles.
De ce trebuie să suferim? Nu e nevoie să suferim. Suferinţa noi o alegem. Dacă nu ne-ar face plăcere să ne scufundăm în veninul suferinţei,atunci am extrage din fiecare clipă, din fiecare moment în care suntem trişti, adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranţei şi ale liniştii celei fără de început.
Floarea inimii noastre se ofileşte încetul cu încetul dacă o lăsăm pradă grindinii celei înfiorătoare, frigului care muşcă din ea fără nici un strop de compasiune
Viaţa este un album ale cărui pagini goale, noi îl umplem cu diverse fotografii. De ce am alege ca la final albumul să fie plin de poze cu chipuri triste, fără speranţă sau pline de ură ?
Înţeleg că viaţa este grea, uneori copleşitoare, dar chiar asta este esenţa iubirii, şi anume speranţa că va fi mai bine, speranţa creaturii care se înalţă spre Creator.
În jurul meu văd doar oameni posomorâţi, fără nici un zâmbet care să le îmbrace chipul într-o frumoasă binecuvântare. În momentul în care o să înţelegem că viaţa este un dar mult prea preţios pentru a-l pierde, poate vom şti atunci să preţuim fiecare clipă, vom şti să ne ridicăm şi să înfruntăm problemele mereu cu zâmbetul pe buze, aducându-i slavă Celui ce ne-a făcut atât de frumoşi, sănătoşi şi inteligenţi, să fim asemeni florii din mijlocul iernii, razei de lumină în mijlocul întunericului.
Dacă vreodată nu veţi găsi un motiv îndeajuns de întemeiat pentru a vă schimba percepţia negativă într-una pozitivă, atunci priviţi în jurul vostru, însă încercaţi să priviţi cu ochii inimii, asemeni unui copil care abia a descoperit frumuseţile naturii iar atunci veţi fi plăcut surprinşi de tot ceea ce vă înconjoară şi în mod sigur pe buzele voastre se va naşte un zâmbet.
Uitaţi-vă la cineva mai neajutorat decât voi şi încercaţi să vă puneţi în locul lui. Dacă, pentru o secundă aţi reuşit să faceţi acest lucru atunci vă veţi da seama că problemele voastre nu sunt atât de grave precum le credeaţi. Lăsaţi-vă în mâinile Creatorului, permite-Ţi să vă atingă sufletul iar atunci veţi simţi cum inima voastră va deveni mai uşoară că un fulg de nea şi mai luminoasă decât lumina soarelui.
Omule, binecuvântarea lui Dumnezeu, ai fost creat liber! Nu îţi distruge libertatea, închizându-te singur într-o închisoare, pedepsindu-te o întreagă viaţă pentru greşelile săvârşite sau din cauza unor proleme aparent fără soluţie. Şi cea mai întunecată noapte are sfârşitul ei. De ce nu ar avea şi problemele noastre ?
Nu ştiu în ce măsură cuvintele mele te-au afectat, ţi-au atins sufletul, însă îmi doresc pentru tine o libertate divină, o inimă uşoară şi un zâmbet blând. De aceea te rog să te opreşti puţin din mersul acesta nebun al lumii şi să te gândeşti ce este mai important pentru tine, pentru ce te chinui atâta şi să încerci să deschizi această închisoare, să devii o pasăre liberă, proaspăt scăpată din spatele gratiilor reci ale coliviei şi să te înalţi într-un zbor lin spre cerul unde Dumnezeu te aşteaptă să îţi aline toate rănile.

Puterea Rugaciunii lui Iisus - Staretul Efrem Filotheitul

Harul Sfantului Duh se manifesta in multe chipuri si darurile aduse de el sunt multe si diferite.Sfantul Duh prin lucrarea inalta a rugaciunii si a trezviei daruieste darul lacrimilor, darul bucuriei, darul mai-inainte vederii, darul invataturii, al indelungii-rabdari, al dumnezeiestilor mangaieri, al nadejdii, darul dumnezeiestii dragoste, al contemplatiei, al rapirii mintii.Noi invatam mereu, dar cu cat invatam cu atat datoria noastra fata de Dumnezeu si parinti creste.Fiecare din noi, potrivit cu sporirea si cu folosul pe care l-a primit din rugaciune, primeste si vindecarea de patimile cele sufletesti si trupesti.Indreptarea patimilor si a neputintelor arata cat de sporit este omul in rugaciune.

Asadar tebuie sa ne silim.neincetat sa ne indemnam pe noi insine la rugaciune;sa nu o neglijam.In cazul cand se va observa ca rugaciunea a slabit, trebuie de indata sa incepem sa ne nevoim a ne indrepta;sa ne silim, ca sa primim din nou putere in rugaciune.Cum putem face aceasta?Sufletul trebuie sa se adune prin sine, "sa stranga cureaua", cum se spune, si sa inceapa sa se roage cu ravna.Sa alunge gandurile, sa lepede grija, sa slobozeasca mintea de raspandire si sa spuna:"Acum ma voi desfata de rugaciune".

Rugaciunea este catapulta impotriva demonilor, a patimilor, a pacatului si, in general, a tot ce se pune piedica in calea mantuirii.Nu gresesti daca numesti Rugaciunea liman, fiindca este limanul la care se adaposteste corabia invaluita de furtuna.Acolo iti vei afla pacea, mantuirea, siguranta.De asemenea nu gresesti daca numesti Rugaciunea si sapa si secure sau busola;daca o numesti lumina sau cu alte denumiri.Pentru aceasta noi, monahii, nu trebuie sa o neglijam deloc.Exista mireni in lume, mai ales femei, care se nevoiesc mult cu Rugaciunea, desi au griji , au copii, treburi, au atatea si atatea indatoriri.Cu toate acestea iconomisesc si putin timp pentru a se ruga si a se indeletnici cu chemarea Numelui lui Dumnezeu.Ce indreptatire vom avea noi, cand Dumnezeu ne-a dat atata libertate si lipsa de griji?Ce raspuns vom da cand neglijam rugaciunea si o facem atat de neputincioasa, incat slabiciunea ei sa ingaduie pacatului si patimilor sa ne zdrobeasca si sa ne inbolnaveasca?Ne lupta gandurile?Avem arma preaputernica - Rugaciunea.Dulceata pacatului trage mintea la rau.Dar daca mintea va lua in maini baltagul rugaciunii si-l va ridica si va incepe sa loveasca, se vor dezradacina chiar si cele mai puternice ganduri.Ajunge numai ca omul sa tina baltagul si sa-l manuiasca cu indemanare.Atunci, cu adevarat, va deveni iscusit in aceasta.De aceea diavolul ne impiedica sa spunem Rugaciunea, pentru a ne putea robi mai usor.Ne aduce nepasare, griji desarte si alte nenumarate piedici, numai pentru a ne impiedica de la rugaciune.Asa cum s-a dovedit din experienta, demonii se tem de Numele lui Hristos.Ei insisi au marturisit aceasta prin gura oamenilor, si anume ca sunt arsi atunci cand omul se roaga.

Era un monah care cazuse in multa nepurtare de grija.Atat de mult se lenevise, incat pana si canonul sau si-l parasise si s-a intors in lume.S-a dus in locul sau natal, acolo unde demonizatii alearga pentru a primi tamaduire de la Sfantul Gherasim.Pe cand mergea sa se inchine si el Sfantului, de vreme ce tot se afla acolo, pe drum l-a intalnit o demonizata care i-a spus: - Daca ai sti ce tii in mana!Ah, daca ai sti, sarmane om, ce tii in mana!Daca ai sti cat ma arde aceasta metanie a ta, iar tu o tii din obisnuinta, asa de forma!

Monahul a incremenit.De la Dumnezeu a fost sa-i vorbeasca acea demonizata.Atunci si-a venit in fire.Luminat fiind de Dumnezeu, a spus intru sine:"Ia te uita, cat de nepriceput sunt!Am in mana mea cea mai puternica arma si nu pot sa lovesc niciun diavol.Si nu numai ca nu pot sa lovesc, dar ma si duce in robie acolo unde vrea el.Am pacatuit, Dumnezeul meu!

Si in acea clipa s-a intors caindu-se, spre manastirea sa, unde a pus inceput bun.Atat de mult a sporit in lucrarea rugaciunii si in petrecerea monahala, incat s-a facut pilda multora.Pe acest staret l-am cunoscut si eu.Nu auzeai nimic din gura lui decat" Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!". Neincetat se ruga.Ii spuneai ceva, iar el iti raspundea cu doua-trei cuvinte, dupa care limba lui se intorcea la Rugaciune.Atat de mult se obisnuise cu ea, incat il schimbase cu totul.Si ganditi-va ca vrednicia rugaciunii si a metanierului i-a descoperit-o diavolul - desigur, fara sa vrea - , potrivit judecatilor Celui Preainalt. 

Copilul care a vrut să zidească punte pân’ la cer

- Încă puţin şi voi fi mai aproape de Cer! Sufletul curat şi fraged al copilului cu ochi senini, tresaltă de bucurie, aşteptând nerăbdător întâlnirea cu Dumnezeu. Nu ştia că cineva îl urmăreşte din pragul casei… şi nici nu-i prea păsa.

– Ce faci, neastâmpăratule?
Copilaşul se opreşte din munca sa asiduă, privind nedumerit la persoana care îndraznise să-i tulbure visarea. La scurt timp, un zâmbet molipsitor îi luminează chipul.
– Punte spre Cer! Răspunde încrezător.
Zâmbind naivităţii copilaşului ei, frumoasa mamă se apropie.
– Punte spre Cer? Dar nu prea seamănă a punte şi… pare cam nesigură.
– Încă nu este gata, de aceea pare nesigură.
Surăzând uşor, mama îl întreabă ce vrea să facă cu acea punte.
Cu două steluţe strălucitoare în priviri, copilul, apropiindu-se de femeie, spune în şoaptă:
- Vreau să urc în Cer şi să mă întâlnesc cu Dumnezeu. Iar seara, când voi dormi, Dumnezeu va coborî pe această punte, însoţit de un alai de îngeri, şi mă va veghea întreaga noapte.
O, dragul meu copil… nu e nevoie să ajungi în Cer pentru a te întâlni cu Dumnezeu şi nici ca Dumnezeu să coboare pe această punte…
În ochii limpezi, steluţele pălesc, scufudându-se în oceanul de lacrimi ameninţătoare.
– Nu, nu e adevărat! Vreau să fac ceva pentru ca Dumnezeu să coboare mai uşor pe pământ şi voi face!
– Dar…
Simţind că nu are sorţi de izbândă, mama cedează în faţa unei insistenţe şi intenţii atât de nevinovate.
– Să nu rămâi mult.
Sărutându-l pe frunte, se îndreaptă spre casă; în suflet i se citea o uşoară îngrijorare…ştia că dorinţa copilaşului ei nu se va îndeplini. Cu sufletul întristat, ştergându-şi cu mânecuţa lacrimile de pe obraji, copilaşul încearcă să creeze puntea sa mult-dorită. Orele trec cu repeziciunea, dar dorinţa nu i se concretizează.
Se lasă seara, aducând cu ea răcoarea şi întunericul. Cu lacrimi în priviri şi cu sufletul îngreunat, copilul abătut merge în cameră şi, ascunzându-şi faţa în pernă, începe să plângă sfâşietor până când, istovit fiind, adoarme. Trec zece minute, trece o oră, trec trei ore. Deodată, un vânticel cald începe să adie, aducând cu el duioase cântări angelice. Crengile copacilor se apleacă în jos, într-o inchinăciune mişcătoare, iar Regina-nopţii dă de veste şi celorlalte flori somnoroase să se pregătească de sosirea neaşteptată ce va avea loc. Un fascicul de lumină, la început timid iar apoi tot mai îndrăzneţ, apare de nicăieri, îmbrăcând puntea într-un veşmânt luminos şi preafrumos. Puntea se mişcă uşor, Cineva păşea pe ea.
Paşii erau singura mărturie a prezenţei Cuiva atât de minunat, încât întreaga natură se închină Lui; stelele străluceau cu atâta putere, încât întunericul nopţii, înspăimântându-se, a fugit din calea luminii lor.
Dar… numai florile, cerul şi copacii erau martorii tăcuţi ai acestei neaşteptate veniri. Oamenii dormeau nestingheriţi în paturile lor mari şi comode, sau se îndeletniceau cu alte activităţi, rămănând nepăsători la ceea ce se întâmpla în jurul lor. Însoţit de cântările duioase ale îngerilor, El păşeşte încet şi smerit spre camera copilului.
În camera micuţului, domnea o lumină nelumească şi o pace de nedescris. Copilul, suspinând încet, varsă o lacrimă pe mânuţa sa, suferind şi în vis din cauza dorinţei pe care o credea neîndeplinită. Inima sa tresare şi începe să bată ca o nebună, şotind la urechea sufletului:
– Trezeşte-te, suflete al meu! Domnul e de faţă.
Copilaşul, auzind parcă glasul tainic al inimii, deschide încet ochişorii şi… încremeneşte. Deşi nu Îl mai văzuse niciodată, ştia că este El, simţea aceasta. Dumnezeu stătea în prag şi, privindu-l cu o iubire nemărginită, îl binecuvânta. Atât de curată era privirea sfântă încât, copilaşul, îşi astupa chipul cu plapuma. O teamă sfântă îl cuprinse.
– Dumnezeu….Dumnezeu este în camera mea.
Îşi lasă plapuma până la guriţă, privindu-L pe Dumnezeu. Era atât de minunat, încât nu se mai sătura să Îl privească. Zâmbeşte duios şi, cuprinzându-l un sentiment de cutezanţă, întreabă:
– Doamne, dar ….puntea…..Tu….
Nu îşi mai găsea cuvintele, însă Dumnezeu, citindu-i în inimă, Îi răspunde:
– Am coborât pe puntea pe care Mi-ai facut-o.
– Dar e atât de nesigură….
Apropiindu-Se de copilaş, Dumnezeu îi zâmbeşte suav şi îl mângâie pe creştet.
– Credinţa, iubirea şi bunătatea sufletului tău au transformat-o în cea mai sigură punte. Drag copil, tu ai atins Cerul.
– Eu? Dar cum, dacă nici măcar nu am terminat puntea?
Ai terminat-o şi această punte nu ţi-o va putea distruge nimeni, în afară de tine. Această punte se află în sufletul tău şi pe ea cobor nu doar noaptea, pentru a te veghea, ci tot timpul… cobor şi rămân în sufletul tău, atâta timp cât îmi permiţi.
Un zâmbet larg se conturează pe chipul micuţ.
– Doamne, acum sunt în Cer şi m-am întâlnit cu Tine. Camera mea a devenit Cer…
– Nu… îl întrerupe Dumnezeu
– … sufletul tău a devenit Cer.