BLOG LA CEAS DE SEARA !

• Părinte Calistrat, aş vrea să ne spuneţi ce este fariseismul şi cum se manifestă el?

– Problema cea mai gravă la acest capitol, fariseismul, este, şi răspunsul îl dă proorocul David în Psaltire, că „pe viclean urăşte Domnul“. În primul rând, fariseul este omul viclean. Este omul lepădat de orice noţiune de morală, este omul lepădat de orice noţiune de etică, este omul lepădat de orice noţiune de normă canonică duhovnicească. Am să vă dau un exemplu foarte des întâlnit în viaţa noastră de zi cu zi: există oameni, şi ca duhovnic cunosc multe cazuri, care cu atâta blândeţe şi bunătate îţi vorbesc despre Dumnezeu, despre normele legilor lui Dumnezeu şi despre biserică, despre mântuire, iar în momentul în care nu se mai află în prezenţa ta, sunt cu totul alte persoane.
Trăirea în fariseism este bigotismul absolut al societăţii. Este vorba de omul cu multe feţe. Spunea Sfântul Tihon de Zadonsk: „Fariseul este ca rândunica, cât îi este bine stă cu tine, iar când a dat de rău te părăseşte“. Întotdeauna fariseul va fi un om căruia îi va plăcea să pozeze în victimă. Întotdeauna fariseului îi va plăcea să pozeze în lup moralist, să scoată în evidenţă faptele sale, să observe paiul din ochiul aproapelui şi să nu vadă bârna din ochiul lui, întotdeauna un fariseu va şti foarte bine să-şi mascheze viciile, slăbiciunile, defectele, sau cel puţin să le găsească o justificare prin care ele să devină o normă de moralitate. În prezenţa cercului de prieteni sau oriunde ar fi, el trebuie întotdeauna să demonstreze că în el există o doză de fineţe spirituală.
Am să vă exemplific printr-o formă de fariseism foarte des întâlnită, menţionată de obicei de Sfinţii Părinţi. Spune un avva: „Dacă auzi de la cineva: ce smerit e fratele cutare, zice, încearcă-l cu ispita şi vei vedea cum începe să-ţi arate cât este de smerit. Şi-n clipa în care l-ai atins şi i-ai zis măcar jumătate din cuvânt sau i-ai spus ceva ce nu-i este pe plac, dacă e mândru sare ca ars“. Sfinţii Părinţi spun despre unul ca acesta: „Ce smerit e mândruleţul...“.
Se spune că Sfântul Vasile cel Mare a întâlnit odată o călugăriţă care a început să se smerească pe sine şi să spună: „Părinte, sunt o păcătoasă, sunt cea mai rea, cea mai crudă, cea mai tiranică, cea mai nesupusă...“ La care sfântul i-a spus: „Da, dar parcă totuşi nu eşti la fel ca ceilalţi, eşti parcă un pic mai sus.“ „Ei, părinte, bineînţeles că da, din punct de vedere spiritual, sigur că există o doză de superioritate…“
În momentul în care crezi că smerindu-te din cuvinte te-ai smerit şi din fiinţă, eşti într-o mare înşelare. În Pateric este consemnat clar cazul celui care plătise cu bani să fie smerit în fiecare zi la poarta târgului; şi într-una din zile cineva l-a smerit fără bani şi atunci, ieşindu-şi din fire, acela i-a zis: „Tu nu ştii cine sunt eu, tu nu ştii ce pot eu, tu nu ştii cu cine stai de vorbă...“ „Ştiu, tu eşti omul care plăteşte în fiecare zi să fie smerit; dar ce rămâne interesant pentru mine, păcătosul, este că azi, când n-ai plătit, parcă nu ţi-a priit nici smerenia...“

• Alături de fariseism, habotnicia este una dintre trăsăturile caracteristice ale multor credincioşi...

– Învăţătura despre habotnicie a Sfinţilor Părinţi este cuprinsă în cartea „Despre înşelare“ a Sfântului Ignatie Briancianinov, care tratează foarte bine acest subiect. Dacă vreţi s-o comparăm cu lenea, care împinge la păcat şi la delăsare, habotnicia este extrema cealaltă care ne împinge la peste măsură şi duce la nebunie. Habotnicia este ieşirea din matca firească a lucrurilor. Am să vă dau un singur exemplu care să vă facă să înţelegeţi acest lucru.
Odată un tânăr a venit şi a spus aşa: „Părinte, daţi-mi o rugăciune în care eu să mă rog şi să primesc o notă bună la examenul pe care îl am“. Şi i-am spus aşa: „Primul canon pe care ţi-l dau este să înveţi. Să citeşti şi să memorezi şi să-ţi dai tu două-trei teste acasă“. Iar el mi-a spus aşa: „Nu, părinte, eu merg pe alt principiu. Rugaţi-vă să-mi pice la examen ceea ce am învăţat.“ Şi atunci i-am răspuns: „Mă rog să-ţi pice la examen ceea ce n-ai învăţat“. Şi el îmi răspunde: „Părinte, să ştiţi că, dacă voi cădea la acest examen, înseamnă că Dumnezeu nu este şi nu mă ajută!“ Şi i-am spus aşa: „Dumnezeu mergea pe cărare şi, împiedicându-Se de un om, a mers mai departe; dar, mergând un om pe cărare şi împiedicându-se de Dumnezeu, a căzut; şi piatra peste care a căzut îl va spulbera“. Consider că habotnicia este mentalitatea care confundă starea de spirit a lucrurilor normale cu starea de hazard sau cu minunile făcute la întâmplare.

• Faţă de habotnicii care au „surplus“ de credinţă, sunt unii care cad în extrema cealaltă, a puţinătăţii de credinţă.

– Da, unii spun: „Dacă m-am rugat, de ce Dumnezeu nu-mi dă?“
Sau încă un caz de habotnicie. Un tânăr mai lipsit de bani mă întreabă: „Părinte, ce să fac ca să găsesc nişte bani pentru taxa la facultate, pentru tot ce am nevoie?“ Şi i-am zis: „Citeşte Paraclisul Maicii Domnului, că va avea grijă de tine“. La care răspunsul a fost ferm: „Şi dacă am să citesc Paraclisul Maicii Domnului, o să plouă cu bani din cer?“
Iată elemente de habotnicie care pot demonstra că atunci când omul iese din matca firească a lucrurilor devine un om nefiresc şi iese din normalul societăţii, devine schizofrenic sau paranoic.

• Cum se pot evita aceste două ispite: habotnicia şi fariseismul?

– Ca să vorbim în termeni obişnuiţi, nu academici sau teologici, voi căuta să nuanţez ceea ce poate însemna evitarea habotniciei şi a fariseismului, ceea ce poate însemna evitarea făţărniciei şi a vicleniei.
În primul rând cel mai important lucru îl întâlnim în Evanghelia de la Ioan. Dacă un om vrea să ştie dacă omul cu care stă de vorbă nu este fariseu, trebuie să citească capitolul 1 din Evaghelia lui Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumne¬zeu şi Dumnezeu era Cuvântul“. Creştinul care crede în Dumnezeu şi-L are pe Dumnezeu are cuvânt. În momentul în care a promis sau şi-a dat cuvântul şi nu l-a respectat, acela este un fariseu şi un făţarnic, deoarece, dacă nu are în el cuvânt, nu-L are nici pe Dumnezeu.
Iată un asemenea caz concretizat. Vine cineva odată la spovedit şi spune aşa: „Părinte, vă rog frumos, aş dori un lucru. Eu mă lupt cu patima fumatului, dar vă promit în mod solemn că, dacă mă împărtăşiţi, nu mai pun ţigara în gură niciodată“. Eu i-am spus: „Bine, posteşte trei zile fără untdelemn şi te voi împărtăşi. Cam la o săptămână sau două, când a apărut din nou la mănăstire, primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Părinte, nu ştiu, o să vă supăraţi, n-o să vă supăraţi, n-am putut să ţin, să ştiţi că am fumat“. Şi mi-a zis aşa: „Vă rog să-mi daţi dezlegare şi binecuvântare să mă spovedesc la alt duhovnic“. Şi i-am scris pe îndreptarul de spovedanie următorul lucru: „Creştin te-ai făcut, îţi mai rămâne să te faci om, să ai cuvânt“. Şi-n felul acesta ne-am despărţit. A dat dovadă de ce înseamnă fariseismul, bigotismul şi mai este un cuvânt frumos pe care-l folosesc englezii, snobismul.

• Unde se întâlneşte habotnicia?

– În general, habotnicia o vom întâlni la femeile evlavioase, la bătrânele pioase, la creştinii mai râvnitori şi, în special, în viaţa monahală, pentru că aici, acest cuvânt, „habotnic“, este legat mai mult de străduinţă. În esenţa lui nu este un cuvânt vicios, ci este mai degrabă un cuvânt periculos, care împinge spre extremă.
Am întâlnit multe cazuri în care femeia îi spune soţului: „De tine mă las, de biserică nu mă las“. Iată un caz de habotnicism absolut, în care Biserica trebuie să intervină şi să arate legiuirea canonică, şi anume faptul că femeia trebuie să fie supusă bărbatului conform tainei nunţii, femeia trebuie să asculte de bărbat şi bărbatul s-o cârmuiască după legea lui Hristos. Ea trebuie să fie supusă bărbatului în toate conform canoanelor. Femeia nu are voie să-şi lase bărbatul decât în cazul desfrânării, iar duhovnicul care-i spovedeşte trebuie să se străduiască să-i aducă la un echilibru în care Biserica să nu fie o plagă pentru casa lor, ci ceva normal, în care harul lui Dumnezeu să se sălăşluiască.
Şi-am să vă dau o pildă. O femeie s-a dus la duhovnicul ei şi i-a spus aşa: „Bărbatul meu mă loveşte permanent.“ „Şi care este motivul acestei loviri?“ „Cred că vorbesc uneori prea mult“, s-a scuzat femeia fără să spună că, de fapt, este cicălitoare. Şi atunci duhovnicul i-a dat o pietricică şi o sticlă cu aghiasmă şi i-a spus aşa. „În clipa în care soţul tău soseşte de la serviciu, pregăteşte-i masa, pregăteşte-i apa caldă, pregăteşte-i patul, ia aghiasma şi pietricica în gură şi, când el va adormi, atunci să înghiţi aghiasma şi pietricica s-o pui în buzunar, s-o ai pentru ziua următoare“.
Şi-n felul acesta, după o vreme femeia a spus: „Părinte, lucrurile decurg normal, întocmai cum mi-aţi spus, minunea s-a petrecut într-un mod extraordinar. Şi iată că, în momentul de faţă, soţul meu este un soţ ideal, dar mi s-a terminat aghiasma din sticlă“. „Poţi să iei şi apă din fântână, că are acelaşi efect“. Esenţa nu era apa sau aghiasma, ci era închiderea gurii, cum spune psalmistul David: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele“. Cicălirea nu este decât o extremă a habotniciei.

Dumnezeu nu priveşte sau nu ia aminte, nici nu reacţionează la răutăţile din lume precum o fac oamenii slabi şi păcătoşi, căci aceasta L-ar lipsi de Dumnezeire şi de caracterul Lui lipsit de patimi, de patimi adică ale slăbiciunii şi ale răutăţii; o privire dintr-o perspectivă strict omenească a răutăţilor din lume din partea lui Dumnezeu e de neconceput, şi, totuşi, Dumnezeu le ştie pe toate, şi are grijă de ele într-un chip numai de El şi de fiii Lui ştiut, le ştie însă cu atât mai mult cu cât S-a făcut om, S-a înfrăţit cu omul, simţind ca om, purtând şi El jugul şi suspinul acestuia, un jug care Lui îi este uşor, căci îl poartă cu iubire de oameni şi ascultare iubitoare de Tatăl. Dar pentru ca omul să nu rămână în necunoştinţă de chipul purtării Lui grijă faţă de el, această lucrare a lui Dumnezeu cu lumea s-a arătat de scriitorii Dumnezeieştii Scripturi şi de alţi sfinţi fie prin cuvinte omeneşti, neputincioase sau nedesăvârşite, apropiate înţelegerii omului în general, fie prin cuvinte de negrăit, care cuvinte, prin aparenta lor lipsă de limpezime, prin paradoxurile lor, cheamă la o înţelegere mai înaltă a lor, dumnezeiesc-omenească. Marele Macarie e unul care s-a învrednicit de o astfel de vedere a lucrurilor, el s-a făcut, cum se zice, înger pământesc şi om ceresc; cu adevărat, unul ca el poate privi sau judeca lumea şi acum şi la sfârşit împreună cu Sfinţii îngeri, dar nu cu o judecată precum cea pe care o osândesc aici Scriptura sau Părinţii, ci cu una dumnezeiască, plină de milă, şi nu dintr-o patimă înverşunată, plină de suspinare faţă de suferinţele ce le pricinuiesc vrăjmaşii diavoli oamenilor prin păcat. Suspinarea aceasta e cu adevărat asemănare cu Dumnezeu, e după chipul suspinării lui Hristos, Cel ce împreună-pătimeşte şi suspină cu fraţii Lui cei de pe pământ până la sfârşitul veacurilor, până-i va putea supune pe toţi cei ce voiesc Tatălui Său, Care, pentru aceasta I-a şi dat Lui toată puterea din cer şi pe pământ (cf. Matei 28: 18; I Cor. 15: 25)

O noapte linistita , cu ingeri alaturi !

Iubirea fata de aproapele. Sfantul Ioan Gura de Aur

Sa invatam sa-l biruim pe aproapele prin iubire.



Va rog, sa nu ne aratam nemilostivi, ci sa imblanzim cugetul nostru, asa cum spune fericitul Pavel :"In iubire frateasca, unii pe altii iubiti-va;in cinste, unii altora dati-va intaietate"(Romani 12, 10 si Filipeni 2, 3).Si sa nu ne ingaduim sa cadem, sa nu ne trufim, ci sa aratam afectiune mai mare si mai fierbinte celor care ne iubesc.Pentru ca iubirea este cea care in mod esential tine si pastreaza viata noastra, si prin ea ne deosebim de animale si de fiare, prin faptul ca putem, daca dorim, sa pastram ordinea data de Dumnezeu, si sa aratam mare afectiune fata de semenii nostri.Dupa aceea sa ne silim cugetul, si aceasta fiara neimblanzita s-o pierdem cu desavarsire, ma refer la manie, si sa punem inlauntrul sufletului nostru agonia Infricosatei Judecati, si sa invatam sufletul ca daca primeste sa se impace cu vrajmasii, va dobandi bunurile cele mari, insa, daca are duh de cearta, va suferi pedeapsa mare. (Comentariu la Facere, 30)



Iubirea este cea care tine viata noastra.



Deci, daca Domnul tau n-a ezitat sa Se rastigneasca, tu nu rabzi sa le faci pe toate cele care se cuvin, incat sa nu dai niciun prilej de sminteala ?Si in tot locul il vei intalni pe Pavel ca-i sfatuieste aceleasi lucruri pe ucenicii sai, pentru ca iubirea este cea care tine viata noastra.De aceea, si cand a scris altora, le-a zis :"Sa nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare si ale altuia"(Filipeni 2, 4) si in alt loc:"Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi folosesc.Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate zidesc"(1 Corinteni 10, 23).Ai vazut intelepciunea Apostolului ? Desi am puterea, zice, sa fac ceva, si nu ma vatama deloc, dar pentru ca nu-l zidesc pe aproapele, nu-mi voi ingadui sa fac aceasta.Ai vazut suflet iubitor, care nu urmareste niciodata folosul lui, ci arata prin toate faptele sale ca cea mai mare virtute este sa ne ingrijim din prisos de zidirea aproapelui nostru ?(Comentariu la Facere, 7)

Cuvant care sfinteste !

 

Dragostea: durerea ta in inima mea !

Clipe dulci, dar si amare,trec zilnic pe langa noi.Unele cioplesc in lemnul ori in piatra fiintei noastre, altele sunt sunete ale unei simfonii divine.Cu gandurile ori cu faptele incercam sa scoatem, fiecare in parte, cuiele din scandurile vietii noastre.In fiecare dintre noi este clipa si vesnicia.Cu gurile acestea spunem rugaciuni.Cu gurile acestea scuipam venin in jurul nostru.Cu gurile acestea primim pe Hristos Euharistic.Cu gurile acestea ranim.Cu gurile acestea zambim.Cu gurile acestea ne sarutam copiii la culcare.Oare ii place lui Dumnezeu ce gust are Cuvantul meu ?!Cum traiesc eu acum ?!Dumnezeu Isi poate face autoportretul in chipul meu?!



Se cuvine sa vedem pe cei din jurul nostru asa cum ii vede Dumnezeu si nu asa cum ii vede omul.Dumnezeu si nu isi bate niciodata joc de om.Sa avem rabdare cu aproapele nostru pana cand va descoperi si el darurile si dragostea Domnului.Caci Dumnezeu este al tuturor, nu numai al nostru.Dragostea universala nu mai intreaba:"Cine este aproapele meu ?", ci in fiecare om vede in celalalt pe aproapele sau.Asa cum Dumnezeu ii iubeste pe toti oamenii si ii asteapta pe Cale, se cuvine si noi sa invatam Porunca Iubirii.Sa iubim pe cei din jurul nostru atunci cand merita cel mai putin, atunci au cea mai mare nevoie de Iubire !Mamele iubesc cu inima Domnului.Indiferent daca puiul e cuminte sau obraznic, are patru clase sau doua masterate, este cioban sau avocat, este talhar sau desfranat, este mic sau mare;este copilul ei, carne din carnea ei si iubeste oricum, neconditionat si mult.



In aceasta viata toti suferim pe drept, numai Hristos a suferit pe nedrept.Sufar pentru mine, pentru tata, pentru mama, pentru neamul meu.Suferim pentru ca nu stim sa iubim frumos, bine si curat.Ne legam de lucruri vremelnice.Ne risipim in trairi mici.Avem o placere bolnava sa osandim, sa judecam.Suferim pentru ca nu ne-am imprietenit cu timpul.Si mai presus de toate ne place sa impartim "dreptatea";dar nu dreptatea Domnului, ci dreptatea omului.Uitam ca la Dumnezeu dreptate inseamna iertare si iubire nemarginita.Sa invatam sa deschidem cerul cu lucruri marunte.Daca ierti, iarta totul ! Altfel n-ar mai fi iertare.Cand suntem unii in inimile altora intotdeauna o lacrima curge.Aceasta este Biserica, prezenta unora in inimile altora.Dragostea nu este nimic altceva decat durerea ta in inima mea, plangerea cu cei ce plang si bucuria cu cei ce se bucura.



Viata este darul lui Dumnezeu pentru noi, modul cum o traim este darul omului pentru Dumnezeu.Dumnezeu vrea sa faca din fiecare dintre noi o lumina in intuneric si din spin un trandafir.Daca olarul stie cat sa tina oala in foc ca sa arda fara sa se sparga, tot asa si Dumnezeu stie masura suferintelor noastre fara ca sa sparga lutul fiintei noastre.Desaga cu necazuri, greutati, incercari, ispite se va deserta odata.Nu poate fi un sac fara fund.



Doamne, Te regasesc si astazi in copilul ce rade curat si in mosul care plange incet...







Ieromonah Hrisostom Filipescu

Dumnezeu te iubeste !

Dumnezeu iubeste pe toti oamenii la fel de mult.Ne copleseste cu iubirea si bunatatea Lui.Dar peste dar.Nu pentru ca am facut noi ceva bun pe pamant sau ca meritam, ci pentru ca El este izvor de iubire.Dumnezeu nu pierde pe nimeni.Asteapta pe fiecare in ritmul sau.Delicat,sensibil,dulce.Invita si nu forteaza niciodata.



Sufletul smerit, modest atrage harul Duhului Sfant.Smerita cugetare.Omul este doar un vas prin care Dumnezeu lucreaza si nimic nu-i apartine, nimic nu este a lui.Toate sunt daruri ale lui Dumnezeu.Cu totii suntem unelte in mainile lui Dumnezeu sau prelungiri ale mainilor Lui.Sa ne lasam purtati, dansati...



Cand scurmam in cenusa trecutului mai gasim carbuni aprinsi.Se vor stinge cu timpul, cu lacrimi, cu suspine sau de la sine.E nevoie de rabdare.Sa iubim si sa iertam pe aproapele nostru.Ieratm pentru viitor, nu pentru trecut.Daca nu reusim sa iertam, nu vom avea pace nici in rai, darmite pe pamant.Rugaciune fierbinte pentru toate durerile de pe lume care gem dupa dorul de Dumnezeu.Doar prin iubire cerul coboara pe pamant si se umple de har.Cu recunostinta pentru toate examenele vietii sufletul se purifica.In multumire, nu in razvratire...Orice ar fi, Eu te iubesc, zice Domnul.Iar si iar.De saptezeci de ori cate sapte.Sa nu ma parasesti ! Nu deznadajdui.Ridica-te si mergi mai departe.Iubirea nu este niciodata muta.In Hristos iubirea nu are sfarsit.



Pace si bucurie sfanta in cetatea sufletului.







Ieromonah Hrisostom Filipescu, Putine lacrimi, multa bucurie