CUVANT DUHOVNICESC

• Părinte Calistrat, aş vrea să ne spuneţi ce este fariseismul şi cum se manifestă el?

– Problema cea mai gravă la acest capitol, fariseismul, este, şi răspunsul îl dă proorocul David în Psaltire, că „pe viclean urăşte Domnul“. În primul rând, fariseul este omul viclean. Este omul lepădat de orice noţiune de morală, este omul lepădat de orice noţiune de etică, este omul lepădat de orice noţiune de normă canonică duhovnicească. Am să vă dau un exemplu foarte des întâlnit în viaţa noastră de zi cu zi: există oameni, şi ca duhovnic cunosc multe cazuri, care cu atâta blândeţe şi bunătate îţi vorbesc despre Dumnezeu, despre normele legilor lui Dumnezeu şi despre biserică, despre mântuire, iar în momentul în care nu se mai află în prezenţa ta, sunt cu totul alte persoane.
Trăirea în fariseism este bigotismul absolut al societăţii. Este vorba de omul cu multe feţe. Spunea Sfântul Tihon de Zadonsk: „Fariseul este ca rândunica, cât îi este bine stă cu tine, iar când a dat de rău te părăseşte“. Întotdeauna fariseul va fi un om căruia îi va plăcea să pozeze în victimă. Întotdeauna fariseului îi va plăcea să pozeze în lup moralist, să scoată în evidenţă faptele sale, să observe paiul din ochiul aproapelui şi să nu vadă bârna din ochiul lui, întotdeauna un fariseu va şti foarte bine să-şi mascheze viciile, slăbiciunile, defectele, sau cel puţin să le găsească o justificare prin care ele să devină o normă de moralitate. În prezenţa cercului de prieteni sau oriunde ar fi, el trebuie întotdeauna să demonstreze că în el există o doză de fineţe spirituală.
Am să vă exemplific printr-o formă de fariseism foarte des întâlnită, menţionată de obicei de Sfinţii Părinţi. Spune un avva: „Dacă auzi de la cineva: ce smerit e fratele cutare, zice, încearcă-l cu ispita şi vei vedea cum începe să-ţi arate cât este de smerit. Şi-n clipa în care l-ai atins şi i-ai zis măcar jumătate din cuvânt sau i-ai spus ceva ce nu-i este pe plac, dacă e mândru sare ca ars“. Sfinţii Părinţi spun despre unul ca acesta: „Ce smerit e mândruleţul...“.
Se spune că Sfântul Vasile cel Mare a întâlnit odată o călugăriţă care a început să se smerească pe sine şi să spună: „Părinte, sunt o păcătoasă, sunt cea mai rea, cea mai crudă, cea mai tiranică, cea mai nesupusă...“ La care sfântul i-a spus: „Da, dar parcă totuşi nu eşti la fel ca ceilalţi, eşti parcă un pic mai sus.“ „Ei, părinte, bineînţeles că da, din punct de vedere spiritual, sigur că există o doză de superioritate…“
În momentul în care crezi că smerindu-te din cuvinte te-ai smerit şi din fiinţă, eşti într-o mare înşelare. În Pateric este consemnat clar cazul celui care plătise cu bani să fie smerit în fiecare zi la poarta târgului; şi într-una din zile cineva l-a smerit fără bani şi atunci, ieşindu-şi din fire, acela i-a zis: „Tu nu ştii cine sunt eu, tu nu ştii ce pot eu, tu nu ştii cu cine stai de vorbă...“ „Ştiu, tu eşti omul care plăteşte în fiecare zi să fie smerit; dar ce rămâne interesant pentru mine, păcătosul, este că azi, când n-ai plătit, parcă nu ţi-a priit nici smerenia...“

• Alături de fariseism, habotnicia este una dintre trăsăturile caracteristice ale multor credincioşi...

– Învăţătura despre habotnicie a Sfinţilor Părinţi este cuprinsă în cartea „Despre înşelare“ a Sfântului Ignatie Briancianinov, care tratează foarte bine acest subiect. Dacă vreţi s-o comparăm cu lenea, care împinge la păcat şi la delăsare, habotnicia este extrema cealaltă care ne împinge la peste măsură şi duce la nebunie. Habotnicia este ieşirea din matca firească a lucrurilor. Am să vă dau un singur exemplu care să vă facă să înţelegeţi acest lucru.
Odată un tânăr a venit şi a spus aşa: „Părinte, daţi-mi o rugăciune în care eu să mă rog şi să primesc o notă bună la examenul pe care îl am“. Şi i-am spus aşa: „Primul canon pe care ţi-l dau este să înveţi. Să citeşti şi să memorezi şi să-ţi dai tu două-trei teste acasă“. Iar el mi-a spus aşa: „Nu, părinte, eu merg pe alt principiu. Rugaţi-vă să-mi pice la examen ceea ce am învăţat.“ Şi atunci i-am răspuns: „Mă rog să-ţi pice la examen ceea ce n-ai învăţat“. Şi el îmi răspunde: „Părinte, să ştiţi că, dacă voi cădea la acest examen, înseamnă că Dumnezeu nu este şi nu mă ajută!“ Şi i-am spus aşa: „Dumnezeu mergea pe cărare şi, împiedicându-Se de un om, a mers mai departe; dar, mergând un om pe cărare şi împiedicându-se de Dumnezeu, a căzut; şi piatra peste care a căzut îl va spulbera“. Consider că habotnicia este mentalitatea care confundă starea de spirit a lucrurilor normale cu starea de hazard sau cu minunile făcute la întâmplare.

• Faţă de habotnicii care au „surplus“ de credinţă, sunt unii care cad în extrema cealaltă, a puţinătăţii de credinţă.

– Da, unii spun: „Dacă m-am rugat, de ce Dumnezeu nu-mi dă?“
Sau încă un caz de habotnicie. Un tânăr mai lipsit de bani mă întreabă: „Părinte, ce să fac ca să găsesc nişte bani pentru taxa la facultate, pentru tot ce am nevoie?“ Şi i-am zis: „Citeşte Paraclisul Maicii Domnului, că va avea grijă de tine“. La care răspunsul a fost ferm: „Şi dacă am să citesc Paraclisul Maicii Domnului, o să plouă cu bani din cer?“
Iată elemente de habotnicie care pot demonstra că atunci când omul iese din matca firească a lucrurilor devine un om nefiresc şi iese din normalul societăţii, devine schizofrenic sau paranoic.

• Cum se pot evita aceste două ispite: habotnicia şi fariseismul?

– Ca să vorbim în termeni obişnuiţi, nu academici sau teologici, voi căuta să nuanţez ceea ce poate însemna evitarea habotniciei şi a fariseismului, ceea ce poate însemna evitarea făţărniciei şi a vicleniei.
În primul rând cel mai important lucru îl întâlnim în Evanghelia de la Ioan. Dacă un om vrea să ştie dacă omul cu care stă de vorbă nu este fariseu, trebuie să citească capitolul 1 din Evaghelia lui Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumne¬zeu şi Dumnezeu era Cuvântul“. Creştinul care crede în Dumnezeu şi-L are pe Dumnezeu are cuvânt. În momentul în care a promis sau şi-a dat cuvântul şi nu l-a respectat, acela este un fariseu şi un făţarnic, deoarece, dacă nu are în el cuvânt, nu-L are nici pe Dumnezeu.
Iată un asemenea caz concretizat. Vine cineva odată la spovedit şi spune aşa: „Părinte, vă rog frumos, aş dori un lucru. Eu mă lupt cu patima fumatului, dar vă promit în mod solemn că, dacă mă împărtăşiţi, nu mai pun ţigara în gură niciodată“. Eu i-am spus: „Bine, posteşte trei zile fără untdelemn şi te voi împărtăşi. Cam la o săptămână sau două, când a apărut din nou la mănăstire, primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Părinte, nu ştiu, o să vă supăraţi, n-o să vă supăraţi, n-am putut să ţin, să ştiţi că am fumat“. Şi mi-a zis aşa: „Vă rog să-mi daţi dezlegare şi binecuvântare să mă spovedesc la alt duhovnic“. Şi i-am scris pe îndreptarul de spovedanie următorul lucru: „Creştin te-ai făcut, îţi mai rămâne să te faci om, să ai cuvânt“. Şi-n felul acesta ne-am despărţit. A dat dovadă de ce înseamnă fariseismul, bigotismul şi mai este un cuvânt frumos pe care-l folosesc englezii, snobismul.

• Unde se întâlneşte habotnicia?

– În general, habotnicia o vom întâlni la femeile evlavioase, la bătrânele pioase, la creştinii mai râvnitori şi, în special, în viaţa monahală, pentru că aici, acest cuvânt, „habotnic“, este legat mai mult de străduinţă. În esenţa lui nu este un cuvânt vicios, ci este mai degrabă un cuvânt periculos, care împinge spre extremă.
Am întâlnit multe cazuri în care femeia îi spune soţului: „De tine mă las, de biserică nu mă las“. Iată un caz de habotnicism absolut, în care Biserica trebuie să intervină şi să arate legiuirea canonică, şi anume faptul că femeia trebuie să fie supusă bărbatului conform tainei nunţii, femeia trebuie să asculte de bărbat şi bărbatul s-o cârmuiască după legea lui Hristos. Ea trebuie să fie supusă bărbatului în toate conform canoanelor. Femeia nu are voie să-şi lase bărbatul decât în cazul desfrânării, iar duhovnicul care-i spovedeşte trebuie să se străduiască să-i aducă la un echilibru în care Biserica să nu fie o plagă pentru casa lor, ci ceva normal, în care harul lui Dumnezeu să se sălăşluiască.
Şi-am să vă dau o pildă. O femeie s-a dus la duhovnicul ei şi i-a spus aşa: „Bărbatul meu mă loveşte permanent.“ „Şi care este motivul acestei loviri?“ „Cred că vorbesc uneori prea mult“, s-a scuzat femeia fără să spună că, de fapt, este cicălitoare. Şi atunci duhovnicul i-a dat o pietricică şi o sticlă cu aghiasmă şi i-a spus aşa. „În clipa în care soţul tău soseşte de la serviciu, pregăteşte-i masa, pregăteşte-i apa caldă, pregăteşte-i patul, ia aghiasma şi pietricica în gură şi, când el va adormi, atunci să înghiţi aghiasma şi pietricica s-o pui în buzunar, s-o ai pentru ziua următoare“.
Şi-n felul acesta, după o vreme femeia a spus: „Părinte, lucrurile decurg normal, întocmai cum mi-aţi spus, minunea s-a petrecut într-un mod extraordinar. Şi iată că, în momentul de faţă, soţul meu este un soţ ideal, dar mi s-a terminat aghiasma din sticlă“. „Poţi să iei şi apă din fântână, că are acelaşi efect“. Esenţa nu era apa sau aghiasma, ci era închiderea gurii, cum spune psalmistul David: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele“. Cicălirea nu este decât o extremă a habotniciei.

Dumnezeu nu priveşte sau nu ia aminte, nici nu reacţionează la răutăţile din lume precum o fac oamenii slabi şi păcătoşi, căci aceasta L-ar lipsi de Dumnezeire şi de caracterul Lui lipsit de patimi, de patimi adică ale slăbiciunii şi ale răutăţii; o privire dintr-o perspectivă strict omenească a răutăţilor din lume din partea lui Dumnezeu e de neconceput, şi, totuşi, Dumnezeu le ştie pe toate, şi are grijă de ele într-un chip numai de El şi de fiii Lui ştiut, le ştie însă cu atât mai mult cu cât S-a făcut om, S-a înfrăţit cu omul, simţind ca om, purtând şi El jugul şi suspinul acestuia, un jug care Lui îi este uşor, căci îl poartă cu iubire de oameni şi ascultare iubitoare de Tatăl. Dar pentru ca omul să nu rămână în necunoştinţă de chipul purtării Lui grijă faţă de el, această lucrare a lui Dumnezeu cu lumea s-a arătat de scriitorii Dumnezeieştii Scripturi şi de alţi sfinţi fie prin cuvinte omeneşti, neputincioase sau nedesăvârşite, apropiate înţelegerii omului în general, fie prin cuvinte de negrăit, care cuvinte, prin aparenta lor lipsă de limpezime, prin paradoxurile lor, cheamă la o înţelegere mai înaltă a lor, dumnezeiesc-omenească. Marele Macarie e unul care s-a învrednicit de o astfel de vedere a lucrurilor, el s-a făcut, cum se zice, înger pământesc şi om ceresc; cu adevărat, unul ca el poate privi sau judeca lumea şi acum şi la sfârşit împreună cu Sfinţii îngeri, dar nu cu o judecată precum cea pe care o osândesc aici Scriptura sau Părinţii, ci cu una dumnezeiască, plină de milă, şi nu dintr-o patimă înverşunată, plină de suspinare faţă de suferinţele ce le pricinuiesc vrăjmaşii diavoli oamenilor prin păcat. Suspinarea aceasta e cu adevărat asemănare cu Dumnezeu, e după chipul suspinării lui Hristos, Cel ce împreună-pătimeşte şi suspină cu fraţii Lui cei de pe pământ până la sfârşitul veacurilor, până-i va putea supune pe toţi cei ce voiesc Tatălui Său, Care, pentru aceasta I-a şi dat Lui toată puterea din cer şi pe pământ (cf. Matei 28: 18; I Cor. 15: 25)

O noapte linistita , cu ingeri alaturi !

MÂNDRIA

Despre mandrie
Mandria este mama viciilor, din pricina careia si diavolul s-a facut diavol, nefiind astfel mai inainte (Sf. Isaac Sirul).
Mandria este lipsa cunoasterii lui Dumnezeu (Sf. Maxim Marturisitorul).
Mandria este primul pui al diavolului (Avva Evagrie Ponticul).
Mandria este iubirea de sine pana la dispretuirea lui Dumnezeu, smerenia este iubirea lui Dumnezeu pana la dispretuirea de sine (Fericitul Augustin).
Este mai buna infrangerea cu smerenie, decat biruinta cu mandrie (Patericul).
Cand patimile s-au potolit, vine mandria, iar aceasta se intampla fiindca n-au fost taiate pricinile (Cuviosul Isihie Sinaitul).
Toate pacatele sunt urate inaintea lui Dumnezeu, dar cel mai uracios pacat este mandria (Sf. Antonie cel Mare).
Daca va incepe sa te stapaneasca mandria, adu-ti aminte cum din cauza ei pier toate roadele virtutii si ea va fugi de la tine (Avva Isaac Pustnicul).
Mandria nu-i un semn al belsugului in virtute, caci, precum multe fructe inclina crengile pomului la pamant, tot asa prisosul virtutii creeaza un sentiment smerit (Sf. Nil Ascetul).
Nu te ridica la inaltime, ca sa nu cazi in adancime (Sf. Grigorie Teologul).
Mandria este defaimare de Dumnezeu, iar trufia este defaimare de oameni (Sf. Teofilact).
Mandria este intaia nascuta a mortii. Ea a omorat pe ingeri in cer si pe Adam pe pamant (Sf. Grigorie Dialogul).
Slava desarta este alungata de lucrarea in ascuns, iar mandria de vointa de a pune pe seama lui Dumnezeu toate ispravile (Sf. Maxim Marturisitorul).
Cand cazi, suspina, iar cand sporesti, nu te ingamfa (Sf. Nil Sinaitul).
Pe cel smerit multi il iubesc, iar pe cel mandru si infumurat il urasc si oamenii care au acelasi duh de mandrie (Avva Iacov).
Sa gresesti si sa gandesti multe despre tine este mai rau decat pacatul insusi (Sf. Ioan Hrisostom).
Cel ce zideste pe propria sa putere cade, precum cade si se pravaleste la pamant cel ce calca pe panza de paianjen (Sf. Nil Ascetul).
Multi au dezbracat toate hainele de piele. Dar pe cea de pe urma, cea a slavei desarte, numai cei ce au dispretuit-o pe maica ei, adica dorinta de a-si placea lor (Avva Ilie Ecdicul).
Trufia produce o cugetare confuza, intrucat ea consta in doua nestiinte: a ajutorului lui Dumnezeu si a neputintei proprii (Sf. Isaac Sirul).
Cel ce se mandreste cu darurile naturale, adica cu mintea ascutita, cu usurinta priceperii, cu iuteala judecatii si cu alte capacitati capatate fara munca, acela nu va primi niciodata bunatatile supranaturale. Caci cel ce este necredincios in cele putine va fi necredincios si plin de slava desarta si in cele multe (Sf. Ioan Scararul).
Stralucirea fulgerului arata de mai inainte bubuitura tunetului, iar slava desarta, prin aparitia ei, vesteste mandria (Sf. Nil Sinaitul).
Mare este inaltimea smeritei cugetari; adanca este prapastia inaltei cugetari si de aceea va sfatuiesc sa o iubiti pe prima, sa nu cadeti in cea de-a doua (Avva Isidor).
Tu, Doamne, Te impotrivesti celor mandri. Dar ce mandrie mai mare ar putea exista decat afirmatia prosteasca ca as fi din fire ceea ce Esti Tu ? (Fericitul Augustin).
Trei gropi ne sapa noua demonii: intai dau lupta impotriva noastra pentru a ne opri de a face binele; al doilea, daca nu reusesc, cauta sa ne abata si sa faptuim binele fara Dumnezeu; daca nici asa nu reusesc, intrebuinteaza a treia groapa: ne lauda pentru binele faptuit, ca sa ne umflam de mandrie (Sf. Ioan Scararul).
Mandria este ca o umflatura a sufletului plina de noroi; daca e coapta, se sparge si pricinueste multa scarba (Sf. Nil Ascetul).
Mandria este o otrava care ucide nevinovatia (Fericitul Augustin).
Mandria este semnul osandei (Evagrie Ponticul).
Dupa cum cineva nu nimiceste numai un madular al trupului, ci intreg trupul, asa si mandria nu strica numai o parte a sufletului, ci intreg sufletul (Sf. Casian Romanul).
Doboara-ti gandul inaltarii mintii inainte de a te dobori el pe tine (Sf. Efrem Sirul)

O saptamana binecuvantata !

Intr-o cetate era un tanar care se numea Ioan, foarte credincios si foarte bogat, dar nu putea sa invete carte, nici macar o rugaciune, ca sa o poata zice dupa randuiala crestina. Pentru aceasta, s-a dus intr-o manastire si, dand toata averea sa acelei manastiri a fost facut calugar, iar fratii sai au inceput sa-l invete carte. Ioan a fost primit in manastire cu multa dragoste si toti fratii se straduiau sa-l invete psalmi si rugaciuni, dar Ioan nu putea sa invete nimic. Atunci, un frate mai mare mai intelept si cu multe fapte bune, i-a citit pe rand toate rugaciunile, una cate una, iar apoi l-a intrebat:
- Care dintre rugaciuni ti s-a parut mai frumoasa si pe care ai vrea sa o inveti?
Iar Ioan a raspuns:
- Aceasta mi-a placut cel mai mult: Bucura-te Marie!
Apoi cu multa osteneala a izbutit sa invete inchinaciunea ingerului, adica aceasta rugaciune:

Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te ceea ce esti plina de dar daruita, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau, ca ai nascut pe Hristos Dumnezeu, Mantuitorul sufletelor noastre!

Si multa vreme a trecut pana ce Ioan a izbutit sa invete aceasta rugaciune. Si era atat de bucuros ca invatat-se rugaciunea ingereasca, incat i se parea ca a gasit o mare si minunata comoara. Si in toata vremea nu rostea decat aceste cuvinte: Bucura-te Marie! Din aceasta pricina fratii din manastire nu l-au mai chemat pe numele sau ci ii ziceau: "Bucura-te Marie". Dar Ioan se bucura cand auzea cum il numeau fratii, si in toata vremea rostea rugaciunea ingereasca plin de multa veselie duhovniceasca, pentru ca avea multa evlavie catre Nascatoarea de Dumnezeu.

Aceasta rugaciune a rostit-o pana ce a ajuns la sfarsitul pamantesc. Dupa ce obstea manastirii i-a savarsit rugaciunile de ingropare, l-au ingropat intr-un loc aparte, deoarece din sfintitul trup al lui Ioan iesea multa mireasma. Insa aceasta mireasma s-a inmultit dupa ce l-au ingropat, iar fratii se minunau de acest lucru. In cea de-a noua zi, cand ii faceau parstasul randuit la noua zile, s-a petrecut o minune preaslavita de care se spaimantau totii. Din mormantul lui Ioan a rasarit un crin preafrumos si pe fiecare frunza era scris cu litere de aur: "Bucura-te, ceea ce esti cu dar daruita, Marie."
Iar miresma crinului era atat de multa si minunata, incat nu se asemana cu mirosul nici unei flori de pe pamant.
Atunci egumenul a zis fratilor:
- Parintilor, din acest lucru minunat putem cunoaste ce fel de sfintenie a avut acest cuvios si cata dragoste si evlavie a avut catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. Este cu cuviinta sa vedem si care este radacina acestui crin, pentru ca sa intelegem cu totii cat de mult dar primeste cel care o iubeste din toata inima pe Preasfanta Fecioara Maria.
Atunci au sapat mormantul si au vazut cum crinul a iesit din gura cuviosului si toti s-au minunat. Apoi egumenul a poruncit de s-au desfacut sfintele moaste ale cuviosului si au vazut cum crinul a iesit din inima cuviosului, iar in inima sa era zugravita icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Cu totii s-au spaimantat si au ramas muti de uimire. Mai apoi s-au inchinat lui Dumnezeu pentru aceasta minune. Iar crinul si sfintele moaste le-au asezat in biserica manastirii, pentru ca toti cei cel vor vedea si se vor inchina lor sa priceapa cat de multa putere are evlavia si dragostea catre Maica Domnului.
Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, fie ca si noi sa ne invrednicim de fericirea cea cereasca.



"Fa ceea ce poti si roaga pe Dumnezeu pentru ceea ce nu poti si El iti va veni negresit in ajutor.

Oare pentru o pasare sunt grele aripile cu care zboara prin aer? Nu. Tot astfel si pentru adevaratul crestin nu sunt grele poruncile lui Hristos, prin savarsirea carora sufletul nostru intraripandu-se zboara la cer.

Fericit este nu cel ce incepe bine, ci cel ce termina bine nevointa sa. Nevointa pocaintei si a luptei cu patimile trebuie sa fie pentru toata viata.

Daca iti vei aduce totdeauna aminte de slabiciunea ta, atunci niciodata nu vei calca hotarul vegherii. Cu un singur gand necuviincios poti pierde o osteneala de 100 de ani pe ogorul mantuirii.

Rugaciunea si frica de Dumnezeu sa nu te paraseasca nici un minut.

Credinciosul trebuie sa faca binele fara sa se gandeasca daca se uita cineva sau nu la fapta lui. Faptele bune sunt pretuite dupa scopul lor. Faptele fara o buna intentie sunt ca trupul fara suflet iar Dumnezeu le respinge.

Toate poruncile lui Dumnezeu se unesc in porunca iubirii."

Parintele Arsenie Boca

Cuviosul Paisie Aghioritul : "Să ne pregătim pentru cealaltă viaţă"

- Părinte, un tânăr a dispărut după ce a lăsat scris părinţilor lui că se va sinucide deoarece nu este frumos şi că ei sunt vinovaţi pentru aceasta.

- Oamenii n-au înţeles sensul cel mai adânc al vieţii. Nu cred în cealaltă viaţă. Tot chinul de aici por­neşte. “Sunt nedreptăţit”, îţi spune, “ceilalţi se bucură, eu nu mă bucur”. Nu sunt mulţumiţi cu ceea ce au, intră şi egoismul şi se chinuiesc. Dumnezeu iubeşte întreaga lume. Fiecăruia i-a dat ceea ce îi este de folos, fie înfăţişarea exterioară, fie agerimea, fie frumuseţea etc, care îl va ajuta să se mântuiască dacă le va pune în valoare. Dar lumea se chinuieşte. “De ce eu să fiu aşa şi celălalt altfel?”. Dar tu ai acestea, celălalt altele. Un monah român, nebun pentru Hristos, ce pustnicea în Sfântul Munte a spus unuia care avea astfel de gân­duri: “O broască a văzut un bivol şi a spus: vreau să fiu şi eu bivol. S-a umflat broasca, s-a umflat şi în cele din urmă a crăpat. Dumnezeu pe aceasta a făcut-o broas­că, pe celălalt bivol. A vrut broasca să se facă bivol şi a crăpat!”. Fiecare să se bucure de felul în care l-a făcut Creatorul său.

Când omul va fi ajutat să creadă în Dumnezeu şi în viata viitoare, în cea veşnică – adică prinde sensul cel mai adânc al vieţii – şi se va pocăi şi îşi va schimba viata, va veni îndată mângâierea dumnezeiască prin harul lui Dumnezeu care îl va schimba, alungându-i toate metehnele moştenite. Mulţi oameni care s-au pocăit şi s-au nevoit smerit şi cu mărime de suflet s-au umplut de har, au devenit şi sfinţi cărora ne închinăm acum cu evlavie şi le cerem mijlocirile, deşi mai înainte au avut patimi şi neputinţe moştenite. Cuviosul Moise Etiopianul, de pildă, deşi a fost tâlharul cel mai sângeros având o răutate moştenită, îndată ce a crezut în Dumnezeu s-a pocăit, s-a nevoit, a alungat toate patimile, l-a cercetat harul lui Dumnezeu şi s-a învred­nicit să ia şi harisma proorociei. A întrecut în sensibi­litate chiar şi pe Marele Arsenie[1], care era din cea mai mare familie de nobili din Roma, cu virtuţi moştenite şi cu o mare cultură.

- Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi?

- Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru cer, pentru rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viata viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregă­teşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viata aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viată. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru: “Este exact ce trebuie pentru a fi împărat!”. Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuzi­asmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici[2]. In viata aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu.

- Părinte, ce trebuie să aibă cineva totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu?

- Să-şi aibă mintea sa la Dumnezeu. Să se gân­dească pentru ce am venit în viata aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă viată. Aşadar mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin nevointa smerită şi cu mărime de suflet, omul înţelege sensul vietii duhov­niceşti. Viaţa duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească. Ştiţi ce înseamnă petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului, nobleţea duhovnicească, sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii – nu al monahismului, ci al vieţii – toti oamenii sunt obligaţi să îl prindă. Dacă ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut deloc parte de lucruri jos­nice, de nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplata dum­nezeiască să căutăm cum să scoatem vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici demni­tatea noastră şi cum să câştigăm cinstiri omeneşti.

Când omul se aranjează pe sine însuşi în viata cea adevărată, se bucură de toate. Se bucură că trăieşte, se bucură ca va muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viata sa, ci se bucură că va muri şi va merge lângă Hristos.

- Părinte, se bucură pentru că nu se împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu?

- Se bucură pentru că vede că viata aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă este veşnică, nu s-a plictisit de viată, dar se gândeşte: “Ce vom face? Oare nu vom pleca?” – şi se pregăteşte pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia noastră, sensul vieţii.

Iată, asistentele sociale au bunătate, aleargă săr­manele, se ostenesc pentru altii. Studiază psihologia, dar în felul în care merg să ajute în unele cazuri nu pot face nimic. Merge una, de pildă, să mângâie pe unul care are numai un picior şi acela-i spune: “Tu îmi spui «Bună ziua» cu două picioare, iar eu am unul”. Ce să-i răspundă? Cum să-l ajute cu psihologia? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul adânc al vieţii, nu va putea fi ajutat cu nimic. Să înţeleagă că pentru această invaliditate ce-a îngăduit-o Dumnezeu, în viata cealaltă va lua plată cerească, care îi va fi depusă acolo şi se va bucura. Chiar dacă ceilalţi ar merge şi cu patru picioare, el va spune: “Iti mulţumesc, Dumnezeul meu, că merg într-un picior”. Dar cele ce nu cunosc cum să procedeze duhovniceşte se duc să mângâie pe bolnavi şi nu au ce să le spună. Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer, care are şi trei copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să înţeleagă sensul adânc al vieţii, deznădajduieşte, deoarece se gândeşte ce se va întâmpla cu copiii. Aceeaşi deznădejde ce-o are mama, o are şi asistenta socială, dacă n-a înţeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund. Dacă nu există mai întâi o întocmire mai profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect, astfel încât să vină mângâierea duhovnicească la celălalt. Astfel sărmanele se obosesc şi trupeşte, dar se şi mâhnesc, pentru că nu pot ajuta eficace. Adică se obosesc îndoit.

Povestiri duhovnicesti - monah Pimen Vlad

Intr-o zi asteptam trenul in gara.Dupa cateva minute vad ca se apropie de mine o femeie, si dupa ce a luat binecuvantare, m-a intrebat de la ce manastire sunt.Apoi, dupa ce am vorbit putin, mi-a povestit cum s-a intors ea la Dumnezeu.In timp ce lacrimile au inceput sa-i curga, mi-a zis "Parinte, eu am fost atee si membra de partid.Lucram la un birou si nu voiam sa aud de Dumnezeu.Imi placea sa-mi traiesc viata.Dupa o perioada de timp m-am imbolnavit si am ajuns intr-o stare critica.Aveam un fel de paralizie psihica si nu mai puteam face nimic.Trebuia sa fiu ingrijita ca un copil.Aceasta stare m-a dus la deznadejde.Intr-una din zile n-am mai rezistat si m-am hotarat sa ma sinucid.Mi-am ridicat ochii mintii spre cer si am zis:"Doamne,daca intr-adevar existi, Tu poti sa ma scapi, altfel imi voi curma viata, asezandu-ma pe linia ferata si asteptand primul tren.Asa nu mai vreau sa traiesc !"S-a intamplat ca acest tren sa fie acceleratul de Iasi-Timisoara.Zicand aceste cuvinte, m-am dus la o distanta oarecare de gara, ca sa nu fiu vazuta de nimeni si m-am asezat pe linia ferata, intinsa pe sine, cu fata in sus.Dupa cateva clipe, a venit acceleratul cu toata viteza, si cand s-a apropiat de mine, l-am vazut ca s-a ridicat la jumatate de metru deasupra mea si a trecut tot trenul prin aer.Dupa ce a trecut, mi-am dat seama de minunea care s-a petrecut cu mine si m-am cutremurat.Am ramas vie si nevatamata.Am inceput sa plang in hohote, si, sculandu-ma, m-am dus acasa.De atunci, m-am facut sanatoasa si m-am apropiat de Dumnezeu".


- Gradina Maicii Domnului -



Intorcandu-ma odata de la Tesalonic spre Sfantul Munte, m-a dus cineva cu masina pana intr-un sat, iar de-acolo asteptam sa iau autobuzul.



Un batranel care trecea pe acolo, cand m-a vazut, m-a intrebat de unde sunt, iar eu raspunzandu-i, mi-a zis :



- Ei, Parinte, mare grija are Maica Domnului de Sfantul Munte !



- Stiu ! Am simtit si eu ajutorul ei, i-am spus eu.



- Uite, zise el, cu ani in urma, ministrul cultelor de aici din grecia, a vrut sa viziteze Sfantul munte.Cu toate ca i s-a spus ca nu are voie sa intre pentru ca este femeie, ea nu a ascultat si a hotarat ca peste doua zile sa intre in Sfantul Munte.Insa cu o zi inainte s-a imbolnavit grav, si, dupa cateva zile, a murit.



Altadata, cineva tot cu o functie mare a vrut sa intre in Sfantul Munte ca sa impuna ceva nepermis.Cand a ajuns in portul Uranopolis, i s-a facut dintr-o data rau, si in scurt timp a murit.



- Vezi, Parinte, ca nu lasa Maica Domnului pe nimeni sa faca rau Gradinii ei ?



- Ai dreptate, bunicule !Si-ti multumesc pentru cuvintele frumoase.Maica Domnului sa te aiba in paza !Slava frumoasei noastre Imparatese !


 

Fiecare zi trăită e o zi deosebită

Această povestioară te va ajuta să reflectezi. Continuă să citeşti, merită efortul.

Un prieten a deschis sertarul dulapului soţiei sale şi a ridicat un pachet învelit în hârtie de mătase:

- Acesta - a spus - nu este un simplu pachet, e lenjerie.

A aruncat hârtia de împachetat şi a observat mătasea rafinată şi dantela.

- Ea a cumparat această lenjerie prima dată când am fost la New York, acum 9 ani. Nu a folosit-o niciodată. A păstrat-o pentru o ocazie deosebită. Bine… cred că aceasta este ocazia.

S-a apropiat de pat şi a aşezat lejeria lângă celelalte haine pe care urma să le ducă la pompele funebre. Soţia lui tocmai murise. Întorcându-se spre mine îmi spuse:

- Nu păstra nimic pentru o ocazie deosebită, fiecare zi trăită este o ocazie deosebită.

Încă mă mai gândesc la aceste cuvinte… deja mi-au schimbat viaţa.

Acum citesc mai mult şi fac curat mai puţin. Mă aşez pe terasă şi admir priveliştea fără să observ buruienile grădinii. Petrec mai mult timp cu familia şi prietenii şi mai puţin la servici. Am inţeles că viaţa trebuie să fie un cumul de experienţe de care să te bucuri, nu o luptă pentru a supravieţui.

Nu mai pastrez nimic. Folosesc paharele de cristal zilnic. Îmi pun paltonul nou pentru a merge la cumpărături, dacă aşa decid şi aşa am chef. Nu mai pastrez cel mai bun parfum pentru ocaziile speciale, ci îl folosesc oricând am chef.

Frazele “Într-o bună zi…” şi “Una din zilele acestea…” încep să dispară din vocabularul meu. Dacă ceva merită văzut, auzit sau făcut, vreau să văd, să aud sau să fac acum.

Nu sunt sigur ce ar fi făcut soţia prietenului meu dacă ar fi ştiut că nu va mai apuca ziua de mâine, zi pe care noi toţi o ignorăm într-o măsură destul de mare. Cred că ar fi telefonat celor din familie şi prietenilor apropiaţi. Poate că şi-ar fi sunat câţiva din vechii prieteni pentru a-şi cere scuze pentru eventuale supărări din trecut şi să se împace cu ei.

Aceste lucruri nefăcute sunt cele care m-ar supăra dacă aş şti că am orele limitate. Aş fi suparat că nu mi-am văzut prieteni buni, pentru că urma să îi contactez “Într-una din zilele astea…”. Supărat că nu am scris anumite scrisori pe care mă gândeam să le scriu “Intr-una din zilele astea…”. Supărat şi trist pentru că nu le spusesem fraţilor şi copiilor mei ce mult îi iubesc. Acum încerc să nu întârzii, să nu reţin şi să nu păstrez pentru mine nimic din ce, împărtăşit, ar aduce râsete şi veselie vieţilor noastre. Şi în fiecare zi imi spun că este o zi deosebită, fiecare oră, fiecare minut este deosebit.

Atitudinea

 

" Este bine sa luam atitudine deschisa pentru pacatele si faradelegile savarsite de fratii nostri ? Cum sa-i mustram pe cei care vor sa ne sminteasca, ce socoteala sa cerem celor care ne lovesc pe la spate ? Nu cred ca retragerea este o solutie.


Nu se poate da o solutie pentru toate cazurile.Fiecare om trebuie sa-si gaseasca solutia lui in imprejurarile respective.Cat priveste mustrarea pentru pacat, o poti face unui om care intelege mustrarea.Parintele Arsenie Boca zicea ca "mustrarea invinge, nu convinge". Ceea ce ne-ar interesa pe noi ar fi sa-i convingem, nu sa-i invingem.Oamenii nu sunt niste fiinte stas cu care sa se poata lucra pe o singura directie.Sunt oameni pe care-i folosesti laudandu-i, sunt oameni pe care-i folosesti defaimandu-i, sunt oameni pe care nu-i folosesti vrand tu sa-i folosesti.Sunt cazuri si cazuri, si atunci trebuie sa gasesti metoda pentru omul pe care-l ai in fata.Noi vedem nelegiurile din jurul nostru si tacem.Vedem nelegiuirile din jurul nostru si inchidem ochii.Vedem nelegiuirile din jurul nostru si n-avem curajul sa spunem ca nu-i bine.Vedem nelegiuirile din jurul nostru si n-avem indrazneala sa le aratam ca nelegiuiri.Vedem nelegiuirile din jurul nostru si ne facem ca nu le vedem, ca nu le stim, ca si cand lucrurile acelea care se fac spre rau sunt spre bine.De ce facem noi asa ? Pentru ca nu suntem intariti in bine.Sa stiti ca toate pacatele care se fac in jurul nostru si pe care noi le stim si pe care noi nu le inlaturam, sau nu ne aratam cuvantul impotriva lor, inseamna ca si noi le facem intr-un fel.Si noi suntem partasi la nelegiuirile care se fac in jurul nostru si pe care noi nu le aratam ca nelegiuiri, ci noi, cum am zice astazi cu un cuvant care circula acuma, le toleram.Luati aminte la Sfantul Ioan Botezatorul care a stat inaintea faradelegii.In loc sa stea in pustie, acolo unde-i era locul si acolo unde-i era rostul, s-a dus la regele Irod si i-a spus:traiesti in nelegiuire, nu faci bine !Noi nu putem face ceea ce a facut Sfantul Ioan Botezatorul.Nici pentru cei din apropierea noastra, pentru cei din familia noastra.De multe ori lasam sa se intample niste lucruri pe care stim sigur ca nu le binecuvinteaza Dumnezeu.Ar trebui sa ne intristam ca noi nu am fost ca Sfantul Ioan Botezatorul care a spus cuvant hotarat in fata nelegiuirii.Sa ne intristam ca toleram nelegiuirile, sa ne intristam ca ne facem partasi la nelegiuirile din jurul nostru, sa ne intristam ca n-avem curajul sa stam impotriva raului, sa ne intristam ca n-avem curajul sa-i spunem raului pe nume ci, ca sa ne mearga noua bine, ca sa n-avem vorba, ca sa n-avem confruntari, tacem.Si tacem cu pacat, pentru ca lasam sa se inmulteasca pacatele din jurul nostru.
Sfantul Ioan Botezatorul n-a facut asa.Si daca il sarbatorim cu adevarat la Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, la aceasta sarbatoare trista si la aceasta sarbatoare care-i si de bucurie, daca-l sarbatorim cu adevarat, apoi, la tristetea ca i s-a taiat capul, ar trebui sa adaugam mai mult tristetea ca noua nu ni se taie capul pentru ca pactam, pentru ca suntem de acord cu nelegiuirile din jurul nostru numai sa nu ni se taie capul.
Sa ne rugam Bunul Dumnezeu sa ne dea tarie sufleteasca sa putem fi impotriva pacatului oriunde si oricand si sa fim urmatori Sfantului Ioan Botezatorul, chiar daca pentru aceasta ni s-ar taia capul".


( din volumul Veniti de luati bucurie de Parintele Teofil Paraian)

Ce este un crestin adevarat ?

 


 
Cea mai importanta intrebare pe care ti-o poti pune - si la care poti raspunde - este aceasta:"Sunt sau nu sunt crestin ?"



O invatatoare a pus urmatoarea intrebare : "Copii, de ce credeti voi ca vecinii mei imi spun ca sunt crestina ?"Nici unul nu a raspuns.Putin nerabdatoare, invatatoarea a repetat intrebarea:"Hai, spuneti, de ce credeti voi ca-mi spun vecinii crestina ?"Din nou, nici un raspuns.In cele din urma, un baietel timid a ridicat mana si a spus : "Probabil spun asa fiindca nu va cunosc !"



Poate esti membru intr-o biserica buna.Cu toate acestea , tu trebuie sa dai un raspuns la intrebarea :"Sunt eu un crestin adevarat ?"



Roaga-L pe Dumnezeu sa te ajute sa intelegi ceea ce vei citi si, astfel, sa ai certitudinea ca esti iertat si ca ai ajuns sa-L cunosti pe Dumnezeu ca Tatal, care este in ceruri.



Oamenii au notiuni foarte ciudate despre ceea ce inseamna a fi crestin. Iata cateva dintre acestea :



A crede in Dumnezeu nu te face crestin.



Sunt mii de oameni care cred ca ca exista Dumnezeu, dar cei mai multi nu au habar cine este Dumnezeu.



Colonelul James Irwin, cunoscut pentru misiunea sa cu Apolo 15 pe Luna, povestea cum, in timpul unei vizite intr-o tara musulmana, un conducator religios musulman i-a spus:"Dumneavoastra vorbiti atat de mult despre Dumnezeu, cum nu sunteti musulman ?"



Ai vazut ? Daca poti fi musulman si sa crezi in Dumnezeu, atunci "a crede in Dumnezeu" nu te face crestin!



Sunt multi copii care cred in sapun, dar, in ciuda credintei lor, nu sunt cu nimic mai curati.



Mai mult, demonii insisi cred ca exista Dumnezeu:"Tu crezi ca Dumnezeu este unul si bine faci; dar demonii cred si tremura !"(Iacov 2, 19)



Credinta, in sine, nu aduce nici o schimbare.De aceea, credinta, daca ramane singura, nu te face crestin.



Mersul la biserica nu te face crestin.



Oamenii merg la biserica tot timpul - pentru o sumedenie de motive.Dar acest lucru nu-i face crestini.Chiar si unii hoti merg la biserica !



Sunt unii oameni care merg la biserica din obicei.Altii merg pentru ca familia merge !



Crestinii merg la biserica, dar mersul la biserica nu-l face  pe nimeni crestin.



Rugaciunea nu te face crestin.



Desigur, crestinii se roaga, dar simplul fapt ca te rogi nu te face crestin.



Hindusii se roaga tot timpul.Musulmanii se roaga de cinci ori pe zi.Doar faptul ca cineva se roaga nu inseamna ca e crestin.



Trairea unei vieti morale nu te face crestin.



Sunt multi atei, care traiesc o viata decenta, corecta.Dar, la urma urmei, cat de bun este "binele"?



Aici este esenta problemei.



Cei mai multi oameni au idei eronate cu privire la standardul real cu care trebuie comparata bunatatea noastra.De exemplu, punandu-te alaturi de betivul care petrece toata ziua la carciuma, tu pari a fi potrivit pentru un loc in panteonul sfintilor !Chiar comparat cu prietenii tai sau cu familia ta, tu poti parea bun.



Dar standardul de bunatate al lui Dumnezeu este diferit.El te masoara cu Fiul Sau, Iisus Hristos, care a trait o viata de absoluta perfectiune.Comaparata cu acest nivel de perfectiune, bunatatea noastra arata destul de subreda.



O femeie si-a intins rufele albe, fiind mandra de felul cum straluceau in soarele de ianuarie.Dar n-a trecut mult si un strat alb de zapada s-a asternut pe pamant si imediat diferenta a devenit evidenta: cand au fost puse albiturile ei alaturi de albul perfect al lui Dumnezeu, ele au parut mai degraba cenusii, decat albe !



Bunatatea noastra comparata cu bunatatea lui Dumnezeu arata foarte patata.Intotdeauna au fost destui oameni "buni" in lumea noastra, dar daca bunatatea ar fi de ajuns pentru mantuire, nu ar mai fi fost nevoie ca Dumnezeu sa-L trimita pe Iisus Fiul Sau in lume.Faptul ca Iisus a trebuit sa vina si sa moara pe cruce pentru a face posibila iertarea noastra ne arata ca trairea unei vieti frumoase nu-l face pe nimeni crestin.



Citirea Bibliei nu te face crestin.



Fara indoiala, crestinii iubesc Biblia.Unii o citesc zilnic.Dar simpla citire a Bibliei nu demonstreaza ca cel ce o citeste este crestin.



La varsta de 15 ani, Karl Marx a scris o explicatie de-a dreptul uimitoare asupra unei portiuni din Evanghelia dupa Ioan.Mari teologi au fost de acord cu adevarurile scrise de el.Dar Karl Marx n-a pretins vreodata ca este crestin.



In timpul adolescentei, Nichita Hrusciov, fostul lider al Kremlinului, citea Biblia.Cu toate acestea, scopul lui a fost sa distruga Biserica Crestina din fosta Uniune Sovietica.



Citeste Biblia cat mai mult posibil ! Dar nu uita : simpla ei lectura nu te face crestin.



Vorbirea despre Iisus nu te face crestin.



Multi oameni vorbesc despre Iisus, ba chiar vorbesc bine despre El.Unii dintre acestia pot fi, de pilda, profesori, altii predicatori sau conducatori de biserici.Insa asta nu inseamna neaparat ca ei si cred ceea ce spune Biblia despre Iisus.Adesea ei prezinta oamenilor un Iisus care corespunde modului lor de gandire si nu pe Iisus Cel Adevarat, al istoriei si al Bibliei.



Tu nu te poti naste crestin.



Sunt oameni care spun: "M-am nascut intr-o tara crestina, prin urmare sunt crestin, ca ce altceva as putea fi ?" Destul de multe alte lucruri !



Unii s-au nascut in grajduri, dar acest lucru nu i-a facut cai, dupa cum copiii nascuti pe aeroporturi nu devin avioane!



ATUNCI CE ESTE UN CRESTIN ?



Bine, vei spune, in cele din urma, daca a crede in Dumnezeu, a merge la Biserica, a te ruga, a te purta frumos, a fi moral, a citi Biblia si a vorbi despre Iisus nu te fac crestin, atunci ce te face crestin ? In fond, ce este un crestin ?"



UN CRESTIN A GASIT CALEA VIETII



Biblia spune ca un crestin este cel care a gasit "calea vietii", Iisus Hristos a spus :"Eu sunt Calea, Adevarul si Viata.Nimeni nu vine la Tatal, decat prin Mine"(Ioan 14, 6).Observati, Iisus nu spune ca El va arata cuiva calea vietii, ci: "Eu sunt Calea..."!



Iisus mai spune ca exista o cale larga si una ingusta.Dupa El, calea larga duce la pierzare si multi sunt cei ce o strabat (Matei 7, 13)



Asadar, ce este un crestin? In primul rand, un crestin a gasit calea vietii, in contrast cu calea mortii.Iar calea vietii este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.



Te simti pierdut?Ai sentimentul ca nu stii incotro mergi?Cand devii crestin, ai gasit calea vietii.



Poate vei intreba:"Cum este aceasta cale a vietii?"



Este calea pacii.Cand umbli pe calea lui Hristos, ai pace in inima.Iisus a spus celor ce-L urmau:"Va las pacea Mea;va dau pacea Mea.Nu v-o dau cum v-o da lumea"(Ioan 14, 27).Pacea lui Dumnezeu este un dar pus la dispozitia tuturor.



Cand umbli pe calea lui Hristos, ai pace launtrica;o liniste deplina iti stapaneste inima.Din cioburile fiintei tale sfaramate se reface o viata noua.



Apoi, calea vietii este calea curatiei.Biblia spune:"Ferice de cei cu inima curata, caci ei Il vor vedea pe Dumnezeu"(Matei 5, 8).



Daca tu flirtezi cu pacatul, daca te joci cu imoralitatea, daca nu-ti faci slujba cu credinciosie, daca nu esti onest la scoala, la serviciu, la joaca, in viata de familie, atunci nu esti crestin.



Altfel tu poti fi o persoana cumsecade - "sufletul" oricarei petreceri, dar nu esti crestin.Deoarece calea  lui Hristos este calea curatiei.



Cand vii la Hristos, El iti spala inima si iti da puterea de a trai o viata neprihanita.



Apoi, calea lui Hristos mai este si calea dragostei."Prin aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei, daca va iubiti unii pe altii"(Ioan 13, 35).Biblia mai spune:"Stim ca am trecut din moarte la viata, prin faptul ca iubim pe frati"(I Ioan 3, 14)Cuvantul "dragoste" a fost golit de sensul lui real.Astazi e folosit pentru a descrie o persoana care exploateaza sentimentele altora in interes egoist, pentru a-si satisface propriile sentimente.Dar aceasta nu este "dragoste".Adevarata dragoste ne determina sa dorim binele maxim al altcuiva, indiferent cat ne-ar "costa" acest lucru !



Calea vietii inseamna a avea un singur stapan in viata.Crestinul slujeste unui singur stapan.Biblia Il numeste pe Iisus drept Domn al domnilor si Imparat al imparatilor.Crestinul traieste acest adevar.Iisus devine Domnul tau, Stapanul tau, Imparatul tau.Ce spune El, aceea se face !



Robul imparatului asteapta doar un semn si indata ce-l primeste se grabeste sa execute dorinta exprimata de imparat.Soldatul care se supune conducerii unui comandat va duce la indeplinire toate ordinele acestuia.



Un crestin adevarat accepta o astfel de autoritate din partea lui Dumnezeu asupra vietii lui.Iisus are toate drepturile de a conduce vietile noastre.El este suprem nu pentru ca a mostenit autoritatea Sa de la stramosi, cum e cazul regilor sau domnitorilor.Si nici nu conduce prin amenintari, cum ar face-o un dictator.



Iisus este Domn si Imparat pentru ca El este Creatorul nostru.El Si-a dat viata pentru noi si El este Cel care face toate lucrurile pentru binele nostru absolut.

Haină pentru suflet

Haină pentru suflet

„Fă‑ţi haină pentru suflet, că‑i e greu…
Mulţi oameni umblă îmbrăcaţi în rău:
Unul cu şal din nepăsare împietrită,
Altul în frac din răutate otrăvită,

Din linguşire‑şi face rochie cineva,
Iar răzbunarea e cămaşa altuia.
Tu haină fă‑ţi din simplitate şi din milă, fără teamă,
Chiar dacă nu‑s la modă şi nu‑s băgate‑n seamă.

De ce să porţi un strai cu care‑nşeli?
Îmbracă‑te‑n nădejde în loc de îndoieli.
Găteala din minciuni – costum de bal mascat –,
Măştile‑amăgitoare, te duc doar la păcat.

Decât cuvinte goale, mai bine s‑ai conştiinţă;
Mai bine strai din dragoste, din bunătate, din credinţă
Decât o fustă mini din bani murdari cusută.
Mai bine gol decât în haină de ruşine şi urâtă!

Nu te grăbi să‑ţi îmbraci sufletul «la modă»,
Chiar dacă moda, poate, e comodă;
Haina, bineînţeles, împodobeşte,
Dar fără suflet tot nu foloseşte…”

Irina Samarina

 

 

CÂNTARE DE LAUDĂ ÎNCHINATĂ

MAICII DOMNULUI





Bucură-te Taină,
care te-nfioară,
căci îl naşti pe Domnul
Şi eşti tot fecioară;

Mulţumim, Măicuţă,
că ne-ai dăruit,
întru feciorie,
Pruncul Preaslăvit;

Te rugăm: ajută
Maică, celor vrednici,
care sunt la suflet
buni şi feciorelnici.

Bucură-te , Mamă,
ce n-ai părăsit
neamul ce te cheamă,
când ai adormit;

Mulţumim, Măicuţă,
căci de la mutare,
grija pentru lume
e mereu mai mare;


Te rugăm, fierbinte,
să nu părăseşti
pe cei ce te cheamă,
neamul cel iubeşti.


Bucură-te , Crinul,
care s-a aflat
cel mai alb din lume
şi cel mai curat;

Mulţumim din suflet,
că ajuţi, Marie,
celor ce-ţi urmează
Ţie-n curăţie;


Te rugăm, Măicuţă,
ca pe fiecare,
în a Ta grădină,
să ne faci o floare.

Bucură-te , Dorul,
celor ce te cheamă
şi întotdeauna
te cinstesc ca mamă;

Mulţumim, Măicuţă,
noi, ce stăm în lume,
că ne-auzi îndată
când strigam la Tine;

Te rugăm, fierbinte,
să ne scapi de rău,
căci noi suntem, Maică,
toţi din neamul tău.


Bucură-te , Fiică,
ce ai fost aleasă,
de Cerescul Tată,
ca să-i fii mireasă;

Mulţumim, Fecioară,
Sfântă-mpărăteasă,
c-ai primit vestirea
calmă şi sfioasă;

Te rugăm, Măicuţă,
noi de pe pământ,
ca să iei aminte
la al nostru cânt.


Bucură-te , Mamă,
că Cerescul Har
a zidit în tine
Duhului altar;


Mulţumim, Măicuţă,
căci simţim mereu
mijlocirea-Ţi sfântă
către Dumnezeu;

Te rugăm, fierbinte,
Maică şi Fecioară,
pentru mântuire,
fă-te nouă scară.

Bucură-te , Maica
Domnului Hristos,
Dumnezeul vieţii,
Sfânt şi Preafrumos;

Mulţumim, că-n ceruri,
te avem ca Mamă
şi ajuţi, de-a pururi,
celor ce te cheamă;


Te rugăm, Măicuţă,
ca să nu ne laşi,
pe noi care suntem
nişte copilaşi.


Bucură-te Maică,
Pururea Fecioară,
ce întreci în farmec
orice primăvară;


Mulţumim, Măicuţă,
căci nu laşi afară,
pe cei care-Ţi cântă
şi Te cheamă, iară;


Te rugăm, fierbinte,
din adâncul firii,
să sădeşti la oameni
gândul mântuirii.


Bucură-te , Mirul
cel cu bun miros,
ce-ai primit mireasma
Pruncului Hristos;


Mulţumim, Măicuţă,
că din mirul tău,
Tu împarţi acelor
ce Ţi-l cer mereu;


Te rugăm, fierbinte,
să ne-ajuţi pe noi,
ca să nu dăm cerul
pe praf şi noroi.


Bucură-te Scară,
care urci în grabă,
lacrima din ochii
celui ce se roagă;


Mulţumim, Măicuţă,
mulţumim frumos,
că duci ruga noastră
Domnului Hristos;


Te rugăm, fierbinte,
ca să-nalţi la ceruri
şi de-acum 'nainte
ale noastre cereri.

Bucură-te , Doamnă,
care-ai fost aleasă
pe pământ şi-n ceruri
ca Împărăteasă;

Mulţumim, Măicuţă,
că din multe valuri,
Ne-ai salvat cu ruga
şi ne-ai scos la maluri;

Te rugăm, fierbinte,
ca să faci, Fecioară,
ce e val, ca valul,
repede să piară.


Bucură-te, tronul
Domnului cel Sfânt,
ce eşti înălţată
azi, de pe pământ;

Mulţumim că vrei
să ne vezi în rai
şi pe toţi urcaţi
în cerescul trai;

Roagă-te, îţi cerem,
pentru lumea toată,
căci tu eşti nădejdea,
Maică preacurată;

Bucură-te,-aleasa
Tatălui Ceresc,
care n-a uitat
neamul omenesc;

Mulţumim, Măicuţă,
fiindcă Tatăl Sfânt
a găsit în tine
vas curat şi blând;

Te rugăm, Măicuţă,
fă-ne tu în stare
ca să fim şi noi
vase de onoare;


Bucură-te,-ţi zicem
Tie, cu dreptate,
căci te fericesc
neamurile toate;

Mulţumim fierbinte,
dulce rugătoare,
că-ţi iubeşti copiii
ce trăiesc sub soare;

Te rugăm, ai milă
de cei ce te cheamă,
ce n-au cunoscut
dragostea de mamă;


Bucură-te,-ţi zic
glasuri de popoare,
că eşti lumii scut
şi mijlocitoare;

Mulţumim Măicuţă,
că tu nu ne laşi
pradă preauşoară
celor ce-s vrăjmaşi;


Te rugăm: fii nouă,
Maică rugătoare,
şi de-aici 'nainte
pavăză preatare;


Bucură-te, Maică,
viţă-mpărătească,
vrednică să vezi
slava cea cerească;

Mulţumim Măicuţă
că te străduieşti,
ca şi pe creştini
să-i învredniceşti;

Te rugăm, pe Tine,
unică speranţă,
ca să ne salvezi,
Maică, la instanţă;


Bucură-te, Maică,
ce eşti plină, toată,
de cerescul har
şi eşti preacurată;

Mulţumim Măicuţă,
că ai fost smerită
şi pentru salvarea
neamului, menită;


Azi te roagă, Maică,
neamurile toate
pentru fericire,
pace şi dreptate.


Bucură-te, lună,
foc prealuminos,
ce-ai primit lumina
Soarelui Hristos;


Mulţumim Măicuţă,
că a ta lumină
luminează astăzi
celor din grădină;

Te rugăm, ajută-i,
Maică, pe creştini,
ca-n ortodoxie
toţi să fim lumini !


Bucură-te-ţi zicem,
Mamă iubitoare,
căci ortodoxiei
eşti apărătoare;

Mulţumim, Măicuţă,
că ne-ai apărat
de vrăjmaşi, pe care,
Tu i-ai ruşinat;


Noi, cu Tine, Maică
vrem mereu să fim:
şi acum şi-n vecii
vecilor. Amin. 

 

Fiţi binecuvântaţi de Domnul!
Toma Simona Magdalena



Fiţi binecuvântaţi de Domnul
Şi-ntotdeauna vă cinstiţi,
Iubirea Lui vă însoţească,
Fiţi plin de duh şi vă iubiţi!

Fiţi binecuvântaţi de Domnul,
Credinţa voastră fie-n El,
Pe calea vieţii scop vă fie
Doar Cel Ce-I Sfânt, Emanuel!

Fiţi binecuvântaţi de Domnul
Şi-n toate să vă sprijiniţi
Pe Stânca Vie, Domnul Slavei,
Pe care veşnic să-L iubiţi!

Fiţi binecuvântaţi de Domnul
Şi toarne El iubirea-n voi,
Fiţi fericiţi, cu Domnu-n viaţă,
Vă lumineze pe-amândoi!

Fiţi binecuvântaţi de Domnul
Şi bucurii El să vă dea
Şi multă, multă fericire,
Să staţi mereu pe Calea Sa!

Fiţi binecuvântaţi de Domnul,
Vă poarte doar în braţul Său
Şi zilnic să vă sprijinească,
Să vă ferească de-orice rău!

Fiţi binecuvântaţi de Domnul
Cerescul Domn Cel Minunat,
El să vă fie Ghid în viaţă,
Să îl iubiţi cu-adevărat!

Fiţi binecuvântaţi în toate,
Din suflet vă doresc din plin
Belşug de har şi sănătate,
Şi gânduri dragi, din Cel Divin!


 

 

Cine este Iisus ?

Iisus cere istoriei decizia existentei Sale.Dar istoria s-a aratat neputincioasa din primele ei zile.Asa a ramas si mai ramane.Prin faptul ca Iisus S-a tesut destinului omenesc si prin faptul ca omul trebuie sa se decida ce face cu Iisus, se explica de ce istoria omului e asa de zbuciumata si vesnicia lui e asa de hartuita si muscata de serpii indoielilor si ai contrazicerilor.Asa se explica de ce pentru Iisus oamenii s-au iubit si s-au urat, s-au macelarit si s-au ajutat, au cunoscut extremitatile pasiunii si ale jertfei.De El a atarnat roata constiintei, a frumosului si a ratacirii.El este forta interioara pe care forta veacurilor n-au putut-o istovi.Amintirea Lui e vie pretutindeni, pe zidurile bisericilor si ale scolilor, pe varful clopotnitelor, pe toate drumurile , la capataiul paturilor si al mormintelor.Distrugeti ferestrele de biserici, luati icoanele din altare si de pe case !Viata lui Iisus umple muzeele si bibliotecile.Dati foc Liturghierelor, Ceasloavelor si cartilor de rugaciune; Il veti descoperi pe El si toate cuvintele Lui in toate cartile literaturilor, ba chiar si cei care-L blestema nu fac altceva decat sa-L marturiseasca fara sa vrea prezenta Lui.



Rasunetul tuturor romanilor, stapani ai lumii, a incetat o data cu zilele lor si cine se mai gandeste sa moara pentru faima lor postuma ? In jurul multora s-a facut mai multa galagie ca in jurul lui Iisus;iar dupa mii de ani, numai in jurul lui Iisus isi pun oamenii problema si astazi, pe viata si pe moarte, ca-n primele zile.



Numai cineva mai viu ca romanii si care e cu adevarat un idol nemincinos al omului, poate inteti lupta aceasta permanenta intre oameni.Si astazi, ca in ziua Nasterii Sale, unii Il iubesc, iar altii Il urasc.Oamenii sunt antrenati insisi intr-o patima pentru iubirea Lui.Unii sunt in destinul lui Iisus, iar altii fara destin, nici sens.Deci, daca intrebarea :"Cine este Iisus?"a crescut in veacuri si cere fiecarei generatii un raspuns decisiv, noi nu putem raspunde decat intr-un glas cu Tatal, intr-o rostire cu ingerii, intr-o propovaduire cu Apostolii, intr-o marturisire cu mucenicii si cu toti sfintii si intr-o afirmare cu toata crestinatatea a doua milenii: "Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii".Salutul permanent al fiecarui Toma, din indoiala omeneasca si certitudinea dumnezeiasca.



Daca cineva a ajuns la siguranta aceasta si poate acoperi cu viata, in acela S-a nascut Iisus, nastere care deschide calea vesniciei, inca fiind in veac.Cu Iisus se naste si explicatia omului si explicatia lumii.



Cine este Iisus ? - s-a intrebat Irod, care afland de la magi cine-I, L-a osandit la moarte, crezand ca omorand 14000 de prunci, va scapa de Iisus.S-a intrebat Irod Tetrarhul, care auzind toate cate facea Iisus, nu se dumirea ce sa creada despre Dansul.



Se intrebau carturarii si fariseii, smintindu-se pentru formalitati infrante; se intrebau cine-I acesta de iarta si pacatele ?



Se intrebau pana si Apostolii cine-I acesta ca asculta de El vanturile si marea ?



Si s-a intrebat un sir intreg de nedumeriti.



S-a intrebat puterea lumeasca.



S-a intrebat toata trufia mintii.



S-a intrebat toata necredinta.



Toti acestia L-au refuzat, L-au osandit si L-au omorat pe Iisus si aceasta s-a intamplat permanent in istorie.Cine este Iisus pentru noi ?



Pe contemporanii lui Iisus ii intelegem ca le era greu sa-L creada pe Dumnezeu.Dar, dupa dovada Invierii Sale, dupa dovada dumnezeirii Sale, dupa aparitia Sa mai presus de fire, prin usi incuiate, petrecere nevazuta cu oamenii, aratandu-Se lui Pavel si altora din veac in veac, nu mai putea fi fara raspuns.



Raspunsurile teologice sunt stiinta.



De aici, pentru noi, Iisus e sensul vietii, reazimul si in ispite si in furtuni.Asemanarea dupa care tanjim si insetam de-a lungul desertului vietii.Originalul nostru, autencitatea noastra.



Dar mai mult decat acestea, este prietenul nostru, Care sigur nu ne paraseste niciodata; e Sfanta noastra Impartasanie, cu desavarsire si foamea noastra metafizica.(...)



Imparatul Insusi Se va face slujitorul celor ce L-au asteptat cu toata fiinta.De altfel, acesta este Iisus: Imparatul slujitor al destinului omenesc.Iisus a reintors sensul existentei iarasi in Tara de obarsie:Imparatia Sensului si a explicatiei depline.



(Din lucrarea 800 de capete,  Parintele Arsenie Boca)

Iubirea de sine - Parintele Arsenie Boca

Sfantul Maxim Marturisitorul numeste iubirea de sine "primul pui al diavolului". Ea e cealalta parte din piedica a doua ce ne-o starneste potrivnicul in noi insine:iubirea trupeasca de sine, incepatura mandriei.Impotriva ei ne-a cerut Mantuitorul sa ne hotaram pentru lepadarea de sine, zicand:"Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa in fiecare zi si sa-Mi urmeze Mie"(Luca 9, 23).Lepadarea aceasta insa o poate face numai cine s-a ridicat cu mintea mai presus de cele desarte si s-a desfacut din dragostea lumeasca si si-a stramutat puterea dragostei sale, toata, catre Dumnezeu.Sau, cu alte cuvinte:pe cine l-a ajutat Dumnezeu sa iasa din legaturile iubirii de lume, il ajuta sa iasa si din legaturile dinlauntru ale iubirii de sine.

Iubirea trupeasca de sine si plina de trufie, numai dragostea aprinsa a lui Dumnezeu o poate scoate si desavarsit s-o faca scrum, prin umilintele cu care o arde.

Noi nu prea putem sti in cata primejdie ne baga iubirea de sine, dar o putem deduce din purtarea de grija a lui Dumnezeu, Care, cu iubire de oameni, ajuta mantuirea noastra, ingaduind incercari, certari si ocari peste capul nostru, cu rostul ca sa ne scarbim de noi insine si sa ni se toceasca tot gustul de cele de aici, caci altfel nu putem muri noua insine ca sa viem lui Dumnezeu (Galateni 2, 19).De aceea toti Parintii au fugit de lauda si au iubit ocara si toata napastuirea, ca pe unele ce ucid puii vicleni si aduc mult folos de la Dumnezeu.

Cei ce prin darul lui Dumnezeu se izbavesc si de legaturile dinlauntru ale iubirii de sine, se poarta si se marturisesc pe ei insisi straini si calatori (Evrei 11, 13) aici pe pamant.De aceea "suspinam in acest trup, dorind sa ne imbracam cu locuinta noastra cea din Ceruri"(2 Corinteni 5, 2).

"Puiul de drac" al iubirii de sine, facandu-se barbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatal sau, tatal minciunii, stramba mintea bietului om, incat i se va parea pacatul virtute dumnezeiasca.Ba inca, omorand pe cei ce nu cred ca el, i se va parea ca face slujba lui "Dumnezeu"(dumnezeul care l-a inselat pe el)(Numerii 25, 7-13).

Cu ingaduirea  lui Dumnezeu, satana ii cerne si ii culege pe toti cei ce umbla in lumea aceasta dupa placeri, chiar duhovnicesti, numai sa-i prinda, ca inca nu s-au lepadat desavarsit de iubirea de sine si de orice spurcaciune a vietii, dupa atata si atata propovaduire a Bisericiii:caci patima aceasta face pe om sa cada, lovit de sagetile laudei si sa se trezeasca cu mintea inselata si sarita din socoteala smereniei.

Precum in viata pamanteasca lucra Harul asupra celor ce se sfinteau si sporea in ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, ramanand in Imparatia Harului, acesta sporeste, desavarsind in ei iubirea; asa prin contrast, in starea de iad a constiintei, in imparatia fara de Har, lucreaza demonii asupra sufletelor chinuite si sporesc in ele ura.Ura aceasta care nu poate face nimic, zvarcolirea neputintei furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele si vad ca nu ispravesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernala e focul nestins, care nu lumineaza nimic.Sufletele acelea, care s-au amagit de poftele lumii, de slava desarta si de trufia vietii (1 Ioan 2, 16), inselate de iubirea de sine care le-a povatuit la toate poftele, iata-le inecandu-se in ura care le arde si care s-a intarit peste ele ca o mare imparatie a raului.In aceasta imparatie infernala i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului si tata a toata amagirea.

Intr-o asa imparatie au sa sufere toti cei ce n-au scos cu desavarsire iubirea de sine dinlauntrul lor, ci au mangaiat-o cu toate placerile si i-a surprins moartea inca neinteleptiti la minte si necuratiti la inima.Au plecat cu nadejde, le ramane nadejdea.Si daca se va afla cineva dintre rudenii sau urmasi, ca sa implineasca pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopar multime de pacate si-i scot din moarte (Tobit 4, 10).Iar daca Dumnezeu nu pune nimanui in gand sa implineasca mila si pocainta pentru ei, e semnul ca nu are planul sa-i scoata din munca.

PICUR DE TOAMNA !

                   

SMERNIA

DESPRE SMERENIE
- dialog cu Parintele Arsenie Papacioc
Ce se întelege prin smerenie si care sunt dezastrele mândriei?
- Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creatii a lui Dumnezeu si care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricosându-se îngerii si toate puterile ceresti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiti ce pogoră mânt, dincolo de orice putere de întelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.
Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin două cuvinte: „Eu sunt..." - atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Si vă închipuiti, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă si mai cumplită. Că spune într-un loc: „Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori". Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Si a preferat să meargă toată viata pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiti, atât e de grozav si de urât. Lumea îsi închipuie că acolo, în suferinte, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-stiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinte de acolo este si vederea dracilor!
Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura fortă care poate elibera orice suflet si orice popor, în toată creatia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiasi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul si pământul si Care a făcut tot ce există, sigur că creatia Lui va trebui să stea la dispozitia Lui, smerită.
Un crestin cu viată bună, a bătut la usa Mântuitorului să-i deschidă. Si a întrebat: „Cine este acolo?" „Un crestin iubitor al Tău". „Nu se poate. Nu esti pregătit. Nu-ti deschid!" îngrijorat, foarte îngrijorat, si-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viată crestină cum a stiut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam rationalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: „E smerit, mândruletul!" S-a frământat el: „Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?" Si, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e usor să te frământi când nu te primeste Hristos, mai ales pentru un om care crede si trăieste în Hristos, cu nădejdea vesniciei alături de Hristos. Si s-a dus smerit si a bătut la usă. „Cine este acolo?" „Tu esti", a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: „Dacă tu esti Eu, intră!" Avea aceiasi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: „Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har".
Ce este falsa smerenie si cum o deosebim de adevărata smerenie?
- De fapt, trebuie să stim toti că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: „Ce este smerenia, părinte?" „A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule". Făptură e si viermele, faptură e si câinele. Cum ar putea fi fiinta asta ratională sub toată făptura? Pentru că si viermele si oricare fiintă stiu precis ce vor: vor să trăiască. în sensul acesta se zbate, se încovoaie să ajungă existenta vietii. Biologic, că e vierme.
"Fiti întelepti ca serpii", spune Mântuitorul, "si blânzi ca porumbeii". De ce întelept ca sarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că sarpele îsi fereste capul. Să nu-1 lovesti la cap, că moare. Dacă îl lovesti oriunde, nu piere. Si capul nostru e Hristos. Trebuie, cu orice chip, identificat cu El si ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: "Fără de mine nu puteti face nimic!"
Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a tinut un Sinod local la Cartagina si printre alte teme care s-au discutat a fost si problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, stiind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune asa: „Dacă totusi zici că poti ceva fără Hristos, anatema să fii!" Adică, mai mult decât blestemat.
Cum putem lupta împotriva mândriei?
- Nu poti, decât dacă te smeresti. Adică ti-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai si obrazul celălalt. Acum nu-i usor să dai si obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie. Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos. Bucuria suferintelor noastre din închisori si din lanturi era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânti, care primeam lovituri. Au fost înfrânti cei care ne-au lovit.
Comparând toate religiile lumii, care a fost conceptia lor de mântuire? Se constată că toti doreau să scape de suferintă. Hristos zice: „Nu! Numai prin suferintă puteti scăpa de suferintă!"; pentru că Mântuitorul a făcut atât de multe fapte mari: dreptate, învătături etc. Să măsurăm cu 90 de grade un unghi. Mai mult: a înviat mortii si multe altele. Se facem unghiul de 180 de grade. Dar n-a mântuit lumea prin asta.
Misiunea Mântuitorului a fost tocmai asta, să mântuie lumea prin suferintă. S-a răstignit pentru noi si atunci unghiul a devenit de 360 de grade, desăvârsit. Adică, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul era pe Cruce si se văita satana. De aceea Crucea este atât de puternică împotriva duhurilor rele, pentru că se zice: „în numele Tatălui (Care înseamnă toată înăltimea) si al Fiului (toată adâncimea) si al Sfântului Duh (toată lătimea)". Adică se evocă Sfânta Treime. Si s-a constatat că fuge dracul de Cruce!
Deci, prin suferintâ s-a biruit satana. Diferenta între dramă si tragedie e că în dramă eroii biruiesc, în tragedie eroii sunt înfrânti. Noi nu avem tragedii. Avem numai drame. Eroii nostri au biruit, toti! Dovada este că Mântuitorul, Care este de-a dreapta Tatălui, a zis: "Vi s-a dat toată puterea, în cer si pe pământ". Si a mai zis ceva care ne priveste direct: "îndrăzniti! Eu am biruit lumea!" Cine a biruit? Satana? Cine a biruit? Cei care au lovit? Cei care L-au răstignit?
De aceea, suferinta aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Că noi cerem harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate nimic, pentru că zice Hristos: "Fără de Mine nu veti putea face nimic".
El e tulpina, noi suntem mlăditele. Nu pot, nici mlădita, nici mugurii, nici frunzele, fără vită.
Si atunci, din momentul din care nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. îti dă ca să te ridici, să rupi din tine pentru altii, să-ti pui viata interioară la punct, să gândesti frumos, să stii să suferi pentru adevăr! Si chiar pentru fratele tău.
Atunci harurile vin din abundentă. Să stii să ceri, dar nu cu o mână întinsă, tigănească!
Cum putem căpăta smerita smerenie si care sunt roadele ei?
- Hai să vă spun, ca să mă întelegeti, ca să nu vorbim si noi, rationalizând-o. Smerita smerenie. Despre asta vorbim. Si, din momentul în care smerita smerenie se adânceste cât mai mult, trăiesti cât mai mult într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă si fără să se discute. Te ajuti pe tine si pe toti ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta. Atunci nu mai esti un ins. Esti un univers, un microcosmos, în care se oglindeste un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăiesti aceste lucruri.
Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi, si ne cere cu ardoare: umilintă, umilintă, umilintă! Si „lăsati-Mă pe Mine mai departe!" Fără însă să renuntăm la treburile care ne aduc pâinea cea de toate zilele. Dar peste tot în inima mea să fie prezent Hristos!
Iată, bunăoară, se pun probleme în lumea nevoitorilor, în lumea trăitorilor, probleme de mântuire, de existentă duhovnicească. Nu prea sunt pentru o mare nevointă. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! 0 permanentă; o vibratie continuă. Această figură de stil nemaipomenită a pus îngerii în miscare si ei au apărut, în fel si fel, cu multă smerenie, slujind pe oamenii acestia smeriti. Da. Sunt mai mult pentru o stare de trezvie continuă.
Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare. Si nu trebuie să ne crutăm nici cea mai mică greseală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greseste. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinta este în picioare, cât sufletul nu abdică si capul se ridică din nou! Adică există putinta de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz, ca un erou al lui Hristos si numai al lui Hristos, oriunde ai fi.
Starea de nevointă nu este rea si n-avem dreptul să desfiintăm lucrul acesta. Dar nu numai starea de nevointă. Sau nu trebuie apăsat numai pe nevointă, ci mai mult pe starea de vibratie, de prezentă si unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni. Dacă se poate, „Doamne lisuse...".
- Părinte, dacă prin suferintă ajungem la o adevărată smerenie, trebuie cumva să ne aruncăm singuri în ispită?
- Nici nu se pune bine problema. „Trebuie să mă agăt de o sfoară, să-mi dau drumul jos, să văd cum e cu piciorul rupt". Avem des necazuri pentru că dumneavoastră trebuie să mai stiti si un lucru: dacă ati sti câtă râvnă pune satana ca să ne întrerupă de la lucrarea noastră duhovnicească, de la orice rugăciune nu ati mai pune asa problema!
Orice crestin e atacat, si vă spun, ca duhovnic nam întâlnit să nu-mi spună: „Părinte, sunt atacat la rugăciune, am gânduri împrăstiate etc". Ne atacă diavolul, ne luptă el împotrivă. Dar nu trebuie să dăm atentie. Este o mare greseală să se stea de vorbă cu satana. Nu se stă de vorbă cu el. Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei să-1 gonesti. Zi „Doamne lisuse..." si stai de vorbă cu Dumnezeu. Puterea numelui îl goneste. Chiar dacă te apasă atunci, chiar dacă te luptă. Se întâmplă uneori, de ia patul cu tine în sus. Nu te apuca să blestemi.
Asta-i o greseală. Lui îi convine dialogul, că îl recunosti. Dar asa, prin rugăciune,îl ignori. Stai de vorbă cu Dumnezeu atunci când esti atacat. Si atunci, sigur că el - am spus de mai multe ori - a învătat foarte multă lume să se mântuiască.
Unde se află călugării fată de mireni pe scara trăirii smereniei?
- Eu vă spun că există o mare diferentă, si ca să fiu conciliant, monah înseamnă „crestin bun". Dar nu-i numai atât, dacă apuci să trăiesti în mânăstire. Apucasem să vă spun că rugăciuni faci si acasă; faci multe, dar nu se face acest mare lucru care caracterizează această cruce a călugărului: tăierea voii. Să nu faci ceea ce vrei tu. Să faci ceea ce-ti spune altul. Si atunci, tu, în felul acesta tăindu-ti voia - căci Dumnezeu ne-a creat cu vointă liberă, ratiune si afecte -, aici trebuie să-ti tai vointa liberă. Ne trezim luptându-ne cu Dumnezeu. Si trebuie să-L înfrângem. Dar în sensul că îi place foarte mult înfrângerea aceasta. Pentru că noi ne desfiintăm. Ne smerim.
Intr-o mânăstire era un staret care stia să dea cununi. Si era un părinte bătrân - Sfântul loan Scărarul consemnează lucrul ăsta -, de 50 de ani, ca vârstă. Si-l trimitea undeva. Si când se ducea acolo, îl fugărea: „Ce cauti aici? Du-te acolo, unde te-am trimis!" Si uite asa îl freca. Si-l întreabă sfântul: „Nu te smintesti?" „Nu, părinte Când am venit aici mi-au spus ăstia că mă încearcă 30 de ani. Si am numai 15". La 17 ani de nevointă din aceasta, de tăierea voii, a murit. Dar la moarte a zis asa: „Multumesc lui Dumnezeu si vouă ca prin tăierea voii mi-ati mântuit sufletul!"
E foarte frumos. Nu se potriveste cu ce e în lume. Pe urmă, dragii mei, mi se pare că nici o adunare de cuvinte filosofice nu poate explica călugăria. Există, si am spus de multe ori în mânăstire asa de importante lucruri, încât s-a vorbit prea putin despre ele, si prea putini le-au atins. E o trăire continuă. Căci spune Mântuitorul: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!" Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ti tai voia si să asculti. Si, fratilor, stiti ce înseamnă cruce: Să duci ce nu-ti convine. Asta înseamnă.
Uneori aproape că nu poti.
- Nu se pune problema: „Nu pot". Duci până cazi! Nu se pune problema. Dar să stiti că s-au putut face, dincolo de închipuirea omenească multe minuni. I s-a spus unui frate: „Dă pietroiul ăla la o parte!" Dar asta era o chestie pentru 20 de insi. Si el, năduf, nu-stiu-ce, l-a dat la o parte că a zis părintele staret!"
Pentru că nu ne părăseste Dumnezeu, dacă neam dăruit Lui. Cum credeti dumneavoastră, că este El, Care e prezent în pasul fiecărui ins, chiar si al păgânilor? Dar la crestini, care zi si noapte se roagă în felul lor? Ii ajută, îi întăreste. Nu facem lucrul acesta, adică ascultările, cu aspect de exagerare, în mânăstiri. Dar la nivelul care există, treburile necesare să le facă cu dragoste, si e destul.
Pe un frate - în Pateric - l-a trimis, spune, să adune balegă uscată. Făceau focul cu ea, că erau săraci. „Păi, mă trimiti acolo unde e leoaica aia?" Că era o leoaică acolo. „Cum, zice, nu te duci pentru că e o leoaică acolo? Să mi-o aduci legată încoace!" Si s-a dus la ea. Leoaica, fugi! „Stai, că mi-a spus staretul să te leg!" Si a legat-o. Si o târa. Si când a văzut că chiar o aduce, a zis staretul, pentru smerenia lui: „De ce mi-ai adus căteaua asta? Dă-i dmmul, să n-o văd!" Si zice: „Da, dar eu am crezut că e leoaică". Si, întradevăr, era leoaică.
Domnii mei, nu neglijati Scriptura! Există niste lucruri dincolo de închipuiri, care sunt niste realităti. Dacă spune Mântuitorul cuvintele cele mai de vârf ale Scripturii: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!"
Cuvintele Mântuitorului: "Fericiti cei săraci cu duhul, căci acelora este împărătia cerurilor", au legătură cu smerenia?
- Chiar despre ei vorbeste! Fericiti cei smeriti! Iar aceasta, pentru că, vă spun, identitatea e chiar cu Hristos. Căci El S-a smerit. Si se smereste continuu. Cine s-a smerit, este în identitate cu El. Ferice de el! E smerit; îsi vede de mersul vietii lui mai departe; este umilit de către toată lumea. Stiti dumneavoastră că acestea sunt valorile cele mai mari chiar si în mânăstire si în lume? Oamenii care duc o viată ascunsă, sufletească, duhovni cească, dar în rest, săracii, duc o viată de sărăcie.
Sfântul Dimitrie Basarabov, care este patronul Bucurestilor, a fost văcar, în satul Basarabov din Bulgaria. Si mergea înfăsurat cu cârpe la picioare căci nu avea încăltăminte. Si râdeau copiii de el. Copii neastâmpărati, mă rog. Si, într-o zi el, păzind vitele, a călcat pe un cuib de pasăre si a omorât puii, fără să vrea. Si, sigur, i-a părut foarte rău si si-a pedepsit piciorul ăla, să nu-l mai învelească nici cu cârpele alea. Vezi, câtă tărie câtă dorintă de a fi omul lui Dumnezeu? Era sărac cu duhul, dar era bogat cu sufletul la Dumnezeu.
Chiar acum am avut Evanghelia cu săracul Lazăr si bogatul. Vă închipuiti ce „fericire" era! Si omul acesta, Lazăr, suferea pentru Dumnezeu, dar nu cârtea. N-a fost suficientă numai suferinta: Nu cârtea! Pentru că lor, celor în suferintă Dum nezeu le dă harul să creadă, să fie ostasi ai lui Hristos.
Ai putinta, acolo unde vrei, dar nu poti să ajuti, să te rogi. Esti în tramvai si vezi un bătrân cersetor si n-ai ce să-i dai. Poti, totusi, să zici: „Doamne, miluieste-l si pe el!"
Asta-i situatia. Este o foarte mare greseală să nu dai si pentru altii. Că nu se rupe din tine nimic. Această milostenie ar putea să umple cerurile de mântuiti. Să stiti, milă e toată Scriptura. Milă e toată Scriptura! Ce greseală mare este,căci sunt atâtia oameni care, oricum, întind mâna. Fratilor să nu lăsati mână întinsă nici când vă dă, nici când vă cere.
Cam cum ati vedea legătura dintre nevointele trupului si smerenie?
- Fratilor, trupul nu trebuie condamnat. L-a făcut un mare mester si trebuie păstrat. Noi condamnăm împătimirea. Si nici nu punem problema iertării. Intâi punem problema vindecării. Iertarea vine de la sine. Deci, nu avem nimic cu trupul. Chiar dorim foarte mult să-l mentinem, ca să se poată mântui si el.
Uite, să vă spun un alt caz, fiind vorba de smerenie, chiar dacă iese din subiect, dar sa nu-l scăpăm din mână. Un frate a venit la mânăstire, cum obisnuieste lumea să spună, mai simplu. Nu e nimeni simplu, dacă a venit la mânăstire. A avut un Duh, care a lucrat si care ajuta atât de mult neamul omenesc. Si staretul i-a spus: „Ce cauti aici, la poartă?" „Am venit si eu aici, să mă fac călugăr". „Aici sunt oameni smeriti. Tu nu vezi că esti mândru?" Iar el, săracul, nici nu stia ce-i aceea mândrie. Era foarte doritor. „Da, dar mă fac si eu călugăr".
„Nu. Aici sunt oameni smeriti. Nu se poate. Tu esti mândru". El, săracul, insista. Staretul zice: „Bine, stai aici la poartă si cine intră, să-i zici: ŤBinecuvântati-mă pe mine, că sunt mândruť. Si cine iese, să-i zici tot asa". Si l-a tinut acolo sapte ani. Sapte ani. Ii dădea să mănânce, dar nu l-a făcut decât să se smerească. Iar el a fost sincer, că sincer venise la mânăstire, si i-a spus staretului: „Iertati-mă pe mine, că sunt mândru!" „Blago sloviti, că sunt mândru!" Asta era toată ascultarea. Si el o făcea cu toată inima. Si s-a sfintit.
Deci, repet, nu condamnăm trupul. Ii dăm ce-i trebuie. Insă nu lăsăm necondamnată nepătimirea trupului. Trupul nostru se împătimeste în fel de fel de păcate. Si atunci trebuie vindecat. Cu orice chip.
Un om care nu a cunoscut smerenia, dar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, cum se poate întoarce? Ce trebuie să facă?
- Fratii mei, la Dumnezeu nu există un trecut rău, din momentul în care este un prezent bun. Te-a iertat si Dumnezeu. Dacă te-a iertat, te-a iertat definitiv. Numai să continui o viată bună ca să meriti într-un fel, cu harul lui Dumnezeu, această iertare. Nu se pune problema, e iertat. Avem atâtea cazuri. Avem pe Moise Arapul, care a fost tâlhar. Avem pe Varvar, care a fost tâlhar Si sunt sfinti. Dar si-au revenit, s-au căit amarnic. La Dumnezeu, dragii mei, dacă este inima smerită si înfrântă, mare e mila Lui.
Eu am fost - iertati-mă că vă fac o confidentă eram în pădure, în pustie, si am fost atacat de satana într-o formă foarte dură. Si încercam un act de smerenie în fata lui Dumnezeu, că "sunt nimic"... In sfârsit, mă fortam. Si-am fost eliberat Si am zis- citind din Vietile Sfintilor -, am strigat tare, fără să mă mai jenez, mă auzeau, poate lupii: Mare mai e un om smerit în fata lui Dumnezeu! M-am mcurajat foarte mult si am văzut că harul lui Dumnezeu m-a ajutat, căci eu n-am putut să mă măsor câtă smerenie am. Căci nu m-am putut vedea decât mai putin smerit decât toti oamenii de pe lumea asta.
Unii Sfinti Părinti consideră că smerenia e cea mai mare virtute. Ati putea să ne spuneti care sunt criteriile de apreciere?
- De fapt, este mântuitoare, dar, mă scuzati, fac o rectificare: „Smerenia te duce până la Dumnezeu si dragostea gustă din Dumnezeu!" Iubirea, dar o iubire smerită. Smerenia destul este smerenie. Singura cale este smerenia.
Am fost prin Grecia la o mânăstire si o călugărită m-a rugat să scriu ceva pe o vedere. Si am scris asa: „Singură smerenia". Si a înteles imediat - îi traducea cineva. Si a căzut imediat în genunchi. Căci si-a dat seama de importanta smereniei. Si ele stiau că, într-adevăr, aceasta este calea. S-a smerit Hristos, Care e Dumnezeu, Care e Stăpân, Care ne tine cu dragostea Lui pe toti si lumea si firele de iarbă. S-a smerit Hristos si noi să nu fim smeriti? Ce ziceti?
Ce puteti spune despre cei care merg si la Biserica Ortodoxă si la alte confesiuni?
- Nu este permis. Adică te duci la mai multe adevăruri de credintă? Există un singur adevăr de credintă: adevărul ortodox! Crezul! Si dacă esti ortodox, respecti Ortodoxia. Dacă nu, cazi în erezie si tu.
Dar dacă există un imbold interior de a căuta si într-o parte si în alta?
- Acum, cazuri de astea sunt chiar mai multe. Să cerceteze. Dar nu pentru ortodocsi. Dacă esti ortodox, intră în bisericile ortodoxe. Ce nu ti-a dat Biserica Ortodoxă? Ce lipsuri ai găsit la ea de te-ai dus si dincolo? Acolo unde nu cred în Maica Domnului, unde nu-si fac cruce!... Domnilor, s-au facut Sinoade; Sinoade ecumenice si Sinoade locale si apostolice. Si au condamnat cu anatematizări pentru un singur motiv de credintă, de adevăr de credintă - cum au fost Sinoadele de la cel de la Niceea, la anul 325, până la anul 787. Si pentru un singur lucru, dacă nu credeau în Maica Domnului că e 0EOTOKOS, adică Născătoare de Dumnezeu, Biserica i-a dat anatemei.
Deci s-au stabilit aceste dogme precise. Ori, s-au făcut aceste Sinoade ecumenice si o multime de alte Sinoade locale. Si atunci ce lipsuri a găsit cineva în Ortodoxie, de se duce si în altă parte? Atunci nu e ortodox! Si noi nu stăm de vorbă, nu facem catehizări aici. E o greseală! Să se tină de Biserica Ortodoxă! Să vină harul lui Dumnezeu peste el. Că vine, domnilor, vine!... Dumnezeu e bogat! Ne asteaptă!... Ne asteaptă să cerem. Dar să-L recunoastem pe El, că El este Cel Ce este!
In cei 14 ani de temnită grea, la Aiud, ati avut bucurii duhovnicesti? De ce ati fost închis?
- A fost extraordinar. Am iesit foarte folositi. Temnita în sine e o mare nevointă.
Ultima dată am fost condamnat pentru 40 de ani, mai ales pentru că am făcut parte din „Rugul Aprins" de la Antim. Era o miscare de reînnoire a vietii duhovnicesti. Si n-aveau cum să ne condamne, asa că ne-au condamnat ca organizatie subversivă. A durat 90 de zile ancheta si a fost foarte nesuferită.
Si erau fel de fel de oameni, adunati din toatâ lumea. In sfârsit, lucrul ăsta îl stiti, nu e nevoie să vi-l spun eu. Ei, această temnită era suficientă, era destul ca să te smerească. Pentru că, domnilor, abia îti mai tineai sufletul. Dar stiai că suferinta aceasta este pentru marele Adevăr, pentru că se punea problema să-ti slutească ideile si sufletul cu diferitele lor metode. Pentru asta, pentru că îi înfrângeai, pentru că nu acceptai, pentru că erai un mare erou să spui: „Domnule, nu primesc acest lucru!", te costa viata.
Am fost chemat, eu personal, de un colonel că erau la Aiud 10 colonei. Aveam un nume să zicem, pe acolo, că eram si preot si călugăr. Eram în haine de puscărias, smerit, să zic asa, smerit cel putin în formă, si mă întreba colonelul să-i explic că există Dumnezeu. Zic: „Da, domnule colonel, existenta noastră, suflarea noastră, inteligenta, ratiunea, dovedesc aceasta", am început să-i explic. „Astea-s făcute de un mare Mester. Nu-s făcute la întâmplare. Sau cine le-a făcut?" Si am continuat să-i explic: „S-au făcut atâtea semne, a venit Hristos, a înviat... Dar dumnea voastră de ce nu credeti?" Era o mare îndrăzneală la mine să-l întreb lucrul ăsta. Dar a trebuit să-mi apăr adevărul. Zice: „Războiul care s-a dus în Rusia, care a fost în numele Crucii, m-a convins că nu există Dumnezeu". „Ce în numele Crucii domnule! Nebunul ăla de Hitler a vrut să cucerească Rusia si a crezut că rusii o să-l lase". Si îi zic: „Bine. Dar înainte de războiul ăsta de ce nu credeati?" Si m-a întrebat: „Care ti-e ultimul argument?" „Sunt gata să mor, domnule. Dar am văzut că n-am cu cine", i-am spus. Si a început să urle: „Luati-l! Luati-l!"
Ce personalităti ati cunoscut?
- Vă mărturisesc drept, iertati-mă că vă spun orice detinut era o mare personalitate. Pentru că omul ăsta reprezenta ceva în suferintele lui acolo. Rezista ani de zile. Clipă de clipă, ceas de ceas zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Ani si ani. Si era o mare personalitate Acolo era o nivelare, nu se punea problema de exceptii. Cel mai bun era cel care era cel mai prezent, în inima lui. Că erau suferinte foarte mari. M-a impresionat unul din ei, săracul, care uitase cum o cheamă pe sotia lui. Pentru că înceta memoria din cauza marii slăbiciuni. Si nu stia cum o cheamă. Acolo sotiile erau atât de divinizate si de poetizate... Dati-vă seama! Sigur, orice ins era o personalitate. Am cUnoscut, sigur că da. Am stat cu fel de fel de oameni. Am stat si cu Nae lonescu, am stat si cu Nichifor Crainic, am stat si cu Gane. Si ne perindam. Bineînteles că eram tinuti strâns, strasnic. Câte doi, câte trei. Ne schimbau.
Este pustnicia un model spre desăvârsire?
Care a fost motivatia interioară a sfintiei voastre pentru care v-ati retras în pustie?
- Sigur că pustia este un model. Aici te rogi în libertate, vă dati seama, în fosnetul frunzelor copacilor, în urletul vulpilor, în urletul lupilor...
Am stat pustnic aproape doi ani. Motivul interior era tot o cunoastere a lucrurilor si, mai bine zis, o evlavie. Am avut o evlavie. Insă să stiti că eram mai mult pentru o viată de obste decât pentru o viată de pustie.
Si acum să vă dau un exemplu: doi insi, bine intentionati, au plecat. Unul la mânăstire si altul în pustie. Si ei s-au iubit în lume, s-au pretuit ca prieteni. Si unul s-a dus în pustie si unul în obste. Amândoi au fost cinstiti. Cel din pustie a venit să facă o vizită la mânăstire fratelui care era ascultător, în ascultare. Si staretul, un om al lui Dumnezeu, le-a dat voie să se plimbe prin pădure, să-si destindă sufletul. Asta e foarte important, să stiti. Si au dat de un mort. Si a zis cel din pustie: „Hai să ne rugăm să învieze". Si s-au rugat. Si a înviat mortul. Si a zis cel din pustie în sinea lui: „Pentru rugăciunile mele a înviat mortul". Că el trăise în pustie. Celălalt nu si-a pus problema. S-a rugat si atât. Si au plecat la mânăstire. Si cum s-au dus la mânăstire, staretul îi spune repede ascultătorului: „Fugi repede, dincolo de fluviul acela". Că era un fluviu mare acolo. Si nu barcă, nu scândură, nu copac... Ăsta a fugit si un crocodil l-a luat pe spate si l-a dus dincolo. Si a zis staretul celuilalt: „Vezi, pentru rugăciunile cui a înviat mortul?"
Adică vreau să vă spun că viata de obste cu tăierea voii este o foarte mare lucrare în creatia lui Dumnezeu, cu numele de monahism. Este cel mai important lucru în creatia pământească a lui Dumnezeu. Vă spun încă o dată, e foarte greu să încrucisezi cuvinte filosofice ca să vorbesti de el. El nu e o discutie, el e o trăire. Niciodată n-ai să poti explica de ce e gustul ăsta asa si celălalt asa. Il simti, îl trăiesti, dar nu-l explici.
Smerenia vine înainte sau după pocăintă?
- Fără discutie că smerenia trebuie să fi existat mai întâi. Gândul fmmos de a sluji lui Dumnezeu, de a se dărui lui Dumnezeu. Au existat si una si alta, a existat smerenia, care s-a înmultit în inima si în sufletul tău, iar viata de nevointă o faci pentru că ăsta e programul zilei si ajută pocăintei.
Smerenia e sângele vietii. Nu te poti mântui fără ea. Poti să faci metanii, să cari pământ, să te nevoiesti, dar smerenia există. Nu exclude.
Ne spuneti un cuvânt despre rugăciune?
- Intâi, ce trebuie spus e că se vorbeste prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea si în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta.
Eu personal nu sunt pentru rugâciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveste dorinta de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugăciunii. Pentru că si o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Si o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.
Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar dacă se face o rugâciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii din inimă si se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceti să spun că orice clipă poate sâ fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face asa: „Uf!", ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Asa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minti ascutite. "Nu tot cel ce zice „Doamne, Doamne" va intra în împărătia Mea!" Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.
Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, esti mereu prezent. Rugăciunea să zicem - tipicală poti lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?
Vedeti, nu trebuie renuntat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai putin discutat, e prezenta inimii continuă. Si te rogi. Pentru că se rugau sfintii si stăteau în genunchi până se făcea dimineată si apărea soarele. Si la răsărit tot în genunchi erau.
Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.
Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?
- Intr-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discutia despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. 0 rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.
Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului si al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează si face orice pentru om. "Fără de Mine nu puteti face nimic." Mai mult: "Nu se miscă fir de păr fără voia Mea." Vă dati seama cât de mult ne apără.
Tineti-vă de Biserică, dragii mei! Si puteti să ziceti rugăciunea aceasta a mintii din inimâ. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-vă, nu vă descurajati.
Iubiti mult! Hristos vă porunceste!