Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.
"Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce. Ţine-o bine, şi urcă de pe Golgota spre Înviere!"

duminică, 18 noiembrie 2018

NORI NEGRI

autor necunoscut
Nori de ploaie se adună
Dinspre Cluj spre Odorhei.
Unii vor să ne impună
Să jucăm cum cântă ei.
Minţile au luat-o razna;
Umblă zvonul deşănţat
Că-n Harghita şi Covasna
Vor să facă "stat" în Stat ! S-a udat de lacrimi pragul;
În Cristuru e prăpăd!
Imnul românesc şi steagul
Nu se-aud şi nu se văd !
Crişul, Mureşul, Târnava
Poartă jalea în aval.
Nesfârşită e gâlceava;
Nu e linişte-n Ardeal.
Munţii stau să răbufnească;
Fierbe galbenul podiş!
Vatra sfântă strămoşească
E tăiată-n curmeziş.
Se anunţă o furtună
Cu efect devastator:
Impostorii vor să pună
Pe cultură sigla lor.
Atmosfera prevesteşte
Un pericol iminent!
Tot ce sună româneşte
Capătă un alt accent.
Graiul nostru plâns pe vetre,
Legănat de cărărui,
E lovit mereu cu pietre
Ca un pom al nimănui...
Nu lăsaţi ca vorbitorii
Altor limbi pe-acest pământ,
Să ne umble prin istorii
Şi să muşte din cuvânt!
Neamul Românesc nu piere;
Dacii încă mai trăiesc!
Scoateţi steagul la vedere
Şi-n Ţinutul Secuiesc!
De pe stâncile străbune
Decebal ne dă curaj!
Faceţi imnul să răsune
Peste Mureş, pân-la Blaj!
Nu permitem celor care
Se pretind aici stăpâni,
Să ne calce în picioare
Demnitatea de români!

BOGAT ... sau ZAHEU?

de Marina Adrian Liviu
Cel mai mare între vameşi,
Pe al său nume Zaheu
S-a suit în dud să vadă,
Pe Fiul Lui Dumnezeu
Mic fiind la înălţime
Dar cu mari păreri de rău,
A vrut doar ca să-şi îndrepte
Viaţa sa căzută-n hău Câţi ca el în aste zile
Întru slavă se desfată?
Câţi nu duc povara-n spate
Având ce-şi doresc îndată?
Pentru-a lumii bogăţie,
Lăsând chiar şi rude ... poate
Au ca grija înmulţirea,
Strâng averi nenumărate.
Din a lor pungă închisă
N-au să rupă niciodată
N-au să vadă cum sărmanii
Suferind ceva aşteaptă ....
Cum să-ncerce să se schimbe
Când ei n-au răbdat vreodată?
Nici de foame, nici de sete,
Sau cerşind, din poartă-n poartă?
Urechi au....dar ci-n s-audă...?
Rămân surzi şi orbi de-odată...
Nu aud nici văd pe omul...
Încercat de cruda soartă
Din palat....nu vezi bordeie,
Nici copii flămânzi plângând,
Nu vezi mame suferinde,
Nici nu vezi bătrâni răbdând.
Nu vezi lacrima cum curge...
Nici nu-ţi pasă .... drept o spun
Eşti bogat, îţi pare bine...
Ai muncit deja destul
N-ai să dobândeşti blesteme,
Nici invidie măcar,
Dar când vei pleca din lume
Bogăţia-i în zadar....!
Ani mulţi ai pierdut în viaţă
Iar la moarte vei cerşii
Măcar de se poate-o clipă
Să mai poţi puţin trăi
Şi atunci îţi vei da seama,
Căci cu-atâta bogăţie
Şi bogaţii şi săracii
Părăsesc lumea-n sicrie.
RÂNDUIALA
DUMNEZEIEŞTII PROSCOMIDII
 † 


 †        †        † 
Preotul şi diaconul vin la proscomidiar cu capul descoperit şi se închină de trei ori înaintea lui, zicând de fiecare dată:
Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte.
Preotul ia ÎNTÂIA prescură şi copia cu amândouă mâinile, le ridică până în dreptul frunţii şi zice:
Preotul:  Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii cu scump Sângele Tău. Pe Cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns, nemu rire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie. † 
Diaconul:  Binecuvântează, părinte.
Preotul ţine prescura şi copia în mâna stângă, le binecuvântează cu dreapta făcând semnul crucii, zicând:
Preotul:   Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Diaconul:  Amin. Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.
Apoi, având prescura în mâna stângă, iar în mâna dreaptă copia, preotul însemnează cu copia semnul crucii de trei ori deasupra prescurii , zicând de fiecare dată:
Preotul:   Întru pomenirea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Punând prescura pe tavă, preotul o taie în partea peceţii cu literele IC şi NI, zicând:
Preotul:   Ca un miel nevinovat spre junghiere S-a adus.  † 
Apoi preotul taie pecetea în partea cu semnele XC şi KA şi zice:
Preotul   Şi ca o oaie, fără de glas împotriva celui ce-o tunde, aşa nu şi-a deschis gura Sa. † 
Tăind în partea de sus a peceţii, preotul zice:
Preotul:   Întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat. † 
Diaconul:  Domnului să ne rugăm.
Apoi, tăind în partea de jos a peceţii, preotul zice:
Preotul:   Iar neamul Lui cine-l va spune? † 
Diaconul privind cu evlavie la această lucrare, ţinând capătul orarului în mâna dreaptă, îl îndreaptă către prescură zicând la fiecare tăietură:
Diaconul:  Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.
Îndreptând orarul către Sfântul Agneţ, diaconul zice:
Diaconul:   Ridică, părinte.
Înfigând copia în prescură, în colţul drept al peceţii, şi tăind deoparte coaja de jos, ridică Sfântul Agneţ, zicând:
Preotul:   Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui.
Preotul pune Sfântul Agneţ cu pecetea în jos pe sfântul disc:
Diaconul:   Junghie, părinte.
Preotul taie Sfântul Agneţ în semnul crucii, având grijă să nu străpungă pecetea, zicând:
Preotul:   Junghie-se Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii, pentru viaţa şi pentru mântuirea lumii. † 
Preotul întoarce Sfântul Agneţ astfel încât pecetea să fie în sus
Diaconul:   Împunge, părinte.
Preotul împunge cu sfânta copie Sfântul Agneţ, în partea cu semnul IC, zicând:
Preotul:   Şi unul din ostaşi cu suliţa coasta Lui a împuns.  † 
Diaconul ia în mâna dreaptă vasul cu vin şi în stânga vasul cu apă şi toarnă în sfântul potir deodată vin şi apă. Preotul continuă, zicând:
Preotul:   Şi îndată a ieşit sânge şi apă; şi cel ce a văzut a mărturisit şi adevărată este mărturia lui.
Diaconul:   Binecuvântează, părinte, sfânta amestecare.
Preotul binecuvântează sfântul potir, zicând:
Preotul:   Binecuvântată este amestecarea Sfintelor Tale, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul potir este acum acoperit cu acoperământul său întocmit (nedesfăcut).
Preotul ia în mână a DOUA prescură şi taie din ea o părticică în formă triunghiulară, zicând:

Preotul:   Întru cinstea şi pomenirea preabinecuvântatei, măritei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria, pentru ale cărei rugăciuni primeşte, Doamne, jertfa aceasta întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri.  † 
Şi scoţând părticica, o pune de-a dreapta Sfântului Agneţ (în stânga sa), zicând:
Preotul:   De faţă a stătut împărăteasa, de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată şi preaînfrumuseţată.
Luând a TREIA prescură, scoate dintr-însa părticele pentru cele nouă cete. Aceste părticele sunt mai mici decât părticica pentru Sfânta Fecioară. Luând întâia părticică, el zice:
Preotul:   A Cinstitului, măritului prooroc, Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan. † 
Pune părticica sus, în partea stângă a Sfântului Agneţ (în dreapta sa), în partea cu semnul XC, astfel făcând începutul cetei celei dintâi. Tăind a doua părticică, zice:
Preotul:   A Sfinţilor, măriţilor prooroci: Moise şi Aaron, Ilie şi Elisei, David şi Iesei; a sfinţilor trei tineri şi a lui Daniel proorocul, şi a tuturor sfinţilor prooroci. † 
Aceasta se aşează lângă Sfântul Agneţ, sub cea dintâi părticică. Tăind a treia părticică, zice:
Preotul:   A Sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel, a celor doi sprezece, a celor şaptezeci şi a tuturor Sfinţilor Apostoli.
Aceasta este pusă sub a doua părticică, încheind rândul cel dintâi: Tăind a patra părticică, preotul zice:
Preotul:   A celor între sfinţi Părinţi ai noştri şi ai lumii mari dascăli şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur, Atanasie şi Chiril, Nicolae cel din Mira, Spiridon al Trimitundei; Calinic Cernicanul, Nifon de la Craiova, Iosif cel Nou, Iorest şi Sava, şi a tuturor sfinţilor ierarhi.
Aceasta se pune lângă părticica cea dintâi, începând astfel al doilea rând de sus în jos. Tăind a cincea părticică, preotul zice:
Preotul:   A Sfântului întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, a sfinţilor Marilor Mucenici Dimitrie, Gheorghe, Teodor Tiron, Teodor Stratilat, Ioan cel Nou, Serghie şi Vach, Ioan Valahul şi Oprea şi a tuturor sfinţilor mucenici şi a Sfintelor Muceniţe: Tecla, Varvara, Paraschiva, Ecaterina, Filoteea şi a tuturor sfintelor muceniţe.
Aceasta se pune sub prima părticică din rândul al doilea. Tăind a şasea părticică, zice:
Preotul:   A Cuvioşilor şi purtătorilor de Dumnezeu Părinţilor noştri: Antonie, Eftimie, Sava, Onufrie, Atanasie cel din Aton, Dimitrie cel Nou, Grigorie Decapolitul, Nicodim de la Tismana, Visarion şi Sofronie şi a tuturor preacuvioşilor părinţi şi Preacuvioaselor maici: Pelaghia, Teodosia, Anastasia, Eupraxia, Fevronia, Teodula, Eufrosina, Maria Egipteanca, Parascheva şi a tuturor sfintelor preacuvioaselor maici.
Această părticică se pune sub cea de dinaintea ei. Astfel rândul al doilea este terminat. Tăind a şaptea părticică, zice:
Preotul:   A Sfinţilor şi făcătorilor de minuni, doctori fără de arginţi: Cosma şi Damian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae, şi a tuturor sfinţilor fără de arginţi.
Aceasta se pune deasupra, în dreapta rândului al doilea, începând al treilea rând. Tăind a opta părticică, preotul zice:
Preotul:   A Sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana, a Sfântului (N), a cărui pomenire o săvârşim, şi a tuturor sfinţilor, pentru ale căror rugăciuni, cercetează-ne pe noi, Dumnezeule.
Această părticică se pune sub cea de dinaintea ei. Tăind a noua şi ultima părticică pentru cete, zice:
Preotul:   A celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului (de se face Liturghia lui; iar de se face Liturghia Marelui Vasile, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, îl pomeneşte pe acesta).
Aceasta se pune sub părticica de dinaintea ei, împlinind astfel rândul al treilea.
Luând a PATRA prescură, scoate o părticică din ea şi îl aminteşte pe ierarhul locului, zicând:
 † 
Preotul:   Pomeneşte, Stăpâne, Iubitorule de oameni, pe toţi episcopii ortodocşi şi pe Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi pe (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul nostru) (N), ( Preotul îl pomeneşte apoi pe arhiereul care l-a hirotonit - dacă este în viaţă - după care continuă:), cinstita preoţime, cea întru Hristos diaconime şi toată ceata preoţească, şpe stareţul nostru (N), pe fraţii şi slujitorii cei dimpreună cu noi, preoţi şi diaconi şi pe toţi fraţii noştri, pe care i-ai chemat la împărtăşirea Ta, prin milostivirea Ta Preabunule Stăpâne.
Această părticică este aşezată apoi sub Sfântul Agneţ, spre colţul din dreapta acestuia, (în stânga preotului), în partea cu semnul NI.
După aceasta taie altă părticică din prescură şi o pune în stânga celei de dinaintea ei (în dreapta lui), zicând:

Preotul:   Pomeneşte, Doamne şi pe ( aici se pomeneşte Cârmuirea ţării după îndrumările Sfântului Sinod ).
Preotul scoate apoi o părticică pentru ctitorii şi binefăcătorii bisericii, aşezând-o (în dreapta sa), lângă părticica de dinaintea ei, sub partea cu semnul KA şi zice:
Preotul:   Pomeneşte, Doamne, şi pe ctitorii şi bine fă că torii sfântului locaşului acestuia (N).
Taie părticele mai mici din a patra prescură şi le pune, toate la un loc, sub părticica pentru arhierei, în partea cu semnul NI. Apoi el zice următoarea rugăciune:
Preotul:   Primeşte, Doamne, jertfa aceasta pentru iertarea păcatelor tuturor fraţilor celor întru Hristos şi pentru tot sufletul creştinesc cel necăjit şi întristat, care are trebuinţă de mila şi de ajutorul Tău; pentru apărarea ţării acesteia şi a celor ce vieţuiesc într-însa şi pentru pacea şi bună aşezarea întregii lumi; pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici, pentru mântuirea şi ajutorul celor ce cu osârdie şi cu frică de Dumnezeu se ostenesc şi slujesc: părinţi şi fraţi ai noştri; pentru cei trimişi; pentru cei ce sunt în călătorie; pentru tămăduirea celor ce zac în boli; pentru izbăvirea celor robiţi; pentru cei ce sunt în judecăţi, în ocne, în izgoniri, în necazuri şi strâmtorare; pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi; pentru cei ce ne miluiesc şi slujesc nouă şi pentru cei ce ne-au poruncit nouă, nevrednicilor; să ne rugăm pentru dânşii; pentru fraţii noştri care sunt în slujbe, şi pentru toţi cei ce slujesc şi au slujit în sfânt locaşul acesta.
Apoi preotul pomeneşte pe cei pe care va voi dintre cei vii. La fiecare nume ia cu copia câte o părticică mică, zicând:
Preotul:   Pomeneşte, Doamne, pe robul (roaba) lui Dumnezeu (N).
El pune aceste părticelele sub Sfântul Agneţ, la un loc cu cele scoase mai înainte pentru cei vii.
Apoi preotul ia a CINCEA prescură, taie părticele mici pentru pomenirea celor care au adormit întru Domnul şi le pune, toate la un loc, pe sfântul disc în dreapta sa, sub părticica pentru ctitori,în partea cu semnul KA, zicând:

Preotul:   Pentru pomenirea şi iertarea păcatelor tuturor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă: ale strămoşilor, ale moşilor, ale părinţilor, ale maicilor, ale fraţilor, ale surorilor, ale fiilor şi fiicelor, ale celor dintr-o rudenie şi ale celor dintr-o seminţie cu noi şi ale tuturor celor ce au adormit întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice; ale ctitorilor sfântului locaşului acestuia (aici pomeneşte pe ctitorii răposaţi); ale miluitorilor şi făcătorilor de bine; ale tuturor celor ce s-au ostenit şi au slujit în sfânt locaşul acesta: arhierei, arhimandriţi, ieromonahi, preoţi, ierodiaconi, diaconi, monahi, monahii şi slujitori; ale preabinecinstitorilor împăraţi, domnitori şi dregători; ale fericiţilor patriarhi, ale ortodocşilor arhierei şi preoţi; ale dreptmăritorilor creştini, pe care i-au acoperit apa, marea, râurile, izvoarele, bălţile, puţurile, sau războiul i-a secerat şi cutremurul i-a cuprins, tâlharii i-au ucis şi focul i-a ars, sau fiarelor, păsărilor, jigăniilor şi la toată firea celor din mare s-au făcut mâncare; ale celor răpiţi fără de veste; ale celor arşi de trăsnete şi ale celor îngheţaţi în munţi, pe cale, în loc pustiu şi în sihăstrie; ale celor sfârşiţi de întristare sau de bucurie; ale celor ce au pătimit în zile bune şi în nenorocire; ale celor pe care i-a ucis calul, sau grindina, zăpada, ploaia înmulţită, cărămida şi ţărâna i-au îm presurat şi de năprasnă au căzut; ale celor pe care i-au omorât băuturile otrăvitoare, înecările cu oase; ale celor loviţi de tot felul de aruncare: a fierului, a lemnului şi a oricărui fel de piatră; ale celor sfârşiţi de chiotul tare, de alergarea grabnică, de palmă, de pumn, de lovitură cu piciorul, de ciumă, de foame, de sete, de muşcături înve ninate, de înghiţirea şerpilor, de călcarea cailor, de sugrumare de cel de aproa pe, sau marea sau pământul desfăcându-se i-a înghiţit; şi de toată vârsta: bătrâni, tineri, voinici, copilandri, copii, prunci fără de vreme, parte bărbătească şi femeiască; şi pe care nu i-am pomenit, din neştiinţă sau din uitare, sau din pricina mulţimii numelor, Însuţi îi pomeneşte, Dumnezeule, Cel ce ştii numele şi vârsta fiecăruia.
Preotul îl pomeneşte pe episcopul care l-a hirotonit - dacă a trecut la Domnul - şi pe toţi cei adormiţi, punând o părticică pentru fiecare pe sfântul disc laolaltă cu părticelele pentru cei adormiţi de dinaintea lor, zicând:
Preotul:   Pomeneşte, Doamne, pe robul lui Dumnezeu (N).
Terminând pomenirea morţilor, preotul zice:
Preotul:   Şi pe toţi, care întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci, cu împărtăşirea Ta au adormit, dreptmăritori părinţi şi fraţi ai noştri, Iubitorule de oameni, Doamne.
Preotul ia din nou a PATRA prescură pentru vii; scoate o părticică şi o pune la cele vii, zicând: † 
Preotul:   Pomeneşte, Doamne, după mulţimea îndurărilor Tale, şi a mea nevrednicie; iartă-mi toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie şi să nu opreşti, pentru păcatele mele, harul Preasfântului Tău Duh, de la darurile ce sunt puse înainte.
Preotul ia buretele şi aranjează cu grijă părticelele de pe marginea discului, ca să nu cadă jos ceva dintr-însele. Diaconul pune cădelniţa înaintea preotului şi zice:
Diaconul:   Binecuvântează, părinte, tămâia.    Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.
Preotul binecuvântează tămâia şi zice rugăciunea tămâiei:
Preotul:   Tămâie Îţi aducem Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Prea sfântului Tău Duh.
Diaconul:   Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.
Preotul ia steluţa, o ţine deasupra tămâiei apoi o pune deasupra Sfântului Agneţ pe sfântul disc, zicând: Preotul:   Şi venind steaua, a stătut deasupra, unde era Pruncul. † 
Diaconul:  Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.    Acoperă, părinte.
Preotul ia acoperământul sfântului disc, îl ţine deasupra tămâiei, apoi acoperă discul, zicând: Preotul:   Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat ; îmbrăcatu-S-a Domnul întru putere şi S-a încins, pentru că a întărit lumea, care nu se va clinti. Gata este scaunul Tău de atunci, din veac eşti Tu. Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor, ridica-vor râurile valurile lor cu glasuri de ape multe. Minunate sunt înălţările mării, minunat este întru cele înalte Domnul. Mărturiile Tale s-au încredinţat foarte. Casei Tale se cuvine sfinţenie, Doamne, întru lungime de zile.  † 
Diaconul:  Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.    Acoperă, părinte.
Preotul ţine acoperământul sfântului potir deasupra tămâiei şi apoi acoperă potirul zicând: Preotul:   Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase, şi de lauda Ta este plin pământul.
Diaconul:  Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.    Acoperă, părinte.
Preotul ţine acoperământul mare (Aerul) deasupra tămâiei şi apoi acoperă cu el sfântul disc şi potir laolaltă, zicând:
Preotul:   Acoperă-ne pe noi cu acoperământul ari pilor Tale; depărtează de la noi pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul; împacă viaţa noastră, Doamne; miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufletele noastre, ca un bun şi de oameni iubitor.
Luând cădelniţa, preotul tămâiază de trei ori Darurile aşezate la proscomidiar.
Preotul:   Bine eşti cuvântat, Dumnezeul nostru, Care ai binevoit aşa, slavă Ţie.
Diaconul încheie de fiecare dată, zicând:
Diaconul:   Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preotul şi diaconul se închină amândoi cu toată cucernicia de trei ori. Diaconul, luând cădelniţa, zice:
Diaconul:   Pentru punerea înainte a Cinstitelor Daruri, Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.
Preotul zice rugăciunea punerii înainte:
Preotul:   Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce pâinea cea cerească, hrana a toată lumea, pe Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-ai trimis mântuitor şi izbăvitor şi binefăcător, Care ne binecuvântează şi ne sfinţeşte pe noi, Însuţi, binecuvântează (preotul binecuvântează cu mâna) această punere înainte şi o primeşte pe dânsa întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri. Pomeneşte, ca un bun şi de oameni iubitor, pe cei ce au adus-o şi pe cei pentru care s-a adus, iar pe noi ne păzeşte neosândiţi întru sfinţita lucrare a Dumnezeieştilor Tale Taine. Că s-a sfinţit şi s-a preaslăvit preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.  † 
Şi după aceasta, preotul face apolisul, zicând:
Preotul:   Slavă Ţie Hristoase, Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Ţie.
Diaconul:  Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.      Doamne miluieşte. Doamne miluieşte. Doamne miluieşte. Întru numele Domnului, Părinte, binecuvântează.

Otpustul Preotul face otpustul potrivit fiecărei zile.
Preotul:   (Duminica) Cel ce a înviat din morţi... (în celelalte zile ale săptămânii, zice numai) Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului (de se săvârşeşte Liturghia Marelui Vasile zice: ale celui între sfinţi Părintelui nostru Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei ) şi ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi ca un bun şi de oameni iubitor.
Diaconul:  Amin.
Preotul merge şi stă înaintea Sfintei Mese. Diaconul tămâiază Darurile aşezate la proscomidiar, apoi tămâiază în cele patru laturi ale Sfintei Mese şi altarul, zicând încet:
Diaconul:   În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase pe toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins.
Diaconul continuă să tămâieze întreagă biserică zicând psalmul 50: Miluieşte-mă Dumnezeule... .
După ce tămâiază toată biserica, intră în sfântul altar şi tămâiază Sfânta Masă şi pe preot şi apoi pune cădelniţa la locul ei.

Semnificaţia Proscomidiei (III)

Biserica întreagă, Trupul tainic al lui Hristos, este prezentă în mod simbolic pe Sfântul Disc în urma săvârşirii Proscomidiei: în mijloc, prin agneţ, Hristos însuşi, Lumina cea adevărată şi Viata cea veşnică, iar prin miride Maica Lui de-a dreapta, sfinţii de-a stânga, iar dedesubt întreaga adunare a bine-credincioşilor.
Miridele credincioşilor sunt aşezate sub agneţ
Credincioşii, atât cei vii cât şi cei adormiţi, sunt reprezentaţi prin miridele aşezate sub agneţ în stânga, respectiv dreapta acestuia. La acestea se adaugă cele trei miride speciale scoase pentru cler (episcopi, preoţi şi diaconi), conducătorii ţării şi pentru ctitori.
Mirida specială pentru ctitori precum şi rugăciunile de pomenire generală a viilor şi a morţilor, deşi sunt menţionate de Sfântul Simeon al Tesalonicului în secolul al XV-lea, în prezent sunt o particularitate a Liturghierelor româneşti unde le întâlnim începând de la jumătatea secolului al XIX-lea. Rugăciunea pentru vii este inspirată după cea de la Litie dar are analogii cu formularul de pomelnic de la sfârşitul Psaltirii şi cu dipticele anaforalei Sfântului Vasile cel Mare. Rugăciunea pentru pomenirea morţilor este alcătuită după canoanele din sâmbetele morţilor (moşii de iarnă şi de vară). Ambele rugăciuni, deşi de origine greacă, au ajuns la noi prin influenţa practicii Bisericii Ortodoxe Ruse unde însoţeau anumite pomelnice.
Scoaterea miridelor pentru credincioşi începe prin rostirea rugăciunilor de pomenire generală a viilor şi a morţilor şi continuă cu pomenirea lor nominală, pentru fiecare nume scoţându-se câte o miridă din prescurile aduse împreună cu pomelnicul. În urma tuturor preotul scoate o miridă pentru el însuşi arătând prin aceasta că mântuirea sa depinde de cei pe care este rânduit să-i păstorească şi să-i pomenească.
Pomenirea credincioşilor reprezintă raportarea tuturor şi a fiecăruia la jertfa lui Hristos
Unii credincioşi au ajuns la o înţelegere a pomenirii la Proscomidie, ca un mijloc magic de rezolvare a problemelor curente al cărui efect este direct proporţional cu numărul prescurilor împărţite concomitent la diverse biserici. Astfel se solicită pomeniri pentru sănătate dar şi pentru izbăvire de vrăjmaşi, pentru izbândă la proces, pentru găsirea unui loc de muncă, pentru obţinerea vizei de plecare în străinătate etc. Această înţelegere magică reprezintă însă o denaturare grosolană a sensului cultului creştin.
Pomenirea de la Proscomidie, prin caracterul ei de jertfă, reprezintă „raportarea tuturor şi a fiecăruia la jertfa lui Hristos, adunarea şi rezidirea în jurul Agneţului a noii făpturi a lui Dumnezeu”. Prin aducerea prescurii şi a pomelnicului la altar noi ne aducem şi ne predăm lui Dumnezeu „pe noi însine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră”. Biserica îi strânge astfel laolaltă, la fiecare Liturghie, pe toţi membrii ei din toate vremurile. Miridele exprimă participarea noastră la jertfa lui Hristos şi intrarea în comuniune cu Maica Domnului, cu sfinţii şi cu toată Biserica pământească, presupunând şi asumarea personală a Crucii lui Hristos şi urmarea Lui (Mt. 16, 24). Bucăţica de pâine scoasă pentru fiecare îl distinge de ceilalţi şi, în acelaşi timp, îl apropie de Hristos şi de ceilalţi. Hristos stă în centrul Bisericii în stare de jertfă şi astfel o sfinţeşte şi o înfăţişează sieşi ca Biserică mărită (Efes 5, 26-27). La fel şi Biserica, fiecare mădular al trupului lui Hristos, îşi însuşeste de aici starea de jertfă faţă de Hristos şi, prin Hristos, faţă de semenii săi.
Miridele se scot spre „pomenirea” de către Dumnezeu a fiecăruia căci „numai cei pomeniţi există plenar prin atenţia ce le-o acordă Dumnezeu şi alţii dintre oameni. Cei pierduţi din atenţia tuturor şi mai ales a lui Dumnezeu se scufundă într-un minus extrem de chinuitor al existenţei”. Pomenirea de către Dumnezeu înseamnă, în cele din urmă, nemurire şi viaţă veşnică.
Proscomidia ne descoperă, pe Sfântul Disc, taina Bisericii şi imaginea lumii ce va să fie
”Vedem pe Însuşi Iisus şi întreagă Biserica Lui (...) Aceasta este taina cea mare. Dumnezeu între oameni şi Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor, care se îndumnezeiesc de la Cel ce după fire este Dumnezeu, Care S-a Întrupat pentru dânşii. Aceasta este împărăţia ce va să fie şi petrecerea vieţii celei veşnice: Dumnezeu cu noi, văzut şi împărtăşit”.
Proscomidia ne pune în faţă icoana ordinii divine restaurate în care Hristos, Dumnezeu Omul se află în stare de jertfă în mijlocul Bisericii sale, descoperindu-se astfel ca iubire dăruită şi căreia Biserica îi răspunde, prin fiecare mădular al ei, prin iubire jertfelnică ce îşi trage puterea din jertfa lui Hristos. Egocentrismul, păcatul specific lumii căzute în care fiecare se vede pe sine ca un centru al existenţei şi care duce, în mod inevitabil, la separare şi luptă, este înlăturat. Dar Hristos, prin jertfa sa unică şi atotcuprinzătoare, a biruit moartea şi S-a făcut pe sine început al Învierii tuturor celor care îşi însuşesc, în Biserică, starea sa de jertfă. Proscomidia ne descoperă astfel vocaţia fundamentală a făpturii şi anume vocaţia pascală, de trecere de la moarte la înviere.
Pomenirile nominale se fac, în taină, la Proscomidie
Este regretabil faptul că în multe parohii s-a ajuns, sub presiunea credincioşilor necatehizati, la mutarea pomenirilor nominale de la Proscomidie în cadrul unor ectenii speciale din Sfânta Liturghie. Acest din urmă act, pe lângă faptul că întrerupe în mod deranjant desfăşurarea Sfintei Liturghii şi o prelungeşte nejustificat, afectează sensul Proscomidiei de adunare a tuturor în Biserică, în jurul Mielului jertfit, de includere a jertfei noastre în jertfa Lui şi de împărtăşire a noastră din jertfa Lui unică şi atotcuprinzătoare adusă Tatălui. Din fericire, pastorala la început de mileniu a I.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, pune ordine în acest domeniu prin porunca expresă ca pomenirile să se facă la Proscomidie, în taină, şi nu cu voce tare în timpul Sfintei Liturghii.
Hristos în slavă acoperă nevăzut şi conduce la mântuire lumea şi sufletele noastre
Ritualul acoperirii cinstitelor daruri Îl arată pe Hristos, Mielul înjunghiat, care împărăţeşte şi descoperă în lume împărăţia lui Dumnezeu. Această împărăţie rămâne, însă, ascunsă celor care nu privesc cu ochii credinţei.
Preotul, acoperind Sfântul Disc, rosteşte într-o notă de bucurie: „Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat...” (Ps. XCII) iar acoperind Sfântul Potir zice: „Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase, şi de lauda Ta este plin tot pământul” arătând că slava Lui este străvezie pentru ochii credinţei. Acoperind apoi Sfintele vase îi cerem lui Hristos să ne acopere cu acoperământul aripilor sale şi să ne izbăvească de vrăjmaşi. Recunoaştem astfel că, în smerenia sa, Hristos se acoperă împreună cu noi pentru a ne apăra de vrăjmaşi şi a ne tine lângă El. Apoi preotul îl binecuvintează pe Dumnezeu „cel ce a binevoit aşa”, cădind cinstitele daruri.
Rugăciunea punerii înainte concentrează în sine temele dezvoltate în ritualurile anterioare ale Proscomidiei
Proscomidia se încheie cu rostirea rugăciunii punerii înainte a darurilor care este, de altfel, partea cea mai veche a rânduielii. Recunoscând că Hristos, Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, este „pâinea cea cerească, hrana a toată lumea”, adică dăruire spre împărtăşire pentru a ne binecuvânta şi sfinţi, îi cerem lui Dumnezeu să binecuvânteze jertfa noastră şi să o primească în „jertfelnicul său cel mai presus de ceruri” adică să ne facă părtaşi jertfei unice şi atotcuprinzătoare a lui Hristos. Cerându-i să ne facă părtaşi jertfei Mântuitorului, Îl rugăm să-i pomenească „pe cei ce au adus şi pe cei pentru care s-au adus” jertfa noastră adică să adune întreaga Biserică în jurul lui Hristos.
Numai acum, când jertfa Bisericii a fost primită în jertfa Mântuitorului, poate să înceapă Sfânta Liturghie în care Hristos este „Cel ce aduce şi Cel ce se aduce, Cel ce primeşte şi Cel ce se împarte”, jertfa deplină şi Arhiereul desăvârşit.
Pr. Florin Botezan

Semnificaţia Proscomidiei (II)

Am văzut în articolul precedent că semnificaţia principală a Proscomidiei constă în unirea jertfelor individuale ale credincioşilor, concretizate în darurile de pâine şi vin, în jertfa Bisericii şi recunoaşterea acestei jertfe, prin pregătirea agneţului, ca fiind împărtăşire din jertfa lui Hristos. Ca urmare, alături de tema jertfei Mântuitorului şi în indisolubilă legătură cu aceasta, Proscomidia cuprinde în mod simbolic şi tema Bisericii ca împlinire a lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Astfel, aşezarea pe Sfântul Disc, în jurul agneţului, a miridelor (părţicelelor) scoase în cinstea Maicii Domnului şi a sfinţilor precum şi spre pomenirea credincioşilor vii şi adormiţi, ne dă o imagine intuitivă deosebit de relevantă a Bisericii - Trupul lui Hristos.
”De faţă a stat împărăteasa, de-a dreapta Ta”
Mirida Maicii Domnului, mai mare decât celelalte miride, este aşezată în dreapta agneţului arătând înalta demnitate a Sfintei Fecioare potrivit cuvintelor psalmistului repetate de preot: „De faţă a stat împărăteasa, de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată şi preaînfrumuseţată” (Ps. 44,11).
Împărăteasa care stă de-a dreapta lui Dumnezeu este Maica Domnului căci ea L-a născut în chip de negrăit pe Hristos rămânând pururea Fecioară. Ea este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, este scara ce uneşte cerul cu pământul pe care Iacov a văzut-o în vis (Fac. 28,12) pentru că din ea Dumnezeu a luat firea noastră umană. Acceptând să-L nască pe Hristos, Fecioara Maria S-a făcut primitoare din partea neamului omenesc a mântuirii pe care ne-a adus-o Întruparea Domnului. Făcându-se vrednică de această naştere datorită curăţiei şi smereniei ei ea a fost sfinţită prin sălăsluirea Cuvântului devenind izvor de curăţie şi nestricăciune. Ea este sfântă mai presus decât toţi sfinţii „mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”, ea este acoperitoarea, apărătoarea, mijlocitoarea şi ajutătoarea credincioşilor.
Maica Domnului îşi uneşte rugăciunile cu ale întregii Biserici
Maica Domnului este făptura aflată în cea mai intimă comuniune cu Hristos înălţând rugăciunile creştinilor la tronul lui Dumnezeu şi Fiul Său. Ca urmare mirida Maicii Domnului este aşezată de-a dreapta agneţului destinat prefacerii în trupul lui Hristos. Scotând această miridă preotul se roagă ca, pentru rugăciunile ei, Dumnezeu să primească jertfa noastră în „jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri”. Agneţul neprefăcut este jertfa Bisericii. „De aceea preotul se roagă ca pentru rugăciunile Maicii Domnului să primească Hristos jertfa comunităţii în jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri, pentru a o preface în jertfa Trupului Său care va include astfel în ea şi jertfa comunităţii”. Maica Domnului îşi uneşte astfel rugăciunile ei cu ale întregii Biserici pentru primirea jertfei în „jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri”, adică în înălţimea spirituală din faţa Tatălui unde a intrat Hristos prin jertfa Sa şi unde rămâne permanent prefăcând în acest trup jertfit şi jertfa de pâine a comunităţii care se apropie şi ea de această supremă înălţare unde se află El în stare de jertfă .
Sfinţii sunt intimii lui Dumnezeu
În stânga agneţului şi la aceeaşi înălţime cu acesta se aşează miridele în cinstea celor nouă cete de sfinţi arătându-se că şi ei se bucură de slava în care se află Domnul cel răstignit şi înviat, dar nu se află în aceeaşi intimitate cu Hristos ca şi Maica Sa.
Sfinţenia constă în „procesul de transfigurare subiectivă a credinciosului prin participarea nemijlocită la viaţa în Hristos”. Sfinţenia presupune jertfă interioară, participarea omului la propria lui mântuire prin eliberarea de patimi. Sfinţenia este un aspect indispensabil al actului mântuirii şi, de aceea, chemarea la sfinţenie este adresată tuturor creştinilor. Sfinţii sunt aceia care au înţeles această chemare şi în măsura în care si-au luat crucea răstignind în ei omul vechi, plin de patimi, păcate şi necurăţie, ei participă şi la slava lui Hristos cel Înviat. „Făcându-se părtaşi Patimii lui Hristos prin martiriu, asceză, lacrimi şi practicarea virtuţilor evanghelice, sfinţii au învins moartea cu El. Ei sunt de acum vii în Dumnezeu pentru că Hristos S-a sălăsluit în ei”. Sfinţii sunt intimii lui Dumnezeu, mădulare de cinste ale Trupului lui Hristos, Biserica. Pentru noi ei sunt un exemplu, o pildă vie a stării la care suntem meniţi să ajungem şi, în acelaşi timp, un sprijin în lupta noastră pentru dobândirea sfinţeniei.
Toţi sfinţii se unesc cu noi în rugăciune la Sfânta Liturghie
La Proscomidie scoatem miride în cinstea sfinţilor mulţumind lui Dumnezeu pentru darurile hărăzite celor ce-i urmează în sfinţenie. Se scot miride în cinstea a nouă cete de sfinţi, arătând prin aceasta că sfinţenia este accesibilă tuturor categoriilor de credincioşi şi, de asemenea, că toţi sfinţii se unesc cu noi în rugăciune la Sfânta Liturghie. Potrivit majoritătii Liturghierelor româneşti şi slave cele nouă cete de sfinţii sunt: Sfântul Ioan Botezătorul, proorocii, apostolii, ierarhii, mucenicii şi muceniţele, cuvioşii şi cuvioasele (monahii), doctorii fără de arginţi (mari binefăcători), Sfinţii Ioachim şi Ana împreună cu sfinţii zilei şi cu toţi sfinţii şi sfântul autor al Liturghiei (Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare). În ceea ce priveşte sfinţii pomeniţi nominal în cadrul acestor cete există diferenţe de la o Biserică locală la alta, potrivit cinstei deosebite de care se bucură anumiţi sfinţi într-un loc sau altul.
Problema pomenirii sfinţilor îngeri
Principala deosebire constă însă în faptul că Liturghierele greceşti, manuscrise vechi precum şi unele Liturghiere slave prevăd ca prima miridă să se scoată în cinstea Sfinţilor Mihail şi Gavriil şi a tuturor puterilor îngereşti, Sfântul Ioan Botezătorul fiind pomenit la a doua miridă, în ceata proorocilor. Liturghierul românesc din 1937 introduce şi la noi această practică însă în ediţiile ulterioare se renunţă la ea.
Problema pomenirii sfinţilor îngeri nu este de mică importanţă în contextul simbolismului eclesiologic al Proscomidiei. Aşezarea miridei îngerilor în stânga agneţului împreună cu celelalte cete de sfinţi scoate în evidenţă faptul că Biserica este „unirea a tot ce există”, „eu-ul rugăciunii tuturor fiinţelor conştiente: pământeni, îngeri şi sfinţi”. Avem astfel pe Sfântul Disc imaginea Bisericii cereşti şi pământeşti unită în rugăciune în Hristos.
Încercarea de a respinge pomenirea îngerilor pe motivul că aceştia nu ar fi mădulare ale Bisericii sau că nu s-ar fi împărtăşit de roadele jertfei lui Hristos nu este întemeiată.
Sfântul Simeon al Tesalonicului justifică această practică arătând că îngerii „au fost slujitori ai misterului întrupării, sunt una cu noi şi o Biserică suntem, ei doresc a se închina în faţa Tainelor Bisericii luând şi ei dintr-aceasta o sporire a slavei, ne sunt păzitori şi mijlocitori faţă de Dumnezeu”. Părintele D. Stăniloaie susţine de asemenea că este potrivit a fi pomeniţi şi sfinţii îngeri deoarece „toată Biserica din cer e slăvită în prefacerea euharistică [...]. Într-un fel spiritual toţi cei din ceruri se împărtăşesc şi mai mult de Hristos; prin Sfânta Liturghie se realizează o şi mai mare unire a celor cereşti şi a celor pământeşti”.
Având în vedere considerentele de mai sus credem că ar fi oportună revenirea la practica scoaterii primei miride în cinstea îngerilor.
Unitatea Bisericii cereşti şi a celei pământeşti în Hristos
În concluzie putem spune că pomenirea Maicii Domnului şi a sfinţilor la Proscomidie scoate în evidenţă unitatea Bisericii cereşti şi a celei pământeşti în Hristos precum şi faptul că împărtăşirea credincioşilor de El în Euhariştie şi în orice Taină, nu se înfăptuieşte decât în prezenţa rugătoare şi plină de bucurie conştientă a întregii Biserici din ceruri.
Pr. Florin Botezan

Semnificaţia Proscomidiei (I)

Proscomidia, constând în pregătirea darurilor pentru jertfa euharistică, este o necesitate practică. Dar ea are şi o profundă semnificaţie pe care vom încerca să o desluşim în cele ce urmează.
Unirea jertfelor individuale în jertfa Bisericii care este împărtăşire din jertfa lui Hristos
Aducerea darului de pâine şi vin la altar de către fiecare credincios este primul act al participării efective la slujbă şi, în acelaşi timp, una din condiţiile împlinirii depline a caracterului de împreună slujire a clerului şi a credincioşilor la Sfânta Liturghie. Darul adus la altar este o jertfă a iubirii prin care credinciosul se dăruieşte pe sine însuşi şi întreaga creaţie lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Sfânta Liturghie este slujba în care Biserica aduce jertfa iubirii şi a unităţii. „Dar jertfa aceasta, care ne este dată şi poruncită nouă a o aduce şi în aducerea căreia Biserica se împlineşte pe sine ca fiind viaţa lui Hristos în noi şi a noastră în El, nu este «alta» faţă de aceea unică, atotcuprinzătoare şi care nu se repetă pe care Hristos a adus-o o singură dată” (Evr 9,28) .
Semnificaţia principală a Proscomidiei constă tocmai în unirea jertfelor individuale ale credincioşilor, concretizate în darurile de pâine şi vin, în jertfa Bisericii şi recunoaşterea acestei jertfe ca fiind împărtăşire din jertfa lui Hristos.
Întreaga iconomie a mântuirii este transpusă condensat şi tainic
Dezvoltarea, în decursul timpului, a sensurilor simbolice ale Proscomidiei a făcut ca întreaga iconomie a mântuirii să fie transpusă condensat şi tainic în ritualul ei: Întruparea Mântuitorului şi Jertfa Lui, proorocită încă din Vechiul Testament, care se împlineşte în Înviere aducând astfel Răscumpărarea neamului omenesc rezidit în Hristos şi unit în Trupul Lui - Biserica. Hristos ni se descoperă în mijlocul Bisericii în stare de jertfă şi, în acelaşi timp, ca „hrană a toată lumea” adică dăruire din iubire spre împărtăşire. El este dăruirea de sine deplină făcută totodată Tatălui şi nouă. Hristos ne uneşte în Biserică făcându-ne părtaşi jertfei Sale pentru că El este „Cel ce aduce şi Cel ce se aduce” arhiereul şi jertfa noastră desăvârşită.
Întrupare, Jertfă şi Răscumpărare
Mântuirea noastră s-a realizat prin jertfa lui Hristos care „în opera Sa răscumpărătoare ne recapitulează, ne readună mai întâi în Sine, începând din întrupare, ne sfinţeşte firea, coborând în adâncimile ei până la extrema chenoză în iad, şi, astfel recapitulaţi şi sfinţiţi în El, se oferă şi ne oferă Tatălui ca jertfă şi omagiu suprem, primind prin El şi pentru noi o nouă consacrare a făpturii noastre: învierea”. Actele fundamentale ale operei răscumpărătoare a lui Hristos sunt Întruparea, asumarea firii umane, şi Jertfa legată indisolubil de Înviere.
Ritualul Proscomidiei este o aducere-aminte a acestor acte prin simbolismul Naşterii şi Jertfei Mântuitorului pe care îl cuprinde.
Simbolismul Jertfei Mântuitorului
Tema centrală a Proscomidiei este jertfa unică, atotcuprinzătoare şi mântuitoare a lui Hristos în care este cuprinsă întreaga Biserică. Încă de la începutul Proscomidiei preotul rosteşte troparul Vinerei Mari şi însemnează cu semnul Sfintei Cruci prescura din care va fi tăiat agneţul. Pomenirea lui Hristos o facem astfel amintind jertfa lui răscumpărătoare de pe cruce care ne-a adus nemurirea.
Versetele din proorocia lui Isaia (Is. 3,7-8) rostite de preot în timpul tăierii agneţului arată că jertfa Mântuitorului împlineşte proorociile Vechiului Testament despre venirea lui Hristos. Aceste versete ne pun în faţă imaginea Mielului lui Dumnezeu „Cel ce ridică păcatul lumii” jertfindu-se de bunăvoie „pentru viaţa şi mântuirea lumii”. „Aceasta e măreţia uluitoare a lui Dumnezeu descoperită în Hristos: Dumnezeu se face Miel de jertfă fără să se plângă, Miel care-şi stăpâneşte durerea cu puterea blândeţei capabilă să îmblânzească pe oamenii ispitiţi la ceartă, la ură, la proteste şi la plâns”. Înţelepciunea judecăţii Sale înalte S-a arătat în smerenia Lui iar neamul Lui este necunoscut pentru că, fiind Dumnezeu, este mai presus de cuvânt, iar în El e cuprins întregul lui neam ceresc şi omenesc.
Tăind crucis agneţul, preotul întipăreşte crucea în pâine arătând felul morţii Mântuitorului, scoţând astfel în evidenţă starea de jertfă a Mielului lui Dumnezeu înjunghiat de la întemeierea lumii (Apoc. 13,8).
Din coasta Mântuitorului împuns cu suliţa pe cruce a curs preascumpul lui sânge şi apa preacurată care vor da viaţă lumii prin spălarea de păcate cu baia Botezului şi adăparea noastră cu băutura nemuririi. De aceea preotul repetă descrierea acestui eveniment aşa cum este relatat de Sfântul Evanghelist Ioan (In. 19, 34-35) şi toarnă vin şi apă în Sfântul Potir. Amestecarea vinului cu apa simbolizează unirea Domnului cu credincioşii şi, în acelaşi timp, unirea ipostatică a celor două naturi în persoana Mântuitorului .
Comentariile bizantine ale Sfintei Liturghii extind simbolismul jertfei la obiectele folosite: Sfântul Disc închipuie năsălia pe care a fost aşezat Trupul Domnului după coborârea de pe cruce; copia - suliţa cu care a fost împunsă coasta Mântuitorului etc. În acelaşi timp proscomidiarul închipuie locul răstignirii.
Simbolismul Naşterii Domnului
Hristos, Mielul lui Dumnezeu înjunghiat de la întemeierea lumii (Apoc. 13,8) S-a întrupat pentru a se jertfi pentru noi după cum El Însuşi arată că a venit „să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru multi” (Mt. 20,28). Aşa dar Crucea este implicată de Întrupare. Sfinţi Părinţi ca Sfântul Irineu (sec. II) şi Sfântul Efrem Sirul (sec. IV) văd, încă din primele secole, implicarea jertfei lui Hristos în Naşterea Lui. Privindu-L pe Hristos în întregimea Persoanei Sale realizate ca om, actele trecutului se concentrează în El înghiţind distanţele temporale. Pentru aceasta Proscomidiei i se aplică şi un simbolism al Naşterii Domnului: prescura din care este tăiat agneţul o închipuie pe Maica Domnului şi, prin ea, pârga frământăturii firii umane, iar scoaterea agneţului simbolizează naşterea Mântuitorului arătând astfel că Hristos s-a făcut om desăvârşit luând firea umană în afară de păcat.
Ca şi în cazul jertfei, comentariile liturgice bizantine atribuie o încărcătură simbolică legată de Naşterea Mântuitorului, proscomidiarului şi obiectelor folosite. Astfel proscomidiarul închipuie Bethleemul - locul naşterii, Sfântul Disc - ieslea, steluta - steaua care s-a arătat magilor etc.
Proprezenţa lui Hristos în Cinstitele Daruri
Deşi Cinstitele Daruri nu se prefac la Proscomidie în Trupul şi Sângele Domnului, totuşi putem vorbi încă de acum de o anumită proprezentă a lui Hristos cel jertfit în ele, o prezenţă printr-o anumită lucrare specială a Lui provocată de gândirea preotului la El în timpul ritualurilor care transpun iconomia mântuirii.
Pr. Florin Botezan

Proscomidia

Înainte de începutul propriu-zis al Sfintei Liturghii, în altar, la adăpost de privirile credincioşilor, preotul, singur sau împreună cu diaconul, săvârşeşte un ritual care are aspectul unei slujbe aparte având o formulă de binecuvântare şi una de încheiere. Este vorba de Proscomidie care nu este însă o slujbă de sine stătătoare ci o parte integrantă şi indispensabilă a Sfintei Liturghii.
Ce este Proscomidia?
Proscomidia, în esenţa ei, constă în punerea înainte a darurilor pentru jertfa liturgică, însăşi denumirea de Proscomidie venind de la cuvântul grecesc proskomizw care înseamnă a pune înainte, a aduce, a oferi, a face dar. Mai precis slujba Proscomidiei constă în alegerea, pregătirea şi afierosirea de către preot a darurilor de pâine şi vin aduse de credincioşi la altar. Astfel darurile sunt ridicate la calitatea de Cinstite Daruri, gata pentru a fi sfinţite şi prefăcute în Trupul şi Sângele Domnului în cadrul Sfintei Liturghii
Până în secolul VII ritualul Proscomidiei era mult mai simplu
Proscomidia a constituit întotdeauna o parte a Sfintei Liturghii. Dar în primele secole creştine ritualul ei era mult mai simplu, evoluând ulterior până la forma de azi. În esenţă consta în primirea de către diaconi a darurilor de pâine şi vin aduse de credincioşi şi alegerea celor menite pentru jertfă urmând ca episcopul sau preotul să le binecuvinteze.
Locul primirii darurilor era o încăpere numită proscomidiar sau schevofilachion. Această încăpere era situată în latura de nord a altarului, iniţial fiind distinctă de biserică.
În ceea ce priveşte timpul săvârşirii şi rânduiala Proscomidiei nu avem descrieri precise din această perioadă. O opinie larg răspândită şi însuşită de numeroşi liturgişti afirmă că ritualul primirii şi pregătirii darurilor pentru Sfânta Jertfă avea loc, în primele veacuri, la începutul Liturghiei credincioşilor. După plecarea catehumenilor credincioşii prezentau diaconilor darurile lor de pâine şi vin. Diaconii strângeau darurile la proscomidiar, le alegeau pe cele necesare pentru Sfânta Jertfă şi le aduceau apoi la altar punându-le pe Sfânta Masă. Aici episcopul sau preotul le afierosea ca daruri de jertfă printr-o rugăciune specială. Deplasarea Proscomidiei la începutul Liturghiei catehumenilor s-a făcut, potrivit acestei opinii, în sec. VI-VII ca urmare, pe de o parte, a slăbirii şi dispariţiei disciplinei catehumenilor şi, pe de altă parte, a dezvoltării crescânde a ritualului Proscomidiei.
O altă opinie, mai nouă susţine că Proscomidia s-a aflat întotdeauna la începutul Liturghiei. Se aduce ca argument faptul că aşezarea Proscomidiei la începutul Sfintei Liturghii este specifică tuturor Liturghiilor orientale pe când pregătirea darurilor înainte de anafora este specifică Liturghiilor latine. Cel puţin în regiunea Siriei de vest (Antiohia) există dovada faptului că credincioşii aduceau încă de la începutul Sfintei Liturghii darurile însoţite de pomelnice. Potrivit acestei opinii în primele veacuri credincioşii veneau la începutul Sfintei Liturghii aducând daruri de pâine şi vin însoţite de pomelnice cu numele lor pe care le încredinţau diaconilor aflaţi în schevofilachion. Diaconii alegeau şi pregăteau darurile pentru Sfânta Jertfă. Episcopul sau preotul protos venind la slujbă intra mai întâi în schevofilachion şi binecuvânta darurile iar apoi intra în biserică şi începea Sfânta Liturghie. La începutul Liturghiei catehumenilor darurile erau aduse de către diaconi la altar.
Ritualul de azi al Proscomidiei se dezvoltă între secolele VII-XIV
Evoluţia Proscomidiei după secolul VII reflectă schimbarea care a intervenit în atitudinea faţă de Sfânta Liturghie şi în înţelegerea acesteia, şi anume scăderea numărului celor ce se împărtăşeau şi accentuarea sensului ei mistico-simbolic.
Mai întâi a intervenit necesitatea practică a tăierii prescurii destinată Sfintei Jertfe deoarece, în condiţiile introducerii împărtăşaniei credincioşilor cu linguriţa şi a reducerii numărului celor care se împărtăşeau, era suficientă doar o parte din prescură şi nu una întreagă cum era până atunci. Ca urmare primul ritual nou pe care îl putem constata la Proscomidie este ritualul scoaterii şi pregătirii agneţului. Potrivit comentariului liturgic al patriarhului Gherman I al Constantinopolului, în sec. VIII Proscomidia consta din următoarele acte: preotul sau diaconul tăia cu copia Agnetul (nimic zicând), îl punea pe disc, turna vin şi apă în potir, iar preotul rostea rugăciunea punerii înainte: „Dumnezeule, Dumnezeul nostru...” peste ele, învelea şi tămâia .
Dezvoltarea Proscomidiei a fost determinată în primul rând de accentuarea sensului ei tipico-simbolic
Dintr-o simplă pregătire a darurilor în vederea Sfintei Jertfe, Proscomidia devine tot mai mult o reprezentare simbolică pe de o parte a naşterii şi jertfei Mântuitorului şi, pe de altă parte, a Bisericii.
Simbolismul jertfei este întărit de rostirea la tăierea agneţului, începând cu secolul al IX-lea, a cuvintelor profetice ale prorocului Isaia cu privire la jertfa lui Hristos.
Dacă până atunci diaconii au avut un rol important în pregătirea darurilor având dreptul chiar să taie Sfântul Agneţ şi să toarne vinul şi apa în potir (rugăciunea de afierosire a darurilor fiind rostită însă de preot sau episcop) accentuarea caracterului simbolic de jertfă al Proscomidiei a făcut ca diaconul să apară tot mai nepotrivit pentru săvârşirea acesteia deoarece dreptul de a jertfi îl are numai preotul. Ca urmare rolul diaconului se reduce treptat până la interzicerea completă, în secolul al XVII-lea, a dreptului de a proscomidia.
În secolul al IX-lea apare şi, mai apoi, ia o mare dezvoltare ritualul scoaterii miridelor. În Biserica primară participarea credincioşilor la Sfânta Jertfă consta în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. În condiţiile în care împărtăşania a devenit tot mai rară s-a simţit nevoia unei participări mai intime la Sfânta Jertfă. Astfel apare practica scoaterii miridelor pentru credincioşi ca o substituire a împărtăşaniei. Venind la slujbă, credincioşii aduceau câte o prescură pentru fiecare nume de pomenit, din care se scotea o miridă. Cu timpul s-a îngăduit să fie adusă o prescură pentru mai multe nume .
Din secolul al XI-lea avem primele menţiuni despre scoaterea miridelor în cinstea Maicii Domnului şi a sfinţilor ca expresie a simbolismului eclesial al Proscomidiei. Ritualul miridelor se va dezvolta foarte mult în secolele următoare ajungându-se chiar la exagerări şi la diferenţe importante de la o regiune la alta în principal în legătură cu sfinţii pomeniţi impunându-se intervenţia autoritătii bisericeşti.
Ca urmare, în secolul al XIV-lea, patriarhul Filotei al Constantinopolului redactează o Diataxă (rânduială) liturgică (tradusă în acelaşi secol în slavă şi răspândită în Biserica bulgară, sârbă, română şi rusă) în care sistematizează şi fixează rânduiala Proscomidiei eliminând exagerările şi reuşind să stabilească ordinea în acest domeniu.

Vinul liturgic

Potrivit dicţionarului, vinul este băutura alcoolică obţinută prin fermentarea mustului de struguri. Termenul de vin se aplică şi unor băuturi făcute din alte fructe, legume sau ierburi, dar, utilizat singur, se referă doar la cel produs din struguri. În acest sens îl vom folosi în cele ce urmează.
În Vechiul Testament vinul este privit ca un aliment de bază
Cunoscut încă din vechime, prima menţiune documentară a vinului o întâlnim în Vechiul Testament, la Facere 9, 20 - 21, unde se arată că, după potop, Noe a sădit vie şi a băut vin.
Dar al lui Dumnezeu menit să veselească inima omului (Ps. 103, 15), vinul ocupa un loc important în viaţa de zi cu zi a evreilor fiind înţeles ca o necesitate a vieţii şi nu ca un lux. Era o parte necesară şi a celei mai simple mese (Jud. 19, 19; I Regi 16, 20; Is. 55, 1), o provizie indispensabilă a unei cetăţi (II Par. 11, 11), consumat de oameni de toate clasele sociale şi de toate vârstele (Plâng. 2:12; Zah. 9:17). Abundenţa vinului era considerată o expresie a binecuvântării lui Dumnezeu (Fac. 27, 28; Deut. 7, 13; Amos 9, 14) iar deosebita abundenţă o expresie a epocii mesianice (Amos 9,13; Ioil 3, 18; Zah. 9, 17). În acelaşi timp abuzul de vin şi beţia sunt condamnate cu tărie (Pilde 20, 1; 23, 20 - 35).
Vechiul Testament asociază vinul cu pâinea ca alimente de bază (Fac. 27, 28; Deut. 7, 13; 33, 28; Ioil 2, 19) simbolizând întreaga hrană a omului. Acest simbolism îşi va găsi cea mai înaltă expresie la Cina cea de Taină când Mântuitorul Iisus Hristos, instituind Sfânta Liturghie, le va preface în Trupul şi Sângele Lui îndemnându-ne să aducem pâinea şi vinul ca daruri ale noastre la Sfânta Liturghie săvârşită întru pomenirea Sa.
Datorită importanţei care i se acorda, vinul era utilizat şi în cultul iudaic ca libaţie care însoţea jertfele zilnice de dimineată şi seară (Ieşire 29, 40 - 41), pârga din roadele pământului adusă Domnului (Lev. 23, 13) precum şi felurite alte jertfe (Num. 15, 5, 7, 10).
Vinul Cinei celei de Taină a fost ro&3351;u, dulce, amestecat cu apă
Deşi Legea nu impunea folosirea vinului la sărbătorirea Paştelui iudaic, în epoca post-babiloniană s-a generalizat utilizarea lui ca o „tradiţie de la cei bătrâni”. Cunoaştem până azi aceste „tradiţii din bătrâni” deoarece, în secolul al II-lea după Hristos, rabinii evrei le-au codificat în cartea numită Mitna. Aflăm astfel că pe parcursul mesei rituale iudaice de Paşti capul familiei binecuvintează, folosind anumite formule rituale (berakoth), pîinea şi patru pahare de vin pe care le împarte apoi celorlalţi.
La mesele rituale se folosea un vin special, obţinut prin stoarcerea uşoară (fără a zdrobi sâmburii) a strugurilor potrivit principiului „cu cât sunt strugurii storşi mai puţin, cu atât vinul este mai bun”. Cel mai apreciat vin era obţinut din mustul scurs prin greutatea proprie a strugurilor zdrobiţi. Vinul ritual era aşadar un vin curat, neamestecat cu nimic altceva.
În ceea ce priveşte culoarea vinului, la masa pascală era utilizat vinul roşu care, de altfel, era vinul cel mai răspândit, în antichitate, în Palestina ca şi în Grecia. O serie de afirmaţii incidentale din Vechiul Testament cum ar fi „nu te uita la vin cum este el de roşu” (Pilde 23, 31) sau expresia „sânge de strugure” (Fac. 49, 11; Deut. 32, 14) folosită pentru vin confirmă preponderenţa vinului roşu.
În vechime vinul era băut neamestecat cu apă, dar, în perioada elenistică, sub influenţa grecească, se generalizează consumul vinului diluat cu apă. Cartea Mitna priveşte ca de la sine înţeles utilizarea în cult a vinului amestecat cu apă iar rabinul Eleazer chiar interzice rostirea binecuvântărilor asupra vinului nediluat. Se pare că dilutia era destul de mare adică 1/3, dar aceasta în condiţiile unui vin tare şi probabil dulce, în condiţiile unui climat cald cum este în Palestina.
La Cina cea de Taină Mântuitorul Iisus Hristos a urmat ritualul unei mese pascale făcând gesturile tradiţionale ale capului de familie evreu dar dându-le un înţeles cu totul nou identificând pâinea cu Trupul Său şi vinul cu Sângele Său pe care îl va vărsa pe Cruce pentru Mântuirea lumii. El a binecuvântat vinul ritual iudaic din struguri (fermentat), roşu, dulce, amestecat cu apă .
În Biserica primară se folosea vinul roşu
Sfânta Liturghie fiind o actualizare a Cinei celei de Taină, Biserica a căutat să utilizeze acelaşi tip de vin pe care l-a folosit şi Mântuitorul. Ca urmare, de la început, a fost preferat pentru Sfânta Liturghie vinul curat, roşu şi dulce, care se amesteca cu apă în timpul pregătirii darurilor. La argumentul istoric pentru folosirea vinului roşu la Liturghie se adaugă cel simbolic în sensul că acest vin este un simbol mult mai potrivit pentru sângele Mântuitorului.
Biserica romano-catolică a optat pentru vinul alb
Problema culorii vinului pentru Sfânta Liturghie a început să se pună în Apusul romano-catolic începând cu secolul al XIII-lea când mai multe sinoade locale se pronunţă fie în favoarea vinului roşu fie a celui alb. În cele din urmă susţinătorii vinului alb reuşesc să-şi impună părerea ajungându-se aproape la generalizarea utilizării vinului alb la Liturghia catolică. Argumentele aduse împotriva vinului roşu sunt de ordin practic: usurinta mai mare de falsificare a vinului roşu, greutatea de a păstra curate veşmintele liturgice, densitatea vinului roşu în anumite regiuni etc .
Biserica Ortodoxă a păstrat tradiţia utilizării vinului roşu
Deşi Biserica Ortodoxă nu s-a pronunţat oficial în privinţa culorii vinului euharistic, în general s-a păstrat tradiţia utilizării vinului roşu.
Totuşi, în anumite zone, sub influenţa romano-catolică, s-a ajuns să se creadă că numai vinul alb poate fi folosit la Sfânta Liturghie. Dar, după cum am văzut mai sus, deşi culoarea vinului nu este esenţială, argumentul istoric şi simbolic ne îndeamnă spre folosirea, atunci când este posibil, a vinului roşu.
Vinul liturgic trebuie să fie curat
Liturghierul, la capitolul Povăţuiri, arată că însuşirea esenţială a vinului liturgic este ca acesta să fie curat, adică să fie din struguri, să aibă gust şi miros firesc, să fie neoţetit şi neamestecat cu nici un fel de alte băuturi. Povăţuirile din Liturghier, fiind alcătuite în secolul al XVIII-lea, nu vorbesc în mod expres despre anumite substanţe cum ar fi zahărul dar se subînţelege că nu este permis amestecul lor în vin.
În prezent producerea industrială a vinului presupune tratarea acestuia cu anumite substanţe chimice cum ar fi dioxidul de sulf (pentru a opri actiunea altor organisme în afara drojdiei care produce fermentarea vinului) şi agenţii de limpezire. De asemenea viile sunt stropite cu diverse pesticide pentru prevenirea bolilor.
Bineînţeles că ar fi preferabil ca vinul liturgic să fie ecologic, obţinut fără folosirea substanţelor chimice şi a pesticidelor. Dar, deoarece un astfel de vin este foarte greu de obţinut şi verificat, credem că şi vinurile obţinute în condiţiile de mai sus pot fi utilizate la Sfânta Liturghie.
Vinul dulce este preferabil
În ceea ce priveşte gustul vinului este preferabil ca acesta să fie dulce din cel puţin două motive: unul simbolic şi altul practic.
Cel simbolic constă în simţirea concretă, la primirea Sfintei Împărtăşanii, prin intermediul gustului, a adevărului cuvântului psalmistului: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8).
Cel de-al doilea, legat de primul, îi priveşte pe copii, care pot fi împărtăşiţi mult mai uşor şi aşteaptă cu multă bucurie momentul împărtăşaniei atunci când se foloseşte vin dulce. Se evită astfel situaţiile neplăcute în care copiii refuză împărtăşania sau chiar o scuipă când simt gustul acru al vinului utilizat la Sfânta Jertfă.
Ce vin liturgic folosim?
În concluzie, fără a exclude folosirea altui tip de vin (cu condiţia să fie curat) cel mai potrivit pentru Sfânta Liturghie este cel roşu şi dulce.
Ne putem întreba unde găsim un astfel de vin. În alte Biserici Ortodoxe (cum ar fi cea greacă sau cea rusă) s-a generalizat folosirea unor vinuri rosii speciale, curate, foarte dulci şi tari. Astfel sunt vinurile greceşti Roussos şi Mavrodafni, cu specificaţia „nama”. În Basarabia se produce un vin cu o calitate asemănătoare celor greceşti numit Kagor cu specificaţia „pastoral”. Acest din urmă vin este mai uşor de procurat şi mai ieftin decăt cele greceşti însă este destul de mare riscul ca el să fie falsificat. De aceea este preferabil să fie achiziţionat direct de la Mitropolia Moldovei din Chişinău. De asemenea se poate folosi vinul evreiesc Carmel cu specificaţia „for Passover” destinat mesei rituale de Paşti. Asemenea acestora sunt şi alte vinuri. Un avantaj al lor este şi acela că, fiind foarte tari, proporţia îndeobşte recunoscută la amestecarea cu apă (2/3 vin, 1/3 apă) poate fi inversată (1/3 vin, 2/3 apă) fără a se schimba firea vinului în apă.
În cazul în care nu putem găsi aceste vinuri speciale se pot folosi şi unele vinuri româneşti cum ar fi soiul autohton „Busuioacă de Bohotin” (produs la Husi) care, deşi nu are dulceaţa şi tăria vinurilor de mai sus, împlineşte totuşi condiţiile de calitate pentru a fi folosit la Sfânta Liturghie. De asemenea poate fi folosit şi vinul obţinut artizanal, în gospodărie, cu condiţia să fie curat.
Ar fi de preferat, totuşi, ca centrele eparhiale să pună la dispozitia preoţilor, la preţuri rezonabile, vinuri liturgice roşii, dulci, care să îmbine motivele istorice şi simbolice cu avantajele practice ale folosirii lor.
Pr. Florin Botezan

Prescura

Primul act prin care se împlineşte participarea fiecărui creştin la Sfânta Liturghie este aducerea darurilor de pâine şi vin la altar. Acest act al aducerii, ţinând de esenţa Liturghiei, a fost prezent întotdeauna, însă forma concretă a darurilor a variat în decursul secolelor.
La început era pâine obişnuită
În Biserica primară la Sfânta Liturghie se utilizau pâini dospite dintre cele folosite în mod curent în alimentaţie . Era necesar să se sfinţească mai multe pâini întregi deoarece, după cum se ştie, cei ce participau la Sfânta Liturghie se şi împărtăşeau, primind cu toşii, clerici şi laici, Sfântul Trup în mână şi sorbind Sfântul Sânge din Potir. Ca urmare darul credincioşilor consta în pâine obişnuită, din uzul curent. Pâinile care nu se foloseau la Sfânta Jertfă erau destinate ajutorării săracilor.
Din sec. VIII întâlnim prescura. Cu timpul, numărul celor ce se împărtăşeau a scăzut. Pe de altă parte, datorită abuzurilor şi profanărilor la care se putea ajunge prin primirea în mână a Sfântului Trup al Domnului, s-a introdus, în secolul VII d.H., împărtăşirea laicilor culinguriţa, de către preot, cu Sfintele Taine în cantităţi,fireişte, mai mici. Toate acestea au făcut ca şi cantitatea de pâine necesară la Proscomidie să scadă. S-a ajuns astfel ca pentru Sfânta Jertfă să fie suficientă o singură pâine, iar mai apoi numai o parte din pâine. Această pâine a început să aibă o formă şi o mărime specială, după sec. VIII fiind desemnată cu denumirea de prescură. Totuşi, până astăzi, în caz de lipsă a prescurilor, se poate folosi pâine obişnuită pe care preotul va însemna cu copia semnul crucii în locul peceţii .
Pecetea
Un element care distinge prescura de pâinea obişnuită este pecetea cu care este însemnată prescura. Prima menţiune a ei o întâlnim într-o rânduială a Proscomidiei alcătuită în sec. X-XI pentru episcopul Paul din Galipoli, dar probabil că se folosea încă dinainte. Pecetea este alcătuită dintr-o cruce cu însemnarea „Iisus (IS) Hristos (HR) Învinge (NIKA - în limba greacă)”. Pecetea se aplică cu ajutorul unui obiect numit pistornic sau pristolnic făcut din lemn, mai rar din piatră, bronz, lut, mase plastice sau alte materiale. Forma şi numărul peceţilor aplicate diferă. Există pristolnice care, pe lângă pecete, cuprind şi formele miridelor.
Simbolismul formei
Dacă mărimea prescurii este determinată de motive de ordin practic, forma îi este dată de simbolismul ei: rotundă pentru dumnezeirea fără început şi sfârşit şi pentru rotunjimea pământului, cu trei cornuri pentru Sfânta Treime, cu patru cornuri în formă de cruce, cu cinci cornuri amintind cele cinci pâini înmulţite de Mântuitorul în pustie .
Prescura cu patru cornuri în formă de cruce, obişnuită la noi în ţară, este recomandată de către Sfântul Simeon al Tesalonicului „pentru că şi Dumnezeu s-a făcut om cu totul desăvârşit alcătuit din suflet şi din cele patru stihii, pentru că şi lumea este din patru părţi, şi Cuvântul acesta al lui Dumnezeu este Trupul care L-a luat Hristos”. De asemenea fiecare corn al prescurii, prin forma sa rotundă, simbolizează dumnezeirea fără început şi fără sfârşit. În ultimul timp, în special la oraşe, s-au răspândit prescurile rotunde mici, cu o singură pecete.
De obicei, indiferent de formă, prescurile se fac din două straturi suprapuse simbolizând cele două firi ala Mântuitorului.
Condiţii de calitate
Întotdeauna lui Dumnezeu trebuie să-i dăm ce avem mai bun. Cu atât mai mult când este vorba de darurile care se vor preface în Trupul şi Sângele Mântuitorului. De aceea Liturghierul prevede anumite cerinţe de calitate în ceea ce priveşte prescurile: să fie făcute din făină albă de grâu curat, nu prea veche şi nealterată, să fie preparate cu apă naturală, potrivit de sărate, dospite, bine coapte şi nealterate, cu gust firesc. De asemenea vinul trebuie să fie din struguri, curat, cu gust şi miros firesc, neoţetit. Culoarea vinului este indiferentă.
Cine poate face prescuri?
În ultimul timp s-a răspândit concepţia că prescurile nu pot fi făcute de femeile care trăiesc o viaţă conjugală normală cu bărbaţii lor. Această concepţie nu are însă nici o bază în tradiţia Bisericii. Nu există nici un canon care să prevadă acest lucru, cu atât mai mult cu cât, mult timp, la Liturghie se folosea pâine din uzul comun.
Probabil la originea acestei concepţii stă interdicţia pentru cei ce au săvârşit păcate grave şi sunt opriţi de la împărtăşanie de a-şi aduce darul la altar. Dar a considera legăturile trupeşti ale soţilor cununaţi canonic drept păcat este în contradicţie cu Scriptura şi cu întreaga învăţătură a Bisericii. Sfântul Pavel arătă clar că patul nunţii este nespurcat (Evrei 13, 4) iar Canonul 4 Gangra îi osândeşte pe cei care ezită să primească Sfânta Împărtăşanie de la clericii căsătoriţi. Ori, dacă un preot căsătorit, având o viaţă conjugală normală, poate sluji Sfânta Liturghie cu vrednicie, de ce soţia acestuia nu ar putea face prescurile pentru slujbă? Sau de ce o femeie căsătorită canonic, care se poate împărtăşi, nu ar putea face prescuri?
Pe de altă parte este evident faptul că cei care se complac în păcate grave, care îi îndepărtează de la împărtăşanie, nu numai că nu pot să facă prescuri ci, până când nu se pocăiesc, nu le pot aduce la altar nici pe cele făcute de alţii.
Ca urmare pot face prescuri cei care, străduindu-se să ducă o viaţă curată, potrivit poruncilor lui Hristos, pot şi să-şi aducă darul la altar.
Concluzie
Revenirea, în zilele noastre, la practica normală a aducerii darurilor la altar de către credincioşi este posibilă şi din punct de vedere al materiei darurilor. Iată câteva modalităţi practice prin care se poate realiza acest lucru:
  • Credincioşii, în special cei de la sate, pot fi îndemnaţi să facă prescuri acasă pe care să le aducă apoi la biserică;
  • Preotul poate rândui ca anumite credincioase, eventual prin rotaţie, să facă prescuri pentru întreaga comunitate şi să fie puse în vânzare la pangar;
  • În cazul în care nu există posibilitatea de a se face prescuri credincioşii pot fi îndemnaţi să aducă la altar pâine obişnuită care, la fel ca în epoca primară, să fie utilizată apoi pentru ajutorarea săracilor.
Dacă nu se poate aduce vin, este bine să se aducă măcar prescură (sau pâine obişnuită) însoţită de lumânare ca simbol al jertfei şi de un pomelnic cu cei care se doreşte a fi pomeniţi.
Important este ca aducerea darurilor să devină o regulă pentru fiecare Liturghie şi nu numai pentru cazuri excepţionale.
Pr. Florin Botezan

sâmbătă, 17 noiembrie 2018

Adunarea în Biserică

Aducerea darurilor
Buna cuviintă ne îndeamnă ca, atunci când mergem la cineva, să nu ne ducem cu mâna goală ci cu un dar. Darul, când este făcut cu inima curată, ne reprezintă, poartă în el ceva din noi, şi ne ajută să ne deschidem către cel căruia îl dăruim. Primind în schimbul unui dar un alt dar, făcut cu aceeaşi sinceritate, se realizează cu adevărat comuniunea dintre cei care dăruiesc.
Darurile noastre la Sfânta Liturghie sunt pâinea şi vinul
Sfânta Liturghie reprezintă întâlnirea noastră cu Dumnezeu. De aceea este firesc ca, adunându-ne în Biserică, să-I aducem lui Dumnezeu darurile noastre pentru ca, apoi, în cadrul Sfintei Liturghii, să primim, la rândul nostru, de la Dumnezeu o mulţime de daruri, culminând cu însuşi Trupul şi Sângele Lui, şi să intrăm astfel în comuniune deplină cu El. Darurile noastre la Sfânta Liturghie sunt pâinea şi vinul, după cum ne-a învăţat însuşi Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină (Matei 26, 26-29).
Pâinea şi vinul ne simbolizează viaţa
Pâinea şi vinul au o semnificaţie adâncă. Ele sunt alimente esenţiale, proprii omului. Sunt proprii omului deoarece nu sunt luate ca atare din natură, ci obţinerea lor necesită un efort special de prelucrare. Sunt alimente esenţiale pentru că ne întreţin şi ne bucură viaţa biologică şi, de aceea, ca imagine a întregii hrane, ne şi simbolizează viaţa. Aşa dar, aducând pâine şi vin la Sfânta Liturghie noi aducem şi îi dăruim lui Dumnezeu propria noastră viaţă, ne dăruim pe noi înşine şi aceasta este cel mai preţios dar pe care-l putem face. „Vrei să afli, spune Fericitul Augustin, ce anume ai putea să oferi lui Dumnezeu pentru tine? : oferă-te pe tine însuţi. Căci ce cere de la tine Domnul dacă nu pe tine însuţi? Pentru că în toată creaţia de pe pământ n-a făcut nimic mai bun decât pe tine”. Sfântul Nicolae Cabasila subliniază că viaţa noastră este cel mai potrivit dar pe care-l putem face la Sfânta Liturghie, pentru că darul ce-l primim în schimb este tot viată. Îi dăm lui Hristos pâinea şi vinul menite să se prefacă în trupul nostru pământesc ca să ne întoarcă pâinea şi vinul prefăcute în Trupul şi Sângele Lui. În schimbul vieţii vremelnice noi dobândim viaţa veşnică, însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Prin actul nostru de dăruire recunoaştem că viaţa cea adevărată este la Dumnezeu.
Pâinea, ca imagine a întregii hrane, nu are viată în sine, pentru că Dumnezeu, şi nu caloriile, este principiul vieţii. În lumea căzută diavolul a reuşit însă să acrediteze ideea că omul trăieşte numai cu pâine „făcând această minciună un adevăr de la sine înţeles care nu mai poate fi pus în discuţie, fundamentul întregii noastre viziuni asupra lumii, al ştiinţei. medicinii şi poate chiar al religiei”. Aceasta este, de altfel, prima dintre ispitele pe care diavolul o adresează lui Iisus, în pustiu (Mc. 4,3, Lc. 4,3). Dar Mântuitorul dărâmă această amăgire a diavolului încă de la începutul propovăduirii Sale, arătând că: „ Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu „ (Mt. 4,4; Lc. 4,4). Iar Cuvântul lui Dumnezeu este Logosul divin, Fiul lui Dumnezeu. Hrana în sine este moartă şi pentru cine crede că aceasta este sursa vieţii şi o primeşte separat de Dumnezeu, mâncarea este de fapt o comuniune cu moartea.
Aşa dar, Dumnezeu este sursa vieţii şi, de aceea, pâinea cea adevărată „care se pogoară din cer şi dă viată lumii” (In 6,33) este însuşi Hristos. El Însuşi se numeşte pe sine „Pâinea vieţii” (In 6,35) pentru că este Cel ce ne ţine în viată şi ne dăruieşte viaţa cea adevărată. „Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaşă este în Fiul Său” (I In V,11). Rugăciunea punerii înainte din rânduiala Proscomidiei exprimă acelaşi adevăr când îl numeşte pe Hristos: „pâinea cea cerească, hrana a toată lumea”. Pâinea firească este, de fapt, numai o imagine a Pâinii Vieţii, a lui Hristos care este hrana cea adevărată ce ne ţine în viaţă. Dependenţa noastră de pâinea firească ne descoperă faptul că nu avem viaţa prin noi înşine, ci o primim din afară, ajutându-ne astfel să ne înţelegem propria condiţie. Şi dacă, aşa cum am arătat, diavolul încearcă să ne facă să credem că pâinea firească este cea care ne dă viaţă, Hristos ne descoperă că Pâinea Vieţii este El Însuşi. Chiar mai mult „El de aceea S-a întrupat ca să ni se dea ca pâine cerească prin Trupul Său, ca pâine văzută, mijlocitoare a celei nevăzute”.
Pâinea şi vinul reprezintă întreaga creaţie
Pâinea şi vinul aduse la Sfânta Liturghie reprezintă, în acelaşi timp, întreaga creaţie pe care omul a primit-o de la Dumnezeu în dar ca „hrană” ce îi asigură subzistenţa trupească şi pe care I-o întoarce lui Dumnezeu, cu mulţumire, după o lucrare de împlinire a omului prin aceste elemente şi asupra lor. Omul îşi împlineşte astfel demnitatea sa originară de preot al creaţiei.” Definiţia principală, fundamentală, a omului este aceea de preot. El stă în centrul lumii şi o uneşte în actul său de binecuvântare a lui Dumnezeu. Şi împlinind lumea cu această euharistie el îşi transformă viaţa pe care a primit-o de la lume în viaţă în Dumnezeu, în comuniune cu El”. Păcătuind, omul a încetat să-şi îndeplinească această menire închizându-se în lume şi îndepărtându-se de Dumnezeu, Hristos a restaurat firea umană şi, implicit viaţa euharistică pe care omul este chemat să o trăiască. În Hristos creaţia redevine un mijloc de comuniune cu Dumnezeu prin primirea ei de la Dumnezeu şi prin oferirea ei lui Dumnezeu sub forma darurilor de pâine şi vin care înglobează şi „sudoarea” omului, activitatea lui transformatoare asupra creaţiei. Această oferire se face în Hristos, în cadrul Sfintei Liturghii, pentru că Hristos, prin jertfa sa, a oferit lui Dumnezeu tot ce se putea oferi.
Pâinea şi vinul sunt un simbol al unirii credincioşilor în Biserică
Sfânta Liturghie este slujba în care credincioşii se afirmă ca persoane unite în Biserică. Ca urmare darurile de pâine şi vin au şi o semnificaţie eclesială. Atât pâinea cât şi vinul, fiind rezultatul unirii boabelor de grâu măcinate, respectiv al boabelor de struguri stoarse, sunt un simbol al unirii credincioşilor în Biserică. Acest aspect este scos în evidenţă de rugăciunea euharistică cuprinsă într-una din primele scrieri creştine Didahia celor 12 Apostoli (anii 50-70 d.Hr.): „După cum această pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în Împărăţia Ta””. Sfântul Ioan Gură de Aur comentează în acelaşi sens: „După cum pâinea, deşi alcătuită din multe boabe, este, totuţi, astfel unită încât boabele (de grâu) nu apar niciodată, ci, cu toate că sunt ele însele, deosebirea dintre ele nu se vede din cauza unirii lor, tot aşa ne unim şi noi unii cu alţii şi toţi cu Hristos”. Pâinea şi vinul fiind deci un simbol al Bisericii, aducerea lor la Sfânta Liturghie reprezintă, în acelaşi timp, o jertfă adusă de Biserică şi o jertfire a Bisericii însăşi.
Să revenim la practica normală
Am încercat să surprindem în cele de mai sus semnificaţia darurilor şi a oferirii lor în cadrul Sfintei Liturghii. Aducerea lor la altar de către fiecare credincios reprezintă primul act al participării efective a fiecăruia la Sfânta Liturghie. Acest lucru era foarte bine înţeles şi împlinit de primii creştini. „În conştiinţa, în trăirea şi practica Bisericii primare, jertfa euharistică se aducea nu numai din partea tuturor şi pentru toţi ci se aducea de către toţi şi, deci, baza şi condiţia ei este aducerea de către fiecare a darului său, a jertfei sale”. De aceea cei lipsiţi de orice mijloace aduceau apă pentru a putea participa şi ei la această jertfă. Pe de altă parte, darurile celor opriţi de la Împărtăşanie pentru păcate grave nu erau primite.
În zilele noastre, din păcate, această conştiinţă s-a estompat. S-a răspândit în schimb obiceiul aducerii darurilor doar în situaţii deosebite, de multe ori însă cu o percepţie de-a dreptul magică asupra acestui act.
Dar experienţa ne dovedeşte că revenirea la practica normală, ca fiecare să-şi aducă darul său la fiecare Liturghie la care participă, este posibilă. Preotului îi revine un rol esenţial ca, prin predici şi cateheze, să-i ajute pe credincioşi să ajungă la o înţelegere justă a semnificaţiei aducerii la altar a darurilor de pâine şi vin şi să-i îndemne conţinuu spre aceasta.
Pr. Florin Botezan

Sfânta Liturghie - Taina Tainelor

Creştinismul este viaţă
Creştinismul nu este o ideologie, un sistem de idei la care putem sau nu să aderăm, ci viaţă, viaţa cea adevărată în comuniune cu izvorul vieţii, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o datorită păcatului originar. Prin întruparea, moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer Mântuitorul Iisus Hristos a restaurat firea umană şi ne-a eliberat de sub stăpânirea păcatului şi a morţii dăruindu-ne viaţa veşnică a Împărăţiei cerurilor. Fiecare dintre noi am primit acest dar al vieţii veşnice în botezul nostru când "ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii"(Rom. 6, 4).
Slujbele Bisericii reprezintă împărtăşirea concretă de viaţa cea nouă în Hristos
Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ iar slujbele reprezintă intrarea noastră în această Împărăţie, trăirea şi împărtăşirea concretă de viaţa cea nouă în Hristos, de dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărăţia lui Dumnezeu (Rom. 14, 17). Cultul Bisericii ne poartă în lumea prezenţei directe a lui Dumnezeu făcându-ne părtaşi bucuriei învierii. Creştinismul este, pentru aceasta, o religie liturgică, o religie în care pe primul plan este cultul, trăirea liturgică a vieţii celei noi în comuniune cu Dumnezeu. Biserica este, în primul rând, o comunitate rugătoare, slăvitoare. Înţelegem astfel de ce Biserica noastră se numeşte ortodoxă: este Biserica ce aduce dreaptă slăvire (orthos - doxa) lui Dumnezeu şi, ca urmare, are credinţa dreaptă fiind Biserica cea adevărată.
Sfânta Liturghie - unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu
Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizează, prin excelentă, intrarea noastră în Împărăţie, mai precis unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire pentru Liturghie şi îşi găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu.
Taina mântuirii şi Tainele Bisericii
Astăzi vorbind despre Taină avem tendinţa de a ne gândi numai la cele Şapte Taine sau sacramente ale Bisericii (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Cununia, Hirotonia, Maslul). Dar până în secolul al XIII-lea Biserica Ortodoxă nu a fixat precis numărul Tainelor, Părinţii preferând să se refere la Taina mântuirii în sens general şi la aspectele acesteia, la Taina unică a Bisericii în care Dumnezeu Îsi împărtăşeşte viaţa Sa dumnezeiască omenirii, răscumpărând omul din păcat şi din moarte şi revărsând asupra omului slava nemuririi. Această Taină se concretizează în lucrările specifice ale Bisericii în care Hristos Însuşi se oferă şi se împărtăşeşte printr-un ritual de sfinţire săvârşit de slujitorii bisericeşti în şi prin puterea Duhului Sfânt.
Sfânta Liturghie este Taina Tainelor
Punctul culminant al acestor lucrări este Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos şi a unirii depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos şi a intrării ei în Împărăţia lui Dumnezeu. La Sfânta Liturghie Duhul Sfânt introduce realitatea eshatologică a Împărăţiei în istorie schimbând istoricitatea liniară în prezentă. Trecutul şi viitorul sunt astfel unite într-o realitate unică şi indivizibilă realizându-se o sinteză a istoricului şi eshatologicului .
Sfânta Liturghie - Taina lui Hristos
Sfânta Liturghie este o anamneză, o pomenire a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu începând de la creaţie şi, în primul rând, a lucrării mântuitoare a lui Hristos. Dar această pomenire nu este o simplă comemorare ci o actualizare a evenimentelor. În Liturghie are loc o epifanie şi dezvăluire crescândă a prezenţei lui Hristos Cel Întrupat, Răstignit, Înviat şi Înălţat dar şi ca Cel va să vină. Liturghia este "Evanghelia mereu actualizată".
Sfânta Liturghie - Taina Bisericii
În Liturghie Hristos e prezent în mijlocul Bisericii Sale, a adunării credincioşilor. Nu Îl întâlnim ca inşi singuratici ci ca mădulare ale trupului Său adunate laolaltă sporind neîncetat comuniunea cu El şi între noi printr-un urcuş spiritual continuu al nostru spre trepte tot mai înalte de comuniune duhovnicească cu Hristos şi, în Hristos, cu Sfânta Treime. În Liturghie Biserica primeste darul unităţii "de sus", în Hristos, împlinindu-se ca Trup al lui Hristos. Fiecare comunitate locală realizează astfel şi revelează Biserica întreagă, evenimentul noului mod de viată care constituie mântuirea, participarea omului la viaţa veşnică. În acelaşi timp Liturghia este slujită în comuniune cu întreaga Biserică universală şi în numele întregii Biserici pomenindu-se atât cei aflaţi departe cât şi cei adormiţi ca mădulare ale aceluiaşi Trup al lui Hristos, realizându-se astfel o unitate în timp şi spaţiu.
Fiecare credincios trebuie să înţeleagă Sfânta Liturghie
Viaţa creştină autentică nu poate fi concepută în afara Sfintei Liturghii care ocupă locul central în Biserică şi în viaţa oricărui creştin care îşi ia în serios demnitatea de mădular al Trupului lui Hristos. Dar pentru a putea participa deplin la Liturghie şi nu numai a asista este foarte important ca fiecare credincios să înşeleagă semnificaşia ei. Ca urmare, vă vom oferi o explicare sistematică a acestei slujbe esenţiale a Bisericii care este Sfânta Liturghie.
Pr. Florin Botezan

DUMNEZEIASCA LITURGHIE
A SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
Arhiepiscopul Constantinopolului



 †        †        †        †        † 

LITURGHIA CATEHUMENILOR
Sfintele uşi sunt deschise şi perdeaua ridicată. Diaconul, stând în faţa uşilor împărăteşti zice cu glas mare:
Binecuvântează, părinte.
Preotul, având capul descoperit, ia Sfânta Evanghelie cu amândouă mâinile, o ridică puţin şi face semnul Sfintei Cruci pe sfântul antimis, începând cu capătul de sus, apoi cu cel de jos, la stânga şi la dreapta zicând:
 Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. † 
Strana: Amin. † 
Preotul închide sfintele uşi, iar diaconul zice ectenia mare. Dacă nu este diacon o zice preotul din altar:


Ectenia Mare † 
Diaconul: Cu pace Domnului să ne rugăm.  † 
În timpul ecteniei mari strana răspunde după fiecare ectenie de cerere.
Strana: Doamne miluieşte. † 
      Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm. † 
      Pentru pacea a toată lumea, †  pentru bună starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici †  şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm † 
      Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm † 
      Pentru Prea Fericitul Părintele nostru (N) Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pentru (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N), pentru cinstita preoţime şi cea întru Hristos diaconime, şi pentru tot clerul şi poporul, Domnului să ne rugăm. † 
      Pentru( aici se pomeneşte Cârmuirea ţării, după îndrumările Sfântului Sinod ), Domnului să ne rugăm. † 
      Pentru sfânt locaşul acesta, ţara aceasta şi pentru toate oraşele şi satele şi pentru cei ce cu credinţă locuiesc într-însele, Domnului să ne rugăm. † 
      Pentru Pentru buna-întocmire a văzduhului, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pen tru vremuri paşnice, Domnului să ne rugăm. † 
      Pentru cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, pentru cei bolnavi, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei robiţi şi pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm † 
      ( Aici se pot adăuga şi alte ectenii pentru felurite cereri. ) † 
      Pentru ca să fim izbăviţi noi, de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm. † 
      Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău. † 
      Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim. † 
      Strana:  Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi.
      Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. † 
Strana:  Ţie, Doamne. † 
Preotul, zice ecfonisul:
 Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. † 
Strana:  Amin. Şi se cântă Antifonul Întâi: † 
Strana:  Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin
Binecuvintează, suflete al meu pe Domnul, şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui. Binecuvântat eşti Doamne.
După ecfonis, diaconul se închină şi trece înaintea icoanei Mântuitorului, ţinând orarul la piept cu trei degete ale mâinii drepte, iar în acest timp preotul citeşte în taină Rugăciunea Antifonului Întâi:


oamne Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este neasemănată şi slavă neajunsă, a Cărui milă este nemăsurată şi iubire de oameni negrăită, Însuţi Stăpâne, după milostivirea Ta, caută spre noi şi spre sfântă biserica aceasta, şi fă bogate milele Tale şi îndurările Tale cu noi şi cu cei ce se roagă împreună cu noi. † 
La încheierea antifonului, diaconul trece înaintea sfintelor uşi, îşi ridică orarul şi zice ectenia mică. Dacă nu este diacon o zice preotul din faţa Sfintei Mese:


Ectenia Mică
Diaconul:  Iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm.  † 
Strana:  Doamne, miluieşte.
      Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte, pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.  † 
Strana:  Doamne, miluieşte.
      Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim.  † 
Strana:  Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi.
      Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. † 
Strana:  Ţie, Doamne. † 


Cu glas tare, preotul zice ecfonisul:
  C
ă a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. † 
Strana: Amin.
Şi se cântă Antifonul al Doilea: † 
Strana:  Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin
Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte şi ai primit, pentru mântuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria; Care neschimbat Te-ai întrupat. Şi, răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună-slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieşte-ne pe noi!

La încheierea antifonului, diaconul stă iarăşi în faţa icoanei Născătoarei de Dumnezeu, ţinând orarul la piept cu trei degete ale mâinii drepte. În acest timp preotul citeşte în taină Rugăciunea Antifonului al Doilea
oamne Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; plinirea Bisericii Tale o păzeşte, sfinţeşte pe cei ce iubesc podoaba casei Tale, Tu pe aceştia îi prea măreşte cu dumnezeiască puterea Ta şi nu ne lăsa pe noi, cei ce nădăjduim întru Tine. † 
Sfârşindu-se de cântat la strane Antifonul al doilea, diaconul trece înaintea sfintelor uşi şi zice etenia mică, iar dacă nu este diacon, o zice preotul din faţa Sfintei Mese:  Iară şi iară..., Apără, mântuieşte..., Pe Preasfânta..., Pe noi înşine...
Preotul, zice ecfonisul:
 Că bun şi iubitor de oameni eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. † 
Strana: Amin. Şi se cântă îndată Antifonul al Treilea. † 
Strana: Întru împărăţia Ta, când vei veni, pomeneşte-ne pe noi, Doamne.
      Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor. † 
      Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. † 
      Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. † 
      Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, că aceia se vor sătura. † 
      Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi. † 
      Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. † 
      Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. † 
      Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este împărăţia cerurilor. † 
      Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. † 
      Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri. † 
Diaconul intră în sfântul altar pe uşa dinspre miazăzi, iar preotul citeşte în taină Rugăciunea Antifonului al Treilea:


el ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obşteşti şi împreună-glăsuite, Cel ce şi la doi şi la trei, care se unesc în numele Tău, ai făgăduit să le împlineşti cererile, Însuţi, şi acum, plineşte cererile cele de folos ale robilor Tăi dându-ne nouă, în veacul de acum, cunoştinţa adevărului Tău, şi în cel ce va să fie, viaţă veşnică dăruindu-ne. † 
În timp ce strana cântă Fericirile, preotul şi diaconul fac trei închinăciuni înaintea Sfintei Mese. Preotul ridică Sfânta Evanghelie şi o dă diaconului. Diaconul merge înaintea preotului în jurul altarului. Ei ies pe uşa dinspre miazănoapte şi se opresc în mijlocul bisericii. † 


Intrarea mică † 
Diaconul, stând în mijlocul bisericii, în faţa preotului şi puţin în dreapta sa, zice:
Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.


Preotul zice Rugăciunea Intrării: † 
tăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile înge rilor şi ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta. Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închi nă ciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
După rugăciune, diaconul, ţinând orarul în mâna dreaptă, arată către răsărit cu mâna dreaptă şi zice:
Diaconul:  Binecuvântează, părinte, sfânta intrare.
Preotul, binecuvântând către sfântul altar, zice încet:
Preotul: Binecuvântată este intrarea sfinţilor Tăi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. † 
Ei se închină de două ori. Diaconul îi dă Sfânta Evanghelie preotului să o sărute. Amândoi mai fac o închinăciune. Dacă însă în biserică este arhiereu (sau la mănăstire, stareţ), ei îl înlocuiesc pe preot şi diaconul duce Sfânta Evanghelie celui mai mare să o sărute, sărutând şi el mâna acestuia. După ce se termină cântarea, diaconul, stând înaintea sfintelor uşi, înalţă Sfânta Evanghelie cu icoana Învierii spre popor şi zice:
Diaconul:  Înţelepciune, drepţi! † 
Diaconul intră în sfântul altar prin sfintele uşi. Preotul se pleacă către străni, intră în altar şi, luând Sfânta Evanghelie, o aşează pe Sfânta Masă.
Strana: Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos. Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, † 
(
Duminica) Cel ce ai înviat din morţi, pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia.
(
în zilele săptămânii) Cel ce eşti minunat întru sfinţi...
La praznicile împărăteşti, în loc de  Veniţi să ne închinăm,... se cântă stihurile speciale. După această cântare se cântă troparele şi condacele potrivite. † 
După ce se cântă condacele, diaconul, stând între sfintele uşi, cu faţa către credincioşi şi, ţinând orarul în mâna dreaptă, zice:

Diaconul:  Domnului să ne rugăm.
Şi întorcându-se în dreapta preotului îşi pleacă capul către acesta.
Strana: Doamne miluieşte.
Diaconul zice cu glas încet către preot:
Diaconul:  Binecuvântează, părinte, vremea cântării celei întreit-sfinte.
Preotul îl binecuvântează pe cap zicând:
Preotul: Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea, - (Pauză)
La sărbătorile mai însemnate şi mai cu seamă când slujba se face în sobor, preotul se opreşte după cuvintele :  ... acum şi pururea,  iar diaconul se apropie de sfintele uşi şi arătând cu orarul către icoana Mântuitorului, zice:
Diaconul:  Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi.
Cei care se află în altar cântă zicând aceleaşi cuvinte.
Diaconul:  Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi.(de două ori)
De fiecare dată, strana răspunde cu aceleaşi cuvinte.
Diaconul:  Şi ne auzi pe noi.
Este de asemenea obiceiul ca cei din altar să cânte Şi ne auzi pe noi.  După aceasta, diaconul, cu glas mare şi înălţând orarul, zice:
Diaconul:  Şi în vecii vecilor.
Când slujeşte preotul singur, zice el însuşi: Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi. Apoi el cântă singur:  Şi ne auzi pe noi , după care zice:  Şi în vecii vecilor.
Strana:  Amin.

    Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
     ( de trei ori)  † 
    Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
În zilele de praznic, se poate zice şi altă cântare. În timpul acestei cântări, preotul citeşte în taină:


Rugăciunea Cântării celei Întreit-sfinte  † 
Preotul: Dumnezeule cel sfânt, Care întru sfinţi Te odihneşti, † Cel ce cu glas întreit-sfânt eşti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi şi de toată puterea cerească închinat; † Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţă ai adus toate; Care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l-ai împodobit; Cel ce dai înţelepciune şi pricepere celui ce cere, şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte, ci pui pocăinţa spre mântuire; † Care ne-ai învrednicit pe noi, smeriţii şi nevrednicii robii Tăi, şi în ceasul acesta, a sta înaintea slavei sfântului Tău jertfelnic şi a-Ţi aduce datorita închinare şi preaslăvire; †  Însuţi Stăpâne, primeşte şi din gurile noastre, ale păcătoşilor, întreit-sfânta cântare şi ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta. Iartă-ne nouă toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie; sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre şi ne dă nouă să slujim Ţie cu cuvioşie în toate zilele vieţii noastre. † Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor care din veac au bine-plăcut Ţie. † Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. † 
Preotul şi diaconul se închină înaintea Sfintei Mese de fiecare dată când se cântă Sfinte Dumnezeule...
La Slavă... Şi acum..., diaconul, de la locul lui, arătând cu orarul spre proscomidiar, zice către preot:

Diaconul:  Porunceşte, părinte.
Preotul merge la proscomidiar îşi pleacă capul şi zice:
Preotul: Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului.
Apoi diaconul arată către scaunul de sus şi zice:
Diaconul:  Binecuvântează, părinte, scaunul cel de sus.
Diaconul rămâne în dreptul colţului sfintei mese. Preotul, se întoarce către Sfânta Masă, apoi merge către scaunul cel de sus, zicând:
Preotul: Binecuvântat eşti pe scaunul slavei împărăţiei Tale, Cel ce şezi pe heruvimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preotul stă cu faţa către credincioşi în dreapta scaunului de sus, locul din mijloc fiind rezervat episcopului. După  Slavă... Şi acum...,  diaconul stând între sfintele uşi zice:
Diaconul:  Puternic. † 
Şi strana cântă:   Sfinte Dumnezeule...

 † 

Apostolul
După plinirea Cântării celei întreit-sfinte, diaconul venind între sfintele uşi, cu faţa spre credincioşi, zice:
Diaconul:  Să luăm aminte.
Preotul: Pace tuturor. † 
Cititorul:  Şi duhului tău.
Clericii merg şi stau înaintea scaunului înalt. Cititorul stă în mijlocul bisericii cu faţa la altar şi cântă prochimenul Apostolului. † Apoi diaconul zice:
Diaconul:  Înţelepciune. † 
Şi Citeţul:  Din Epistola către...
Diaconul:  Să luăm aminte.
Cititorul, cu faţa la altar, citeşte Epistola. Diaconul ia cădelniţa cu tămâie şi vine către preot pentru a primi binecuvântarea , apoi cădeşte Sfânta Masă împrejur şi în sfântul altar şi pe preot, apoi iese din altar şi cădeşte după rânduială icoanele, jeţul arhieresc, strănile, pe citeţ şi, din mijlocul bisericii, pe ceilalţi credincioşi. Apoi, intră în sfântul altar, cădind. † 


Evanghelia
Întorcându-se către Sfânta Masă, preotul citeşte încetişor rugăciunea dinaintea Evangheliei.  † 
Preotul:  Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. † Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhov nicească să petrecem, cugetând şi făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta. † Că Tu eşti luminarea sufle te lor şi a trupurilor noastre, Hristoase Dumneze ule şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. † Amin.
Diaconul, isprăvind de cădit, pune cădelniţa la locul ei, se apropie de preot şi primeşte de la el Sfânta Evanghelie şi, închinându-se înaintea Sfintei Evanghelii, o ia cu amândouă mâinile şi pune capătul orarului peste ea. După citirea Apostolului, preotul stă între sfintele uşi cu faţa spre credincioşi şi zice:
Preotul: Pace ţie, cititorule.
Citeţul:  Şi duhului tău.
Strana:  Aliluia! Aliluia! Aliluia!
Diaconul iese cu Sfânta Evanghelie prin sfintele uşi. Înaintea lui merg doi purtători cu sfeşnice cu lumânări; diaconul zice:
Diaconul:  Binecuvântează, părinte, pe binevestitorul Sfântului Apostol şi Evanghelist (N) † 
Preotul, binecuvântându-l, zice:
Preotul: Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului, întru tot lăudatului Apostol şi Evanghelist (N) să-ţi dea ţie, celui ce binevesteşti, cuvânt cu putere multă, spre plinirea Evangheliei iubitului Său Fiu, a Domnului nostru Iisus Hristos. † 
Diaconul:  Amin.
În zilele săptămânii, preotul binecuvântează pe diacon în taină. După aceasta, diaconul (sau preotul dacă nu este diacon) stă între sfintele uşi cu faţa către credincioşi, şi zice:
Diaconul:  Înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie. † 
Preotul: Pace tuturor! † 
Preotul stă între sfintele uşi, cât timp diaconul citeşte din Sfânta Evanghelie.
Strana:  Şi duhului tău.
Diaconul: Din Sfânta Evanghelie de la (N) citire.
Strana:  Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie. † 
Preotul sau diaconul al doilea zice:
Preotul: Să luăm aminte.
Dacă nu este diacon, preotul citeşte Sfânta Evanghelie, dintre sfintele uşi, având de-a dreapta şi de-a stânga câte un sfeşnic cu lumânare aprinsă. După citirea Sfintei Evanghelii, †  diaconul îndreaptă cartea către preot care zice:
Preotul: Pace ţie, celui ce ai binevestit.
Strana: Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie. † 
Preotul, primind Sfânta Evanghelie de la diacon, o sărută şi-i binecuvântează pe credincioşi cu ea în semnul crucii † după care o aşează pe Sfânta Masă deasupra sfântului antimis.
După citirea textului Evangheliei, urmează de obicei tâlcuirea ei (predica).
 † 
După predică, dacă se ţine acum, se închid sfintele uşi, iar diaconul stând în faţa sfintelor uşi, în mijlocul bisericii, zice:



Ectenia cererii stăruitoare † 
Diaconul: Să zicem toţi, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru să zicem. † 
Strana: Doamne miluieşte.
Diaconul: Doamne, Atotstăpânitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte. † 
Strana: Doamne miluieşte.
Diaconul: Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte. † 
Strana: Doamne miluieşte.  (de 3 ori).
În acest timp, preotul zice în taină Rugăciunea cererii stăruitoare. Diaconul sau, dacă nu este diacon, preotul, zice:
      Încă ne rugăm pentru Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şpentru (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N) ţ, şi pentru toţi fraţii noştri întru Hristos. † 
      Încă ne rugăm ( aici se pomeneşte Cârmuirea tării, după îndrumările Sfântului Sinod ), pentru sănătatea şi mântuirea lor.  † 
      Încă ne rugăm pentru fraţii noştri: preoţi, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi şi monahii şi pentru toţi cei întru Hristos fraţi ai noştri. † 
      Încă ne rugăm pentru fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori ai sfânt locaşului acestuia şi pentru toţi cei mai dinainte adormiţi părinţi şi fraţi ai noştri dreptmăritori creştini, care odihnesc aici şi pretutindeni. † 
      Încă ne rugăm pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea, cercetarea, lăsarea şi iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu enoriaşi, ctitori şi binefăcători ai sfântului locaşului acestuia. † 
      Aici se pot pune ectenii pentru diferite cereri. † 
      Încă ne rugăm pentru cei ce aduc daruri şi fac bine în sfânta şi întru tot cinstită bise rica aceasta, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei ce cântă şi pentru poporul ce stă înainte şi aşteaptă de la Tine mare şi multă milă. † 


Rugăciunea cererii stăruitoare † 
Preotul:  Doamne Dumnezeul nostru, primeşte această rugăciune stăruitoare de la robii Tăi şi ne miluieşte pe noi, după mulţimea milei Tale, şi trimite îndurările Tale peste noi şi peste tot poporul Tău, care aşteaptă de la Tine mare şi multă milă.
Preotul:   Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. † 
Strana: Amin.


* * *


Ectenia pentru pomenirea morţilor  † 
Acum se poate zice ectenia pentru cei chemaţi, potrivit cerinţelor parohiei. De obicei nu se zice în zilele de duminică, în sărbătoarea Învierii sau în zilele de sărbătoare:
Diaconul:  Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte. † 
Strana: Doamne miluieşte.  (de 3 ori).
      Încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu (N), şi pentru ca să li se ierte lor toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie. † 
      Strana: Doamne miluieşte.  (de 3 ori)
      Ca Domnul Dumnezeu să aşeze sufletele lor unde drepţii se odihnesc.
      Strana: Doamne miluieşte.  (de 3 ori)
      Mila lui Dumnezeu, împărăţia cerului şi iertarea păcatelor lor, de la Hristos, Împăratul cel fără de moarte şi Dumnezeul nostru, să cerem.  † 
      Strana:  Dă Doamne.
      Domnului să ne rugăm.
      Strana: Doamne miluieşte.
Preotul: Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul † , Care ai călcat moartea şi pe diavolul l-ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale † , Însuţi Doamne, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi (N), în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. †  Şi orice greşeală au săvârşit ei cu cuvântul, cu lucrul, sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă-le lor. †  Că nu este om, care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu singur eşti fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău, adevărul. † 
Diaconul:  Domnului să ne rugăm.
Preotul:   Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna robilor Tăi (N), Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. † 
Strana: Amin.
Diaconul, sau dacă nu este diacon, preotul:
Diaconul:  Întru fericita adormire, veşnică odihnă dă, Doamne, sufletelor adormiţilor robilor Tăi, celor ce s-au pomenit acum, şi le fă lor veşnică pomenire.  † 
Şi se cântă, în altar o dată, apoi la străni de două ori:  Veşnică pomenire.
Strana:  Veşnică pomenire.

* * *

Ectenia pentru cei chemaţi † 
Preotul începe să desfacă sfântul antimis † . Totuşi Ectenia şi Rugăciunea pentru cei chemaţi pot fi omise în unele situaţii. În acest caz antimisul se desface la zicerea Ecteniei Cererii Stăruitoare, înaintea ecfonisului. Dacă se omite Ectenia pentru cei chemaţi, diaconul zice acum Ectenia pentru credincioşi.
Diaconul:  Rugaţi-vă cei chemaţi, Domnului.  (Preotul desface partea din stânga sa). † 
Strana: Doamne miluieşte.
Diaconul: Cei credincioşi, pentru cei chemaţi să ne rugăm, ca Domnul să-i miluiască pe dânşii. (Preotul desface partea din dreapta sa). † 
Strana: Doamne miluieşte.
Diaconul:  Să-i înveţe pe dânşii cuvântul adevărului. (Preotul desface partea de jos). † 
Strana: Doamne miluieşte.
Diaconul:  Să le descopere lor Evanghelia dreptăţii. (Preotul desface partea de sus). † 
Strana: Doamne miluieşte.
Apoi preotul începe să şteargă cu buretele sfântul antimis, din toate părţile, spre îndoitura din dreapta. † 
Diaconul:  Să-i unească pe dânşii cu Sfânta Sa sobornicescă şi apostolească Biserică. † 
Strana: Doamne miluieşte.
Diaconul:  Mântuieşte, miluieşte, apără şi-i păzeşte pe dânşii, Dumnezeule, cu harul Tău. † 
Strana: Doamne miluieşte.
Diaconul:  Cei chemaţi, capetele voastre Domnului să le plecaţi. † 
Strana: Ţie, Doamne.


Rugăciunea pentru cei chemaţi † 
Preotul citeşte în taină:
Preotul: Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce întru cele de sus locuieşti şi spre cei smeriţi priveşti, Care ai trimis mântuire neamului omenesc pe Unul-Născut Fiul Tău şi Dumnezeu, pe Domnul nostru Iisus Hristos † , caută spre robii Tăi cei chemaţi, care şi-au plecat grumajii înaintea Ta, şi-i învredniceşte pe dânşii, la vremea potrivită, de baia naşterii celei de a doua, de iertarea păcatelor şi de veşmântul nestricăciunii; uneşte-i pe dânşii cu sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică şi-i numără pe dânşii cu turma Ta cea aleasă † .
Preotul zice ecfonisul în timp ce însemnează cruciş cu buretele deasupra sfântului antimis. Apoi îl sărută şi îl pune la locul lui, sus în dreapta antimisului.
Preotul: Ca şi aceştia împreună cu noi să slăvească preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor † .
Strana: Amin.
Diaconul zice din mijlocul bisericii:
Diaconul:   Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi. † 
Iar de este un al doilea diacon, zice şi acesta, dintre sfintele uşi:
Diaconul:  Cei chemaţi, ieşiţi. † 
Apoi iarăşi diaconul, din mijlocul bisericii:
Diaconul:   Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi. † 
Diaconul, dintre sfintele uşi:
Diaconul:  Ca nimeni dintre cei chemaţi (să nu rămână).  † 
Dacă este numai un singur diacon, ori de slujeşte preotul singur, preotul zice tot dialogul:
Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi.
Cei chemaţi, ieşiţi.
Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi.
Ca nimeni dintre cei chemaţi (să nu rămână). † 


LITURGHIA CREDINCIOŞILOR † 


Prima ectenie pentru credincioşi † 
Diaconul, din mijlocul bisericii, zice:
Diaconul:  Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm. † 
Strana: Doamne miluieşte. † 
Se închide perdeaua de la sfintele uşi. Strana cântă din nou:
Strana: Doamne miluieşte. † 
Preotul citeşte în taină Prima rugăciune pentru credincioşi
Diaconul:  Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău. † 
Strana: Doamne miluieşte. † 


Rugăciunea întâi pentru credincioşi † 
Preotul: Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeul Puterilor, Care ne-ai învrednicit pe noi a sta şi acum înaintea sfântului Tău jertfelnic şi a cădea la îndurările Tale, pentru păcatele noastre şi pentru păcatele cele din neştiinţă ale poporului. †  Primeşte Dumnezeule, rugăciunea noastră; fă-ne să fim vrednici a-Ţi aduce rugăciuni, cereri şi jertfe fără de sânge pentru tot poporul Tău; †  şi ne învredniceşte pe noi, pe care ne-ai pus întru această slujbă a Ta, cu puterea Duhului Tău celui Sfânt † , ca fără de osândă şi fără de sminteală, întru mărturia curată a cugetului nostru, să Te chemăm pe Tine în toată vremea şi în tot locul şi, auzindu-ne pe noi, milostiv să ne fii nouă, întru mulţimea bunătăţii Tale. † 
Diaconul:  Înţelepciune!
Preotul:   Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana: Amin.


A Doua Ectenie pentru Credincioşi
Diaconul:   Iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm. † 
Strana: Doamne miluieşte. (acum şi la următoarele ectenii de cerere)  † 
Următoarele ectenii de cerere se zic numai dacă slujeşte şi un diacon. Dacă preotul slujeşte singur, el citeşte în taină a doua Rugăciune pentru credincioşi. Diaconul:   Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.  † 
      Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm. † 
      Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dum nezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm.  † 
      Pentru ca să fim noi izbăviţi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm. † 
Dacă preotul slujeşte singur el continuă de aici.
Diaconul:   Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău. † 
Strana: Doamne miluieşte.  † 


Rugăciunea a doua pentru credincioşi † 
Preotul:   Iarăşi şi de multe ori cădem la Tine şi ne rugăm Ţie, Bunule şi Iubitorule de oameni, ca privind spre rugăciunea noastră, să curăţeşti sufletele şi trupurile noastre de toată necurăţia trupului şi a duhului şi să ne dai nouă să stăm nevinovaţi şi fără de osândă înaintea sfântului Tău jertfelnic † . Şi dăruieşte, Dumnezeule, şi celor ce se roagă împreună cu noi spor în viaţă, în credinţă şi în înţelegerea cea duhov nicească † . Dă lor să-Ţi slujească totdeauna cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie şi fără osândă să se împărtăşească cu Sfintele Tale Taine şi să se învrednicească de cereasca Ta împărăţie † .
Diaconul:  Înţelepciune!
Diaconul intră în altar prin uşa dinspre miazănoapte.
Preotul:   Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziţi, Ţie slavă să înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana: Amin.
Strana cântă cântarea heruvimică până la:  Ca pe Împăratul...
Strana:  Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm. † 
Preotul citeşte în taină Rugăciunea din timpul cântării heruvimice:


Rugăciunea din timpul cântării heruvimice † 
Preotul: Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie, sau să slujească Ţie, Împăratul slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti † . Dar, totuşi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare Te-ai făcut om, şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut, şi, ca un Stăpân a toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără sânge † ; că singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpâneşti cele cereşti şi cele pământeşti, Care Te porţi pe scaunul heruvimilor, Domnul serafimilor şi Împăratul lui Israel, Cel ce singur eşti Sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti † . Deci pe Tine Te rog, Cel ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine păcătosul şi netrebnicul robul Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de cugete viclene; şi învredniceşte-mă, cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei şi mă rog Ţie: Să nu întorci faţa Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea de mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău † . Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin † .
După ce preotul a zis rugăciunea, el şi diaconul zic în taină cântarea heruvimică de trei ori, făcând câte o închinăciune la fiecare sfârşit.


Cântarea heruvimică † 
Preotul:   Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm...
Diaconul: ...Ca pe Împăratul tuturor, să primim pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti. Aliluia, aliluia, aliluia.  † 
Şi de nu s-a făcut mai înainte acoperirea Cinstitelor Daruri la proscomidiar, se face acum. Se ridică apoi perdeaua şi se deschid sfintele uşi. Diaconul dă cădelniţa preotului, şi, luând o lumânare aprinsă merge înaintea preotului care tămâiază Sfânta Masă împrejur, altarul tot şi ieşind prin sfintele uşi, tămâiază icoanele şi pe credincioşi. †  Preotul zice în taină Psalmul 50 până la versul  Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit... . Dacă este timp el poate zice şi alte tropare de umilinţă. Întorcându-se la Sfânta Masă, preotul dă cădelniţa diaconului. Amândoi fac apoi două închinăciuni înaintea Sfintei Mese, zicând:
Preotul: Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte.
După aceea preotul sărută sfântul antimis, Sfânta Cruce şi Sfânta Masă. Diaconul sărută numai Sfânta Masă. Mai fac apoi amândoi o închinăciune şi se întorc plecându-se, dintre sfintele uşi, către credincioşi. Merg după aceea la proscomidiar şi închinându-se de trei ori, zic:
              Dumnezeule curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte.
Diaconul:  Ridică, părinte.
Preotul, luând Aerul îl pune pe umerii diaconului, zicând:
Preotul: Ridicaţi mâinile voastre la cele sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul. † 
El dă sfântul disc diaconului, care îl ţine în dreptul frunţii. Preotul însuşi ia sfântul potir. Diaconul iese înaintea preotului prin uşa dinspre miazănoapte făcând Ieşirea cu Cinstitele Daruri sau Vohodul. Dacă sunt doi diaconi, preotul pune mai întâi pe umerii celui de al doilea un Aer, dându-i apoi cădelniţa. Al doilea diacon merge înaintea diaconului întâi. Iar de slujeşte numai preotul, face el singur Vohodul, având Aerul pe umeri, potirul în mâna dreaptă şi discul în mâna stângă.
Când sunt mai mulţi preoţi şi diaconi, cel dintâi dintre preoţi, împreună cu diaconii, se pleacă către credincioşi. Apoi vin şi ceilalţi preoţi începând de la cei cu rang mai mare, care se închină după rânduială şi vin în faţa proscomidiarului, având în mâna dreaptă fiecare câte o sfântă cruce, şi, la nevoie, chiar cartea Dumnezeieştii Liturghii. Preotul care a făcut Proscomidia poartă copia şi linguriţa. Şi fac Vohodul, mergând unul după altul în urma preotului celui dintâi şi când ajung în mijlocul bisericii, se întorc cu faţa spre apus. Când nu sunt diaconi, atât sfântul disc cât şi sfântul potir se iau de către întâiul dintre preoţi. Ieşind deci din sfântul altar, întâiul dintre diaconi zice cu glas mare:


Ieşirea cu Cinstitele Daruri † 
Diaconul:  Pe voi pe toţi, dreptmăritorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. † 
Strana:  Amin.  (acum şi la următoarele ectenii de cerere)
Al doilea diacon, mergând înaintea primului diacon, se opreeşte în faţa icoanei Sfintei Fecioare. Primul dintre diaconi intra în altar şi stă în dreapta, aşteptându-l pe preot să intre cu Sfântul Potir. Când preotul intră în altar, al doilea diacon îl cădeşte şi apoi intră şi el prin uşa dinspre miazănoapte. Înainte de a intra în altar, preotul zice următoarele ectenii de cerere:
Preotul:   Pe Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi pe Înalt-Prea Sfinţitul Arhi-Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N), să-l pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa. † 
      Pe (aici se pomeneşte Cârmuirea ţării, după îndrumările Sfântului Sinod), să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa. † 
      Pe fraţii noştri: preoţi, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi şi monahii şi pe toţi cei din clerul bisericesc să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru înpărăţia Sa. † 
      Pe adormiţii întru fericire patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Miron, Nicodim, Justinian şi Iustin, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa. † 
      Pe fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori ai sfântului locaşului acestuia şi pe alţi ctitori, miluitori şi făcători de bine, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa. † 
      Pe fericiţii întru adormire eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, căzuţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa † 
      Pe cei ce au adus aceste daruri şi pe cei pentru care s-au adus, vii şi morţi să-i pomenască Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa. † 
      Pe toţi cei adormiţi din neamurile noastre, strămoşi, moşi, părinţi, fraţi, surori şi pe toţi cei dintr-o rudenie cu noi, pe fiecare după numele său, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa. † 
      Nu se citesc acum pomelnice. † 
      Întâiul dintre preoţi zice, făcând semnul Sfintei Cruci cu potirul spre credincioşi:

      Şi pe voi pe toţi, dreptmăritorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. † 
Strana:  Amin.
Strana cântă mai departe cântarea heruvimică de la Ca pe Împăratul...  până la sfârşit.
 † 
Strana:  ...Ca pe Împăratul tuturor, să primim pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti. Aliluia, aliluia, aliluia. † 
Când preoţii intră în altar, întâiul dintre diaconi zice către preotul care duce sfântul potir:
Diaconul:   Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.
Preotul zice către diacon:
Preotul:   Diaconia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Diaconul:  Amin.
Şi pune sfântul potir pe antimis şi ia sfântul disc de la diacon, îl aşează pe Sfânta Masă în stânga sfântului potir, †  întocmai ca la proscomidiar, zicând:
Preotul:   Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus. † 
În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins. † 
Ca un purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât raiul cu adevărat şi decât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre. † 
Se închid sfintele uşi şi perdeaua lor. Preotul ia acoperămintele de pe sfântul disc şi de pe sfântul potir, le pune pe Sfânta Masă. După ce a luat Aerul de pe umerii diaconului, îl cădeşte, apoi îl aşează peste Cinstitele Daruri, zicând:  † 
Preotul:   Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus.
Luând cădelniţa, preotul cădeşte Cinstitele Daruri de trei ori, zicând:
Preotul:   Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sio nului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului.
Diaconul:  Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot, atunci vor pune pe altarul Tău viţei. † 
Preotul dă înapoi cădelniţa. Plecându-şi capul, zice către diacon:
Preotul:   Pomeneşte-mă, frate şi împreună-slujitorule.
Diaconul:  Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa. † 
Apoi diaconul îşi pleacă capul şi ţinând orarul cu trei degete ale mâinii drepte, zice:
Diaconul:  Roagă-te pentru mine, părinte.
Preotul:   Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui preaînalt să te umbrească.
Diaconul:  Acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieţii noastre. Pomeneşte-mă, părinte. † 
Preotul îl binecuvântează pe diacon şi zice:
Preotul:   Să te pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. † 
Diaconul:  Amin.
Diaconul sărută dreapta preotului, iese prin uşa dinspre miazănoapte şi mergând la locul cel obişnuit, înaintea sfintelor uşi, zice: † 
Diaconul:  Să plinim rugăciunea noastră Domnului. † 
Strana: Doamne miluieşte. (Acum şi la urmă toarele ectenii de cerere)
Diaconul:  Pentru Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte, Domnului să ne rugăm. † 
      Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm. † 
      Pentru ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm. † 
      Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.  † 
După aşezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă, diaconul îşi urmează ectenia, în timp ce preotul zice în taină Rugăciunea punerii-înainte.
Dacă sunt mai mulţi preoţi, Sărutul Păcii poate să înceapă în timpul acestei ectenii de cerere.

Diaconul:  Ziua toată desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat, la Domnul să cerem. † 
Strana:  Dă Doamne. (Acum şi la urmă toarele ectenii de cerere)
Diaconul: Înger de pace, credincios îndreptător, păzitor al sufletelor şi al trupurilor noastre, la Domnul să cerem. † 
      Milă şi iertare de păcatele şi de greşelile noastre, la Domnul să cerem. † 
      Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, la Domnul să cerem. † 
      Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, la Domnul să cerem. † 
      Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, să cerem. † 
      Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim.
Strana:  Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Diaconul:  Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. † 
Strana: Ţie, Doamne.


Rugăciunea punerii - înainte † 
Preotul:   Doamne, Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce eşti singur Sfânt, Care primeşti jertfă de laudă de la cei ce Te cheamă pe Tine cu toată inima † , primeşte şi rugăciunea noastră a păcătoşilor şi o du la sfântul Tău jertfelnic; fă-ne vrednici a-Ţi aduce Ţie daruri şi jertfe duhovniceşti, pentru păcatele noastre şi pentru cele din neştiinţă ale poporului † . Şi ne învredniceşte să aflăm har înaintea Ta, ca să fie bineprimită jertfa noastră şi să se sălăşluiască Duhul cel bun al harului Tău peste noi, peste aceste daruri puse înainte şi peste tot poporul Tău † .
Preotul:   Cu îndurările Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. † 
Strana: Amin.
Preotul stă cu faţa spre credincioşi şi îi binecuvântează.


Sărutul păcii † 
Preotul:   Pace tuturor. † 
Strana: Şi duhului tău. † 
Diaconul:  Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim.
Strana:  Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. † 
Preotul se închină de trei ori, zicând de fiecare dată:
Preotul:   Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu. † 
Imnul aceasta îl poate cânta clerul din altar, corul sau un cântăreţ.
Preotul sărută sfântul disc, sfântul potir şi marginea Sfintei Mese. Diaconul, face semnul crucii şi sărută crucea de pe orarul său.
De vor sluji mai mulţi preoţi, cel dintâi dintre preoţii împreună-slujitori, după ce s-a închinat Cinstitele Daruri, trece în partea dinspre miazăzi a altarului. Al doilea preot sărută şi el Cinstitele Daruri şi merge la cel dintâi care zice:
Hristos în mijlocul nostru! Al doilea preot răspunde: Este şi va fi! Se sărută unul pe altul pe umeri şi cel dintâi zice: Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
 †  Cel de-al doilea preot trece în dreapta celui dintâi şi aşteaptă amândoi până ce ceilalţi preoţi sărută Sfintele Daruri şi vin la ei să schimbe sărutul păcii.
Dacă sunt mai mulţi diaconi, ei nu sărută Cinstitele Daruri, ci fiecare sfânta cruce de pe orarul său şi apoi unul pe altul, rostind aceleaşi cuvinte şi făcând întocmai ca şi preoţii.
Diaconul care a zis ectenia zice de la locul său cu glas tare:

Diaconul:  Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte! † 
Se ridică perdeaua sfintelor uşi. Preotul ridică Aerul deasupra Cinstitelor Daruri şi îl clatină singur, ori cu ceilalţi preoţi împreună-slujitori, dacă sunt mai mulţi. † El zice, împreună cu credincioşii, † Simbolul credinţei şi după cuvintele şi a înviat a treia zi sărută Aerul şi îl aşează la o parte împreună cu celelalte acoperăminte.


Simbolul credinţei (Crezul)  † 
    Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.  † 
    Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut;  † 
    Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om;  † 
    Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit
    şi S-a îngropat;  † 
    Şi a înviat a treia zi, după Scripturi;  † 
    Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui;  † 
    Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.  † 
    Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.  † 
    Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică;  † 
    Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor;  † 
    Aştept învierea morţilor;  † 
    Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.  † 


Pregătirea pentru Sfinţirea Cinstitelor Daruri
Diaconul:  Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace a o aduce.
Strana:  Mila păcii, jertfa laudei.
Diaconul îşi face semnul crucii, intră în sfântul altar, ia un acoperământ şi apără cu evlavie Cinstitele Daruri. Se deschid sfintele uşi. Preotul, luând în mână o cruce de pe Sfânta Masă, şi stând între sfintele uşi, îi binecuvântează pe credincioşi zicând:
Preotul:   Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împăr tăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi.
Strana:  Şi cu duhul tău.
Preotul, înălţând Sfânta Cruce, zice tot cu faţa spre credincioşi:
Preotul:   Sus să avem inimile.
Strana:  Avem către Domnul.
Preotul se întoarce către icoana Mântuitorului, se pleacă şi zice:
Preotul:   Să mulţumim Domnului.
Preotul se întoarce apoi la Sfânta Masă. Se închid sfintele uşi şi perdeaua.
Strana:  Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţită.
Rugăciunile de sfinţire a Cinstitelor Daruri
Preotul:   Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind: Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi, şi căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie. Pentru toate acestea mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele nearătate, ce ni s-au făcut nouă. Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi se rafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând...
Diaconul, sau dacă nu este diacon, preotul face cu sfânta steluţă semnul crucii deasupra sfântului disc, atingând cu ea în cele patru părţi ale sfântului disc, când preotul zice cu glas tare:
Preotul:   Cântare de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind:
Preotul sărută sfânta steluţă şi o pune deoparte.
Strana:  Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de slava Ta! Osana întru cei de sus! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!
Diaconul stă în dreapta preotului, apără Cinstitele Daruri cu un acoperământ. Preotul zice în taină:
Preotul:   Cu aceste fericite Puteri şi noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi Acesta venind şi toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea întru care a fost vândut şi mai vârtos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfintele şi preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând:
Diaconul, ţinând orarul cu trei degete de la mâna dreaptă, arată preotului sfântul disc, preotul, arătând cu dreapta Sfântul Agneţ, zice:
Preotul:   Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.
Strana: Amin.
Preotul continuă, zicând în taină:
Preotul:   Asemenea şi paharul după cină zicând:
Diaconul arată cu orarul sfântul potir, când preotul, arătând cu dreapta spre sfântul potir, zice:
Preotul:   Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor.
Strana: Amin.
Preotul continuă zicând în taină:
Preotul:   Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta, şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire.
Diaconul pune acoperământul deoparte şi stând în faţa Sfântei Mese ia sfântul disc cu mâna dreaptă, şi sfântul potir cu cea stângă, cu mâna dreaptă peste cea stângă în chip de cruce, le înalţă deasupra sfântului antimis la ...Ţie Ţi-aducem..., coborându-le, face semnul crucii cu ele deasupra antimisului, în timp ce preotul zice: Dacă nu este diacon, preotul face el cele de mai sus.
Preotul:   Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate.
Strana:  Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeul nostru.
În timpul acestei cântări preotul şi diaconul se închină de trei ori înaintea Sfintei Mese, zicând:
Clericii:   Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte.
Apoi preotul ridicându-şi mâinile zice troparul Ceasului al III-lea:
Preotul:   Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie.
Diaconul: Stih 1:  Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.
Preotul şi diaconul se pleacă din nou şi preotul, ridicându-şi mâinile, zice:
Preotul:   Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie.
Diaconul: Stih 2:  Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.
Preotul şi diaconul se pleacă din nou şi preotul, ridicându-şi mâinile, zice:
Preotul:   Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie.
Diaconul: Stih 3:  Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cuvintele diaconului care urmează nu se spun de către preot când acesta este singur. Când sunt mulţi preoţi, numai cel dintâi sfinţeşte Cinstitele Daruri. Preotul zice în taină:
Preotul:   Încă aducem Ţie această slujbă duhov nicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte.
Diaconul îşi pleacă capul, arată cu orarul sfânta pâine şi zice încet:
Diaconul:   Binecuvântează, părinte, sfânta pâine.
Preotul binecuvântează peste Sfântul Agneţ, zicând:
Preotul:   Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău.
Diaconul:  Amin.
Diaconul arată spre Sfântul Potir şi zice:
Diaconul:   Binecuvântează, părinte, sfântul potir.
Preotul binecuvântează sfântul potir, zicând:
Preotul:   Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău.
Diaconul:  Amin.
Diaconul arată către amândouă Sfintele, şi zice:
Diaconul:  Binecuvântează-le, părinte, pe amândouă.
Preotul face odată semnul crucii asupra sfântului disc şi asupra sfântului potir, zicând:
Preotul:   Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt.
Diaconul:  Amin. Amin. Amin.
Preotul şi diaconul se pleacă de trei ori, până la pământ. Apoi diaconul zice:
Diaconul:  Pomeneşte-mă, părinte, pe mine păcătosul.
Preotul:   Să te pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Diaconul:  Amin.
Diaconul apără Sfintele Taine cu acoperământul. Dacă este numai un preot, el acoperă sfântul potir cu un acoperământ mic. Apoi continuă:
Preotul:   Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă.
Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi întru credinţă: strămoşi, părinţi, patriarhi, prooroci, apostoli, propovăduitori, evanghelişti, mucenici, mărturisitori, pustnici şi pentru tot sufletul cel drept, care s-a săvârşit întru credinţă.
Preotul şi diaconul cad în genunchi privind spre dumneze iescul Trup şi Sânge al Domnului. Terminându-se la strană imnul Pe Tine Te lăudăm..., preotul ridică perdeaua uşilor împărăteşti şi tămâind Sfintele Taine zice:
Preotul:   Mai ales pentru Preasfânta, curata, prea binecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria:
Preotul dă cădelniţa diaconului care cădeşte Sfânta Masă împrejur, proscomidiarul, altarul, pe preot şi pe cei din altar. Dacă preotul slujeşte singur, el cădeşte numai în faţa Sfintei Mese. Diaconul pune cădelniţa la o parte şi citeşte pomelnicul bisericii pentru cei adormiţi. În acest timp la strană se cântă Axionul.


Axionul Născătoarei de Dumnezeu
La praznicele împărăteşti, axionul poate fi altul. Strana:  Cuvine-se cu adevărat să te fericim Născă toare de Dumnezeu, cea pururea feri ci tă şi prea nevinovată şi maica Dum nezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de ase mănare decât se rafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul l-ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim.
Înainte de terminarea Axionului Născătoarei de Dumnezeu se săvârşeşte sfinţirea anafurei. Luând de la diacon vasul cu anafură, preotul îl atinge de sfântul disc şi de sfântul potir, zicând în taină:
Preotul:   Binecuvântată este anafura sfinţilor Tăi, Doamne, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Trebuie ştiut că: anfura se taie de obicei din prescura din care s-a scos Sfântul Agneţ. Dacă sunt credincioşi mulţi şi nu ajunge numai o prescură, se poate tăia şi prescura a doua, din care s-a scos părticica întru cinstea şi pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Prin urmare, aceste două prescuri trebuie să fie întregi şi mai mari decât celelalte. Preotul continuă:
Preotul:   Pentru Sfântul Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul, pentru Sfinţii măriţii şi întru tot lăudaţii Apostoli, pentru Sfântul (N), a cărui pomenire o săvârşim, şi pentru toţi sfinţii Tăi; cu ale căror rugăciuni, cercetează-ne pe noi, Dumnezeule. Şi pomeneşte pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci şi-i odihneşte pe dânşii, Dumnezeul nostru, acolo unde străluceşte lumina feţei Tale. Încă Te rugăm: Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău, toată preoţimea, cea întru Hristos diaconime şi tot cinul preoţesc şi monahicesc. Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru toată lumea, pentru sfânta sobornicească şi apostolească Biserică; pentru cei ce în curăţie şi în viaţă cinstită vieţuiesc, pentru (aici se pomeneşte cârmuirea ţării, după îndrumările Sfântului Sinod). Dă lor, Doamne, paşnică ocârmuire, ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să trăim, în toată cucernicia şi curăţia.
Dacă este timp, preotul citeşte încet pomelnicele viilor şi morţilor. Pentru cei vii zice:
Pentru mântuirea şi iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu (N).
Iar pentru cei morţi zice:
Pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletelor robilor lui Dumnezeu (N), în loc luminat, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea; odihneşte-i, Dumnezeul nostru, şi-i sălăşluieşte pe dânşii unde străluceşte lumina feţei Tale.
Acum preotul şi diaconul se spală pe mâini. După terminarea axionului Născătoarei de Dumnezeu, preotul spune cu glas tare:
Preotul:  Întâi pomeneşte, Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N), pe care-l dăruieşte sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău.
Strana:  Pe toţi şi pe toate.
Diaconul pomeneşte încet la proscomidiar pomelnicul bi sericii pentru cei vii. Preotul se roagă în taină:
Preotul:   Adu-Ţi aminte, Doamne, de oraşul (sau: de satul, sau: de sfânt locaşul) acesta, în care vieţuim şi de toate oraşele şi satele şi de cei ce cu credinţă vieţuiesc într-însele. Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, de cei bolnavi, de cei ce pătimesc, de cei robiţi şi de mântuirea lor. Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce aduc daruri şi fac bine în sfintele Tale biserici, şi îşi aduc aminte de cei săraci; şi trimite peste noi toţi milele Tale.
Cu glas tare preotul spune următorul ecfonis:
Preotul:   Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Diaconul înconjoară Sfânta Masă spre colţul din stânga plecându-şi capul şi preotul îl binecuvântează. Apoi diaconul iese prin uşa dinspre miazănoapte, mergând în mijlocul bisericii pentru rostirea ecteniei.
Strana: Amin.
Preotul, stând în dreptul sfintelor uşi se întoarce către cre dincioşi şi, binecuvântându-i cu mâna, zice ecfonisul:
Preotul:   Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi.
Strana: Şi cu duhul tău.
Se lasă perdeaua.


Ectenia de dinaintea Rugăciunii Domneşti
Diaconul:  Pe toţi sfinţii pomenindu-i, iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm.
Strana: Doamne miluieşte.
Diaconul:  Pentru Cinstitele Daruri ce s-au adus şi s-au sfinţit, Domnului să ne rugăm.
      Ca Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, Cel ce le-a primit pe Dânsele în sfântul, cel mai presus de ceruri şi duhov nicescul Său jertfelnic, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, să ne trimită nouă dumneze iescul har şi darul Sfântului Duh, să ne rugăm. Pentru ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm.
În timp ce diaconul îşi urmează ectenia, preotul zice în taină rugăciunea de dinaintea Rugăciunii Domneşti:
      Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi Dumnezeule cu harul Tău. Ziua toată desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat, la Domnul să cerem.
Strana: Dă Doamne.
Diaconul:  Înger de pace, credincios îndreptător al sufletelor şi al trupurilor noastre, la Domnul să cerem.
      Milă şi iertare de păcatele şi de greşelile noastre, la Domnul să cerem.
      Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, la Domnul să cerem.
      Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace întru pocăinţă a o săvârşi, la Domnul să cerem.
      Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, să cerem.
      Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.
Strana: Ţie, Doamne.


Rugăciunea de dinaintea Rugăciunii Domneşti
Preotul: Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă cădem înaintea Ta: Învredniceşte-ne să ne împărtăşim cu cuget curat, cu cereştile şi înfricoşătoarele Tale Taine ale acestor sfinte şi duhovniceşti mese, spre lăsarea păcatelor, spre iertarea greşelilor spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre moştenirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată, sau spre osândă.
Cu glas tare preotul zice ecfonisul:
Preotul:  Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată, şi a zice:
Cel mai mare sau strana zice rar şi desluşit (dacă nu o cântă credincioşii) rugăciunea:


Rugăciunea Domnească
În timpul rugăciunii, diaconul îşi pune orarul cruciş peste piept.
Toţi:  Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ; pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.
Preotul zice ecfonisul:
Preotul: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana: Amin.
Ridicând puţin perdeaua, preotul zice:
Preotul:  Pace tuturor.
Strana: Şi duhului tău.
Diaconul:  Capetele voastre, Domnului să le plecaţi.
Strana: Ţie, Doamne.
Preotul zice în taină rugăciunea de după Rugăciunea Domnească:
Preotul: Mulţumim Ţie, Împărate nevăzut, Cel ce toate le-ai făcut cu puterea Ta cea nemăsurată şi cu mulţimea milei Tale din nefiinţă la fiinţă toate le-ai adus. Însuţi, Stăpâne, caută din cer spre cei ce şi-au plecat Ţie capetele lor; că nu le-au plecat trupului şi sângelui, ci Ţie, înfricoşătorului Dumnezeu. Tu deci, Stăpâne, cele puse înainte nouă tuturor, spre bine le întocmeşte, după trebuinţa deosebită a fiecăruia: cu cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer împreună călătoreşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte, Cel ce eşti doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.
Preotul zice cu glas tare:
Preotul:  Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana:  Amin.
Preotul se roagă în taină:
Preotul: Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locaşul Tău şi de pe scaunul slavei împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul.
Preotul şi diaconul se închină de trei ori, zicând în taină de fiecare dată:
Clericii: Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte.
Diaconul sau, dacă nu este diacon, preotul zice cu glas tare:
Diaconul:  Să luăm aminte...
Preotul, luând Sfântul Trup cu amândouă mâinile, Îl înalţă în semnul Sfintei Cruci, deasupra sfântului disc, zicând :
Preotul:   ...Sfintele, sfinţilor.
Strana: Unul Sfânt, unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. Amin.


Sfânta Împărtăşanie
Această cântare se schimbă în funcţie de zilele săptămânii şi se pot zice acum şi alte cântări.
Strana:  Lăudaţi-l pe Domnul din ceruri; lăudaţi-L pe El întru cele înalte. Aliluia, aliluia, aliluia!
Diaconul intră în sfântul altar şi stă în dreapta preotului care ia Sfântul Trup în mâini. Diaconul zice:
Diaconul:  Sfărâmă, părinte, Sfântul Trup.
Preotul sfărâmă Sfântul Trup în patru părţi, cu luare-aminte şi cu evlavie, zicând:
Preotul:  Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte.
Aşează cele patru părţi pe sfântul disc în semnul crucii astfel: Diaconul arată cu orarul sfântul potir, zicând:
Diaconul:  Plineşte, părinte, sfântul potir.
Preotul ia părticica, însemnată cu IS, face cu dânsa semnul Sfintei Cruci deasupra sfântului potir, şi zice:
Preotul:  Plinirea potirului credinţei Sfântului Duh.
Pune părticica în sfântul potir. Apoi îşi şterge degetele cu buretele, deasupra sfântului disc.
Diaconul:  Amin.
Diaconul ia căldura şi zice:
Diaconul:  Binecuvântează, părinte, căldura.
Preotul binecuvântează căldura, zicând:
Preotul:  Binecuvântată este căldura sfinţilor Tăi, Doamne, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Diaconul, sau dacă nu este diacon, preotul zice:
Diaconul:  Amin.
Diaconul toarnă apoi în chipul Sfintei Cruci atât cât chibzuieşte că ajunge să încălzescă Sfintele, zicând:
Diaconul:  Căldura credinţei plină de Duhul Sfânt. Amin.
Preotul împarte cu copia părticica HS în tot atâtea părticele câţi clerici împreună-slujitori sunt. El le pune pe partea de jos a sfântului disc. Cei prezenţi fac trei închinăciuni şi cer apoi iertare unul de la altul. Apoi preotul zice:
Preotul:  Apropie-te, diacone.
Diaconul trecând prin partea de răsărit a Sfintei Mese, vine la stânga preotului. Ţinând palmele întinse cruciş, dreapta peste stânga, zice:
Diaconul:  Dă-mi mie, părinte, Cinstitul şi Preasfântul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Preotul, având buretele între degetele de la mâna stângă, ia una din bucăţile din părticica HS şi ţinând-o deasupra buretelui, o dă diaconului, zicând:
Preotul: Cinstitul şi Preasfântul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se dă ţie diaconului (N), spre iertarea păcatelor tale şi spre viaţa de veci.
Diaconul, primind părticica din Sfântul Trup în palma dreaptă, răspunde:
Diaconul:  Amin. Hristos în mujlocul nostru.
Preotul:   Este şi va fi.
Diaconul sărută dreapta preotului şi se duce în partea de răsărit a Sfintei Mese şi plecându-şi capul aşteaptă să ia şi preotul părticica din Sfântul Trup. Preotul pune buretele sub degetul mijlociu al mâinii drepte, între arătător şi inelar, iar cu stânga ridică părticica sa şi o pune în palma dreaptă, zicând:
Preotul:  Cinstitul şi Preasfântul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se dă mie preotului (N), spre iertarea păcatelor mele şi spre viaţa de veci.
Îşi şterge degetele cu buretele, deasupra sfântului disc şi aşezând palma stânga sub mâna dreaptă, se pleacă înaintea Sfintei Mese şi împreună cu diaconul zic în taină rugăciunile dinaintea împărtăşirii:


Rugăciunile dinaintea Împărtăşaniei  † 
Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Încă cred că Acesta este însuşi Preacurat Trupul Tău şi Acesta este însuşi Scump Sângele Tău. Deci mă rog Ţie: Miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele întru ştiinţă şi întru neştiinţă. Şi mă învredniceşte, fără osândă, să mă împărtăşesc cu Preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin.
Cinei Tale celei de taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi, părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi, Taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, în împărăţia Ta.
Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului.
Preotul şi diaconul se împărtăşesc, cu părticelele pe care le ţin în mâini, cu frică şi cu toată evlavia, ştergându-şi după aceea mâna cu buretele deasupra sfântului antimis.
Preotul, luând cu amândouă mâinile şi cu un acoperământ sfântul potir, se împărtăşeşte de trei ori dintr-însul, zicând:

Preotul:  Mă împărtăşesc eu, robul lui Dumnezeu, preotul (N), cu Cinstitul şi Sfântul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor mele şi spre viaţa de veci. Amin.
Apoi îşi şterge preotul buzele sale şi sfântul potir cu aco perământul şi zice:
Preotul:  Iată S-a atins de buzele mele şi va şterge fărădelegile mele şi de păcatele mele mă va curăţi.
Încă ţinând sfântul potir cu un acoperământ, cheamă pe diacon, zicând:
Preotul:  Apropie-te, diacone.
Diaconul vine, se închină şi zice:
Diaconul:  Iată vin la nemuritorul Împărat.
Diaconul ia cu stânga colţul liber al acoperământului şi îl aşează sub bărbie, iar cu dreapta apucă de marginea pos tamentului sfântului potir, spre a înlesni preotului lucrarea, iar preotul îl împărtăşeşte de trei ori, zicând:
Preotul:  Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, diaconul (N), cu Cinstitul şi Sfântul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântui to rului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor sale şi spre viaţa de veci.
Şi diaconul zice:
Diaconul:  Amin.
După ce s-a împărtăşit diaconul, preotul zice:
Preotul:  Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge fărădelegile tale şi de păcatele tale te va curăţi.
Diaconul îşi şterge apoi buzele şi sfântul potir cu acoperământul.
(Tipicul american) Când sunt mai mulţi credincioşi pregătiţi să se împărtăşească, sfărâmă cu grijă cele două sfinte părţi NI şi KA în sfântul potir. Părticica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a sfinţilor, a viilor şi a morţilor nu se pun în potir ci se lasă pe sfântul disc, până ce se vor cumineca toţi credincioşii. Când diaconul pune părticelele NI şi KA în potir, zice:
(Tipicul românesc) Punând întâi părticelele NI şi KA una după alta în sfântul potir, diaconul (sau dacă nu este diacon, preotul), zice:

Diaconul: Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat.
(Tipicul românesc) Când pune în sfântul potir părticica Născătoarei de Dumnezeu, diaconul (dacă nu este diacon, preotul) zice:
Diaconul: Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane, iar tu, Curată, Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău.
(Tipicul românesc) Când pune în sfântul potir, părticelele pentru cele nouă cete ale sfinţilor, diaconul (sau dacă nu este diacon, preotul) zice:
Diaconul: O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale.
(Tipicul românesc) Diaconul sau preotul trage după aceea uşor cu buretele miridele pentru vii şi pentru morţi, şi le pune în sfântul potir, zicând:
Diaconul: Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu Cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi.
Diaconul sau preoţii, ştergând apoi bine sfântul disc şi sfântul antimis, ia părticelele rămase şi le pune în sfântul potir pe care după aceea îl acoperă. Pune apoi pe sfântul disc Aerul, întocmit, apoi sfânta steluţă, iar peste ea acoperământul. După aceea, preotul citeşte în taină rugăciunea de mulţumire.


Rugăciunea de mulţumire
Preotul: Mulţumim Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oa meni, Dătătorule de bine al sufletelor noastre, că şi în ziua de acum ne-ai învrednicit pe noi de cereştile şi nemuritoarele Tale Taine. Îndreptează calea noastră, întăreşte-ne pe noi, pe toţi, întru frica Ta; păzeşte viaţa noas tră, întăreşte paşii noştri, pentru rugă ciunile şi mijlocirile măritei Născătoarei de Dum nezeu şi pururea Fecioarei Maria şi pentru ale tuturor sfinţilor Tăi.
Preotul şi diaconul îşi spală mâinile. Când se termină pre dica, se ridică perdeaua şi se deschid sfintele uşi, iar diaconul, închinându-se o dată, primeşte sfântul potir de la preot şi, stând între sfintele uşi, înalţă potirul şi zice:
Diaconul:  Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi.
Strana:  Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă!
În Săptămâna Luminată strana cântă: Hristos a înviat... (o dată).
Întorcându-se spre sfântul altar, diaconul dă sfântul potir preotului. Credincioşii se apropie, unul câte unul, să se împărtăşească cu Sfintele Daruri.
 †  Preotul, stând cu faţa către ei şi ţinând în mâini sfântul potir, zice rugăciunile dinaintea împărtăşaniei:
Preotul:  Cred, Doamne, şi mărturisesc..., Cinei Tale celei de taină..., Nu spre judecată sau spre osândă...
Credincioşii vin unul după altul cu umilinţă şi cu frică, închinându-se şi ţinând mâinile strânse la piept. Preotul zice fiecăruia:
Preotul:  Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor lui şi spre viaţa de veci.
În timpul împărtăşirii credincioşilor, strana cântă: Trupul lui Hristos primiţi... , Cinei Tale celei de taină... sau alte cântări.
Strana:  Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi. Aliluia, aliluia, aliuluia!
Cei împărtăşiţi îşi şterg buzele cu sfântul acoperământ şi sărută sfântul potir închinându-se. La încheierea împărtăşirii credincioşilor, preotul, ţinând cu amândouă mâinile sfântul potir (sau, de nu este nimeni de împărtăşit, luându-l de la diacon) îi binecuvântează pe cre dincioşi cu sfântul potir şi zice
Preotul: Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta.
Strana:  Am văzut lumina cea adevărată, am pri mit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închi nându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi.
De la Paşti până la Înălţare: Hristos a înviat... (o dată) De la Înălţare până la Rusalii: Înălţatu-Te-ai întru mărire...
În timpul cântării, preotul pune sfântul potir pe sfântul antimis şi diaconul pune în sfântul potir celelalte părticele de pe sfântul disc. Preotul tămâiază Sfintele Daruri de trei ori, zicând:

Preotul:  Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta.
Preotul dă cădelniţa diaconului, care le ridică deasupra capului şi, trecând prin faţa Sfintei Mese, se întoarce spre credincioşi arătându-le sfântul disc, apoi îl duce la proscomidiar şi-l pune acolo.
Preotul se închină de trei ori în faţa Sfintei Mese şi zice în taină:

Preotul:  Binecuvântat este Dumnezeul nostru...
Dacă nu este diacon, preotul se închină de trei ori înaintea Sfintei Mese, ia sfântul disc cu mâna stângă şi sfântul potir cu mâna dreaptă şi ţinând sfântul potir deasupra sfântului disc, zice în taină: Binecuvântat este Dumnezeul nostru... Sfârşindu-se de cântat la strană: Am văzut Lumina cea adevărată... , preotul se întoarce către credincioşi, zicând cu glas mare:
Preotul:  ...totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana:  Amin. Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm mărirea Ta; că ne-ai învrednicit pe noi să ne împărtăşim cu sfintele, dumnezeieştile, nemuritoarele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine. Întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta. Aliluia, aliluia, aliluia!
În timpul acestei cântări, preotul merge la proscomidiar şi pune sfântul potir acolo (iar dacă nu este diacon, duce şi sfântul disc). Preotul cădeşte Sfintele de trei ori, nezicând nimic. Diaconul, având capul acoperit, merge în faţa sfintelor uşi şi zice ectenia (dacă nu este diacon, următoarea ectenie se zice de către preot). Preotul se întoarce la Sfânta Masă şi strânge sfântul antimis, începând cu partea de răsărit şi continuând cu cea de apus, cea de miazăzi şi în urmă cea de miazănoapte.


Ectenia de mulţumire
Diaconul:  Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului.
Strana:  Doamne miluieşte.
Diaconul:  Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.
Strana:  Doamne miluieşte.
Diaconul:  Ziua toată desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu, să o dăm.
Strana:  Ţie, Doamne.
Diaconul merge înaintea icoanei Mântuitorului şi aşteaptă acolo cu capul plecat, până la sfârşitul rugăciunii amvonului. Preotul face cruce peste sfântul antimis cu Sfânta Evanghelie, zicând ecfonisul:
Preotul: Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Aşează Sfânta Evanghelie pe Sfânta Masă, aşa cum era la începutul Sfintei Liturghii.
Strana:  Amin.
Preotul, având capul acoperit şi privind spre credincioşi zice:
Preotul: Cu pace să ieşim.
Strana: Întru numele Domnului.
Diaconul:  Domnului să ne rugăm.
Strana:  Doamne miluieşte.
Preotul, luându-şi Liturghierul, iese prin sfintele uşi, merge în mijlocul bisericii, face o închinăciune către altar şi zice rugăciunea amvonului.


Rugăciunea amvonului
Preotul: Cel ce binecuvântezi pe cei ce Te binecuvântează, Doamne, şi sfinţeşti pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, mântuieşte poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta. Plinirea Bisericii Tale o păzeşte; sfinţeşte pe cei ce iubesc podoaba casei Tale; Tu pe aceştia îi preamăreşte cu dumnezeiască puterea Ta; şi nu ne lăsa pe noi cei ce nădăjduim întru Tine. Pace lumii Tale dăruieşte, bisericilor Tale, preoţilor, (aici se pomeneşte Cârmuirea ţării, după îndrumările Sfântului Sinod) şi la tot poporul Tău. Că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor, şi Ţie slavă şi mulţumire şi închinăciune înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana:  Amin.
Dacă credincioşii aduc daruri întru cinstirea şi pomenirea Sfântului sau pentru sărbătoare (colivi, brânză şi ouă, struguri, pârgă de poame, ori alte roade), se cântă la strană troparele şi condacul sărbătorii.
Strana:  (Cântarea cuvenită )
Preotul tămâind zice:
Preotul:  Domnului să ne rugăm.
Strana: Doamne miluieşte.
Preotul, stând lângă daruri, zice cu glas mare rugăciunea potrivită cu felul de daruri (rugăciunile de acest fel se găsesc mai departe în Liturghier).
Preotul:  (Zice rugăciunea potrivită din Liturghier )
Strana:  Amin.
Strana cântă:
Strana:  Fie numele Domnului binecuvântat... (de 3 ori)
În Săptămâna Luminată... Hristos a înviat... (de trei ori)  Strana continuă cu Psalmul 33:
Strana:  Bine voi cuvânta pe Domnul...
Preotul se pleacă spre credincioşi, în dreapta şi în stânga, şi intră prin sfintele uşi. Diaconul intră prin uşa dinspre miazănoapte. Merg către proscomidiar unde îşi descoperă şi îşi pleacă capetele amândoi. Preotul zice următoarea rugăciune:
Preotul:  Plinirea Legii şi a proorocilor Tu însuţi fiind, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toată rânduiala părintească, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Diaconul, din sfintele uşi, zice:
Diaconul:   Domnului să ne rugăm.
Strana:  Doamne miluieşte.
Diaconul îşi descoperă capul, se întoarce la proscomidiar şi consumă ce a rămas din Sfintele Taine. El curăţă sfântul potir cu vin şi apă. Apoi îl şterge cu un ştergar anume pregătit şi pune sfântul potir cu celelalte obiecte liturgice.
Preotul, acoperindu-şi capul, binecuvântează pe credincioşi dintre sfintele uşi:

Preotul:  Binecuvântarea Domnului peste voi toţi cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana:  Amin.


Otpustul
Preotul se pleacă către icoana Mântuitorului şi zice:
Preotul:  Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Ţie.
Strana:  Slavă. Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Doamne miluieşte. Doamne miluieşte. Doamne miluieşte. Întru numele Domnului, părinte, binecuvântează.
Preotul:  Cel ce a înviat din morţi...; iar de nu va fi duminică zice: Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale Sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale Sfântului (N - al cărui hram îl poartă biserica), ale celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, ale Sfântului (N), a cărui pomenire o săvârşim, ale Sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana şi pentru ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un bun şi de oameni iubitor.
Strana:  Amin.
Preotul se întoarce cu faţa spre icoana Mântuitorului şi zice:
Preotul:  Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi.
Strana:  Amin.
Preotul se întoarce în altar şi închide sfintele uşi şi perdeaua. Ieşind prin uşa diaconului, el (sau altcineva anume rânduit) împarte anafura credincioşilor. Când se termină aceasta, se întoarce în altar şi, dacă nu este diacon, el însuşi consumă Sfintele Taine. Preotul şi diaconul îşi scot veşmintele şi zic rugăciunile de mulţumire.