Preoţia şi monahismul în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur

Printre operele cele mai valoroase ale Sfântului Ioan Gură de Aur se numără şi tratatul „Despre preoţie“ în care autorul doreşte să justifice fuga sa dinaintea hirotonirii. Considerată o lucrare clasică şi una dintre cele mai preţioase comori ale literaturii patristice, Sfântul Ioan compară în tratatul său viaţa preoţească cu cea monahală. Călugării sunt cei care trăiesc precum îngerii, iar preoţii, care reprezintă o realitate cerească, au primit o putere pe care Dumnezeu nu a încredinţat-o îngerilor.
La doar câţiva ani după moartea Arhiepiscopului Constantinopolului, un monah din delta Nilului, Isidor din Pelusia, scria referitor la tratatul „Despre preoţie“: „Nimeni nu a citit această lucrare fără a simţi inima înflăcărată de iubirea lui Dumnezeu. Ea exprimă cât de mult Taina Preoţiei este înaltă, însă şi dificilă, şi arată cum ar trebui să ne comportăm pentru a o îndeplini cum se cuvine. Ioan, Episcopul Constantinopolului, înţelept interpret al tainelor divine, lumina întregii Biserici, a compus acest tratat cu un aşa talent şi precizie încât cei care îndeplinesc misiunea lor preoţească în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, precum şi cei care o îndeplinesc în mod neglijent găsesc descrise virtuţile şi viciile lor“ („Scrisoare“ 1, 156). Împreună cu un prieten din tinereţe, Vasile, a cărui identitate rămâne un mister pentru cercetători până astăzi, Ioan decisese să-şi consacre viaţa postului, ascezei şi rugăciunii, ducând o existenţă retrasă, departe de zgomotul lumii. Însă Providenţa divină avea alte planuri cu el şi-l va conduce până la ocuparea celei mai înalte poziţii ierarhice în Constantinopol. Mulţi sunt teologii Antichităţii care consideră această lucrare superioară oricărei alte scrieri hrisostomice datorită profunzimii gândirii, măiestriei expresive şi eleganţei stilului. Efectiv, „Despre preoţie“ a fost considerată mereu o lucrare clasică şi una dintre cele mai preţioase comori ale literaturii patristice.
Până la Sfântul Ioan Gură de Aur, viaţa monahală era comparată cu viaţa angelică. Monahul, datorită ascezei cotidiene şi a castităţii liber alese în vederea Împărăţiei cerului, imită încă de pe acest pământ stilul de viaţă contemplativă al îngerilor, fiinţe spirituale lipsite de trup material. Sfântul Evagrie Ponticul, în lucrarea sa „Despre rugăciune“, 113, afirmă că „monahul ajunge să fie egal îngerilor datorită exerciţiului contemplaţiei“. Chiar şi Sfântul Ioan Gură de Aur, într-una din catehezele sale baptismale, vorbeşte astfel despre viaţa îngerească a monahilor: „Noi nu privim doar aparenţele exterioare, ci pătrundem cu atenţie în stilul de viaţă specific vieţii îngereşti“ („Cateheza baptismală“ VII, 4). Călugării sunt aceste faruri mereu aprinse care orientează călătorii aflaţi în pelerinaj pe pământ spre Patria cerească.
În tratatul „Despre preoţie“, acest rol îl joacă preoţii: ei reprezintă o realitate cerească. În timpul slujbelor liturgice îngerii se ţin în jurul preotului în semn de contemplaţie şi adoraţie înaintea Celui care coboară pe Altar la cuvintele preotului. De asemenea, preotul, având locuinţa sa pe pământ, este chemat să administreze realităţile spirituale din ceruri şi a primit o putere pe care Dumnezeu nu a încredinţat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor: „Când îl vezi pe Domnul jertfit şi întins pe altar, iar preotul ţinându-se deasupra victimei în rugăciune şi îmbibat cu acest sânge preţios, mai poţi crede că eşti încă printre oameni şi că trăieşti pe pământ? Nu-ţi vine mai degrabă să crezi că te-ai mutat în ceruri şi, respingând orice gândire trupească, nu vezi în jurul tău, doar datorită sufletului precum un spirit pur, ceea ce se vede în ceruri? Ce minunăţie!... Celor care locuiesc pe pământ, unde-şi au locuinţa, le-a fost încredinţată misiunea chivernisirii lucrurilor cereşti şi au primit o asemenea putere pe care Dumnezeu nu o dă nici îngerilor, nici arhanghelilor“. Puterea de a ierta păcatele este o taină cerească deoarece, de origine cerească, are o eficacitate şi o func-ţie veşnică. Această descriere a Tainei Preoţiei ne face să ne gândim la „Ierarhia cerească şi bisericească“ a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul. Superioritatea preotului în comparaţie cu monahul nu pare a fi doar spaţială, precum superioritatea unei funcţii cereşti, ci şi harismatică datorită harului lui Dumnezeu care împărtăşeşte oamenilor perfecţiunea darurilor Sale. Această superioritate harismatică este un dar al Duhului Sfânt, fiindcă preoţia este un har al Duhului Sfânt. Darul preoţiei se concretizează în responsabilitatea şi autoritatea succesiunii apostolice. Este vorba deci despre o putere spirituală exersată asupra întregii comunităţi creştine şi care necesită din partea preotului să corespundă cu demnitatea vieţii sale curate.

Virtuţile preotului şi ale monahului

Măreţia Tainei Preoţiei este datorată faptului că înainte de toate este orientată în slujirea aproapelui. Preotul nu poate face nimic pentru sine însuşi. El pune doar la dispoziţia lui Dumnezeu trupul, sufletul şi viaţa pentru a fi un instrument în mâinile Domnului prin care împlineşte mântuirea tuturor. De aceea, în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur, preoţia se poziţionează deasupra vieţii monahale în măsura în care binele particular este inferior binelui comun. De altfel, Sfântul Ioan recunoaşte că lupta dusă de monahi este dură şi mare este osteneala lor, însă în comparaţie cu ostenelile datorate slujirii preoţeşti, atunci când este bine trăită, diferenţa este tot atât de mare ca aceea dintre un simplu om şi un rege. Există deci o diferenţă fundamentală între asceza monahală şi misiunea preotului. Efectiv, acesta din urmă este expus în orice moment amorului propriu, orgoliului, linguşelilor, dispreţului faţă de cei săraci, servilităţii faţă de cei bogaţi, complacerii faţă de femei, geloziei, pe când monahul are nevoie doar de o sănătate robustă şi de locuri adaptate pentru a trăi viaţa sa contemplativă, fiind la adăpost de toate aceste pericole care bântuiesc viaţa preotului. Preotul şi episcopul trebuie să dobândească virtuţile sociale: să ştie să intre în relaţii cu oamenii de toate categoriile sociale, însă în acelaşi timp să se ferească de mondenităţile care le-ar putea păta sufletul şi încetini zelul pastoral. Pentru Sfântul Ioan, preoţia creştină are originea sa imediată în Hristos şi deţine întreaga sa realitate de la Hristos, de aceea el este convins de superioritatea acestei forme de viaţă în comparaţie cu cea monahală. Totuşi, aceasta din urmă nu este mai puţin importantă: datorită rugăciunii stăruitoare a călugărilor, viaţa monahală stabileşte o legătură directă şi permanentă între Dumnezeu şi omenire. Rugăciunea preoţilor însă este şi mai importantă deoarece la invocaţia lor Duhul Sfânt coboară pe Altar pentru a sfinţi darurile care devin Trupul şi Sângele Domnului pentru viaţa lumii. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur cunoaşte foarte bine calităţile pe care Biserica le cere unui păstor chemat să fie la cârma comunităţilor creştine. Convins fiind de chemarea sa la viaţa monahală, el experimentează frica şi ezită îndelung să accepte Taina Preoţiei, responsabilităţile şi ispitele specifice acestei vocaţii, de care se menţine la adăpost atâta vreme cât nu acceptă preoţia.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu încurajează monahii să se prezinte în grabă pentru a primi Taina Preoţiei. Convingerea sa este că un bun monah nu va fi în mod obligatoriu şi un bun episcop sau preot. Totuşi, din scrierile Părinţilor răsăriteni vedem că aceştia nu ezitau să invite monahii să accepte preoţia şi chiar arhieria atunci când Biserica le cere acest lucru. Sfântul Ioan însuşi, devenind Arhiepiscopul Constantinopolului, nu va ezita să-şi aleagă colaboratorii săi imediaţi din rândurile monahilor şi va hirotoni chiar şi episcopi pentru a-i pune la cârma diferitelor eparhii. Întrebarea sa însă este: câţi monahi pot îndeplini aceste funcţii în Biserică? Unii dintre ei, revenind în mijlocul poporului, n-au reuşit să se impună prin autoritate, iar alţii s-au lăsat antrenaţi de valul ispitelor specifice preoţiei. Arhiepiscopul Constantinopolului recunoaşte că uneori monahii chemaţi să primească preoţia s-au dovedit a fi buni păstori, însă alteori aceste hirotoniri s-au dovedit a fi adevărate catastrofe, atât pentru ei, cât şi pentru comunităţile creştine încredinţate spre păstorire, deoarece n-au fost antrenaţi pentru a intra în bătălia specifică Tainei Preoţiei. Lupta creştinilor se desfăşoară sub comanda preotului, iar dacă preotul nu este la înălţimea luptei sau dacă ieromonahul nu este antrenat pentru un asemenea război, se poate întâmpla să combată mai degrabă pentru diavol decât pentru Hristos. Deci, invitaţia monahilor pentru a obţine preoţia sau episcopatul nu este evidentă în ochii Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfatul pe care-l dă monahilor este acela de a nu accepta cu prea mare uşurinţă misiunea preoţească sau cea episcopală.

Un exemplu din viaţa cotidiană a preoţilor

Putem evidenţia diferenţele între preoţi şi monahi scoţând în evidenţă un exemplu tipic întâlnit în tratatul „Despre preoţie“: relaţiile cu femeile. „Este imposibil ca şeful comunităţii, care se îngrijeşte de întreaga turmă, să se ocupe doar de bărbaţi şi să neglijeze femeile. De aceea, întreţinerile cu femeile necesită mai multă atenţie din cauza facilităţii lor de a aluneca spre păcat. Cu toate acestea, este necesar să se preocupe şi de sănătatea lor atunci când a primit misiunea guvernării Bisericii. Efectiv, trebuie să le viziteze când sunt bolnave, să le consoleze când sunt în dificultate, să le corecteze când sunt în stadiu de lenevie, să le ajute când sunt împovărate. În asemenea situaţii, sunt numeroase ocaziile în care s-ar putea strecura cel rău dacă nu s-ar păzi cu o gardă solidă“, spune Sfântul Ioan. Femeile nu trebuie evitate sub pretextul unei vieţi ascetice. Chiar dacă ispitele sunt foarte mari şi periculoase, Sfântul Ioan prezintă idealul vieţii preoţeşti ca fiind inaccesibil pasiunilor datorită sobrietăţii neîntrerupte în toate.
Preoţii sunt „pneumatofori“, adică purtători ai Duhului Sfânt. Prin hirotonire, Duhul Sfânt face locuinţa Sa în ei unindu-i mai strâns cu Dumnezeu. De aceea, ei trebuie să fie puri pentru a înfrunta dificultăţile şi ispitele misiunii pastorale. Prin obligaţiile lor pastorale, preoţii sunt mult mai expuşi decât monahii să-şi păteze sufletul dacă nu ar fi mereu vigilenţi şi cu garda ridicată. De aceea, preotul trebuie să fie foarte înţelept şi să fie dotat cu o experienţă pastorală cât mai dezvoltată. El trebuie să arate atenţie sporită şi să cunoască lucrurile cu care se confruntă zilnic oamenii din lu-me, însă în acelaşi timp trebuie să se ţină la distanţă de toate acestea mai mult decât monahii care s-au retras în pustiu sau în solitudinea munţilor: „Deoarece preotul trăieşte înconjurat de oameni care au o soţie, o familie de întreţinut, care posedă slujitori, care deţin mari bogăţii, care administrează afacerile statului, care au sarcini importante, trebuie să fie diferit. Când spun diferit nu înseamnă că trebuie să fie doar în aparenţă, sau linguşitor, sau ipocrit, ci într-adevăr liber şi încrezător, ştiind să se pună la nivelul tuturor în mod eficace, atunci când exigenţele contextului o cer, să fie în acelaşi timp bun şi fără compromisuri. Efectiv, toţi cei care sunt sub autoritatea sa nu pot fi trataţi la fel, precum nu este posibil ca medicii să aplice acelaşi tratament tuturor bolnavilor sau un marinar să cunoască doar un singur fel de a lupta împotriva furtunii şi valurilor mării“.
Chiar dacă la prima vedere Sfântul Ioan Gură de Aur consideră preoţia aproape „mai spirituală“ decât viaţa monahală, totuşi el are o stimă destul de importantă pentru stilul de viaţă ascetic al monahilor care l-a atras la început şi care a orientat întreaga-i viaţă preoţească şi episcopală. În predicile sale reaminteşte cu plăcere viaţa frumoasă a monahilor care au ales să trăiască în această lume stilul de viaţă al îngerilor, „filosofia sublimă“. Deseori propune creştinilor din Antiohia şi apoi celor din Constantinopol sobrietatea şi cumpătarea în toate a monahilor ca exemple de imitat. Călugării sunt nişte faruri care din pustiul vieţii lor solitare luminează şi orientează paşii creştinilor spre unirea cu Dumnezeu. Totuşi, în mod obiectiv, Sfântul Ioan declară: „Dacă cineva mi-ar oferi oportunitatea să aleg între o reputaţie bună, fiind la cârma Bisericii, sau împărtăşind viaţa monahală, aş acorda sufragiile mele primei propuneri; efectiv, nu am încetat deloc să afirm înaintea ta (Vasile) fericiţi cei care sunt capabili să îndeplinească, aşa cum se cuvine, o asemenea slujire“. Însă, în opinia sa, chiar dacă este convins că nu-i este posibil să se mântuiască fără a face un efort pentru mântuirea aproapelui, preferă mai bine să nu conducă la mântuire pe alţii decât să fie cauza condamnării lor veşnice şi a lui însuşi.
Milostenia, iubirea faţă de oile sale sunt cu siguranţă cauzele tuturor bunurilor pe care Hristos le cere celor aleşi pentru a împărtăşi cu el Taina Hirotoniei. Preoţia este o dovadă de iubire şi un har al Duhului Sfânt. Preoţia este un har al lui Dumnezeu la care omul nu poate răspunde decât prin oferta întregii sale persoane, devenind astfel „teofor“, purtător de Dumnezeu.

Galerie foto:

Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur

Administrator: 05-06-2015 11:59:58 in Anul omagial

Luminătorul lumii şi dascălul a toată lumea, stâlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei[1], înţelept păstor de suflete, Sfântul Ierarh Ioan Gura de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, a fascinat cu predica sa bogata şi captivantă nu numai pe contemporani, ci toate generaţiile de la el până la noi.

Dascăl al dreptei credinţe, al pocăinţei şi al rugăciunii, al milosteniei, al sfinţeniei şi al vieţii veşnice, preotul antiohian şi arhiepiscopul constantinopolitan a rămas, peste veacuri, cel mai mare predicator al creştinătăţii şi un neîntrecut tâlcuitor al Sfintei Scripturi în lucrarea pastorală.

A combătut multe păcate şi multe patimi, pentru a ridica şi vindeca pe mulţi păcătoşi şi pătimaşi. A combătut egoismul şi lăcomia, pentru a lăuda apoi iubirea şi dărnicia. A combătut decăderea umană, pentru a apăra şi preţui demnitatea umană. A preţuit virtuţile vieţii monahilor din mănăstire şi, în acelaşi timp, a lăudat virtuţile vieţii creştine din familie. A arătat cu pasiune şi înţelepciune că rostul vieţii pământeşti şi vremelnice este pregătire pentru viaţa cerească şi veşnică.

Bogăţia operei sale, adâncimea gândirii sale, frumuseţea cuvântului său, pilda vieţii sale sfinte, dragostea sa jertfelnică pentru Hristos şi pentru Biserică, grija sa pentru cei săraci şi umiliţi arată iubirea sa părintească pentru toţi[2].

Prin cuvântările sale înaripate şi înălţătoare despre prietenie, a dovedit că după Platon, Aristotel, Cicero şi Grigorie de Nazianz este cel care ne-a lăsat acest model de prietenie peste veacuri, Sfântul Ioan Gută de Aur este, după Origen, cel care a lăsat o operă literară considerabilă şi care ocupă în colecţia Migne 18 volume (47-64). Ea s-a păstrat în cea mai mare parte şi datorită însemnătăţii, a fost tradusă, nu mult după moartea lui, în limba latină, apoi în siriacă, armeană, coptă, arabă şi slavonă. Astăzi există traduceri din ea în toate limbile culte ale pământului.

În continuare ne vom apleca puțin și asupra câtorva date din viața sfântului. S-a născut la Antiohia, între 344 şi 354, mai probabil la 354, după ultimele cercetări asupra cronologiei vieţii şi operelor sale. Tatăl Secundus, mare dregător militar moare curând după naşterea copilului. Mama Antusa, dintr-o bogată familie creştină, rămasă văduvă la 20 ani, s-a dedicat cu râvnă şi perseverenţă educaţiei fiului ei, renunţând la recăsătorire. A primit o instructie aleasă și la școlile vestite ale timpului, având între dascăli pe retorul Libanius și pe filozoful Andragatius, chiar Libanius după cum ne spune Sozomen cel care îi scrie viața Sfântului Ioan, către sfârșitul vieții sale, fiind întrebat cine ar dori să îi fie urmaș spune că Ioan, „de nu l-ar fi furat creștinii”[3]A fost botezat pe la 372, de Meletie, episcop de Antiohia.

În 374, după moartea Antusei, s-a retras în munţii Antiohiei, unde a dus patru ani o viaţă severă sub conducerea unui ascet, iar după aceea doi ani a stat retras într-o peşteră unde şi-a compromis sănătatea, în 381, Meletie 1-a făcut diacon. Timp de 10 ani, înaintea diaconatului, el a fost preocupat de problema monahismului şi a fecioriei, cărora le-a consacrat tratate mici. În cei şase ani de diaconat, probleme de ordin pastoral şi apologetic au început să-1 preocupe, deşi nu primise încă Taina Preoţiei. Din această vreme datează tratatul săuDespre preoţie.Este scrisă în 6 cărţi, în formă de dialog, după modelul literar platonic, între autor şi prietenul său, Vasile (probabil viitorul episcop de Rafaneea). Este scrisă între anii 381-386, inspirându-se din lucrarea cu aceeaşi temă a Sfântului Grigorie de Nazianz:Despre fuga în Pont,depăşindu-1 pe acesta în profunzimea gândirii şi frumuseţea expresiei retorice. Sfântul Ioan e preoţit de episcopul Flavian, în 386, şi primeşte misiunea de predicator. Dărâmarea statuilor împăratului Teodosie şi ale membrilor familiei sale, în anul 387, din cauza cuantumului neobişnuit al obligaţiilor fiscale, a adus locuitorilor Antiohiei ameninţarea cu exterminarea totală. Episcopul Flavian a plecat la Constantinopol spre a cere clemenţă împăratului Teodosie, iar Sfântul Ioan a rostit de-a lungul întregului post 21 de omilii, numiteOmiliile despre statui,în care consolează şi încurajează pe credincioşii îngroziţi, dar face şi operă morală, combătând păcatele şi arătând deşertăciunea lucrurilor de aici.Omilia 21-a, finală, anunţă rezultatul fericit al intervenţiei lui Flavian care aducea iertarea celor vinovaţi.

La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sf. Ioan a fost numit patriarh, având această titulatură el a început prin a stârpi neregulile şi abuzurile mediuluiclerical al capitalei, suprimând luxul reşedinţei episcopale, pe care 1-a înlocuit cu o simplitate călugărească, întrebuinţând surplusul pentru spitale şi săraci. A continuat să-şi scrie predicile şi Comentariile la Scrisorile pauline (Coloseni, Tesaloniceni, Evrei), scrie Comentariul asupra Psalmilor, apoi la Faptele Apostolilor. Face misiune externă formând şi trimiţând misionari până la goţii de la Marea Neagră şi Dunăre.

În ce priveşte opera Sfântului Ioan, se poate spune că scrierile dogmatice nu sunt curat dogmatice, nici cele morale nu sunt curat morale şi lipsite de partea dogmatică, şi nici explicările sau herminiile lui asupra Sfintei Scripturi nu pot fi curat hermeneutice, fără partea dogmatică, ci toate se prezintă sub aceste trei feţe: dogmatică, hermeneutică şi morală. Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat o considerabilă operă literară, care ocupă 18 volume în ediţia Migne după cum am mai spus. În continuare vom încerca să facem o clasificare a operei, după cum urmează:

Omilii asupra Sf. Scripturi.

Asupra cărţilor Vechiului Testament Sf. Ioan a scris:

9 Omilii la Geneza, scrise în anul 386 și ținute în Postul Mare, fiind prima serie de omilii la facere, acestea 9 fac referire la primele trei capitole din cartea Facerii, Sfântul Ioan mai având încă o serie în număr de 67 la întrega carte a Facerii între anii 388-395.

67 Omilii asupra întregii Geneze,

5 Omilii asupra Anei, mama lui Samuil(387),

3 Omilii asupra lui David şi Saul, probabil în anul 387,

58 Omilii asupra Psalmilor: 4-12, 43-49, 108-117, 119-150, sunt socotite printre cele mai însemnate opere ale Sfântului Ioan. Datează de la sfârşitul misiunii sale din Antiohia. Nu se ştie sigur dacă el a comentat şi restul psalmilor sau nu. în ele dezvoltă ideile sale predilecte legate de problema viciilor şi a virtuţii, despre dreapta rugăciune sau rugăciunea autentică: Au şi un conţinut polemic, deoarece în unele din ele se angajează în polemică cu arienii, maniheii şi cu Pavel de Samosata. Patrologul Quasten mai subliniază faptul că în aceste Omilii, Ioan face uz de mai multe traduceri în greacă ale Vechiului Testament (Septuaginta, Synunachus, Aquila şi Theodotion), dar şi de versiunea ebraică şi de cea siriacă.

2 Omilii asupra obscurităţii profeţiilor, 6 Omilii la Isaia.

Asupra cărţilor Noului Testament, Sfântul Ioan a scris:

90 Omilii la Matei[4], datând aproximativ din anul 390, găsim aici o frumoasa chemare şi un frumos îndemn la pocăinţă şi ridicare: „Chiar dacă in timpul exerciţiului cazi o dată, de două ori sau de mai multe ori, nu te descuraja, ci scoală-te şi luptă mai departe. Să nu încetezi până ce nu-ţi încununezi fruntea cu cunună strălucită împotriva diavolului, până ce nu-ţi pui averea câştigată în vistieria cea nejefuită a virtuţii[5].

Asemănând viaţa cu un drum spre mântuire, primejduit de numeroase capcane şi primejdii. Sfântul Ioan ne îndeamnă ca, indiferent de rătăcirile noastre, de îndepărtarea de ţinta şi scopul călătoriei noastre duhovniceşti, să nu deznădăjduim niciodată, ci, având neclintită încredere în mila şi ajutorul lui Dumnezeu, să ne întoarcem la Părintele Ceresc, Izvorul vieţii şi al mântuirii: „Nu-i aşa că de câte ori cazi când mergi pe drum”, spune Sfântul Părinte, „tot de atâtea ori te şi ridici? Fă tot asa de câte ori păcătuieşti, pocăiește-te de păcat, nu deznădăjdui. Ai păcătuit a doua oară, pocăieşte-te a doua oară, ca nu cumva, din pricina trândăviei, să cazi”[6].

7 Omilii despre săracul Lazăr,

88 Omilii la Ioan, datează din anul 389. Conştient de încărcătura doctrinară deosebită a acestei Evanghelii, Sf. Ioan dezvoltă în omiliile ioaneice o teologie profundă, respingând doctrinele ereticilor arieni, în special ale anomeilor.

55 Omilii la Faptele Apostolilor, le-a rostit la Constantinopol pe la anul 400.

Circa250 Omilii asupra Scrisorilor Sf. Apostol Pavel.

Hrisostom a fost atras în mod deosebit de personalitatea Apostolului neamurilor în care a văzut modelul desăvârşit al păstorului de suflete, drept, neînfricat şi jertfelnic, având un temperament înflăcărat.

Din cele 250 s-au păstrat următoarele:32 la Romani, poate cele mai frumoase,44 la I Corinteni, 30 la 2 Corinteni, 24 la Efeseni,

34 la Evrei, 6 la Galateni,analizează şi comentează textul, verset cu verset, prezentându-se astfel ca o lucrare modernă și104 la celelalte Scrisori pauline.

Menționăm15 la Epistola către Filipeni,12 la Coloseni,11şi respectiv5 omiliila cele două(epistole cătreTesaloniceni,18 omilii la I Timotei,10 la II Timotei,6 la Tit, 3 la Filimon. Acestea au fost scrise fíe în Antiohia, fie la Constantinopol.

Opere dogmatico-polemice:

Contra anomeilor, despre faptul că Dumnezeu nu poate fi înţeles, în 12 cărţi, lucrare de teologie, în care se critică orgoliul eunomian, care pretindea că înţelege Tainele lui Dumnezeu. Autorul susţine deofiinţimea Fiului cu Tatăl. Dumnezeu e simplu, necompus şi fără formă. Nici îngerii nu pot cunoaşte pe Dumnezeu în chip clar şi precis. Ei nu îndrăznesc să privească la fiinţa pură şi neamestecată[7].

Contra iudeilor, în 8 cărţi, critică pe iudeo-creştinii care păstrau tradiţiile iudaice;

Despre înviere;

Cuvântărisau predici la sărbătorile mari ale Mântuitorului:La Naşterea Domnului, unde se afirmă că Hristos S-a născut la 25 decembrie. Este ţinută în Antiohia în anul 388, această sărbătoare era prăznuită în Apus încă înainte de secolul al IV-lea la 25 decembrie, iar în Răsărit abia din anul 379 înainte; începutul îl face Constantinopolul, serbându-se pană atunci în 6 ianuarie, împreună cu Botezul Domnului. El arată într-o cuvântare că Mântuitorul cu adevărat S-a născut in 25 decembrie, de aceea trebuie ca atunci să fíe prăznuit acest eveniment.

Apoi laEpifaniesaula Botezul Domnului;La Joia Sfântă(trădarea lui Iuda);La Vinerea Sfântă;La înviere;La Rusalii;

Cuvântări panegiriceîn cinstea sfinţilor, dintre care cele mai vestite sunt cele7 în cinstea Sf. Pavel,apoiîn cinstea lui Iov, a lui Eleazar, a Macabeilor, a Sf. Ignatie Teoforul, a Sf.Vavila, a Sf. Eustaţiu, a lui Meletie, a lui Diodor de Tars, a lui Roman, a lui Varlaam, a Pelaghiei;

Cuvântări morale cu bază biblică: 2 Cateheze înainte de Botez, 3 Cuvântări despre diavolul ispititor, 9 Despre pocăinţă, Despre calende,combătând ca şi Asterie al Amasiei obiceiurile urâte cu prilejul zilei de l ianuarie,Despre milostenie, Contra jocurilor de circ şi contra teatrelor;

Cuvântări ocazionale din care menţionăm: 21 Cuvântări sau Omilii despre statui, care rămân un model pentru asemenea gen de cuvântări, Cuvânt cu ocazia hirotoniei sale, 2 Cuvântări despre trecerea şi nimicnicia fericirii pământeşti, cu ocazia căderii ministrului Eutropiu, 2 Cuvântări, una înainte şi una după primul exil.

Opere neoratorice şi tratate. Aceste opere au caracter apologetic, ascetic şi educativ-moral în general.

Apologetice pot fi socotite: Contra lui Iulian şi a păgânilor şi Despre Sf. Vavila, micul tratat Că Hristos este Dumnezeu,care arată păgânilor şi iudeilor dumnezeirea lui Hristos[8].

Contra iudeilor şi a păgânilor despre divinitatea lui Hristos.Dovedeşte divinitatea Mântuitorului cu citate din Profeţi, prin progresul realizat de Biserica creştini şi prin dărâmarea Ierusalimului.

Către cei ce sunt supăraţi pe calamităţile ce vin asupra lor.Este scrisă în timpul exilului. Este un fel de apologie a providenţei divine. Pe lângă providenţă, tratează despre graţie şi existenţa lui Dumnezeu, pe care o dovedeşte din scopul lumii.

Ascetice:

Către Teodor cel căzut,sub forma a două scrisori, prin care îndeamnă stăruitor pe prietenul său Teodor, viitor episcop de Mopsuestia, să revină în mânăstire, întrucât acesta, după ce studiase teologia şi se dedicase practicilor ascetice, se retrăsese în lume; s-a gândit să se ocupe de lucruri lumeşti şi să se căsătorească, ademenit de drăgălăşeniile unei oarecare Hermione. Sfântul îl îndeamnă să se abată de la aceste gânduri şi să se întoarcă în monahism, care este o viaţă mult superioară celei pe care Teodor vrea să o urmeze. Ele au avut efectul dorit, aşa că Teodor s-a întors în mănăstire. Sunt scrise între 371-378.

Despre pocăinţa,în două cărţi, adresate una lui Demetriu şi alta lui Stelehiu, ca să le arate practica ascetică; în ele dezvoltă necesitatea şi foasele pocăinţei.

Contra adversarilor vieţii monahale,în 3 cărţi, care arată superioritatea unei asemenea vieţi faţă de viaţa obişnuită; combate pe adversarii ascetismului, scrisă în 378, recomandă părinților să-şi încredinţeze copiii, până când vor fi mari, mănăstirilor, ca să poată fi astfel feriţi în timpul adolescenței de ispitele şi stricăciunile care există în societate.

Comparaţia între un rege şi un monahreia problema dezbătută în lucrarea precedentă;

Către Stagirius;în 3 cărţi, arată marele rol al suferinţei, care e trimisă de Providenţă;

Acesta era un tânăr călugăr, chinuit de dureri sufleteşti, atribuite diavolului. Acest tânăr, dintr-o familie bogată, a fost trimis într-o mănăstire cu complicitatea mamei sale, fără ştirea tatălui său. Acolo a căzut într-o boală care-1 arunca la intervale de timp în accese violente, convulsive, şi într-o slăbire generală. Când scăpa de halucinaţiile avute, cădea în melancolie şi era urmărit de gândul sinuciderii. Ioan îl mângâie, arătându-i cazuri similare ca ale lui şi îl sfătuieşte, deci, să sufere şi suferinţele sale si nu-1 ducă la disperare. Prin acest tratat, Ioan expune problema suferinţei, văzând în suferinţă încercările iubitoare ale lucrării Providenţei divine; necazurile şi durerile care se abat asupra celor drepţi nu trebuie să îi determine pe aceştia să pună sub semnul întrebării ordinea divină din lume. Este scrisă intre 381-385 în timpul diaconatului său, prezicând pe bunul păstor sufletesc.

Despre feciorie,face o paralelă între feciorie şi căsătorie: căsătoria e bună, dar mai bună e fecioria. Anul scrierii este 381 si face referire la Epistola I Corinteni, capitolul 7.

Educativ-morale:

Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor, lucrare de o deosebită importanţă pentru metoda de aplicat în formarea tinerelor vlăstare, de ambele sexe. Schiţează treptele formale în instrucţia religioasă, spune că educaţia rea a copiilor este cauza râului în societate. Expune principiile unei educaţii sănătoase, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete. Educaţia, deşi este făcută pentru viaţa în această lume, scopul ei este însă viaţa veşnică. Sunt demne de remarcat capitolele 39-52, încare arată cum trebuie să li se explice copiilor istorioarele biblice. Tratatul este interesant pentru istoria pedagogiei.

Către o tânără văduva, consolează pe o doamnă pentru pierderea soţului ei; şi o îndeamnă să nu se mai căsătorească a doua oară.

Despre nerepetarea căsătoriei,îndeamnă la perseverenţă în văduvie, prin renunţarea la a doua căsătorie;

Nimeni nu e vătămat decât de sine însuşi;

Către cei ce sunt scandalizaţi din cauza nenorocirilor,

Contra celor ce au fecioare subintroduse,combate o nefericită tradiţie după care clericii aduceau în casă călugăriţe, sub pretext de a fi slujiţi şi de a-şi spori evlavia prin ele. De multe ori însă se petreceau lucruri nepermise; Femeile diaconiţe nu trebuie să locuiască cu bărbaţii tratează acelaşi subiect ca şi lucrarea precedentă, dar aplicat cazului diaconiţelor. Lucrarea este scrisa în anul 397.

Despre preoţie, capodopera literară şi teologică a Sf. Ioan Gură de Aur şi tratatul clasic despre această Taină, aşa cum a conceput-o şi cum a trăit-o spiritualitatea patristică. Tratatul a fost scris între 381-386, când autorul era numai diacon şi se împarte în şase cărţi. E scris sub formă de dialog, după modelul literar platonic. Personajele dialogului sunt Ioan şi Vasile, probabil viitorul episcop de Rafaneea, prieten devotat celui dintâi. „Preoţia este semnul iubirii lui Hristos. Ea e semnul iubirii turmei pe care Hristos a încredinţat-o păstorului"[9]. Sf. Ioan s-a inspirat, pentru unele idei esenţiale şi aspecte importante ale preoţiei, din lucrarea corespunzătoare a Sfântul Grigorie de Nazianz:Despre fuga sa în Pont.Plan precis, compoziţie densă şi logică, orizont măreţ, frumuseţi spirituale excepţionale, stil strălucitor, bogăţie de idei, mângâiere, îndemn şi îndreptar pentru adevăraţii creştini, iată ce este tratatulDespre preoţieal Sf. Ioan Gură de Aur.

Tratatul săuDespre preoţieeste cartea clasică a creştinismului asupra dumnezeieştii Taine a Hirotoniei, care a însufleţit, a încurajat, a călăuzit şi a înălţat continuu milioane de preoţi creştini de-a lungul veacurilor. Sfântul Ioan s-a aruncat în vâltoarea vieţii sociale, pe care a încercat s-o purifice, reformându-i moravurile şi orientând-o spre limanul dătător deviaţă al Evangheliei. El a biciuit viciile, îngâmfarea, simonia, necinstea, prostia, lăcomia, luxul şi toate ticăloşiile societăţii din vremea sa, începând de la fratele cel mai de jos, până la palatul împăratului. De aceea, el se poate numi unul dintre cei mai de seamă reformatori sociali creştini ai vremii sale.

El este nu numai un critic nemilos al scăderilor contemporanilor săi, ci şi un organizator neîntrecut al asistenţei sociale, după modelul celei de la Cezareea Capadociei. El a fost supranumit „ambasadorul săracilor”.

Sfântul Ioan a fost un catehet şi un pedagog de clasă înaltă, între atâţia cateheţi şi pedagogi ai veacului său: Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Niceta de Remesiana şi Fericitul Augustin, în tratatul său Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor, el a anticipat cu mai bine de 15 veacuri metoda devenită clasică a pedagogiei moderne prin celebra teorie a treptelor formale. El preconizează educaţia copiilor de ambele sexe pe baza Sf. Scripturi şi recomandă cinci categorii de pedagogi: 1. părinţii, 2. conştiinţa, 3. pedagogii de profesiune, 4. monahii şi 5. Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un prieten incomparabil, nu este numai o comoară de exegeză teologică, istorică şi morală, ci şi o neasemuită desfătare literară pentru iubitorii de literatură frumoasă. Inteligenţa sa vie, limba sa impecabilă, imaginaţia sa bogată, marele său simţ artistic, gustul său pentru măsură au făcut din el un clasic, unul dintre cei mai mari clasici ai literaturii patristice. El se citeşte pe nerăsuflate de cine are gustul felului său de a scrie. Deşi limba lui e uşoară şi se leagănă în cadenţele perioadelor sale retorice, totuşi ea nu e uşor de tradus.

Sfântul Ioan este un scriitor şi un teolog normativ pentru Biserica Ortodoxă, alături de cei doi mari Capadocieni; Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nazianz, numiţi toţi trei „Mari dascăli ai lumii creştine şi ierarhi". Autorul nostru a trăit cum a învăţat şi a învăţat cum a trăit, adică după Evanghelie, având ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Sfântul loan Gură de Aur ne-a lăsat şi o Liturghie, care îi poartă numele. Ea este o prescurtare a Liturghiei Sf. Vasile, întocmită pentru a atrage mai uşor pe credincioşi la Biserică, care, din cauza serviciului divin lung, începeau să se înstrăineze de Biserică. Unii cercetători susţin că ea ar aparţine unei perioade târzii, mai ales că sinodul de la Constantinopol din 692 nu face nici o menţiune referitoare la existenţa ei. Ar fi fost de aşteptat ca, în contextul în care la sinod s-a vorbit despre Liturghia Sfântului Vasile cel Mareşi a Sfântului Iacob, să fíe menţionată şi cea a Sfântului loan, dacă ar fi fost în uz. Chiar dacă Liturghia în sine nu poate fi atribuită Sfântului Ioan, cercetările recente admit posibilitatea ca rugăciunile centrale ale acestei Liturghii să aparţină vremii sale, existând chiar motive pentru a i le atribui[10].

Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe Sf. Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie singur, iar la 30 ianuarie împreună cu Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul). El e unul din Părinţii cei mai mult traduşi în lumea creştină. Calendarul e o dovadă că orice om poate deveni sfânt, nu există nici o restricţie în ce priveşte vârsta, sexul, profesia, rasa sau naţionalitatea. Găsim aici unii lângă alţii sfinţi de toate naţionalităţile, de toate culorile. Există sfinţi care în viaţă au fost împăraţi alături de alţii care au fost sclavi. Aproape toate profesiile sunt reprezentate aici. Există sfinţi care au fost regi, monahi, nobili, nobile, negustori, învăţători, muncitori, grădinari, ciobani, avocaţi, medici, agenţi de fisc, magistraţi, cerşetori, servitori, tâmplari, cizmari, fierari, pescari.

Nici epoca nu contează prea mult pentru a deveni sfinţi. Există în calendar oameni care au dobândit această glorie în primul secol al creştinismului, alţii care au trăit în Evul Mediu şi alţii care au câştigat sfinţenia în epoca noastră. Dar campionatele lumii, luptele în arene şi competiţiile olimpice sunt simple jocuri de copii în comparaţie cu bătăliile pe care trebuie să le poarte un om pentru a deveni sfânt. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost unul din fericiţii care au ştiut să urmeze harul şi să atingă această glorie, el fiind supranumit si atletul lui Hristos[11].

Aflând despre moartea Sfântului Ioan, papa Inochentie scrie către împăratul Arcadie: „Sângele fratelui meu Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta. împărate, precum de demult sângele dreptului Abel striga asupra lui Cain, ucigătorul de frate; şi cu adevărat va fi răzbunat, pentru că în vreme de pace ai ridicat prigoană asupra Bisericii lui Dumnezeu. Tu ai izgonit pe păstorul ei cel adevărat şi împreună cu dansul ai izgonit şi pe Hristos Dumnezeu; iar turma ai încredinţat-o năimiţilor şi nu păstorilor”[12]oprindu-l pe el şi pe Eudoxia de la Dumnezeieştile Taine şi dând anatemei pe toţi cei ce au izgonit pe Sfântul Ioan.

Împăratul căindu-se de cele petrecute, prime.te iertarea sfântului, iar alaturi de el primește iertare și împărăteasa Eudoxia după cum ne spune și icosul 12 al acatistului sfântului, tot atunci moaștele sale au arătat că Sfântul Ioan este în continuare alături de noi.

„Ieșit-a intru întâmpinarea moaștelor tale, Sfinte Ioane, împăratul cu toata suita si patriarhul cu tot clerul sau, precum si întreg poporul, cu făclii aprinse si miresme de multe feluri. Când au ajuns la via văduvei, sfintele tale moaște s-au oprit, ca semn ca tu ești părintele văduvelor si al săracilor. După aceea, in biserica cea mare ducându-le și în scaunul tău punându-le, gura ta cea veșnic grăitoare a dat pace tuturor și împărătesei Eudoxia iertare, la care cuvinte, tot poporul spăimântându-se, la pământ a căzut si cu mare evlavie te lăudau.”

Pr Marian Vasile, Parohia Sărulești