Mă străduiesc din toate puterile să
povestesc faptele pe care le-am trăit în ziua de 11 iulie 1976, în cel
de al 48-lea an al vieţii mele. În urma vedeniei duhovniceşti pe care am
avut-o atunci, viaţa mea s-a schimbat cu desăvârşire.
Fiind invalid de război, în fiecare an
merg să fac tratament medical la una din staţiunile noastre balneare.
Astfel, în anul acela, 1976, sfârşitul lui iunie şi o parte din luna
iulie le-am petrecut la băile Matarusca, fiind găzduit la hotelul Ziţa.
După zece zile de tratament, la 9 iulie
am întrerupt provizoriu şederea mea la Matarusca şi m-am întors acasă în
Kragughievaţ, pentru a lua parte la parastasul unei rudenii apropiate.
După parastas, în ziua următoare, adică la 11 iulie, puţin înainte de
ora 10, am plecat de acasă cu automobilul meu spre băile Matarusca,
pentru a continua tratamentul început.
Când am ajuns la podul lui Ibar, în
Kralievo, circulaţia era întreruptă, datorită, precum spuneau şoferii
prezenţi, unui accident de circulaţie, întâmplat lângă depozitul de
benzină, în drumul către mănăstirea Ziţa. Accidentul lăsase maşinile
răsturnate şi îngreuia circulaţia, dar în aceste împrejurări ce poţi
face?
Trecând pe pod, am luat-o spre dreapta,
pe drumul care duce la mănăstirea Ziţa. La o depărtare de câteva zeci de
metri de pod, se afla staţia locală de autobuze pentru transportul
călătorilor spre mănăstirea Ziţa şi spre băile Matarusca. În staţie,
câteva zeci de călători aşteptau autobuzul, iar între ei se aflau şi un
călugăr şi o călugăriţă de o uimitoare frumuseţe.
În această parte a drumului, terenul era
puţin înclinat şi aveam o bună vizibilitate; având şi viteză mică, am
putut vedea bine ce se petrecea înaintea mea. Am observat că monahul era
de statură mijlocie, cam de 70 de ani, cu barba albă, deasă şi
ondulată, dar după mişcare părea să nu aibă mai mult de 50 de ani. Purta
rasă neagră, nouă şi culion cu camilafcă neagră, care cădea pe spate.
La piept purta legat cu lanţ sau cordon o cruce luminoasă şi de un alt
lanţ, un engolpion sau o iconiţă cu Maica Domnului şi Iisus Hristos.
Călugăriţa de lângă el purta şi ea haină intens neagră şi pe cap avea
culion la fel ca şi călugărul, numai că vălul ei negru cădea pe umeri.
Era de statură mijlocie, cu ochi mari şi frumoşi. La gâtul ei atârnau,
ca şi la monah, Cruce şi engolpion, care străluceau la soare. Eu atunci
nu ştiam cum este îmbrăcămintea călugărească.
Călugărul şi călugăriţa făceau semn cu
mâna ca să oprească vreo maşină din cele ce treceau pe lângă ei, dar în
zadar. Nici un şofer nu voia să oprească deşi în multe automobile erau
locuri libere pentru două persoane, ba şi pentru mai multe. În sinea mea
am osândit pe şoferii care puteau să-i ia, dar nu voiau. De ce nu-i
iau? mă întrebam eu, doară şi călugării sunt oameni ca şi noi! De ce
toţi îşi întorc capul de la ei? Nu puteam suferi această lipsă de
bunăvoinţă faţă de călugări şi m-am hotărât să-i iau eu, în cazul că nu
mi-o va lua altul înainte. Dar nu i-a luat nimeni! Cum am ajuns aproape
de ei, mi-au făcut şi mie semn să opresc. Am ieşit din rând cu
automobilul şi m-am oprit alături, ca să-i iau. Atunci călugărul s-a
apropiat şi mi-a zis: „Dumnezeu să ajute!” şi eu i-am răspuns: „Dumnezeu
să vă ajute”. Nu obişnuiam să salut aşa, fiindcă nu credeam în
Dumnezeu, dar i-am răspuns aşa ca să-i fac plăcere. M-a întrebat apoi
dacă pot să-l duc pe el şi pe soră până la mănăstirea Ziţa. I-am răspuns
că pot şi i-am invitat să intre în maşină, deschizând portiera din
dreapta şi ridicând scaunul din faţă, ca să intre în spate unul după
altul. Când s-a apropiat de maşină, călugăriţa a pomenit şi ea pe
Dumnezeu şi eu i-am răspuns de asemenea: „Dumnezeu să vă ajute”. A
intrat ea întâi în maşină şi s-a aşezat în spatele scaunului meu, apoi a
intrat şi călugărul şi s-a aşezat alături. Ca să se simtă mai bine
le-am zis: „Staţi în voie că este loc, nu vă înghesuiţi”. La care
călugărul mi-a răspuns cu bunăvoinţă: „Nu ne înghesuim Duşane, numai tu
să conduci bine”.
După acest răspuns am tăcut şi am închis
uşa bine, ca să nu se deschidă cumva în timpul mersului. Fiindcă mă
aflam în afara şirului maşinilor care circulau pe drum, aşteptam ca
să-mi facă cineva loc spre a continua drumul cu pasagerii mei.
În timp ce aşteptam, călugărul mă
întrebă: „Nu-i aşa Duşane, că te întorci de la parastasul din
Kragughievaţ?”. A pus întrebarea şi tot el a răspuns. M-a surprins de
unde îmi cunoaşte numele şi ştie de unde vin. Surprins, n-am mai avut
timp să mă gândesc şi i-am răspuns: „Da, vin de la Kragughievaţ. Ieri am
avut parastasul de un an al uneia dintre rudeniile mele”. Călugărul mă
ascultă şi continuă: „Şi acum mergi la Matarusca, deşi nu faci băi”. „Nu
îndrăznesc să fac, i-am zis, pentru că apa este foarte caldă şi după
fiecare baie trebuie să mă păzesc mult ca să nu răcesc şi să nu mă simt
mai rău decât înainte”.
Abia a încetat călugărul să vorbească şi
a început călugăriţa: „De unde eşti Duşane? Din Zacuta?”. Tot aşa făcea
şi ea; punea întrebarea şi tot ea răspundea. Apoi a continuat: „Duşane,
toţi ai tăi sunt bine sănătoşi: tata-Dumitru, mama Darenca, sora
Duşanca, fratele Dragoliub. Ei cred în Dumnezeu şi cinstesc pe sfântul
patron al casei, dar sunt nestatornici. Îndată ce se supără puţin înjură
mult de cele sfinte. Fratele tău Milovan are şcoală înaltă şi este mare
învăţat, dar şi mare ateu”.
După ce ea a tăcut, a continuat
călugărul: „Şi tu, Duşane, crezi că Dumnezeu a făcut pe om şi nu eşti
adeptul acelei concepţii că omul provine din maimuţă, dar nu te rogi lui
Dumnezeu. Ai însă inimă bună şi eşti cinstit. De trei ori ai avut
ocazii potrivite ca să te îmbogăţeşti, dar n-ai voit s-o faci în chip
necinstit. Şi ai bunăvoinţă faţă de bătrâni şi săraci. Bunătatea ta te-a
făcut să opreşti maşina, cum ai făcut azi şi spre binele tău. Ai
răspuns la semnul nostru şi ne-ai luat, pe când ceilalţi la care le
făceam semn, întorceau capul şi plecau. Mai bine nu se năşteau decât să
se poarte în acest fel”.
N-am înţeles atunci rostul acestor
cuvinte, dar tremuram de frică. Între timp, un şofer mi-a făcut semn că
pot intra în rând înaintea lui, lucru pe care l-am şi făcut îndată. Am
trecut repede de locul unde fusese ciocnirea maşinilor şi când am vrut
să iau viteză, pentru a ajunge cât mai degrabă la mănăstirea Ziţa, pe
neaşteptate, de pe un drum lateral de ţară, ne-a ieşit înainte un camion
încărcat cu cărămidă şi alte materiale de construcţie, care ne-a
încetinit dintr-odată drumul, pentru că mergea încet şi în aceeaşi
direcţie cu noi. Eram silit să merg după el conducând încet şi cu
atenţie, deoarece din direcţia opusă veneau continuu maşini. Această
situaţie mă obliga să iau aminte şi la circulaţia din spate, ca să văd
dacă nu cumva cineva vrea să mă depăşească; şi aşa, uitându-mă în
oglindă, văd o privelişte neaşteptată: călugărul şi călugăriţa, care
stăteau pe canapeaua din spate, aveau faţa foarte luminoasă şi în jurul
capului aureolă de lumină orbitoare. Tremuram de frică şi am înţeles că
aceştia nu erau nişte oameni obişnuiţi.
Din pricina atâtor surprize pe care le
avusesem cu călătorii mei, atenţia a început să-mi scadă: de abia
reuşeam să conduc maşina şi de aceea am început să merg mai încet decât
îngăduiau regulile circulaţiei. În timpul acestei încetiniri a mersului,
călugărul şi călugăriţa au început, pe rând, să-mi spună viata mea de
când îmi aduc eu aminte de mine şi până în ziua aceea. Aminteau tot ceea
ce am făcut, bune şi rele, precum şi planurile pe care nimeni nu mi le
cunoscuse şi nici nu le realizasem cândva, din diferite pricini. Spre
uimirea mea, povestirea lor era cu totul adevărată, ca şi cum îmi citeau
viaţa într-o carte oarecare. Pentru cele bune mă lăudau, iar pentru
viaţa fără rânduială, mă mustrau cu blândeţe. Eram bucuros să intru în
pământ sau să mi se întâmple orice altceva numai să scap de acest chin,
dar nu era scăpare, eram silit să le aud şi să le sufăr pe toate.
Nu pomenesc toate mustrările pe care mi
le făceau, pentru că unele privesc viaţa mea personală. Mai târziu, pe
toate acestea le-am spovedit şi m-am pocăit pentru ele. Voi pomeni
totuşi un reproş pe care mi-l făcea călugăriţa, cu amănunte:”De ce,
Duşane, n-ai vrut să vorbeşti cu tatăl tău la onomastica lui Desa, fica
surorii tale?”. I-am răspuns ce s-a întâmplat în realitate. Tata nu îmi
atrăsese atenţia în legătură cu ceilalţi copii ai săi. Nu avea locul
care i se cuvenea înaintea noastră şi voiam cu comportarea mea să-i arăt
că este neplăcut şi dificil când într-o adunare de oameni, fiul nu
vorbeşte cu tatăl său”. La această explicare a mea, călugăriţa mi-a
răspuns: „Cine eşti tu şi cine suntem noi ca să judecăm? Dumnezeu este
Cel ce judecă şi împarte dreptatea. Dumnezeu a spus în porunca Lui ca să
cinstim pe Tată şi pe Mamă şi celui ce împlineşte Porunca a făgăduit
răsplata că va trăi pe pământ mulţi şi fericiţi ani. Părinţii sunt
pentru copiii lor lucru sfânt. Tu însă ai procedat bine, pentru că ai
inimă bună şi în ziua următoare ai mers la el, l-ai îmbrăţişat, l-ai
sărutat şi i-ai cerut iertare. Tatăl a plâns de fericire şi a zis: „Te
iert, fiule”. Călugăriţa mi le-a spus toate cu exactitate şi am rămas
fără glas la această lecţie.
Când am ajuns la podul din faţa
mănăstirii Ziţa, călugărul mi s-a adresat din nou: „Duşane, ceea ce ţi
s-a întâmplat acum şi ceea ce ţi se va mai întâmpla în cursul zilei, să
nu le spui la nimeni înainte de trecerea celor trei luni de zile care
urmează; dar după aceasta poţi s-o faci numai la rudenii şi prieteni.”
I-am răspuns scurt: „Bine!” şi m-am uitat iarăşi în oglindă, ca să văd
dacă pot întoarce la staţia de maşini din faţa mănăstirii Ziţa. Şi de
data aceasta, spre uimirea mea, văd aureole în jurul capetelor lor.
Starea mea sufletească era foarte
tulburată, din pricina tuturor acestor lucruri. Simţeam o nestăpânită
nevoie să mă despart cât mai repede posibil de aceşti călători.
În staţia de parcare, din faţa
mănăstirii Ziţa, se aflau câteva maşini şi o mare mulţime de turişti,
care admirau mănăstirea şi împrejurimile ei. Am condus maşina până la
aripa din faţă, la zidul înconjurător al mănăstirii. Am ieşit din maşină
ca să deschid uşa, ca să poată ieşi călugărul şi călugăriţa. Dar nici
de data aceasta nu m-au cruţat. Când mă uit în maşină, înăuntru deja nu
se mai afla nimeni. Am tremurat iarăşi de frică. Privirea mi-a căzut pe
uşa deschisă, până la uşa care era închisă. Nu puteam crede ochilor.
M-am uitat iarăşi de mai multe ori, cu foarte mare atenţie, dar în
maşină nu era nimeni. Necredinţa, spaima, tremurul, m-au cuprins din
toate puterile. Nesiguranţa de mine depăşise orice măsură, mă temeam să
nu-mi pierd mintea. Pentru a mă trezi din această stare, am început
să-mi muşc mâinile, să mă trag de păr şi să-mi dau palme peste obraz,
fără măsură. În acest chin fiind, n-am observat că în jurul meu se
adunase lumea care venise la Ziţa şi că unii mă întrebau ce mi s-a
întâmplat şi de ce mă lovesc. Starea mea era deznădăjduită şi tremuram
ca de febră. Le-am răspuns: „Plecaţi, oamenilor, de aici!”. Am ieşit din
mulţime şi m-am îndepărtat ca să mă concentrez şi să cuget asupra mea.
În singurătatea mea, m-am uitat la ceas şi era ora 11,30. Am început
să-mi amintesc de fiecare cuvânt pe care mi-l spuseseră călătorii mei,
de când i-am luat în maşină şi până când au dispărut în chip
inexplicabil.
Din toate câte mi se întâmplase, m-au
tulburat mai mult ultimele lor cuvinte, să nu spun adică la nimeni în
următoarele trei luni ceva din cele ce mi se întâmplase şi cele ce se
vor întâmpla în cursul zilei. Din pricina emoţiei teribile, am început
să vorbesc tare: „Doamne, ce ar putea să mi se întâmple? Voi merge la
băi, nu voi mânca, ci mă voi culca imediat ca să mă odihnesc. Ce ar
putea să mi se întâmple? am repetat. Poate să mor? Dar mi-am adus aminte
că omul nu poate povesti dacă moare şi că aceia îmi spuseseră să nu
spun la nimeni nimic înainte de trecerea a trei luni. Din aceasta mi-a
venit oarecare mângâiere, eu care mai înainte mă temeam de moarte, însă
în starea în care mă aflam nu-mi puteam lămuri toate aceste lucruri
enigmatice.
După puţină odihnă, mi-am continuat
drumul spre băile Matarusca, dar până astăzi nu-mi dau bine seama cum în
aşa tulburare am putut conduce maşina de la mănăstirea Ziţa până la
baie. Din fericire, am ajuns cu bine, fără urmări neplăcute, dar eram cu
totul uimit şi zdrobit de oboseală.
Fără câteva minute era ora 12, când am
ajuns în faţa hotelului Ziţa. Lumea mergea la masă la restaurant, dar
mie nu-mi era foame, deşi era ora mesei. Aveam absolută nevoie de
odihnă. Mi-am luat lucrurile din maşină, am mers la odaia mea să mă
întind pe pat şi să mă gândesc pe îndelete la toate cele întâmplate.
M-am întins pe pat, fără să scot nimic
de pe mine, împotriva obiceiului meu, când era vorba chiar şi de puţină
odihnă. De odată, am simţit durere în mijlocul pieptului şi apoi a urmat
ceva ca o puternică împunsătură de ac în inimă, după care m-a cuprins o
somnolenţă nestăpânită şi am căzut într-un somn adânc.
Ceea ce mi s-a întâmplat apoi depăşeşte orice închipuire.
Uşa camerei s-a deschis larg. Odaia
întreagă era plină de lumină. În ea a intrat un înger înaripat. Era de o
mare frumuseţe, cu părul mare şi legat la spate. Purta o îmbrăcăminte
largă şi luminoasă iar pe deasupra alta mai luminoasă şi fără mâneci,
iar în picioare purta sandale. Îngerul a venit la mine şi mi-a zis:
„Duşane, scoală să mergem”. M-am supus şi m-am sculat ca să mergem.
Îngerul mi-a zis iarăşi: „Duşane, eşti fericit că te-ai oprit azi şi ai
ascultat pe Dumnezeu şi ai luat pe călugăr şi pe călugăriţă. Ştii oare
pe cine ai dus azi cu maşina?” Am ridicat din umeri şi înainte de a
răspunde că nu ştiu, îngerul mi-a zis: „Ai dus pe sfântul Apostol Petru
şi pe Sfânta Paraschiva, patroana casei voastre”. Mi-am adus aminte
îndată că tata sărbătoreşte pe Sfânta Paraschiva şi acum am înţeles cine
era cu mine în maşină.
După acestea, îngerul mă scoate din
odaie şi mergem pe panta dinspre latura stângă de la intrarea în băi,
care se vede din direcţia mănăstirii Ziţa. Câtva timp am mers în tăcere,
apoi îngerul a început să-mi vorbească. „Duşane, tu lucrezi şi te afli
adesea cu oameni şi zici că viaţa omului se reduce numai la a mânca, a
bea şi a se îmbrăca, cât trăieşte, iar dacă moare îi este de ajuns cei
aproape doi metri de pământ şi puţină ţărână deasupra şi asta este
totul. Află, Duşane, că moartea nu este sfârşitul vieţii, ci loc şi
stadiu prin care trebuie să treacă omul. Dumnezeu a creat pe om din
pământ, i-a suflat Duh Sfânt şi omul a devenit suflet viu”.
Când am ajuns în vârful dealului,
îngerul a terminat de vorbit. În acel moment, în faţa noastră s-a
coborât un nor des, pe care m-a luat îngerul şi apoi a început să se
înalţe repede. În timp ce norul ne purta astfel, îngerul a început să-mi
vorbească: „Duşane, cu inima ta nobilă, care iubeşte dreptatea şi
cinstea, ai aflat mare milă înaintea Domnului, ca să-ţi arate drumul cel
drept al mântuirii”.
După aceste cuvinte, norul s-a oprit şi
îngerul mi-a grăit din nou: „Uită-te la pământ”. M-am uitat şi el mi-a
zis: „Ce vezi?”. I-am răspuns: „Văd totul, globul pământului, ţările,
oraşele, satele, râurile, marea, animalele, oamenii şi persoanele pe
care le cunosc bine”. Apoi m-am întors spre înger şi am văzut că în
dosul lui erau trei rânduri de îngeri cu trâmbiţe în mână. Străluceau cu
o lumină neobişnuit de mare. E cu neputinţă să descriu frumuseţea
acestor îngeri. Atunci îngerul care mă conducea mi-a zis: „Duşane,
uită-te spre pământ şi la semnalul dat de trâmbiţele arhanghelilor, vei
vedea cum o să fie învierea morţilor, când va veni Domnul Iisus Hristos
pe pământ să judece viii şi morţii!” Când m-am uitat eu spre pământ,
îngerii au trâmbiţat şi în acea clipă au început să se deschidă
mormintele, pe toată faţa pământului şi să iasă din ele morţii. Eram
uimit, dar uimirea mea a devenit fără margini când am văzut bărbaţi,
femei şi copii ieşind din râuri, mări, lacuri, foc şi din gura
animalelor şi în multe alte feluri, după cum plecaseră din viaţa
pământească. În faţa acestei minuni am rămas mut, dar îngerul m-a
lămurit imediat: „De ce te minunezi, Duşane? Fiecare om se va întoarce
în viaţă la auzul trâmbiţei, în felul cum şi-a sfârşit viaţa
pământească, indiferent dacă l-a înghiţit apa, l-a mistuit focul, sau
l-au mâncat animalele. Toate sunt cu putinţă la Dumnezeu, pentru că la
El nu există morţi, ci toţi sunt vii”.
Şi mai mult m-am mirat când am văzut pe
fruntea fiecărui om o hârtie de mărimea unei jumătăţi de bancnotă, pe
care era scris ceva, la unul mai mult, la altul mai puţin. Mă gândeam ce
putea fi scris pe fruntea fiecăruia, dar îngerul şi de data aceasta,
fără să-l întreb, m-a lămurit: „Acestea sunt faptele pe care le-a făcut
omul cât a trăit pe pământ şi cu ele se va înfăţişa înaintea Domnului
Iisus Hristos şi pe baza acestora îl va judeca”. Apoi a adăugat că aici
sunt scrise şi gândurile toate şi că nimic nu poate fi ascuns. Printre
cei ieşiţi din morminte am văzut şi rudenii de-ale mele, prieteni,
vecini şi mulţi cunoscuţi, de când îmi aduc aminte de ei. Au întins
mâinile şi au zis ceva, dar n-am putut auzi cuvintele lor. După rudenii
şi după cunoscuţi, am înţeles că stăteau în cete, pe familii, deoarece
rudeniile stăteau unele lângă altele. Apoi îngerul mi-a zis: „Să mergem
mai departe acum, dar o să ne întoarcem tot în acest loc”.
După aceste cuvinte, norul ne-a
transportat spre răsărit şi tot mai sus. După ce am pornit, am întâlnit o
mulţime de oameni, ca nişte umbre, zburând în jurul nostru în toate
direcţiile. Li se vedeau bine mâinile, picioarele, capul, faţa întreagă.
Mă gândeam ce popor să fie acesta, cine să fie aceşti oameni care se
mişcă în văzduh. Cunoscându-mi gândul, îngerul m-a lămurit: „Aceştia nu
sunt oameni, ci suflete omeneşti. Fiindcă Dumnezeu este lumină, iar omul
a fost făcut din pământ, Dumnezeu i-a insuflat Duhul Său şi s-a făcut
omul suflet viu. De aceea, şi sufletele sunt luminoase. Sufletul care
iese din om are vedere, auzire, vorbire, memorie, însuşiri pe care le
avea şi când era în trup. Mi-a spus apoi că sufletul se află în fiecare
părticică a trupului omenesc şi că mişcă tot organismul. Dacă nu există
suflet nu există nici viaţă în trup. După aceasta, mi-a spus şi acel
lucru, că atunci când sufletul iese din trup, timp de 40 de zile trece
din nou prin toată viaţa omenească, îi arată tot ceea ce a făcut, grăit
şi gândit, iar după 40 de zile se înalţă la cer pentru judecată şi merge
la locul care i se cuvine.
Cu aceasta s-a sfârşit vederea învierii
morţilor şi convorbirea despre sufletele oamenilor şi norul ne-a dus mai
departe spre sferele cele mai de sus. Despre călătoria din văzduh,
numai în general vorbesc, pentru că nu este cu putinţă să descriu ceea
ce se vede. Mulţimea şi spaima celor văzute îmi producea o negrăită şi
continuă frică şi de aceea mă ţineam necontenit alipit de îngerul meu.
Aceste chinuri însă au dispărut când am
ajuns la un loc curat şi frumos, unde se afla o mare împrejmuire, ceva
ca un zid căruia nu i se vedea nici începutul nici sfârşitul. În zid se
vedea o poartă în formă de cruce şi la dreapta intrării stătea un înger
păzitor. Această îngrădire şi îndeosebi cetatea aveau o prealuminoasă
podoabă. În acest loc sau staţiune, nu ştiu cum să-l numesc mai bine, se
afla o mulţime de suflete, din acelea pe care le văzusem când mergeam
prin văzduh, unele erau mai luminoase, altele mai puţin. În jurul lor se
aflau mulţi îngeri, dar şi mai mulţi diavoli cu chipuri monstruoase.
Diavolii se sileau să împiedece sufletele pe care îngerul porţii le lăsa
să intre.
Din tot ce vedeam, nu puteam înţelege
nimic. Mă întrebam în sine: de ce unele suflete stăteau în cete? De ce
aceasta, de ce aceea? şi iarăşi îngerul meu îmi răspunde fără să-l
întreb: „Duşane, n-ai putea să le înţelegi, dacă ţi le-aş spune pe
toate”. Apoi îngerul m-a băgat înăuntru prin poartă. Drumul de aici şi
până la poarta următoare era drept ca o săgeată şi foarte strâmt. La
dreapta şi la stânga drumului, pe toată lungimea lui, se vedea o
prăpastie adâncă şi înfricoşătoare. Aşa erau şi toate celelalte
intervale dintre staţiile acelui drum, numai că drumul de la o staţie la
alta devine tot mai strâmt, ajungând la ultima poartă să aibă lăţimea
abia a unui picior de om.
După puţin mers, am ajuns la staţia a
doua, mai frumoasă şi mai luminoasă decât cea dinaintea ei. Şi aici erau
suflete cu însoţitorii lor îngeri şi înger păzitor la poartă. Aici
diavolii cu mai multă înverşunare se sileau să oprească sufletele,
cărora li se îngăduise să intre prin poartă. Se sileau din răsputeri să
le tragă în vreo parte, dar fără izbândă, pentru că sufletele, care
putuseră intra prin poarta în formă de cruce, aici erau ferite de năvala
dracilor şi treceau. Îngerul meu împreună cu mine am trecut prin toate
aceste porţi. Fiecare staţie era mai frumoasă decât cea dinaintea ei;
îngerii care stăteau la intrări, erau îmbrăcaţi deosebit şi porţile erau
tot mai luminoase, cu cât înaintam de la prima spre cea din urmă.
La poarta staţiei celei din urmă stătea
un tânăr preafrumos, asemenea cu îngerul meu conducător. În mâna stângă
ţinea o carte, iar în dreapta sabie. Ne-a salutat, plecându-se bucuros
şi am trecut înăuntru de la ultima poartă. Aici trecerea era şi mai
strâmtă.
Abia am trecut de această poartă şi
îndată ne-am aflat într-o mare lumină. Până la ultima staţie, se vedea
obişnuita lumină pământească. Deosebirea dintre această lumină şi lumina
cea nouă în care intrasem este aşa de mare, ca deosebirea dintre o zi
plină cu soare şi noaptea cea mai întunecoasă.
Uimit de puternica lumină, am început să
mă uit căutând cu ochii soarele, dar îngerul meu mi-a explicat că am
trecut de sistemul solar şi ne găsim sub bolta împărăţiei cereşti, că
cerurile strălucesc de la faţa lui Dumnezeu şi că aici nu este niciodată
noapte, ci de-a pururi ziuă.
Frica şi cutremurul care mă stăpânise
aproape necontenit până în acel loc, acum au dispărut şi deodată m-am
umplut de o negrăită linişte şi mare bucurie.
Din înălţimea bolţii cereşti se vedea în
jos măreaţa privelişte a unui foarte mare oraş. Case, biserici, parcuri
şi alte nenumărate frumuseţi cereşti se vedeau peste tot în acest
nemărginit spaţiu ceresc şi toate luminau şi străluceau cu o neobişnuită
lumină. Privirea mi-a fost atrasă de către două râuri uriaşe, care
curgeau domol prin acest oraş. Unul din râuri avea apa albă, iar altul
galbenă. Îngerul mi-a înţeles şi de data aceasta mirarea mea şi mi-a
explicat că e vorba de lapte şi miere. Uitându-mă la aceste râuri, am
observat că din ele se răsfiră un mare număr de mici pârâiaşe, care în
curgerea lor se apropiau de toate plantele şi le udau.
Uimit de această privelişte, am simţit
în suflet un fel de tresăltare, care fără să vreau m-a făcut să întind
mâinile înspre ea. Doream să ating cu mâinile acele lucruri, să le
mângâi, dar îngerul meu m-a tras şi am coborât repede din acel loc
înalt.
Bucuria şi uimirea mea nu mai aveau
margini, văzând toate cele ce ne înconjurau. Nu ştiam unde să mă uit mai
întâi. De lângă mine şi până departe, cât puteau cuprinde ochii, mişuna
atâta viaţă, cum nu-şi poate închipui cineva să vadă în alta parte,
decât în Paradis.
Terenul Paradisului era ca de sticlă şi
limpede ca cristalul, iar acele pârâiaşe curgeau la vale pe teren. În
jurul nostru la diferite distanţe se aflau preafrumoase case de tot
felul de mărimi şi forme. Fiecare era împodobită cu o artă desăvârşită.
Mi-au atras atenţia acoperişurile acestor case paradisiace, care se
asemănau oarecum cu acoperişurile bisericilor ruseşti cu multe turle.
Lumina care le scălda din toate părţile, dădea acestor construcţii şi
mai mare frumuseţe. În jurul acestor palate cereşti se întindeau parcuri
uriaşe, pline de copaci minunaţi şi de flori, care răspândeau o
negrăită mireasmă şi parfumul lor purtat de o adiere uşoară se revărsa
peste tot. Cu uimire am observat că fiecare floare înfloreşte necontenit
şi îşi schimbă culoarea şi odată cu aceasta are o nouă şi îmbătătoare
mireasmă. Împreună cu aceste plante am văzut şi o mulţime felurită de
copaci roditori, împodobiţi cu rod ca cu nişte frumoase panglici.
Roadele acestor pomi erau foarte mari şi pline de must, care se vedea
cum curge prin ele. Îngerul mi-a explicat că pomii rodesc de 12 ori pe
an. Prin toate părţile Raiului pe unde mă conducea îngerul am văzut o
mare mulţime de oameni, de toate vârstele. Bătrânii erau de o frumuseţe
desăvârşită şi minunată. Din semnele bătrâneţii păstrau numai părul alb
şi barba ondulată, pe când feţele lor erau ca ale unor tineri. Şi mai
mult am admirat pe copii, care în multe privinţe se asemănau cu îngerii.
Mă uitam cum se jucau diferite jocuri prin parcuri: unii făceau
coroniţe de flori şi alte podoabe şi păsările coborau pe umerii lor,
băteau din aripi, cântau şi se veseleau de jocurile lor. Am observat că
îmbrăcămintea copiilor şi a celor vârstnici nu era la fel şi aveau
culori diferite; croiala şi alte amănunte se armonizau plăcut cu felul
lor de slujire. În jurul capului, copiii aveau aureole mai mici decât
ale îngerilor şi ale sfinţilor. Pentru viaţa lor pământească curată şi
virtuoasă, Dumnezeu le dăruise în Rai toate bucuriile.
Împreună cu aceşti locuitori ai Raiului
se afla şi o mulţime nenumărată de îngeri. Desăvârşirea şi frumuseţea
îngerilor este cu neputinţă a o descrie. Străluceau mai puternic decât
soarele şi de pe îmbrăcămintea lor se revărsau lumini ca fulgerele.
Îngerii făceau ceată cu tinerii, cu cei în vârstă şi împreună cu ei
slăveau pe Dumnezeu. Mergând prin Rai am observat un lucru mai minunat
decât toate. Împreună cu îngerul meu umblam neobişnuit de uşor şi foarte
repede. Într-o clipă am ajuns la un 1oc de o minunată frumuseţe ce
întrecea prin lumină şi podoabă pe toate cele văzute până atunci în Rai.
În faţa noastră, nu departe, la dreapta, se vedeau adunate într-o mare
ceată puterile cereşti cele mai înalte. La fel, în partea stângă, se
vedeau în cete deosebite una de alta marii aleşi ai lui Dumnezeu.
Nu pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie minunatele frumuseţi ale acestora.
În faţa acestei adunări, îngerul meu
încetineşte mersul, se întoarce spre dreapta, începe să-mi explice şi
să-mi arate cu mâna: „Aceştia sunt îngerii, aceştia sunt arhanghelii”;
apoi se întoarce spre stânga şi zice: „Aceştia sunt cuvioşii, aceştia
sunt proorocii”. Se întoarce iarăşi spre dreapta şi continuă: „Aceştia
sunt Heruvimii, aceştia Serafimii”. Şi iarăşi îngerul se întoarce spre
stânga şi-mi arată cu mâna zicând: „Aceştia sunt monahii, aceştia
mucenicii, care au fost munciţi pentru Domnul Iisus Hristos şi s-au
învrednicit de slava cerească”. Apoi se întoarce iarăşi spre dreapta şi
zice: „Aceştia sunt Apostolii”. Aici îngerul meu s-a oprit şi din ceata
apostolilor s-a desprins Apostolul Petru şi a stat înaintea noastră. În
acelaşi timp din stânga apare şi Cuvioasa Maică Paraschiva şi vine
alături de Apostolul Petru. Călătorii pe care îi transportasem în acea
zi de la Kralievo la mănăstirea Ziţa stăteau înaintea noastră în mare
slavă şi strălucire. Pe capete purtau steme strălucitoare şi hainele pe
care le purtau străluceau cu o neobişnuită lumină şi podoabă. Pe umărul
drept şi pe piept avea coroane nespus de frumoase, care îi împodobeau ca
nişte decoraţii. Frumuseţile Raiului erau mai presus de orice
desăvârşire. În tot drumul făcut prin Rai, niciodată nu-mi trecu prin
minte că o să revăd pe călătorii mei. De aceea, surprins de această
întâlnire şi vedere a lor, îi priveam de jur împrejur fără să-mi pot lua
ochii de la ei. Din această bucurie duhovnicească, m-au trezit
cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Ştii, Duşane, pe cine ai dus cu
maşina astăzi?” Fără să-mi ascund bucuria, am răspuns cu mare
însufleţire: „Ştiu!”. Apoi Apostolul continuând cuvântul mi-a zis: „De
acum să nu mai fii om necredincios, ci credincios şi să te botezi în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Apoi Apostolul a făcut
semnul crucii, arătându-mi cum să-l fac şi eu. Când eram copil eu nu
făceam semnul crucii corect, de aceea, Apostolul mi-a arătat cum trebuie
să-l fac şi apoi a continuat să mă sfătuiască: „În rugăciune să te rogi
la toţi sfinţii: la prooroci, la apostoli, la îngeri, la arhangheli, la
Heruvimi şi Serafimi, dar mai presus de toţi la Maica Domnului, Prea
Sfânta Născătoare de Dumnezeu Maria, a cărei slavă şi cinste este mai
mare decât a tuturor îngerilor din Cer. Ea este grabnică ajutătoare,
celor ce cheamă ajutorul ei cu credinţă şi rugăciune. De acum să te laşi
de obiceiurile rele înrădăcinate în tine şi să sărbătoreşti pe Sfânta
Petca-Paraschiva, patroana familiei, care se roagă pentru toţi cei ce
ţin sărbătoarea ei. Aceasta pe care ai văzut-o şi o vezi – şi mi-o arătă
cu bucurie – şi ţi-a arătat-o sfântul Arhanghel Gavriil. Fericit eşti
tu, ai tăi şi toţi care o cinstesc; dar numai aceasta nu-ţi este de
ajuns, dacă apoi nu vei merge pe calea arătată de Domnul nostru Iisus
Hristos. Şi tu, Duşane, poţi în puţina viaţă cât ţi-a mai rămas, să te
mântuieşti prin post şi prin rugăciune şi să ţii până la sfârşit
poruncile lui Dumnezeu”.
Cuvintele marelui Apostol au mişcat
adânc sufletul meu. Sub puterea acestei învăţături, stăteam nemişcat şi
ascultam acele lumini ale lui Dumnezeu. Din această stare m-a scos
Arhanghelul Gavriil continuând explicaţiile: „Aceştia sunt proorocii lui
Dumnezeu, aceştia mucenicii cei mari”. Astfel mi i-a arătat la rând pe
toţi şi ei la fiecare prezentare zâmbeau liniştit şi se înclinau uşor.
După această întâlnire, îngerul meu m-a
dus mai departe în Rai. Am înţeles atunci că am străbătut distanţe
uriaşe şi că cu ochii deosebeam la mari depărtări cele mai mici amănunte
ca şi cum le vedeam de aproape. În Rai vedeam mult mai bine şi mai
departe, decât atunci când mă aflam pe nor şi priveam învierea morţilor.
Îmi dăduse Domnul această putere în timpul când îmi arăta lumea cea
duhovnicească. Mergând prin Rai am întâlnit nenumărate şi foarte
frumoase biserici care erau construite din aur şi împodobite cu pietre
scumpe. Uşile lor erau larg deschise şi dinăuntru se auzeau minunatele
cântări ale cetelor îngereşti, ale arhanghelilor şi ale sfinţilor de la
săvârşirea măreţelor liturghii cereşti. Îngerul meu mă purta peste tot
şi unde voia ca să văd ceva mai bine, încetinea mersul, dar nu se oprea
niciodată. Nu ştiu cât am mers astfel, când deodată îngerul s-a oprit.
În faţa noastră a apărut la o mare depărtare o ridicătură şi deasupra ei
o cruce mare. Pe cruce se vedea Domnul Hristos răstignit şi deasupra
crucii un porumbel mare cu aripile deschise. Din Cruce se revărsa în
toate părţile în chip de raze o lumină orbitoare, iar la baza ei se afla
mulţime de îngeri cu multe aripi, arhangheli, apostoli, prooroci şi
sfinţi, care slăveau pe Domnul răstignit. În spatele Crucii se vedeau
biserici şi clădiri foarte mari. Toate cele văzute erau aşa de
luminoase, măreţe şi împodobite încât am rămas mut în faţa acestor
frumuseţi cereşti. Atunci, îngerul meu mi-a zis: „Acolo, Duşane, este
tronul Domnului, dar nu eşti vrednic să mergi mai departe”. Apoi îngerul
s-a întors şi am ieşit repede din Rai. De acolo ne-a luat iarăşi norul
pe care am intrat şi ne-a dus undeva spre apus. De astă dată, de pe nor
nu se mai vedea partea spre care mergeam. Am avut impresia că nu am
călătorit mult în această direcţie, deoarece norul a început să coboare
cu mare iuţeală şi ne-a lăsat undeva departe într-un fel de prăpastie.
Am ieşit de pe nor şi îngerul m-a băgat într-un loc întunecos, aşa de
des şi de negru, cum nici un fel de întuneric nu i se asemăna. Din
adâncul acestui infern ne-a izbit o putoare îngrozitoare, din pricina
căreia abia mai puteam respira. Simţeam că ne găsim în faţa a ceva
înfricoşător, dar nu-mi dădeam seama ce putea fi. Spaima şi cutremurul
m-au cuprins în cel mai înalt grad şi m-am alipit de îngerul care mă
conducea, ca să mă păzească şi ocrotească în această înspăimântătoare
călătorie.
Bănuielile mele s-au adeverit repede,
pentru că în adânc a apărut o mare nesfârşită, care ardea cu flăcări
înfricoşătoare. În scurt timp am ajuns şi ne-am oprit în faţa ei. Mai
târziu, mi-am dat seama că ne aflam pe un loc înalt, în faţa unui lung
zid, care ne despărţea de focul cel veşnic şi de chinurile veşnice.
Priveliştea care mi-a apărut în faţa
ochilor mi-a tulburat aşa de tare mintea că am rămas ca înlemnit. Ochii
mi se învârteau şi frisoane reci îmi străbăteau tot trupul, parcă eram
paralizat, simţeam numai că trăiesc. Când m-am uitat iarăşi, am văzut în
faţa mea un fel de crater de vulcan, în care fierbea apa sulfuroasă
împuţită şi deasupra jucau flăcări uriaşe. „Această mare mi-a spus
îngerul, nu are peste tot aceeaşi adâncime. Acolo unde înălţimea
flăcărilor ajunge la 40 de metri, marea este mai adâncă”.
Cuprins de această neînchipuită spaimă,
am văzut o mare mulţime de animale înfricoşătoare, care au fost făcute
pentru ca muncile să fie şi mai groaznice. Şerpi uriaşi cu unul sau mai
multe capete se încolăceau şi sugrumau pe păcătoşi şi îi trăgeau în
adâncul acestei mări de foc. Se vedeau şi alte animale cu forme şi
mărimi înspăimântătoare, din ale căror guri însângerate ieşeau mâini,
picioare şi alte parţi ale trupului omenesc. Printre acestea colcăiau
viermi, scorpioni şi alte fiinţe respingătoare, care se mişcau
necontenit, săreau ca înnebunite, se aruncau şi năvăleau ca turbate
asupra sufletelor osândite în acest loc de chinuri. Se auzeau strigăte,
ţipete, tânguiri şi plângere de glasuri ale multor oameni.
În această mare de foc, sufletele
omeneşti sunt părăsite ca peştii în apa adâncă. Din toate părţile
năvălesc asupra lor nenumărate roiuri de astfel de animale, care îi
muşcă, îi rup, îi sparg şi îi sfâşie până la ultima bucată. Iar
trupurile îmbucătăţite şi mutilate îşi iau din nou întreaga formă
omenească.
Uitându-mă îngrozit la această
privelişte, eram gata să cad de frică în acest foc, dar îngerul m-a
ţinut şi mi-a zis: „Nu te teme Duşane. Acum ne aflăm în iad. Aceşti
şerpi şi celelalte vieţuitoare respingătoare, care se scaldă în această
apă sulfuroasă clocotită i-a făcut Dumnezeu astfel că apa clocotită şi
focul să nu-i vatăme. Acestea, precum vezi, în veci vor muşca, vor mânca
şi vor suge pe aceşti păcătoşi. Toţi împreună vor fierbe şi se vor
prăji în foc, dar nici odată nu vor arde, nici nu vor muri.
Nu puteam suferi priveliştea acestor
chinuri şi de multe ori am închis ochii ca să nu le mai văd. Odată nu
m-am stăpânit şi am întors capul spre întuneric şi de acolo mi-au apărut
nişte fiare negre cu ochi ca de foc şi cu gurile căscate. Urlând au
început să zboare în jurul nostru cu o iuţeală uimitoare, făcând un
zgomot care cutremura iadul ca nişte trăsnete teribile. Înţelegând
starea mea critică, îngerul mi-a zis: „Nu te teme! Aceştia sunt draci pe
care îi deranjăm. Nu pot suporta prezenţa noastră, dar nu îndrăznesc să
se apropie…” Apoi îngerul a adăugat: „Vezi, Duşane, cum se chinuiesc
acum şi aşa se vor chinui în veci toţi cei care nu cred în Dumnezeu,
toţi care leapădă Numele lui Dumnezeu, toţi cei care se închină la
dumnezei mincinoşi. Adică acei al căror Dumnezeu constă în case, vile,
automobile, podoabe, în viaţa degenerată, în stomacurile lor. Împreună
cu ei se vor chinui şi acei care cred în Dumnezeu, dar se feresc s-o
facă la arătare sau dacă îi întreabă cineva. Veşnicele chinuri îi
aşteaptă şi pe acei care nu cinstesc pe tatăl şi pe mama lor şi pe
aproapele lor. În acest foc se vor chinui şi acei care în viaţă au iubit
mai mult păcatul, precum sunt: mincinoşii, cei ce au jurat strâmb,
lacomii, batjocoritorii, răutăcioşii, cei ce urăsc, hoţii, criminalii,
desfrânaţii, iubitorii de argint şi cei asemenea lor. Ca să scapi de
aceste chinuri, trebuie neapărat să te pocăieşti, să te spovedeşti de
toate păcatele tale, când te vei întoarce pe pământ”.
După aceste cuvinte, îngerul m-a apucat
de mâna şi fulgerător am ieşit din iad. La ieşire ne aştepta norul şi
ne-a dus la locul de unde am văzut învierea morţilor. De data aceasta
eram mai aproape de pământ.
Toată lumea înviată pe care o văzusem
mai înainte era rânduită în trei cete mari. În prima ceată din partea
dreaptă, oamenii erau luminoşi şi aveau faţa veselă. La stânga lor, în
ceata a doua, oamenii aveau feţele triste şi întunecate. Numărul lor era
mult mai mare decât al acelora din prima ceată. În sfârşit, la stânga,
în ceata a treia se afla o foarte mare mulţime de oameni cu feţele negre
şi urâte. Uitându-mă cu atenţie la aceşti oameni, îngerul a început să
mă lămurească: „Oamenii din partea dreaptă, cu faţa luminoasă, sunt
drepţii. Pe aceştia îi aşteaptă răsplata veşnică, care li se cuvine
pentru viaţa lor cinstită de pe pământ. Aceştia din ceata din mijloc, cu
feţele întunecoase, sunt cei care au păcate mai uşoare. Pentru aceştia
trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu şi să facem fapte bune în numele lor şi
aşa li se vor ierta păcatele. La Dumnezeu lucrul cel mai plăcut este
rugăciunea şi faptele bune. Aceştia pe care îi vezi la stânga sunt
păcătoşii cei mari. Din pricina vieţii lor urâte de pe pământ, acum sunt
schimonosiţi potrivit cu păcatele făcute de fiecare şi aşa vor fi
aruncaţi în focul cel veşnic”.
Era o privelişte înspăimântătoare
vederea acestor mari păcătoşi. Trupurile lor erau umflate şi pline de
răni grozave. Din rănile vii şi deschise curgea un puroi murdar şi
mulţime de viermi şi şerpi muşcau din aceste trupuri necurate. Din
gurile lor deschise atârnau limbile umflate, pe care nu le mai puteau
trage înlăuntru. Toţi ţineau în mâini câte ceva, potrivit cu
îndeletnicirile pe care le avuseseră în viaţă. Astfel, brutarii ţineau
pâine, măcelarii cuţite de măcelărie, hoţii ciomege şi pistoale pline de
sânge, morarii şi negustorii ţineau balanţe şi alte unelte de măsurat
şi arătau că au falsificat măsurile. Se vedea că au cântărit necinstit
şi s-au îmbogăţit în chip necinstit. Aici se aflau şi doctorii, care
ceruseră de la bolnavi plată pentru îngrijire, sau lăsaseră să moară pe
cei ce nu puteau să plătească. Am văzut de asemenea vrăjitori şi
vrăjitoare, că făceau vrăji, stingeau cărbuni, ghiceau în cafea, în
palmă sau în cărţi cu scop de a desface căsătorii, de a învrăjbi pe
prieteni. Toate le făceau pentru bani şi lângă vrăjile lor se aflau
grămezi de bani. În ceata păcătoşilor, între desfrânaţi se aflau şi
femeile care şi-au ucis copiii în diferite chipuri, numai şi numai ca să
desfrâneze cu alţi bărbaţi. Acestea precum şi toţi desfrânaţii erau
plini de umflături şi răni deschise. Organele lor genitale exagerat de
mari ajungeau până 1a pământ şi pe ele pline de puroi se urcau şerpi şi
viermi. Limbile lor, de asemenea, atârnau afară umflate. Aici se află şi
cei ce au făcut grele amestecări de sânge: tată cu fiică, mamă cu fiu
şi frate cu soră. Priveliştea aceasta era oribilă şi înspăimântătoare.
În chip deosebit m-am mirat când am
văzut pe cei ce trăiseră în Biserică şi mănăstiri. Este vorba de
episcopi, preoţi, diaconi, călugări şi călugăriţe, care cu grozava lor
înfăţişare nu se deosebeau de criminali, de iubitorii de argint, de
curvari, de înşelători şi de ceilalţi păcătoşi. Cunoscându-mi gândul,
îngerul mi-a zis: „Nu te mira, Duşane, că şi aceştia se află împreună cu
păcătoşii cei mari. Aceştia de bună voie s-au jurat pe Cruce şi pe
Evanghelie că vor sluji lui Dumnezeu cu credinţă şi că vor urma calea
Domnului nostru Iisus Hristos; că cu învăţătura şi cu pilda vieţii lor
vor povăţui poporul ca şi sfinţii Apostoli, pe calea Domnului, ca să fie
bisericile pline şi oamenii să se mântuiască. Dar ei au făcut
dimpotrivă. În loc să fie pildă de urmat pentru popor cu viaţa şi
purtarea lor, ei una au zis şi alta au făcut. Au scurtat slujbele,
botezurile, cununiile, înmormântările, parastasele, sfinţirea apei şi
celelalte slujbe. Au fost iubitori de argint. Au luat mai mult de la cei
săraci şi credincioşi decât de la cei bogaţi; au iubit desfrâul,
blestemul, beţia, lăcomia pântecelui, jocul cu zaruri, vilele şi
automobilele. Au fost făţarnici şi invidioşi, s-au înjosit unul de altul
ca să se facă iubiţi de popor. Prin viaţa lor de sminteală au depărtat
pe mulţi oameni de bună credinţă, care veneau pentru rugăciune sau voiau
să vie, dar când vedeau purtarea respingătoare a acestor clerici,
părăseau credinţa, sărbătorile şi obiceiurile creştineşti. Ţine minte,
Duşane, depărtarea omului de credinţă este asemenea cu uciderea. Dacă
aceşti clerici aveau o viaţă vrednică de urmat, oamenii s-ar fi apropiat
de Dumnezeu şi s-ar fi mântuit. Din această pricină, aceşti clerici, în
afară de păcatele lor personale, s-au împovărat şi cu păcatele acelora
pe care i-au îndepărtat de credinţă şi acum pe lângă cele ale lor,
plătesc şi pentru ale altora. Celui care arată drumul cel drept al
credinţei unui păcătos şi acesta se pocăieşte şi devine creştin
adevărat, i se iartă multe din păcatele sale. Aceşti clerici păcătoşi au
pierdut multe suflete şi de aceea Dumnezeu îi osândeşte împreună cu
păcătoşii cei mari: cu ucigaşii, cu curvarii, cu iubitorii de argint şi
alţi băutori de sânge. Vezi, Duşane, cum arată drepţii şi cum păcătoşii!
Întocmai aşa se vor înfăţişa înaintea Domnului Nostru Iisus Hristos, la
a doua venire a lui Dumnezeu, care-I va judeca după faptele lor”.
Drepţii, de asemenea, purtau semne
potrivit cu profesiunea lor. Brutarii, măcelarii, negustorii ţineau
balanţe, înclinate de partea cumpărătorilor, pentru că le-au dat mai
mult, au dat milostenie, au hrănit pe cerşetori, pe săraci şi pe
flămânzi, au găzduit pe călători, au fost temători de Dumnezeu şi au
împlinit poruncile lui. Toate păcatele şi le-au şters prin pocăinţă,
post şi rugăciune, prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al lui
Hristos, prin milostenii şi alte fapte bune. Au iertat pe cei ce le-au
greşit şi Dumnezeu i-a iertat pe ei.
Printre păcătoşi şi drepţi am recunoscut
rudenii de-ale mele şi prieteni, dar îngerul mi-a atras atenţia:
„Duşane, să nu pomeneşti pe nume cum arată vreuna din rudenii, prieteni
sau cunoscuţi; numai în general să spui cum arătau drepţii şi cum
păcătoşii”.
După aceste cuvinte ale îngerului meu
conducător, au trâmbiţat arhanghelii şi toată priveliştea a dispărut.
Apoi îngerul m-a lămurit că şi cei vii în Ziua Judecăţii vor fi împreună
cu cei înviaţi şi că într-o clipă se vor schimba şi vor deveni asemenea
lor, cu faptele lor scrise pe frunţile lor. Apoi au dispărut şi
arhanghelii cu trâmbiţele lor şi pe nor am rămas numai îngerul meu şi cu
mine. În această singurătate, îngerul a continuat să-mi vorbească:
„Duşane, tu eşti om cinstit, ai milă pentru alţii şi inimă bună care
te-au păzit să nu faci rău cuiva. Urăşti pe mincinoşi, pe hoţi şi pe
făţarnici şi nu râzi de alţii. Banul nu a putut să te corupă. În
Dumnezeu crezi numai la suprafaţă, ca în anii copilăriei. N-ai fost
adeptul învăţăturii că omul se trage din maimuţă, dar nici convins n-ai
fost, pentru că despre Dumnezeu nu ştii nimic. Ai multe obiceiuri rele
şi multe păcate. Când te mânii, înjuri şi pe Dumnezeu. Ai talent la
cântat şi îţi place să ghiceşti în cafea şi să prezici. Eşti desfrânat.
Orice femeie, care îţi place şi nu îţi este rudenie, doreşti să o
câştigi. La aceasta te-a ajutat cântatul şi căutatul în cafea. Ai minţit
numai când ai înşelat femeile şi mai ales pe a ta, faţă de care te
jurai că eşti cinstit. Ai văzut în ce stare se află curvarii, cum
putrezesc de vii şi cum se chinuiesc. De aceea, să nu mai ghiceşti în
cafea şi să cinsteşti pe fiecare femeie ca pe soră şi ca pe mamă, pe
fiecare tânăr ca pe un frate şi pe tot omul în vârstă ca pe tată. Şi să
nu mai înjuri. Roagă-te lui Dumnezeu şi pocăieşte-te de toate păcatele
pe care le-ai făcut. Iubeşte pe oameni, dar faptele lor rele urăşte-le.
Iartă pe toţi, ca să ţi se ierte şi ţie păcatele. Dreapta ta judecată şi
bunătatea au cântărit mai greu decât păcatele tale. Trebuie să te
spovedeşti la una din bisericile ortodoxe; apoi să te împărtăşeşti cu
Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos şi Domnul îţi va ierta
păcatele. De azi înainte să nu mai păcătuieşti şi să te botezi în numele
Tatălui şi a1 Fiului şi al Sfântului Duh”. Apoi îngerul îşi face cruce,
arătându-mi cum trebuie să fac şi eu corect semnul crucii. „În
rugăciune să te rogi la toţi sfinţii şi la sfântul tău patron, la
apostoli, la prooroci, la îngeri, la arhangheli, la Heruvimi şi
Serafimi, continuă îngerul, dar mai ales decât la toţi şi în primul
rând, la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu Maria, Mama lui Hristos
Dumnezeu, pentru că slava ei, cinstea şi înălţimea ei sunt mai mari
decât ale tuturor îngerilor din Cer. Ea este grabnică ajutătoare tuturor
celor ce o cheamă cu evlavie în ajutor”.
„Să ţii minte, Duşane şi acest lucru:
Ori de câte ori un păcătos se pocăieşte sincer, se roagă lui Dumnezeu
să-i ierte păcatele şi ne cheamă în ajutor pe noi care ne aflăm în cer,
în aceeaşi clipă şi noi rugăm pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul
Duh ca să-i ierte păcatele. Atunci se face cu adevărat şi în Cer
bucurie. De acum să prăznuieşti pe Sf. Paraschiva, patroana familiei
tale, pe care tatăl tău o prăznuieşte. Ea, Duşane, se roagă pentru toţi
ai tăi şi pentru toţi cei ce o cinstesc şi o pomenesc. Şi-ţi mai spun
ceea ce ţi-a spus marele Apostol Petru: Foloseşte puţina viaţă care ţi-a
mai rămas pentru mântuirea ta şi poţi să te mântuieşti numai prin post,
rugăciune, prin primirea Sfintei Împărtăşanii şi prin fapte bune.
Împlineşte cu sfinţenie toate poruncile Domnului până la sfârşitul
vieţii.
Despre cele văzute acum să nu povesteşti
nimănui înainte de trecerea celor trei luni, după care poţi să le spui
la rudenii şi la vreun prieten de al tău.
Mai ţine minte şi aceasta: Când te rogi
lui Dumnezeu să ai gândurile adunate şi să te adresezi lui Dumnezeu cu
smerenie. Când posteşti să nu fii trist şi supărat, ci vesel şi
zâmbitor. Nu trebuie să ştie cineva despre această nevoinţă a ta. În
lume să fii şi în viitor comunicativ, cu cei ce se bucură, să te bucuri,
dar în toate măsurat şi stăpân pe tine; cu cei ce plâng, plângi şi
mângâie-i. Să respecţi legile şi stăpânirea şi să împlineşti cele
rânduite de stăpânire. Să te rogi lui Dumnezeu şi să-L ai mai presus de
orice. Dacă ai nevoie de sfat sau ajutor duhovnicesc, mergi la Biserica
lui Hristos. Când ne vom despărţi, să mergi îndată la mănăstirea Ziţa şi
când intri în biserică vei vedea la locul unde se vând lumânări,
icoane, cărţi şi alte lucruri, pe raftul de lângă uşă se află cărţile.
Cumpără-le pe primele patru la rând; ia şi Noul Testament. Sileşte-te să
le citeşti, dar cu ajutorul explicaţiilor, deoarece nu înţelegi toate
cele scrise în ele. Noul Testament citeşte-l regulat.”
Cu aceste cuvinte, Sfântul Arhanghel Gavriil m-a însemnat cu semnul crucii şi s-a făcut nevăzut.
Odată cu încetarea vedeniei, m-am
deşteptat. Eram lac de sudoare şi nu mă puteam mişca din pricina unei
mari oboseli. Ceasul care se afla lângă mine arăta ora şase după amiază.
Sub impresia acestei vedenii m-au cuprins pe rând sentimente de bucurie
şi de frică şi am mulţumit lui Dumnezeu că m-a învrednicit să văd toate
acestea. În această neputinţă şi gândindu-mă la toate cele văzute în
cele şase ore trecute, mâna mi s-a mişcat spre obraz şi am făcut semnul
crucii. Oboseala care mă ţinea pironit pe pat a dispărut şi m-am sculat
imediat bucuros că am scăpat de această greutate. După ce m-am pus în
rânduială am plecat la mănăstirea Ziţa după cărţile pe care îngerul îmi
spusese să le cumpăr.
În mănăstire nu era nimeni, afară de un
monah, pe care mai pe urmă am aflat că-l cheamă Părintele Gherasim. După
ce m-am închinat la icoane şi am aprins lumânări, m-am apropiat de
raftul cu cărţi şi am cerut Părintelui Gherasim să-mi dea cele patru
cărţi din rând. Afară de acestea am mai cumpărat încă două, pe care se
afla icoana Maicii Domnului cu Domnul Hristos. La plecare, călugărul m-a
întrebat cu multă bunătate de unde sunt. De teamă ca nu cumva să-i
descopăr ceva din cele ce trăisem, i-am răspuns în grabă, lucru de care
însă mă ruşinez şi acum: „Ce te interesează de unde sunt?”. M-am întors
şi am ieşit din biserică.
Îndată ce m-am întors la băi, m-am
apucat să citesc cărţile ce le cumpărasem. În ziua următoare, fiind mare
sărbătoare a sfântului Apostol Petru, am mers pentru prima mea
rugăciune la Mănăstirea Ziţa. Din inimă am urmărit toate părţile Sfintei
Liturghii iar cântarea monahilor mi-a adus aminte de minunatele cântări
ale îngerilor din bisericile cereşti. Inima mi s-a umplut de dulceaţa
unei duhovniceşti bucurii. Am mulţumit Domnului, Care a început să
schimbe inima mea cea păcătoasă. Am mulţumit Preamilostivului, Care m-a
miluit şi pe mine păcătosul. Mulţumeam şi prin faţa ochilor mei trecea
viaţa mea confuză, păcătoasă şi plină de nerânduială. Nu se vedea nici o
lumină, nici o mângâiere. Amintirea acestei vieţi îmi producea o adâncă
mâhnire. Nu m-am mai putut stăpâni când în biserică a început
sărbătoresc şi tainic cântarea: „Care pe Heruvimi”, care anunţa
momentele cele mai înalte ale Sfintei Liturghii. În lăuntrul meu parcă
bătea ceva, parcă se desfăcea ceva din pieptul meu. Mi-am strâns inima,
dar ochii n-au mai putut ţine; curgeau torent lacrimile în rănile mele
deschise şi inima căită. Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie! Am ieşit din
biserică liniştit, uşor şi refăcut duhovniceşte. În ăuntrul meu s-a
coborât duhovniceasca rânduială.
Restul şederii mele la băi l-am folosit
pentru schimbarea mea duhovnicească. În zadar mă aşteptau să mă întorc
la ele, obiceiurile mele de mai înainte: plimbările, muzica distractivă
şi alte rele neputinţe. Timpul care mi-a mai rămas din concediu l-am
petrecut în rugăciune, citirea cărţilor şi cugetare la toate cele pe
care le trăisem.
Când m-am întors acasă, am încetat să
mai ghicesc în cafea, să povestesc glume nepotrivite şi să am convorbiri
nefolositoare. Cu oamenii eram tot vesel şi glumeţ, dar preferam
singurătatea mai mult decât orice întâlnire. În faţa ochilor aveam
necontenit icoana celor trăite. Din mintea mea nu ieşeau cuvintele
sfântului Apostol Petru, că trebuie să-mi folosesc restul vieţii pentru
mântuirea mea. Eram atent să nu povestesc nimic din cele ce trăisem,
înainte de trecerea celor trei luni. Vegheam, mă rugam şi plângeam. Şi
ţineam post aspru. În ajunul fiecărei miercuri şi vineri, i-am spus
soţiei mele ca pentru ziua următoare să-mi gătească mâncare de post, iar
ea şi fiul meu puteau mânca ceea ce voiau.
Era ciudat că, în tot timpul de la
întoarcerea mea de la băi, soţia mea nu m-a întrebat niciodată de ce
postesc. Prima dată mi-a pus această întrebare cu două zile înainte de
împlinirea celor trei luni de tăcere obligatorie despre vedenia mea. În
timpul mesei, soţia mă întrebă: „Ce se întâmplă cu tine? De trei luni ai
devenit alt om. Nu te mai recunosc. Suntem căsătoriţi de 18 ani şi în
tot acest timp nu ai postit nici o zi, ca să nu mai vorbesc de miercurea
şi vinerea din fiecare săptămână. Nu mai cauţi în cafea, ai încetat
glumele, ai încetat să mai aduni vecinii ca să le povesteşti lucruri
distractive. Şi ce este ceea ce m-a împiedecat până acum să te întreb
acest lucru?” Uite că puterea Dumnezeiască nu i-a îngăduit soţiei mele
să mă întrebe până ce au trecut cele trei luni! I-am spus să aibă
răbdare până poimâine şi atunci îi voi spune totul.
După două zile, s-au adunat soţia mea,
sora ei şi fiul meu ca să audă povestirea mea. Le-am povestit toate pe
rând. Fără să-i întreb despre părerea lor, le-am zis: „De azi înainte să
încetaţi de a mai înjura. Vă îndemn să vă rugaţi lui Dumnezeu şi să
mergeţi la biserică. Să ştiţi că de azi înainte vom prăznui regulat
sărbătoarea familială a Sfintei Paraschiva. Vă sfătuiesc, de asemenea,
şi vă rog să postiţi şi să vă împărtăşiţi şi mie să nu-mi mai faceţi
observaţie că postesc miercurea şi vinerea şi celelalte posturi, nici să
nu mă deranjaţi când mă rog lui Dumnezeu acasă”.
Soţia mea şi fiul meu au făgăduit că vor
înceta să mai înjure, că vor crede în Dumnezeu, că-şi vor face cruce
înainte şi după masă şi înainte de culcare şi vor ţine sărbătoarea
familială. N-au primit să postească toate posturile, să meargă la
biserică şi să se roage dimineaţa şi seara. Soţia mea mi-a zis că se va
împărtăşi odată pe an şi împreuna cu fiul meu s-au angajat să ţină
posturile din Vinerea Mare, din Ziua Crucii şi la Tăierea Capului Sf.
Ioan Botezătorul. N-am vrut să-i silesc la o asprime mai mare pentru
mântuirea sufletelor lor, dacă ei nu o făceau de buna lor voie.
După câteva zile am plecat la mănăstirea
Ziţa ca să mă spovedesc şi împărtăşesc. Am socotit că este mai bine să
merg acolo unde s-a întâmplat şi faptul.
Ajungând la mănăstire, am rugat pe o
călugăriţă să mă anunţe la episcopul Vasile, că vreau să mă spovedesc şi
împărtăşesc şi că simt nevoia să o fac înaintea lui. I-am spus, pe
scurt ceea ce mi s-a întâmplat şi am rugat pe episcop să mă primească.
După puţină aşteptare, am fost chemat în biroul episcopului, care mă
aştepta în picioare. I-am făcut metanie şi i-am zis: „Dumnezeu să
ajute”, iar el mi-a răspuns: „Dumnezeu să ajute, fiule”. I-am sărutat
crucea şi mâna şi i-am zis: „Preasfinţite, binecuvântaţi”. „Dumnezeu să
te binecuvinteze, fiule”, mi-a răspuns episcopul.
A înţeles că eram neliniştit şi cu glas
blând m-a poftit să şed. M-a întrebat de unde sunt şi i-am răspuns că
m-am născut în Zacuta şi că de multă vreme trăiesc în Kragughievaţ. La
răspunsul meu, episcopul mi-a zâmbit amabil şi mi-a zis: „Te-ai născut
în eparhia mea”. În continuarea convorbirii m-a întrebat dacă am
familie, unde lucrez şi după aceasta m-a rugat să-i povestesc cu răbdare
şi fără emoţie toate cele trăite. I-am povestit de la început până la
sfârşit cele ce s-au întâmplat. Când îi vorbeam mă privea cu atenţie;
din când în când îşi făcea cruce, se minuna şi mulţumea lui Dumnezeu
pentru mila şi darul Său zicând: „Doamne miluieşte! Doamne, miluieşte!
Doamne, mare este puterea Ta, stăpânirea şi mila Ta!”.
Când le-a auzit pe toate, mi-a zis că
sufletul meu în acel timp era afară de trup, că provizoriu eram mort în
timpul cât a ţinut vedenia.
„Şi acum să te întreb dacă eşti pregătit
duhovniceşte pentru spovedanie”. După ce i-am răspuns afirmativ, m-a
pus să-i sărut crucea şi icoana şi să îngenunchez. Apoi episcopul a luat
epitrahilul, mi l-a pus pe cap şi mi-a zis: „Duşane, fiule, acum
mărturiseşte toate păcatele, nu ascunde nimic. Eu te ascult şi-ţi voi
citi rugăciunea de dezlegare şi vei primi Sfânta Impărtăşanie, Trupul şi
Sângele lui Hristos, şi Domnul te va ierta. Spune liber toate păcatele
pe care le-ai făcut cu fapta, cu cuvântul şi cu gândul în toată viaţa ta
până în clipa aceasta. Nu te teme că voi vorbi cuiva despre păcatele
tale. Pe acestea numai Domnul le va şti şi eu, care te spovedesc. Noi
care spovedim avem poruncă să păstrăm secretul spovedaniei.”
Aceste cuvinte m-au eliberat desăvârşit
şi i-am spus cu de-amănuntul toate păcatele. În cursul spovedaniei am
început să plâng şi să suspin, rugând pe Domnul şi pe Maica Domnului să
mă ierte că îi înjurasem de multe ori. După ce am mărturisit toate
păcatele pe care le ştiam, episcopul Vasile a citit îndelung rugăciunea
pe capul meu şi de multe ori m-a întrebat dacă mă pocăiesc de toate
păcatele pe care le-am făcut. Printre lacrimi i-am răspuns din adâncul
inimii şi al sufletului şi că făgăduiesc ca în viitor să mă păzesc de
tot păcatul. Când a terminat rugăciunea, a luat epitrahilul de pe capul
meu şi iarăşi am sărutat crucea şi icoana. Apoi episcopul m-a miruit şi a
început să citească rugăciunile dinaintea Sfintei Împărtăşanii.
Când am primit Sfânta Împărtăşanie, am
simţit o mare bucurie şi uşurare. Starea pe care o trăieşti după o
spovedanie curată este cu neputinţă de descris. Bucuria, fericirea, buna
dispoziţie, uşurarea stăpânesc şi îndulcesc sufletul. Omul simte că s-a
născut din nou. Când i-am spus episcopului cum mă simt, mi-a zis:
“Fiule, Duşane, acesta este semnul că Dumnezeu ţi-a iertat păcatele şi
de acum să nu mai păcătuieşti. Ceea ce ai văzut şi ai auzit este un mare
lucru şi cred că de acum nimic nu te va mai atrage să păcătuieşti”.
La sfârşit, episcopul mi-a dat mai multe
sfaturi. Mi-a spus să mă gândesc la moarte, deoarece cine se gândeşte
la ea, păcătuieşte mai puţin şi să nu mă tem de scurtimea acestei vieţi
pământeşti, despre care îmi vorbise şi sfântul Apostol Petru şi
Arhanghelul Gavriil, deoarece ei s-au referit la această viaţă care este
scurtă, faţă de veşnicie şi că pot trăi şi o sută de ani şi să mă rog
lui Dumnezeu ca şi cum aş muri mâine.
Sunt deplin fericit că mila lui Dumnezeu
m-a întors pe calea credinţei şi că pot să mulţumesc lui Dumnezeu din
toată inima şi din tot sufletul pentru toate darurile, răbdarea şi
pedepsele pe care mi le trimite Sfânta Sa Pronie.
Mă rog lui Dumnezeu ca să creadă în
adevărul despre renaşterea mea duhovnicească toţi cei care îl cunosc şi
să descopere şi altora cele ce m-au ajutat să găsesc drumul cel adevărat
pentru mântuirea sufletului.
Har şi Pace să ne dăruiască Domnul nostru Iisus Hristos. Amin