O, Prea Sfanta Fecioara, Prea Buna Maica, acoperamantul a toata lumea crestina, credincioasa solitoare si sprijinitoare a tuturor celor ce sunt in pacate, necazuri, nevoi si dureri. Primeste aceasta cantare de rugaciune, ce se inalta de la noi nevrednicii robii tai si precum de demult pe cel pacatos, care in fiecare zi de mai multe ori se ruga inaintea cinstitei tale icoane, nu l-ai trecut cu vederea, ci i-ai daruit lui bucuria cea fara de veste a pocaintei si l-ai plecat pe Fiul tau cu multa staruitoare rugaciune spre iertarea acestui pacatos si ratacit, asa si acum nu trece cu vederea rugaciunea noastra a nevrednicilor robilor tai si roaga-L pe Fiul tau si Dumnezeul nostru ca si noua tuturor, celor ce ne inchinam cu credinta si cu umilinta inaintea icoanei tale celei de vindecari purtatoare, sa daruiasca bucurie neasteptata dupa trebuinta fiecaruia: pacatosilor celor afundati in adancul rautatilor si al pacatelor si al patimilor, intelepteste a tot lucratoare pocainta si mantuire, celor din necazuri si intristari mangaiere, celor ce se afla in nevoi si asupriri desavarsita scapare de acestea, celor slabiti cu duhul si deznadajduiti, nadejde si nerabdare, celor ce traiesc in bucurie si belsug, neincetata multumire Binefacatorului, celor nenorociti, indurare, celor din boli si neputinte indelungate si celor parasiti de doctori, vindecare neasteptata si intarire a celor cu mintea pierduta din boala, intoarcerea si reinoirea mintii celor ce pleaca la viata cea vesnica si nesfarsita, amintire a mortii, umilinta si zdrobirea mintii pentru pacate, duh treaz si nadejde tare spre indurarea Judecatorului.

O, Doamna Preasfanta, milostiveste-te spre toti cei ce cinstesc intru tot Sfant numele tau si tuturor arata-le atotputernicul tau acoperamant si sprijineala. Pazeste in bunatate pe cei ce pana la sfarsitul lor cel mai de pe urma vietuiesc in dreapta credinta si arata cinstita petrecere, pe cei rai, buni ii fa, pe cei rataciti, pe calea cea dreapta povatuieste-i, la orice lucru bun si placut Fiului tau, ajuta-i; orice lucru rau si potrivnic lui Dumnezeu, strica-l, celor ce se afla in nedumenire trimitele lor din cer ajutor nevazut si inteleptite, de ispita, sminteli si pierzare scapa-i, de toti oamenii cei rai si de vrasmasii cei vazuti si nevazuti apara-i si pazeste-i, cu cei ce calatoresc impreuna calatoreste, celor din lipsuri si din foamete fii hranitoare, celor ce nu au acoperamant si adapost fii acoperamant si scapare, celor goi da-le imbracaminte, celor obijduiti pe nedrept si prigoniti sprijineala, pe cei ce rabda clevetire, batjocura si hula, indrepteaza-i in chip nevazut, pe clevetitori si hulitori mustra-i inaintea tuturor, celor ce se dusmanesc cu inversunare daruieste-le pace fara de veste si noua tuturor dragoste unuia catre altul, pace, evlavie si sanatate cu indelungare de zile. Casniciile in dragoste si unire le pazeste, pe sotii care se afla in dusmanie si despartire impaca-i, uneste-i unul cu altul si pune-le lor dragoste nestricata, maicilor nascatoare de fii daruieste-le grabnica dezlegare, pe prunci ii creste, pe cei tineri intelepteste-i si deschide-le lor mintea spre primirea oricarei invataturi folositoare, povatuieste-i spre frica de Dumnezeu, infranare si iubire de osteneli, pe cei de un sange, prin pace si dragoste ii izbaveste de cearta si de vrasmasii, pentru orfanii cei fara de mama fii Maica, de tot pacatul si de toata spurcaciunea ii indeparteaza si spre toate cele bune si placute lui Dumnezeu ii invata, iar pe cei inselati si cazuti in pacat si necuratie, curatindu-i de spurcaciunea pacatului, scoate-i din adancul pierzarii, vaduvelor fii mangaietoare, toiag batranetilor fii, de moartea cea fara de veste si fara de pocainta pe noi, pe toti ne izbaveste si ne daruieste noua tuturor sfarsit crestinesc vietii noastre, fara de durere, nerusinat, cu pace si raspuns bun la judecata infricosatoare a lui Hristos. Pe cei mutati intru credinta si pocainta, din viata aceasta a noastra, fa-i sa locuiasca impreuna cu ingerii si cu toti sfintii, pentru cei ce s-au sfarsit de moarte napraznica, roaga-l pe Fiul tau, milostiv sa le fie si pentru toti cei raposati fara sa aiba rudenii care sa roage pe Fiul tau pentru odihna lor, singura fii neincetata si calda rugatoare, ca toti, in cer si pe pamant, sa te cunoasca pe tine ca pe o sprijinitoare neinfruntata a neamului crestinesc si, cunoscandu-te, sa te slaveasca pe tine si prin tine pe Fiul tau cu Cel fara de inceput al Sau Parinte si cu Cel de-o fiinta Duhul Sau, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Puterea duhovniceasca a deznadejdii

Avem in Sfanta Scriptura, se pare, la Intelepciunea lui Solomon, un cuvant al Domnului:"Iata, am pus inaintea ta, doua cai:Viata si moartea.Alege!"Parintii nostri ne vorbesc despre puterea omului de a-si stapani si de a folosi aceste puteri.Aceasta o vedem, mai ales, si mai pe larg desfasurat in tratatul "Despre om" al Sfantului Grigorie al Nyssei, in care el vorbeste despre felul in care pornirile bune ale omului devin altceva si ne invata drumul inapoi, spre echilibrul bun al nostru, in care patima trupeasca, curvia, poate si trebuie sa ajunga la iubire de frumos;in care lenea, frica, trebuie crescute cu blandete si asa mai departe.Eu cred ca si deznadejdea, care atat de adanc ne macina pe toti, poate fi indreptata si folosita spre binele nostru.De ce am pornit aceasta discutie?Pentru ca aceasta nu este o vorbarie abstracta;toti stim realitatea pe care o traim, si, mai ale, duhovnicii, pentru ca ei ii vedem aici.Am constatat, nu o data, ca tot omul care vine la spovedanie, incepe prin a-si spovedi deznadejdea lui.De aceea, am si socotit sa incercam sa ne gandim cum am putea folosi ceea ce avem noi deja, pentru ca de scapat de ea am vazut ca nu putem prea usor.Cum o putem folosi, asadar ? Ma intorc iarasi si zic:eu cred ca deznadejdea este cea mai mare putere si forta in stare sa ne scoata la iveala pana si cele mai ascunse subtirimi ale sufletului nostru.Si acesta este un bun inceput, pentru ca inceputul si pricina caderii lui Adam a fost uitarea.El a uitat cine este si atunci diavolul l-a ispitit si i-a propus o noua conditie pe care ar putea sa si-o insuseasca.Deznadejdea ne readuce aminte ca noi suntem, intai de toate, muritori.Omul are, firesc, in sine, chemarea de a stapani, pentru ca Dumnezeu l-a facut stapanitor peste lumea intreaga, nu numai peste cea pe care calcam noi, ci si peste cea cereasca.Asadar, atunci cand omul chemat firesc spre stapanire, spre o buna stapanire, impreuna stapanire cu Dumnezeu, isi descopera, contrar asteptarilor sale de tinerete, infrangerea sa totala in fata vietii, atunci el deznadajduieste.Deznadejdea survine atunci cand omul isi da seama ca el, in toata fiinta sa, nu poate sa devina ceea ce ar vrea sa fie, ca el nu este ceea ce credea el ca este.

Aceasta este deznadejdea, aceasta este moartea si pornirea fireasca a omului, care-si descopera aceasta conditie a sa;sa dispara, sa se sinucida, pentru ca el nu suporta conditia sa, pentru ca el, in mintea lui, care este data de la Dumnezeu buna, intelege ca o astfel de faptura nu-si are rostul.Si, cu adevarat, o astfel de faptura nu-si are rostul, daca ea nu va fi implinita prin reintalnirea cu Dumnezeu, de unde a si pornit, ca toate aspiratiile si dorintele lui sa devina o realitate si el sa-si recapete starea lui dintru inceput, starea lui fireasca.Unde este aceasta putere ?

Ideea si tema asta nu am inventat-o eu, o gasim la Parintii nostri si o vedem in Vietile Sfintilor, acolo unde mintea noastra de crestini ai vremurilor noastre nu poate face deosebire intre deznadejdea care este socotita pacat si starea de pocainta, starea unei Maria Egipteanca sau a Sfantului Mucenic Varvar, care a cerut sa traiasca cu porcii.Trei ani dupa asta n-a mai vrut sa se ridice si a cerut parintelui sa mearga in padure sa mai pasca iarba, si a mai pascut inca 11 ani.Starea cizmarului din Alexandria la care a fost trimis Sfantul Antonie ca sa invete desavarsirea crestina, care, stand in piata si batand cuie in cizmele pe care le facea , privind la ceilalti, spunea:"Toti acestia se vor mantui, Doamne, numai eu, nu".Si noi nu intelegem de ce aceasta credinta ca el nu se va mantui, si a noastra, care simtim la fel, ca nu ne vom mantui;pentru ca, una este desavarsirea pe care n-o atinsese inca nici Antonie si alta este starea noastra jalnica in care colcaim.Si mintea noastra de crestini ai vremurilor pe care le traim nu intelege despre ce este vorba.Si atunci, Dumnezeu trimite noua un Sfant ca Siluan, care este omul timpului pe care-l traim, este apostolul timpului nostru.Si atunci, cand el nemaiputand sa-si raspunda la aceasta intrebare pe care noi toti o avem - eu as vrea ca noi toti s-o avem si sa nu mai traim in afara intrebarilor, decat daca am dobandit de acum puterea cea de sus si suntem dincolo de aceste framantari.Asadar, acest Siluan, framantat fiind, de ceea ce suntem noi, vine la Dumnezeu si-L intreaba :"Ce voi face, pentru ca dracii ma necajesc si eu nu vad capat suferintelor mele?".Si atunci, Hristos ii da raspunsul:"Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui!".

Acesta este un paradox.Gandindu-ma la aceste cuvinte, de o vreme, mi-am dat seama ca numai Sfantul Siluan putea sa inteleaga, pentru ca lui i-au fost adresate."Tine mintea in iad si nu deznadajdui!".Ce altceva este iadul, decat, in primul rand, deznadejde ? In clipa in care nu mai deznadajduiesti, iesi din iad.Cum, dar si mintea in iad si sa nu deznadajduiesti?Este unul din paradoxurile Evangheliei, de altfel, ca si toata Evanghelia, care este un paradox, care este o sminteala, sminteala la care suntem chemati noi toti.Si daca nu ne invata Dumnezeu sa iesim din acest labirint al mintii noastre, omul singur nu o poate face.

Parintele Sofronie, care este ucenicul Sfantului Siluan, si care l-a facut cunoscut prin lucrarea lui Dumnezeu pentru noi, are o carte care se cheama"A-L vedea pe Dumnezeu asa cum este".Aceasta carte este o spovedanie - o autobiografie duhovniceasca o numeste Parintele Sofronie, la inceput, si in care vorbeste despre evolutia sufletului, in  calea de pacatosenie spre lumina;iar prima etapa este cea a deznadejdii, dar a unei deznadejdi pe care Parintele Sofronie o numeste deznadejde harica. Este o sintagma paradoxala, desigur, auzului nostru.Cum poate fi o deznadejde harica?Si eu cred ca aceasta este starea Mariei Egipteanca, a Sfintei Tasia si a Sfintilor mari, pe care ii avem noi.Aceasta este deznadejdea lor, o deznadejde care, desi le descopera toata nimicnicia si infrangerea lor, totusi tocmai prin aceasta ii impinge spre Dumnezeu, nu ni-L ascunde pe Dumnezeu.Starea lui Iuda este o stare de trezire.Atunci cand Iuda, vanzandu-si invatatorul prins, invatatorul iubit - de ce sa nu spunem? - Hristos era invatatorul iubit al lui Iuda.Si Iuda a mers dupa El, atunci cand Hristos l-a chemat.Aduceti-va aminte de tanarul bogat, care plinise toate virtutile legii, dar care, atunci cand a fost chemat de Hristos sa-L urmeze, nu a putut.Iuda a facut-o, pentru ca socotesc ca-L iubea pe Hristos.Dar el, prin patima care era in inima lui, a cazut in ispita.Ispita a fost si mai subtire decat pare.Pentru ca Sfantul Ioan Gura de Aur crede ca Iuda n-ar fi crezut ca Hristos o sa se lase prins, pentru ca L-a mai vazut pe Hristos disparand in multime, atunci cand iudeii L-au dus pe spranceana muntelui ca sa-L arunce si Hristos S-a facut nevazut.Iuda credea ca si acum, Hristos, cand gardienii, ostasii, vor incerca sa-L prinda, va ridica mana si toti vor cadea.Dar in clipa in care a vazut ca nu este asa, ca Hristos, Care a linistit marea, care a facut atatea minuni, se lasa prins si batut si palmuit, Iuda isi vine in fire, fuge la preoti, arunca banii, Il marturiseste pe Hristos nevinovat, ceea ce n-a putut face Petru si zice:"Luati, am vandut sange nevinovat".Dar Iuda deznadajduieste, Iuda si-a venit in fire, Iuda a cunoscut ca ceea ce a facut el nu este bine, Iuda a cunoscut realitatea sa in care se afla, pe care mai inainte n-o vedea, pana a se ivi in inima lui deznadejdea;numai ca el se lasa mai departe purtat de mintea sa si, ca si Adam, uita cine este Ziditorul sau, uita bunatatea lui Dumnezeu si dragostea Lui si primeste, gandeste un dumnezeu al mintii sale, care nu exista in adevar, un dumnezeu care nu iarta, asa cum altadata Adam si-a inchipuit un dumnezeu zgarcit, gelos, care a ascuns de el pomul cunoasterii.Si tocmai din aceasta pricina, desi cunostea realitatea, desi isi venise in fire, el se intoarce si pleaca dinspre Dumnezeu si imbratiseaza moartea.

Altceva fac Sfintii, care, intorcandu-se la Dumnezeu, s-au intors dupa o viata cu pacate mai mari decat al Iudei.Cine dintre noi nu a facut pacatul Iudei ?Dar si multe altele pe care le-am acoperit.Socotesc ca Iuda nu era desfranat, n-ar fi putut sa fie asa printre Apostoli, pentru ca toti erau cu ochii pe Apostoli si daca se sminteau atunci cand nu-si spalau mainile, inchipuiti-va cum s-ar fi smintit, daca ar fi fost printre ei desfranati.Iuda nu avea asta si cred ca nu avea multe dintre alte pacate.Avea unul, o patima, patima iubirii de argint.De aceea, si noi, zic, sa ne aplecam asupra noastra ca sa vedem care este acel "cat prim", care este acea prima boala a inimii noastre prin care ne poate veni ispita, ca la vremea incercarii noastre, sa ne despartim de Dumnezeul Cel adevarat si sa-L imbratisam pe cel imaginat de mintea noastra, prin patima pe care o avem.Este ceva care pe Sfinti i-a impins spre Hristos, iar pe Iuda de la Hristos.Si aceasta este tocmai uitarea, uitarea a ceea ce este Dumnezeu, dincolo de simtirile noastre, acel Dumnezeu Care ne cheama si la Care ne putem intoarce, iar deznadejdea ne poate servi ca trambulina pentru aceasta.

(din cartea Puterea duhovniceasca a deznadejdii de Ieromonah Savatie Bastovoi)



Post cu folos si binecuvantat la toti cititorii ! Doamne ajuta !

Cuvant care sfinteste !

Viața ta sufletească se împarte în mod distinct în două stări, între care există o profundă deosebire. O stare este aceea care înseamnă pace, bucurie, inimă largă și deschisă; o alta e cea în care domină suferința, spaima, iar sufletul se simte în strâmtorare. Cea dintâi stare este rezultatul acordului desăvârșit dintre suflet și legile Creatorului. La originea celei de-a doua stări este încălcarea sfintelor Sale porunci. Pot observa și observ realmente cum începe o stare sau alta. Presimt și pe una, și pe cealaltă. Știu ce se întâmplă întotdeauna: dacă stârpești de la început sămânța născătoare de suferință și strâmtorare, stârpești și roadele ei, adică suferință și strâmtorarea sufletului.

(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viața mea în Hristos)

Din Patericul Maicii Domnului

I.Batranul Iosif Isihastul a spus intr-o zi fiilor sai duhovnicesti:



Intr-o zi eram apasat de greutatea unei mari mahniri.M-am inchis  in chiliuta mea si m-am asezat pe scaun si adunandu-mi mintea, m-am daruit rugaciunii ca sa ma eliberez.Nu stiu cat a tinut aceasta rugaciune facuta cu multa smerenie, dar la un moment dat am simtit inlauntrul meu mangaiere si m-am umplut de lumina, asa cum se intampla intotdeauna in astfel de situatii, iar inima mea a fost inundata de dragoste dumnezeiasca si am iesit din sine.Ma aflam inlauntrul unei lumini intense, iar inaintea mea se intindea o campie nesfarsita ca marea, fara sa se vada nicaieri orizontul.Mi se parea ca mergeam spre rasarit, insa nu calcam pe pamant, nici nu simteam vreo greutate sau ingradire.Eram imbracat in hainele mele saracacioase.Mergeam cu iutime si ma intrebam cum de se poate face aceasta fara efort, ce este ceea ce mi se intampla si incotro ma indreptam.Apoi am inceput sa ma gandesc cum aveam sa ma intorc inapoi, de vreme ce nu stiam unde merg se ce este acolo.



La un moment dat, m-am oprit si am privit in jur cu nedumerire, insa fara sa ma tem.Inaintea mea, la o oarecare distanta, am auzit niste voci si m-am indreptat acolo in graba ca sa-i intalnesc pe cei care vorbeau si sa-mi spuna ce se petrecea cu mine.Am ajuns la o adancitura de pamant, unde era amenajat un loc de coborare.De acolo am vazut iesind un general, care se purta cu mine cu multa familiaritate si care mi se parea foarte cunoscut.



- Bine ai venit , Parinte Iosif ! mi-a spus acela.Vino sa te inchini ! Te asteptam.



Eu ma sfiam si ma rusinam, pentru ca eram imbracat cu hainele mele vechi, rupte si nespalate.Acela insa s-a apropiat de mine, m-a luat de mana si am coborat pe niste scari frumoase, care coborau in spirala.Dedesubtul nostru se auzea o melodie frumoasa.Cand am ajuns jos - nu mi s-a parut ca am coborat mult - am vazut o sala uriasa, care parea mai degraba pridvorul unei biserici, pentru ca existau acolo strane foarte frumoase, pline de tineri luminosi, care erau de aceeasi varsta si frumusete si care cantau acea cantare pe care o auzisem mai inainte.Vazand toate acestea, m-am oprit si nu mai puteam face nimic, ci numai admiram maretiile de acolo si ascultam acea frumoasa melodie a psalmodiei.Povatuitorul meu m-a lasat acolo si a intrat inauntru inspre rasarit, unde se vedea biserica propriu-zisa.Acei tineri ma idemnau sa intru in una din strane si se purtau cu mine cu atata familiaritate, incat parea ca ma cunosc de multa vreme si ca sunt prietenii mei cei mai apropiati.Din interior, din biserica propriu-zisa, se auzea o alta cantare, care era inchinata Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu.Eu voiam sa ma lase sa stau acolo undeva pe pardoseala si sa privesc aceasta maretie, insa in acea clipa s-a deschis usa si a intrat generalul care ma dusese pana acolo.Acela m-a strigat cu bucurie :



- Vino, Parinte Iosif ! Vino inauntru !Mergem sa te inchini.



Dar eu tremuram si nu ma miscam din loc.Acela insa m-a luat de mana trecand printre acei tineri luminosi,si am ajuns la usa.Cand a deschis-o si m-a tras inauntru, am ramas nemiscat vazand in fata mea acea nespusa maretie, care nu stiu daca era  biserica sau Cerul cu tronul lui Dumnezeu.Toata privirea, toata fiinta mea s-a umplut de acea slava si lumina adevarat necreata si negraita.Atunci am vazut inaintea mea minunata catapeteasma a acestei marete biserici, din care iesea toata slava si maretia, asa cum izvoraste lumina din soare.Apoi am zarit doua icoane mari, de-a dreapta si de-a stanga Usilor Imparatesti, una a Domnului nostru Iisus Hristos si alta a Preacuratei Maicii Sale sezand pe tron, care tinea pe genunchii ei pe Domnul Cel mai inainte de veci Prunc.De indata ce am putut sa privesc mai bine, caci fusesem robit cu totul de cele vazute, am vazut ca nu erau icoane, ci Insusi Domnul si preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, vii.Iar Preasfantul Prunc a stralucit atat de mult, incat dintr-o data s-a facut tacere.Apoi au inceput sa cante preaslavitii ofiteri.



Atunci povatuitorul meu mi-a facut semn sa ma apropii ca sa ma inchin si m-am intors catre Stapana noastra Nascatoarea de Dumnezeu si Mangaietoarea tuturor crestinilor.Nu mi-am dat seama daca m-am miscat si cat, dar in vreme ce eram intors spre Maica Domnului si incercam sa admir slava si maretia ei, povatuitorul meu, care se vedea ca avea multa familiaritate si indrazneala, cu un ton rugator si cu o voce foarte clara - pe care mi-amintesc - , a spus catre Maica Domnului:



-Stapana lumii, arata slava ta robului tau ca sa nu se inece in mahnire !



Atunci - ce sa spun eu netrebnicul si mai nevrednic decat toti oamenii ? = Preasfantul ei chip a stralucit ca soarele si am vazut-o clar, nu ca icoana, ci vie si intreaga - dupa parerea mea - pe Stapana si Imparateasa tuturor tinand in bratele ei pe Mantuitorul lumii, pe Domnul nostru Iisus Hristos, plin de Har si de maretie.De indata ce am privit acea slava dumnezeiasca a Stapanei noastre, nu am mai putut sta in picioare, ci am cazut la pamant si am inceput sa plang, soptind: Stapana mea, Stapana mea, nu ma parasi !



Atunci am auzit fericita, izvoratoare de miere si mai presus de toata mangaierea vocea sa care a spus povatuitorului meu:



- Ia-l si du-l la locul sau sa se nevoiasca !Si spune-i sa aiba nadejdea lui in mune!



Am simtit atunci ca cineva ma atinge pe umar si incercand sa ma scol, m-am trezit la locul meu stand pe scaun asa cum eram inainte si rugndu-ma iar  fata mea era udata de lacrimi.



De atunci atata dragoste si evlavie simteam fata de Stapana noastra, incat numele ei ma umplea de bucurie duhovniceasca.Cuvintele:" sa aiba nadejdea lui in mine", au fost de atunci inainte singura mea mangaiere.(extrase din Patericul Maicii Domnului - p.427-430)

Slavă Ţie !

Treime Sfântă, Dumnezeule, slavă Ţie! Slavă Ţie, Dumnezeule, Care ne-ai dăruit fiinţare, Care ne-ai dăruit mântuire, Care ne-ai dăruit nouă, celor din întunericul şi din umbra morţii, cunoaşterea adevărului şi mângâierea ce vine din suflarea asupra noastră a Duhului Tău Sfânt, Care împreună-lucrează cu Sfântul Tău Adevăr, Care este Cuvântul Tău!



Duhul Sfânt este cel care ce uneşte pe Hristos cu oamenii sau pe oameni cu Hristos. Duhul cel Preasfânt ne deschide către Hristos, Care ne duce la Dumnezeu Tatăl.
Această relație dintre Hristos și Duhul Sfânt o exprimă în chip cu totul deosebit Sf. Simeon Noul Teolog prin imaginea soarelui ce-şi oglindeşte razele într-un potir cu vin: „degustarea aduce credinciosului sănătatea şi mântuirea. Prezenţa Soarelui produce o trezire în sufletul credinciosului. Hristos-Soarele se reflectă în sufletul păcătosului, care gustă fericirea nespusă a iertării şi care se uneşte cu Hristos prin Duhul Sfânt-vinul de viaţă dătător. Soarele se oglindeşte în vin iar vinul pătrunde în întregime pe cel care bea şi care, îndrăgostit de lumina soarelui, devine «prietenul Soarelui» şi Fiul iubit al Vinului.”



 

 

Doamne, Cel ce eşti prea curat, neîntinat, fără de început, nevăzut, necuprins, de nepătruns cu mintea, neschimbat, neîntrecut, nemăsurat şi fără de răutate; Care singur ai nemurire, locuind în lumina cea neapropiată; Cel ce ai făcut cerul şi pământul şi marea şi toate cele zidite în ele; Care plineşti cererile, mai înainte de cerere; Ţie ne rugăm şi pe Tine Te chemăm, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Părintele Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din pururea Fecioara Maria, Preaslăvita Născătoare de Dumnezeu; Care, mai întâi în cuvinte învăţând, iar mai pe urmă şi cu fapta arătând, când a răbdat patima Sa cea mântuitoare, ne-a dat pildă nouă, smeriţilor şi păcătoşilor şi nevrednicilor robilor Tăi, să-Ţi aducem Ţie rugăciuni, cu capetele şi cu genunchii plecaţi, pentru păcatele noastre şi pentru greşealele cele din neştiinţă ale credincioşilor.

Însuţi, mult-Milostive şi Iubitorule de oameni, auzi-ne pe noi în orice zi Te vom chema, dar mai ales în ziua aceasta a Cincizecimii, în care Domnul nostru Iisus Hristos, după ce S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Ta, Dumnezeule şi Părinte, a trimis pe Duhul Sfânt peste Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli, Care a şezut peste fiecare dintr-înşii, şi s-au umplut toţi de harul Lui cel neîmpuţinat, şi au grăit într-alte limbi măreţiile Tale şi au proorocit. Deci, auzi-ne pe noi, care acum ne rugăm Ţie, şi adu-Ţi aminte de noi, smeriţii şi osândiţii, şi alungă robia sufletelor noastre, Cel ce cu milostivirea Ta mijloceşti pentru noi.

Primeşte-ne pe noi, care cădem înaintea Ta şi grăim: Greşit-am! Înaintea Ta suntem puşi din pântecele maicii noastre; Tu eşti Dumnezeul nostru. Dar, pentru că s-au scurs în zădărnicie zilele noastre, am pierdut ajutorul Tău, şi ne aflăm lipsiţi de toată apărarea. Totuşi, nădăjduind în îndurările Tale, grăim către Tine: Păcatele tinereţilor noastre şi ale neştiinţei nu le pomeni, şi de cele ascunse ale noastre, curăţeşte-ne pe noi. Nu ne lepăda pe noi în vremea bătrâneţilor; când slăbeşte tăria noastră, nu ne părăsi pe noi. Mai înainte de a ne întoarce în pământ, învredniceşte-ne să ne întoarcem la Tine şi caută spre noi cu bună-voinţă şi cu har. Cumpăneşte fărădelegile noastre cu îndurările Tale; pune adâncul îndurărilor Tale împotriva mulţimii păcatelor noastre. Caută din înălţimea Ta cea sfântă, Doamne, spre poporul Tău, care stă înainte şi aşteaptă de la Tine multă milă. Cercetează-ne pe noi cu bunătatea Ta. Izbăveşte-ne pe noi de tirania diavolului. Întăreşte viaţa noastră cu poruncile Tale cele sfinte şi sfinţitoare. Înger credincios păzitor pune poporului Tău şi pe toţi ne adună în împărăţia Ta. Dă iertare celor ce nădăjduiesc în Tine. Iartă-le lor şi nouă păcatele. Curăţeşte-ne cu lucrarea Sfântului Tău Duh. Strică meşteşugirile vrăjmaşului cele împotriva noastră.

Cuvintele Bătrânilor: Hristos este totul !

1. Bătrânul Porfirie zicea: “Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu-L vezi pe Hristos în toate faptele şi gândurile tale, tu trăieşti fără Hristos”.

2. Acelaşi Bătrân adăuga: “Hristos este prietenul nostru, fratele nostru El este tot binele şi toată frumuseţea. El este Totul. În Hristos nu este nici tristeţe, nici melancolie, nici introvertire, atunci când omul este copleşit de gândurile şi împrejurările care l-au apăsat şi l-au rănit. Hristos este Bucurie, Viaţă, Lumină, Lumină adevărată, care-l îmbucură pe om, îi dă aripi, îi descoperă toate lucrurile, îl fac să vadă toate creaturile, să sufere dimpreună cu toţi şi să le dorească tuturor să fie cu Hristos şi aproape de El”.

3. Amfilohie, Bătrânul din Patmos, zicea despre omul care-L uită pe Hristos din pricina numeroaselor sale ocupaţii: “Adesea Hristos vine şi bate la poarta ta. Tu-L faci să se aşeze în anticamera sufletului tău şi, absorbit de ocupaţiile tale, uiţi de Dumnezeiescul vizitator. El aşteaptă ca tu să trândăveşti, aşteaptă… şi apoi, dacă tu întârzii prea mult, El se ridică şi pleacă. Uneori încă, eşti atât de ocupat că-I răspunzi de la fereastră: n-ai nici atâta timp încât să-i deschizi uşa!”.

4. Acelaşi Bătrân zicea: “Omul care nu-l are pe Hristos în el vede toate lucrurile sumbre şi dificile”. Şi încă: “Până ce inima omului nu este locuită de Hristos, el are loc pentru bani, pentru averi şi pentru creaturi”.

5. Asupra aspectelor Providenţei lui Dumnezeu, pe care omul le ignoră, Bătrânul Porfirie zicea: “oamenii pot ajunge la o întunecare a conştiinţei văzând, zicând aşa, neantul din faţa lor şi cugetând: Noi cădem în neant, suntem pierduţi. Iar din spate suntem războiţi! Atunci revin la Dumnezeu şi-i luminează credinţa noastră ortodoxă. Dumnezeu lucrează în taină şi nu vrea să influenţeze libertatea omului. El conduce evenimentele în aşa fel încât omul să călătorească încet acolo unde trebuie”.

6. Bătrânul Epifanie zicea: “Lecţiile pe care ţi le dă Dumnezeu sunt total diferite de cele pe care ţi le dau oamenii. Pentru noi, doi şi cu doi fac patru. Dar, pentru Dumnezeu, doi şi cu doi pot face cinci, sau şase, sau nu importă ce alt număr!”.

7. Antim, Bătrânul din Chios, spunea: “Fără voia lui Dumnezeu o piatră nu poate fi mişcată nici o frunză de copac nu se poate clătina ca să cadă pe pământ”.

8. Bătrânul Eusebiu, de la Frăţia Zoi, scria unui fiu de-al său duhovnicesc: “Atunci când Dumnezeu se îndepărtează de om, acesta, nu numai că se prăbuşeşte în tot felul de păcate şi nedreptăţi, dar el pierde şi credinţa. Dumnezeu te-a făcut creatura Sa şi, prin credinţa ta în El şi voinţa ta de a creşte după voia Sa, El te face copilul Său, prevăzând toate lucrurile ca un Tată plin de dragoste şi are grijă de viitorul tău ca tu să devii desăvârşit”.

9. Despre mijloacele pe care le întrebuinţează Dumnezeu pentru a-l ajuta pe om, Bătrânul Antim zicea: “Bunul Dumnezeu nu încetează să-i dea sugestii bune omului. Uneori îl luminează, alteori îi trimite o mângâiere prin intermediul unei persoane, alteori îi dă un semn. Mila nesfârşită a lui Dumnezeu se foloseşte de toate căile posibile pentru a-l apropia pe om de Sine şi a-l mântui”. Bătrânul adăuga: “Dumnezeu îl ajută pe om, fie printr-un părinte duhovnicesc pe care-l face să-l cunoască pentru a-l îndruma, fie printr-un înger care-l luminează, fie printr-un gând bun pe care îl sugerează, sau printr-o descoperire dumnezeiască pe care i-o acordă”.

10. Bătrânul Ieronim zicea: “Fiţi atenţi la felul în care vă petreceţi ziua de astăzi. Iar viitorul încredinţaţi-l Providenţei divine! Dumnezeu vă va ajuta. Ceea ce e cu voia lui Dumnezeu se va face! Nu vă chinuiţi mintea gândind la viitor. Dumnezeu va ajuta”.

11. Referitor la dragostea lui Dumnezeu pentru om, Bătrânul Antim, noul sfânt din insula Chios, sublinia: “Dumnezeu nu-i separă pe drepţi de păcătoşi nici nu-i compară pe cei răi cu cei buni. Albina, dacă găseşte un pic de zahăr pe o scrumieră, nu importă cât de murdară este aceasta, va lua zahărul pentru a face din el miere. Dumnezeu nu se uită dacă omul se găseşte în păcat sau în virtute, nici dacă este bun sau rău. El caută doar momentul în care să Se apropie pentru a-i veni în ajutor”.
(SfantulmunteAthos)


Post binecuvantat !
Doamne ajuta!

Lupta duhovniceasca

1. Batranul Porfirie zicea :"Atunci cand Hristos vine se umple casa inimii noastre, toate problemele, toate ratacirile, toate nelinistile dispar.Si pacatul, de asemenea, dispare".



2. Unui teolog care sustinea ca trebuie sa fie un om de actiune crestinul, Batranul Ioil i-a raspuns :"Vai, nenorocitule ! Nu vei lasa actiunea si framantarea de-o parte pentru a te ocupa putin de propria ta curatire ? Noi suntem numai framantare si actiune, iar sufletul ni l-am lasat in paragina !Curateste-ti sufletul de patimi printr-o lucrare in adancime si ceea ce vei oferi atunci semenului tau, tu vei oferi, nu din golul sufletului tau, ci din bogatia ta interioara !"



3. Lupta spirituala trebuie dusa cu zel.Batranul Antim zicea :"Zelul si nepasarea sunt doua mijloace puternice.Unul ne uneste cu Dumnezeu si celalalt ne separa.Zelul este un fier incins, nepasarea este un fier rece; oricat de tare ai lovi fierul se raceste, nu poate face din el ceva; pe cand fierul incins, este usor de modelat".



4. Cunoasterea de sine il face pe om intelept.Batranul Iosif zicea :"Cunoasterea de sine il face pe om mult mai intelept, decat alti oameni.El devine smerit si in acelasi timp primeste harul Sfantului Duh".



5. La sfarsitul vietii sale, Batranul Eusebiu le zicea ucenicilor sai duhovnicesti care-l incurajau :"Viata ma apasa greu.Daca as mai trai un pic, n-as dori sa fac altceva decat sa ma cunosc mai bine.Acum cativa ani aveam impresia ca ma cunosc, dar imprejurarile mi-au demonstrat ca nu ma cunosteam bine!"



6. Batranul Porfirie ii spunea unuia dintre fiii sai duhovnicesti :"Fii atent mai ales la dracul acediei(neglijentei), nu-l subestima! Cand el domina sufletul, il inghite si-l paralizeaza.Este un drac puternic si intra in om cu o multime de alti draci".



7. Daca omul esueaza in intentia sa duhovniceasca, pateste lucrul acesta din neglijenta sa.Batranul Iosif zicea :"Neglijenta ne submineaza.Ea se aseamana cu seceta, din cauza careia nimic nu creste.Ea intuneca totul, ea ii impiedica pe cei ce vor sa duca o viata duhovniceasca, ea ii opreste pe cei ce au sporit spiritual.Ea nu le ingaduie celor ce sunt in necunoastere sa invete Adevarul si-i impiedica pe cei ce sunt in inselare sa se converteasca".



8. La intrebarea dificila :"De ce oamenii nu devin sfinti?", Batranul Filotei raspunde:"Responsabilitatea ne revine noua insine.Intai proastei noastre dispozitii;apoi neglijentei si lenii noastre;in al treilea rand slabei noastre iubiri fata de Dumnezeu sau lipsei ei;in al patrulea rand iubirii fierbinti pentru mamona, atasamentului fata de bunurile materiale si inclinatiei noastre pentru lucrurile josnice".



9. Batranul Porfirie ii zicea unuia dintre fiii sai duhovnicesti:"Sa ne apropiem de Hristos, nu din frica de moarte si de ceea ce vom deveni, ci sa-I deschidem inima - precum tragem perdelele de la fereastra si soarele intra dintr-odata - pentru ca El sa vina in noi si ca noi sa-L iubim cu adevarat.Acesta este cel mai bun mijloc".



10.Sa notam acest sfat al Batranului Ieronim:"Fii in afara diferit de ceea ce esti inauntru.Ce sa-ti spun? Fii un om tainic !"



(Parintele Dionysios Tatsis, CUVINTELE BATRANILOR)

Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu :

         

Din suflet , pentru suflet !

În concepţia creştină, iubirea izvorăşte din însăşi fiinţa spirituală a omului. Persoana însăşi, în esenţialitatea ei, este iubire, adică tendinţă spre comuniune. Dumnezeu este iubire (cf. I Ioan IV, 8); omul, chip al lui Dumnezeu în lume, este iubire. De aceea, prin însăşi fiinţa sa, el este predestinat spre comuniune, nu poate trăi singur, nu se poate desăvârşi singur.

Iubirea e extaz, adică ieşire din sine, pentru ca pirzându-te în altul, să te regăseşti mai desăvârşit. Dacă unitatea e năzuinţa iubirii, dualitatea e condiţia ei necesară. Ea realizează o unitate suprapersonală, în care persoanele prin comuniune, nu dispar, ci se desăvârşesc. Aceasta e puterea paradoxală a iubirii: de a uni şi totodată de a menţine individualitatea şi a o desăvârşi. Ea este o „unitate în dualitate". Iubirea are în ea nostalgia veşniciei. Ea nu poate concepe despărţirea. Ea dă impresia că persoanele s-au căutat şi şi-au aparţinut din veşnicie, că ele sunt predestinate să-şi aparţină veşnic.Iubirea este forţă creatoare. Ea cheamă la viaţă potenţialităţile ascunse în om şi le actualizează.Ea dinamizează toate energiile şi îmbogăţeşte fiinţa şi viaţa omului, potenţând-o, împlinind-o, desăvârşind-o. Caracterul acesta dinamic, creator al iubirii îşi găseşte expresie în iubirea dintre soţi, afară de reciproca dăruire şi perfecţionare.

Iubirea este creatoare: ea cheamă la viaţă, ea creează viaţa, ea îmbogăţeşte viaţa. Iubirea, care realizează comuniunea dintre soţ şi soţie, impune cu necesitate veşnicia sau indisolubilitatea acestei comuniuni şi caracterul creator al ei. Există un raport pozitiv între iubirea familială şi Dumnezeu, întrucât iubirea şi familia creştină reprezintă trepte spre Dumnezeu, ca reflexe ale unor realităţi transcendente. Şi Dumnezeu este izvor şi putere transfiguratoare a vieţii din familia creştină.

Sufletul familiei creştine este iubirea. Şi în ea se reflectă măreţia lui Dumnezeu. Iubirea însăşi are ceva de „mare taină", ea este o cuminecare din esenţele vieţii, unde se simte suflul creator al Divinităţii.În această comuniune fiinţială, în această dăruire de la suflet la suflet, se simte prezenţa paşilor lui Dumnezeu în sufletul creştinului. Pentru că a fi creştin înseamnă a gândi cu iubire, a vorbi cu iubire, a lucra cu iubire. Familia este o comunitate a iubirii atunci când membrii ei râvnesc să dezrădăcineze toate viciile din viaţa lor şi să-şi împodobească sufletul cu toate virtuţile ce strălucesc în persoana lui Hristos. Ea este numai atunci o comunitate a iubirii, când împlineşte cuvintele Apostolului, ce zice: „dragostea îndelung rabdă, este bună, dragostea nu pizmuieşte, nu se îngâmfă, nu se semeţeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu le întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni XIII, 4-8).

Familia creştină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca jertfă, prin excelenţă, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim resursele de răbdare, de iubire şi de jertfelnicie ca la părinţi.

Familia creştină rămâne ceea ce a fost întotdeauna. Sanctuarul în care arde necontenit flacăra de azur a Ortodoxiei. A Ortodoxiei care este adevăr, a Ortodoxiei care este iubire."

(Mitropolitul Nicolae Mladin) 

 

Zâmbetul ceresc

Să vă spun despre un alt creştin ortodox. Nu era preot, ci simplu ţăran. (În ţara mea, aproape întotdeauna ţăranii sunt analfabeţi sau aproape analfabeţi). Citise mult Sfânta Scriptură, în afară de aceasta însă nu mai citise nici o altă carte. Acum se afla în aceeaşi celulă cu profesori, academicieni şi alţi oameni cu înaltă cultură, care fuseseră închişi de comunişti. Şi acest biet ţăran se străduia să aducă la Hristos pe un membru al Academiei de ştiinţe. Dar în schimb primea numai ironii.

– Domnule, nu-ţi pot explica mult, dar eu merg împreună cu Hristos, vorbesc cu El, Îl văd…

– Ia nu-mi mai spune mie poveşti, că vezi pe Hristos! Cum îl vezi pe Hristos?

– Nu pot să-ţi spun cum Îl văd. Simplu: Îl văd! În multe chipuri poate vedea cineva. În vis, să zicem, vezi multe lucruri. Mie mi-i de-ajuns să închid ochii. Uite, acum îl văd pe fiul meu, acum văd pe cumnata mea, pe nepotul meu. Fiecare poate vedea. Există şi un altfel de vedere.

Văd pe Hristos!

– Chiar vezi pe Hristos?

– Da, Îl văd!

– Nu mai spune, cum îl vezi? Liniştit, supărat, plictisit, indispus, vesel? Cum te priveşte? Zâmbeste vreodată?

– Ai găsit, a răspuns ţăranul: îmi zâmbeşte!

– Domnilor, veniţi să auziţi ce îmi spune acest om! Mă ia in batjocură. Zice că Hristos îi zâmbeste. Arată-mi şi mie cum îţi zâmbeşte?

Acesta a fost unul din cele mai mari momente din viaţa mea.

Ţăranul a luat o înfăţişare foarte serioasă. Faţa lui a început să lumineze. (În Biserică există astăzi clerici şi teologi care nu pot crede întreaga Sfântă Scriptură. O cred pe jumătate, sau un sfert din ea. Pentru anumite pricini, nu cred nici în minuni.Eu o cred în întregime, pentru că am văzut minuni. Am văzut schimbarea la faţă, desigur nu aceea a lui Hristos, ci ceva asemănător. Eu am văzut feţe luminând…) Un zâmbet a apărut pe faţa acelui ţaran. Aş fi voit să fiu pictor ca să zugrăvesc acel zâmbet. Era într-însul o doză de întristare pentru sufletul pierdut al omului de ştiinţă. Dar era şi o mare nădejde în acel zâmbet! Avea atâta dragoste şi compătimire şi o bucurie de a mântui acel suflet! Toată frumuseţea Raiului se vedea în zâmbetul acelei feţe. Era murdară şi nespălată, dar avea zâmbetul ceresc al Raiului.

Profesorul şi-a plecat capul şi a zis: "Ai dreptate, domnule. Ai văzut pe Hristos. Ţi-a zâmbit".



 

 

 

 

Insensibilitatea este o alta incercare. Senzitivitatea inimilor e greoaie pentru nerugatori, pentru ironici si bascaliosi. Scara nu e o poveste, ci un traseu catre Casa. Cine urca prima treapta, lepadand Lumea, are sanse sa continue, manat de puterea divina. Nu are rost sa insistam pe treapta 27, de exemplu, cand inca nu e in orizontul nostru. Insistam pe cea mai apropiata, prima. Sa nu intram in Jocul Lumii, sa nu ne dorim bogatii, sa nu dorim masina aproapelui, nici casa lui, nici sanatatea lui macar. Ci doar un Paste in inima noastra. 

 

Doare rau cand cazi de pe Scara. Pana e Zi, mai putem re-urca. Prima treapta e cea mai dificila: lepadarea de lume. Sa ne lepadam de prostia lumii, de invidie, de rautate, de grija mancarii si a prosperitatii materiale.

In loc sa ne lepadam de lume, ne ingramadim sa nu o facem. Vrem cat mai multi bani, nu cat mai multa rugaciune. Din pacate, cautam cat mai multa securitate financiara, calcand in picioare sufletul. Preferam inca gratarele si picnicurile Lumii, impiedicandu-ne de prima treapta a Scarii. Pentru cei ce reusesc sa treaca de acest prim hop, e o bucurie sa salte peste neintristare. O data lepadata Grija, neintristarea postuleaza neimpatimirea. 

 

 

 

”Este o rânduială a lui Dumnezeu ca, pe măsură ce crește trupul, sufletul să se umple de minte, ca omul să poate alege dintre bine și rău ceea ce-i place. Dar sufletul care nu alege binele nu are minte. Toate trupurile au suflet, nu însă și toate sufletele, minte. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înțelepți, cuvioși, drepți, curați, buni, milostivi și binecinstitori. Iar prezența minții se face omului ajutor spre Dumnezeu”. (Sf. Antonie cel Mare, Filocalia 1.)



Un frate a zis unui batran : nu vad nici un bine inaintea mea. I-a raspuns batranul : tu esti cu patru usi iar cel ce voieste va intra si va iesi prin tine si tu nu pricepi. Insa de te vei scula si vei inchide usile si nu vei lasa sa intre prin ele gandurile cele rele, atunci le vei vedea afara stand si luptandu-se cu tine.



Doamne, nu știu ce să cer de la Tine. Tu unul știi de ce am nevoie, Tu mă iubești pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine.
Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu știe a le cere.
Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta.
Inima mea e deschisă Ție; Tu vezi trebuințele mele pe care nu le știu eu.
Vezi și fă după mila Ta. Lovește-mă și mă tămăduiește, doboară-mă și mă ridică.
Mă cutremur și tac cu evlavie înaintea voinței Tale sfinte și a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine.
Mă aduc Ție jertfă, nu am altă dorință decît numai să fac voia Ta; învață-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin.