Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996
Dintre toate actele noastre de cult prin care cinstim şi preamărim pe Dumnezeu cel mai desăvârşit este sacrificiul sau jertfa.
Ce este jertfa?
Jertfa este dăruirea
plină de iubire şi evlavie a unui obiect în cinstea lui Dumnezeu. Prin
aceasta voim să arătăm că El, ca ziditor a toate, este stăpânul tuturor
lucrurilor şi că noi, ca făpturi ale Lui, atârnăm întru totul de El.
Astfel îi recunoaştem stăpânirea şi puterea şi mărturisim datoria
noastră de recunoştinţă şi de iubire faţă de El, pentru toate câte ne-a
dat.
Este veche jertfă?
Este tot atât de veche
şi răspândită ca religia însăşi. înclinaţia de a cinsti pe Dumnezeu prin
jertfă este sădită chiar în firea omului; de aceea găsim jertfa în
toate religiile, la toate popoarele şi în toate vremurile. Aducerea de
jertfă începe chiar cu primii oameni, şi anume cu jertfa lui Cain şi
Abel, despre care ne mărturiseşte prima carte a Sfintei Scripturi: „Dar
după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pâmântului. Şi
a adus şi Abel din cele întâi născute ale oilor sale şi din grăsinea
lor" (Fac. 4, 3-4).
îndeosebi la evrei,
jertfele au fost orânduite de Dumnezeu însusi, prin Moise, care a
întocmit cu de-amănuntul atât felul sau materia jertfelor, cât şi timpul
şi rânduiala sau chipul în care trebuiau aduse. Acestea le găsim
descrise mai ales în cartea a treia a Sfintei Scripturi, numita Levitic,
sau Cartea Preoţilor, scrisă de Moise.
Noi, creştinii, aducem jertfă lui Dumnezeu?
Da.
Care este această jertfă?
Sfânta Euharistie, adică însusi Sfântul Trup si Sânge al Domnului.
Cum se numește slujba în timpul căreia se pregăteşte şi se aduce jertfa Sfintei Euharistii?
Sfânta Liturghie.
Cine a întemeiat Sfânta Liturghie? Sau cine ne-a învăţat şi ne-a poruncit s-o săvârşim?
Mântuitorul însuşi.
Când şi cum?
în ajunul morţii Sale pe
cruce, adică Joi seara, la Cina cea de Taină. Serbând atunci Paştele,
împreună cu ucenicii Săi, „Iisus luând pâine şi binecuvântând a frânt şi
a dat ucenicilor Săi, zicând: „Luaţi, mâncaţi acesta este Trupul Meu".
Luând apoi paharul şi mulţumind, le-a dat lor zicând: „Beţi dintru
acesta toţi: acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru
mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor"" (Matei 26, 26-28; Marcu 14,
22-24; Luca 22, 19-20; I Cor. 11, 23-25).
în locul jertfelor Legii
Vechi, pecetluite cu sânge de ţapi şi de viţei (vezi Ieş. 24, 18),
Mântuitorul întemeiază o Lege nouă, sau un legământ nou între Dumnezeu
şi oameni, pecetluindu-l cu însuşi Trupul şi Sângele Său pe Golgota.
Mântuitorul le dădea Sfinţilor Săi Apostoli, la Cină, sub forma
nesângeroasă a pâinii şi vinului, această jertfă pe care trebuiau să o
aducă de atunci înainte Ucenicii Săi, după porunca Sa: „Aceasta să
faceţi întru pomenirea Mea!" (Luca 22, 19 şi I Cor. 11, 24 şi 25). Prin
aceste cuvinte El rânduieşte pe Apostolii Săi drept arhierei sau preoţi
slujitori ai jertfei celei noi, întemeiată atunci de El.
Urmând porunca Domnului
şi învăţătorului lor iubit, Sfinţii Apostoli şi mai apoi ucenicii lor
săvârşeau zilnic Jertfa Mântuitorului spre neîntrerupta aducere aminte
de El. Ei făceau întocmai ca Domnul, Care, la Cină, înainte de a frânge
şi a împărţi pâinea, a binecuvântat, iar când le-a întins paharul, a
mulţumit (lui Dumnezeu-Tatăl) (Matei 26, 27; Marcu 14, 22-23; Luca 22,
17-18 şi I Cor. 11, 23 ş.u.). Adunându-se deci pentru rugăciune, Sfinţii
Apostoli şi ucenicii lor mulţumeau şi se rugau îndelung ca Domnul să
prefacă pâinea şi vinul de pe masa lor în însuşi Sfântul Său Trup şi
Sfântul Său Sânge, cu care apoi se împărtăşeau. Acelaşi lucru au făcut
mai târziu şi urmaţii sfinţiţi şi legiuiţi ai Sfânţilor Apostoli, adică
arhiereii şi preoţii, căror ei le-au împărăşit harul dumnezeiesc de a
săvârşi această Sfântă taină.
Astfel a luat naştere o
rânduială de slujbă sfântă, cunoscută la început sub diferite numiri,
ca: frângerea pâinii (Fapte 2, 42), Masa sau Cina Domnului (I Cor. 10,
16), Euharistie (mulţumire). Mai pe urmă, această sfântă slujbă a primit
numele de Liturghie, sub care o cunoaştem azi şi care înseamnă: lucrare
sau slujbă publică, obştească, rânduială şi săvârşită spre folosul
tuturor.
Ce este, prin urmare, Sfânta Liturghie?
Este o Rânduială de
sinte rugăciuni, în timpul căror se săvâşeşte şi se aduce jertfa fără de
sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină
şi încredinţată de El Sfinţilor Săi Apostoli, iar de aceştia, urmaşilor
lor sinţiţi (arhierei şi preoţi), pentru a fi săvârşită de-a-pururea în
Biserica creştină, spre pomenirea Lui şi spre ieratrea păcatelor
membrilor Bisericii Lui.
Cine poate săvârşi slujba Sfintei Liturghii?
Numai arhiereii şi
preoţii cu hirotonie legală, adică sfinţiţi şi aşezaţi după rânduiala
canonică a Bisericii. Cei caterisiţi sau îndepărtaţi din slujbă şi cei
vinovaţi de păcate grele nu mai pot liturghisi[1]. Diaconul nu poate sluji singur, ci totdeauna numai cu preotul.
în afară de preotul
săvârşitor al Sfintei Jertfe, pentru săvârşirea Sfintei Liturghii mai
trebuie neapărat cel puţin un cântăreţ care să dea răspunsurile la
strană şi să ajute pe preot în anumite momente ale slujbei. Acesta
conduce în cântările Sfintei Liturghii pe credincioşii care iau parte la
slujbă.
Unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie?
Numai în biserică sau în
paraclise şi capele sfinţite şi cu Antimis, în partea cea mai sfântă,
adică în Sfântul Altar. Numai în cazuri cu totul excepţionale, ca de
pildă pe câmpul de luptă, şi numia cu învoirea episcopului locului[2]
Sfânta Liturghie se poate săvârşi şi în afară de biserică, într-o casă
sau într-un loc curat, pe o masă pe care se întinde Sfântul Antimis.
Fără de el nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie nici în biserica[3], unde stă totdeauna pe Sfânta Masă; şi nici în afară de biserică[4].
În ce zile şi în ce vreme din zi se săvârşeşte Sfânta Liturghie?
În mânăstiri şi în
catedralele episcopale se săvârşeşte Sfânta Liturghie în fiecare zi. În
bisericile de enorie se face Sfânta Liturghie de obicei numai în zilele
de Duminică şi în sărbători, iar în zilele din cursul saptamânii se face
numai atunci când este nevoie, mai ales sâmbata, când se fac parastase
şi pomeniri pentru morţi[5].
Cât priveşte vremea
anumită sau ceasul din zi la care trebuie să înceapă sluba Sfintei
Liturghii, după predania veche a Bisericii, este ceasul al treilea din
zi, care corespunde cam cu ceasul 9 dimineaţa, după numărătoarea
noastră, când Domnul a fost răstignit pe cruce (Marcu 15,25) şi când S-a
pogorât Sfântul Duh peste Sfinţii Apostoli. De va fi nevoie, se poate
săvârşi Sfânta Liturghie şi mai devreme sau mai târziu, dar nu mai
înainte de a se lumina de ziuă şi nici după amiază.
Abateri de la această
regulă se fac numai la anumite praznice împărăteşti, şi anume la Paşte,
la Crăciun (nu peste tot) şi în unele locuri la Bobotează, când Sfânta
Liturghie se săvârşeşte dis-de-dimineaţă[6].
Sunt, în cursul anului, şi zile în care nu se face Liturghie, nici chiar în mânăstiri?
Da. Sunt acele zile în care Tipicul şi cărţile de slujbă prevăd ajunarea deplină, adică post desăvârşit până seara, şi anume:
a) Vinerea Patimilor (fiind zi de întristare şi de post negru, ziua în care Domnul a fost răstignit pe Cruce şi îngropat);
b) Luni şi marţi în prima săptămâna din Postul Paştilor (fiind primele zile de post, cu ajunare deplină).
c) Miercurea şi
vinerea din Săptămâna Brânzei (fiind zile premergătoare şi pregătitoare
pentru Postul Paresimilor, cu ajunare şi metanii);
e) Vinerea dinaintea
Crăciunului şi a Bobotezei, când aceste două sărbători cad duminică sau
lunea (pentru că atunci se ajunează)[7].
Câte Liturghii avem în Biserica Ortodoxă?
Avem trei Liturghii, şi anume:
a) Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului (f 407);
b) Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociel (f 379);
c) Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite sau a Sfântului Grigorie cel Mare (Dialogul), Episcopul Romei (f 604).
Unde găsim scrisă rânduiala acestor Liturghii?
În cartea de slujbă cu
titlul: Sfintele şi dumnezeieştile Liturghii, pe care noi o numim de
obicei, mai pe scurt, Liturghierul şi care se află totdeauna în altar,
la îndemâna preotului liturghisitor.
Aceste trei Liturghi se pot săvârşi oricând în timpul anului?
Nu, ci fiecare dintre ele se săvârşeşte numai în anumite răstimpuri din cursul anului, în chipul următor:
a) Liturghia Sfântului Vasile se săvârşeşte numai de 10 ori pe an, şi anume:
- în primele cinci duminici din Postul Mare;
- în joia şi sâmbăta Patimilor;
- în ajunul Crăciunului (24 decembrie) şi ajunul Bobotezei (5 ianuarie);
- în ziua Sfântului Vasile ( 1 ianuarie)
b) Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se slujeşte (în mânăstiri) în tot timpul Postului Mare, înfară de următoarele zile din postul acesta:
-toate sâmbetele (când se săvârşeşte Liturghia Sf. Ioan, iar în Sâmbata Patimilor, a Sf. Vasile);
-toate Duminicile (când se săvârşeşte Liturghia Sf. Vasile, iar în Duminica Floriilor, a Sf. Ioan;
- sărbătoarea Bunei-Vestiri (când se face Liturghia Sfântului Ioan);
- Joia Patimilor (când se face Liturghia Sf. Vasile);
- Luni şi marţi din prima săptămână şi Vinerea Patimilor (zile în care nu se face nici o Liturghie).
în bisericile de mir,
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se slujeşte de obicei numai
miercurea şi vinerea din Postul Mare (mai ales în prima săptămână).
c) Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur
se face în toate celelalte zile de Duminici şi sărbători din timpul
anului în care nu se săvârşeşte vreuna din celelalte două Liturghii. Ea
este Liturghia obişnuită în Biserica Ortodoxă, săvârşindu-se de cele mai
multe ori în cursul anului bisericesc.
Ce este Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite?
Aceasta Liturghie are o
rânduială aparte, deosebită de a celorlalte două. Ea e formată din două
slujbe deosebite: Vecernia şi Liturghia, contopite laolaltă. Partea ei
de la început nu este altceva decât prima jumatate a Vecerniei până la
Vohod, sau ieşire; iar a doua parte este alcătuită din rânduiala
Liturghiei obişnuite, începând de la Apostol şi având Heruvic şi
Rugăciunea Amvonului, proprii, dar lipsindu-i în întregime partea dintre
Heruvic (ieşirea cu Sfintele Daruri) şi ectenia de după Axion. îi
lipseşte deci tocmai partea care alcătuieşte miezul Liturghiei, şi anume
Jertfa, adică sfinţirea şi prefacerea Darurilor. De aceea, această
Liturghie nici nu se poate numi o Liturghie deplină, desăvârşită, ca
celelalte; după cum o arată şi numele, ea este mai degrabă o slujbă
solemnă a împărtăşirii cu Sfintele Daruri slujite sau sfinţite mai
dinainte, în timpul uneia din cele două Liturghii depline sau
propriu-zise.
Care este obârşia acestei Liturghii?
Slujba Sfintei Liturghii
a fost privită totdeauna ca un prilej de bucurie şi de luminare
sufletească, întruât, prin împărtăşirea cu Sfintele Daruri care se
sfinţesc într-însă, îl avem între noi pe Hristos, Mirele nostru Ceresc,
Care petrece întru noi şi noi întru El (Ioan 6, 56). Aceasta bucurie nu
se potrivea însă cu zilele Postului Mare, zile de întristare şi de
pocăinţă, când Mirele este luat de la noi (comp. Matei 9, 15 şi Luca 5,
34-35).
De aceea, consfinţind o
veche tradiţie a Bisericii, soborul Părinţilor adunaţi la Laodiceea
(Asia Mica, 360-380) a hotărât să nu se mai săvârşească Liturghie şi să
nu se mai serbeze pomenirea Sfinţilor Mucenici, care era împreunata cu
Liturghia în timpul Postului Mare, decât Sîmbăta şi Duminica, zile în
care postul era mai puţin aspru (canoanele 49 şi 51).
Erau însă creştini care doreau să se împărtăşească şi în celelalte zile din cursul săptămânii şi mai ales miercurea şi vinerea4
. Ca să împace această dorinţă pioasă a credincioşilor cu hotărârile
Sinodului de la Laodiceea, s-a luat obiceiul de a opri o parte din
Darurile sfinţite la Liturghia de sâmbătă şi duminică, pentru a
împărtăşi cu ele pe credincioşi în celelalte zile în care nu se putea
săvârşi Liturghie. Iar ca să nu se întrerupă ajunarea obişnuită dintre
zilele de post, împărtăşirea aceasta avea loc spre seară, îndată după
slujba Vecerniei. Rânduiala împărtăşirii, destul de simplă la început, a
devenit încetul cu încetul din ce în ce mai sărbătorească, fiind
încadrată între slujba Vecerniei de o parte şi rugăciunile şi
ceremoniile din rânduială Liturghiei, care erau mai ales în legătură cu
Taina Impărtăşirii, de cealaltă. Cele două slujbe, deosebite la început,
în cadrul cărora avea loe împărtăşirea credincioşilor în zilele de
post, s-au contopit cu timpul într-o singură slujbă, care s-a numit
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.
Soborul al cinci-şaselea
al Sfinţilor Părinţi (Trulan 692), a hotărât că această Liturghie să se
facă în toate zilele postului Păresimilor, afără de sâmbete şi
duminici, precum şi de sărbătoarea Bunei-Vestiri (canonul 52).
În câte părţi mai mari se poate împărţi rânduiala Sfintei Liturghii? în două părţi mari, şi anume:
a) Proscomidia, care se săvârşeşte în taină;
b) Liturghia
propriu-zisă, care se săvârşeşte în auzul credincioşilor. La rândul ei,
liturghia propriu-zisă se împarte în două părţi, dintre care cea dintâi
poartă numele de Liturghia catehumenilor, iar a doua, Liturghia
credincioşilor.
Ce este Proscomodia?
Proscomodia (de la
cuvântul grecesc Pro"comivkw # „a aduce, a pune înainte, a oferi, a face
dar") este rânduiala pregătirii darurilor de pâine şi de vin, care
alcătuiesc materia jertfei. Această primă parte a Liturghiei se
săvârşeşte întreagă în taină, în timpul slujbelor premergătoare
Liturghiei (Utrenia sau Ceasurile), înăuntrul altarului, şi anume în
latura lui dinspre miazănoapte, pe o masă mică sau în scobitura făcută
înadins în perete şi numită proscomidiar, care la unele biserici mai
mari are chiar forma unei încăperi aparte, din stânga altarului. Miezul
Proscomidiei îl alcătuieşte alegerea şi pregătirea materiei de jertfă
din darurile de pâine şi de vin aduse de credincioşi.
Ce formă şi ce
numire poartă pâinea adusă de credincioşi pentru Liturghie? Poartă
numele de prescuri (de la cuvântul grecesc ppoafopa), adică pâinişoare
făcute
din frământătură dospită
şi având uneori formă rotundă, dar mai ales formă de cruce, în patru
cornuri, amintind Crucea pe care s-a răstignit Mântuitorul şi închipuind
cele patru laturi ale lumii[8].
Partea lor de la mijloc se cheamă pecete, pentru că are întipărită pe
ea semnul lui Iisus, adică crucea închisă într-un pătrat cu literele de
la început ale numelui Mântuitorului: Is. (Iisus), Hr. (Hristos), Ni Ka
(adică Iisus Hristos biruieste), astfel:
Această
pecete e făcută cu un instrument de lemn, pistornic sau pristolnic.
Prescurile aduse de credincioşi sunt însoţite de obicei de câte o
lumânare, care se aprinde în sfeşnicul de la Prascomidie, şi de
pomelnic, adică o foaie de hârtie pe care sunt scrise numele
credincioşilor, vii şi morţi, ce se vor pomeni la Liturghie.
106. Ce închipuie
prescurile şi vinul aduse de credincioşi pentru Liturghie? Ele închipuie
sau înfăţişează mai întâi fiinţa trupeasca şi sufleteasca a
credincioşilor, pe care ei o aduc ca jertfa lui Dumnezeu, sub această
formă. De ce? Pentru că, spre deosebire de jertfele din Legea Veche,
care constau din cărnuri sau din roadele pământului şi din care se
hrăneau nu numai oamenii, ci şi animalele, pâinea şi vinul sunt alimente
care alcătuiesc numai hrana omului, şi anume hrana lui de căpetenie.
Ele nu numai că întreţin viaţa trupească a omului, ci totodată o şi
simbolizează în chipul cel mai potrivit[9].
în al doilea rând,
pâinea, făcută din atâtea boabe de grâu strânse laolaltă, şi vinul,
ieşit din zdrobirea în acelaşi teasc a atâtor ciorchini de boabe de
struguri, simbolizează şi unitatea sau legătura nevăzută care leagă
între ei pe toţi fiii Bisericii, făcând din ei un singur trup: Trupul
tainic al Domnului[10].
în felul acesta, pâinea
şi vinul aduse de credincioşi alcătuiesc şi semnul văzut prin care se
arată că ei iau parte cu adevărat la jertfa care se aduce la Liturghie
şi că îşi dau obolul lor la ea.
Toată pâinea sau toate prescurile aduse de credincioşi devin materie a Jertfei sau sunt folosite la Proscomidie?
Nu. Numai anumite părţi scoase de preot din ele: Sfântul Agneţ şi miridele (părticele).
Ce este „Sfântul Agneţ"?
Este partea pătrată sau
pecetea pe care preotul o scoate cu copia din cea dintâi prescură
folosită la Proscomidie şi o aşază apoi pe Sfântul Disc. Se numeste
Agneţ, de la cuvântul grecesc jAmnoV", adică Miel, pentru că ea
închipuie pe Mântuitorul, Care, prin asemănarea cu Mielul înjunghiat de
evrei la Paştele lor, a fost numit de către Sfântul Ioan Botezătorul
Mielul lui Dumnezeu, Care ridicăpăcateLe Lumii" (Ioan 1, 29). Sf. Agneţ
este pâinea care, prin sfinţire, se va preface în Sfântul Trup al
Domnului, cel jertfit pe Cruce. De aceea, preotul întipăreşte într-însul
cu copia Patima Domnului, străpungându-l în chip cruciş şi pronuntând
cuvintele din Sfânta Scriptură, unde ni se istoriseşte cum sutaşul a
împuns cu suliţa, coasta Mântuitorului (Ioan 19, 34).
Ce sunt miridele?
„Miridele" (de la
cuvântul grecesc „meris, meridon” parte, părticică) sunt părţicele
mărunte de pâine, scoase de către preot din celelalte prescuri folosite
la Proscomidie şi aşezate pe disc, alături de Sfântul Agneţ, în cinstea
Sfinţilor şi pentru pomenirea căpeteniei bisericeşti (arhiereul
locului), a cârmuirii ţării, a ctitorilor şi a credincioşilor vii şi
morti ale căror nume sunt scrise pe pomelnicele aduse de creştini.
Miridele - atât cele pentru sfinţi cât şi cele pentru credincioşi - nu
se prefac în Trupul Domnului ca Sf. Agneţ, ci numai se împărtăşesc de
sfinţenia pe care o primesc de la Sf. Agneţ, lângă care sunt aşezate .
Cum se aşază pâinea (Sf. Agneţ şi miridele) pe Sf. Masă?
Sf. Agneţ se aşază în
mijlocul Sf. Disc. în dreapta lui se aşază prima miridă (mai mare)
scoasă în cinstea Sfintei Fecioare, în stânga, nouă miride pentru
ceilalţi sfinţi (împărţiţi în cele nouă cete sau grupe), în partea de
jos, mirida pentru arhiereul locului, pentru Patriarhi, pentru Cârmuirea
ţării şi pentru ctitori, iar mai jos, miridele pentru credincioşii vii
şi morţi, despărţite în două grămăjoare.
De ce se așază pâinea pe Sf. Disc în chipul arătat sau ce închipuie această aşezare?
Sf. Agneţ şi miridele
aşezate astfel pe Sf. Disc închipuie şi înfăţişează Biserica întreagă,
atât cea de pe pământ (luptătoare), cât şi cea din ceruri (biruitoare),
adică acea mare familie a tuturor fiilor lui Dumnezeu, strânsă în jurul
întemeietorului şi Capului ei nevăzut, Hristos Mântuitorul, aşa cum a
rugat El pe Tatăl că unde este El să fie şi ai Lui (Ioan 17, 24).
Sau, cum spune aşa de
frumos Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului: «Am înţeles cum prin această
închipuire şi istorisire a Sfintei Proscomidii vedem pe însuşi Iisus şi
întreagă Biserica a Lui. în mijloc (îl vedem) pe Iisus Hristos însuşi,
Lumina cea adevărată şi Viaţa cea veşnică. El este în mijloc prin Agneţ,
iar Maica Lui, de-a dreapta prin mirida, sfinţii şi îngerii de-a
stânga, iar dedesupt întreaga adunare a credincioşilor Lui
dreptmăritori. Aceasta este taina cea mare: Dumnezeu între oameni şi
Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor, care se îndumnezeiesc de la Cel ce
după fire este Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru dânşii. Aceasta
Învăţătura
de credinţă creştină ortodoxă este împărăţia ce va să vie şi petrecerea
vieţii celei veşnice: Dumnezeu cu noi, văzut şi împărtăşit» .
Cum se pregătesc cinstitele Daruri?
După
ce toarnă vin şi apă în Sf. Potir, preotul aşază steluţa cruciş peste
Sf. Disc, acoperă şi Discul şi Potirul cu acoperămintele lor, apoi pe
amândouă cu acoperământul cel mare. Rosteşte rugăciunea Proscomidiei sau
a punerii înainte, prin care roagă pe Dumnezeu să binecuvânteze acele
Daruri, să le primească în altarul Său cel ceresc şi să pomenească atât
pe cei ce le-au adus, cât şi pe cei pentru care s-au adus. În sfârşit,
preotul tămâiază Darurile, altarul şi biserica întreagă, închipuind prin
această revărsarea darurilor Duhului Sfânt peste Biserică şi peste
credincioşi.
Darurile binecuvântate astfel sunt prefăcute acum în Sfântul Trup şi Sânge?
Nu
încă. Atâta vreme cât rămân la Proscomidie, Sf. Agneţ de pe Disc şi
vinul din Sf. Potir nu se prefac încă în Trupul şi Sângele Domnului, ci
sunt numai un simbol, o icoană sau o închipuire a Sfântului Trup şi
Sânge. Ele nu mai sunt însă nici pâine simplă şi vin obişnuit, ca
oricare altul, ci, datorită binecuvântării şi rugăciunii săvârşite
asupra lor, au devenit «cinstitele Daruri», consfinţite, hărăzite,
afierosite sau închinate lui Dumnezeu. Toate cele săvârşite până acum la
Proscomidie sunt numai simboale .
Ce anume simbolizează sau închipuie cele săvârşite la proscomidie?
Acestea
închipuie pe de o parte naşterea şi copilaria Domnului, iar pe de alta,
Patimile Lui. Astfel, prescura cea dintâi, din care se scoate Sf.
Agneţ, închipuie pe Sf. Fecioară, din care S-a născut Domnul, după trup;
scoaterea Sf. Agneţ din prescură înseamnă întruparea şi naşterea
Domnului din Sf. Fecioară[11].
Proscomidia închipuie locul Naşterii (Betleemul) şi al vieţii
Mântuitorului, dinainte de Botez (Nazaret, Capernaum) , iar discul ţine
locul ieslei din staulul de vite în care a fost culcat Pruncul după
naştere. Acoperămintele sunt scutecele cu care a fost înfăşat
dumnezeiescul Prunc de către Magii de la Răsărit. Aşezarea steluţei
desfăcute peste Sfântul Disc simbolizează steaua care i-a călăuzit pe
magi spre locul naşterii, iar tămâierea sau cădirea înseamnă darurile:
aur, smirnă şi tămâie, aduse dumnezeiescului Prunc de către Magii de la
Răsărit. Acoperirea darurilor şi rămânerea lor tainică la Proscomidiar
înseamnă vremea necunoscută a vieţii lui Iisus, înainte de începerea
lucrării Sale în lume, viaţa pe care Sfintele Evanghelii nu ne-o
istorisesc[12].
Pe de altă parte, cele săvârşite la Proscomidie ne duc cu gândul la Răstignirea şi Patimile Domnului.
Astfel,
Proscomidia închipuie Golgota sau locul Răstignirii; străpungerea Sf.
Agneţ cruciş şi împungerea lui cu copia închipuie jertfa sângeroasă a
Domnului, adică răstignirea Lui pe cruce, împungerea sfântei coaste cu
suliţa; copia înlocuieşte suliţa cu care ostaşul a împuns pe Domnul în
coastă. Vinul şi apa turnate în potir închipuie Sângele şi apa care au
curs din sfânta coastă, iar Potirul înlocuieşte atât paharul de la Cina,
cât şi vasul cu fiere şi cu oteţ din care I s-a dat sa bea Celui
Răstignit şi în care, după tradiţie, Sfântul Ioan Evanghelistul ar fi
strâns şi păstrat o parte din dumnezeiescul Sânge care a curs din rănile
Domnului[13].
Discul este patul (năsălia) pe care Iosif şi Nicodim au aşezat Trupul
Domnului (după coborârea de pe Cruce). Maica Domnului, care a zăbovit
îndurerată lângă crucea
Fiului Său răstignit (Ioan 19, 25), este şi ea de faţă aici, sub forma miridei triunghiulare aşezate de-a dreapta Sf. Agneţ.
De ce partea de la începutul Liturghiei se numeşte „Liturghia catehumenilor" sau a celor chemaţi?
Pentru
că, în vechime, pe lângă creştinii botezaţi puteau lua parte la ea şi
catehumenii, adică aceia care se pregăteau să intre în creştinism,
trebuind să înveţe mai întâi adevărurile de credinţăa creştină. Ea ţine
de la Binecuvântare până la cuvintele „Cei chemaţi, ieşiţi!... „, când
catehumenii trebuiau să părăsească biserica.
Care sunt părţile mai de seamă ale Liturghiei catehumenilor?
Acestea sunt următoarele:
- Binecuvântarea mare
- Ectenia mare
- Antifoanele
- Vohodul mic sau ieşirea cu Sf. Evanghelie
- Imnul trisaghion (Sfinte Dumnezeule...)
- Citirile din Sfânta Scriptura (Apostolul şi Evanghelia)
- Ectenia stăruitoare sau întreită
- Ectenia pentru catehumeni
Ce binecuvântare se dă la începutul Liturghiei şi care este înţelesul ei?
Se
dă binecuvântarea cea mare prin cuvintele: „Binecuvântată este
împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor". Spunând aceste cuvinte, preotul face semnul crucii cu
Evanghelia peste antimisul de pe Sfânta Masa. Credincioşii,
binecuvântând împreuna cu preotul pe Dumnezeu, vor fi binecuvântaţi ei
înşişi de El. Prin aceste cuvinte exprimă şi o speranţă că vom face
parte din împărăţia cerească, din împărăţia luminii şi a iubirii
Preasfântei Treimi, a Cărei intrare o pregăteşte Sfânta Liturghie[14].[15]
Ce este Ectenia mare?
Este
o rugăciune rostită de diacon, din mijlocul bisericii sau de un preot
din altar şi alcătuită din mai multe cereri pentru felurite trebuinţe
sufleteşti şi materiale ale obştii credincioşilor. La fiecare dintre
aceste cereri, credincioşii (strana, cântăreţii sau corul) răspund:
«Doamne miluieşte!», strigat pios după ajutorul lui Dumnezeu. Ectenia
mare o găsim şi la începutul altor slujbe, ca Vecernia şi Utrenia etc.
Ce sunt Antifoanele care urmează după Ectenia mare şi ce închipuie?
Sunt
trei imne cântate pe rând de cele două strane. Dintre acestea unele au
fost alcătuite de împăratul bizantin Justinian în cinstea Mântuitorului.
Fiind
alcătuite parte din versete din Psalmi, parte din cântări ale Legii
Noi, Antifoanele ne duc cu gândul la vremea când Mântuitorul venise pe
pământ, era în lume, dar lumea încă nu-L cunoştea. Ele închipuie vremea
dinainte de Sf. Ioan Botezătorul, dinainte de a se aprinde Lumina (Ioan
l, 8-10), când era încă nevoie de prooroci care să vestească venirea
Domnului. De aceea se cântă la Antifoane psalmii profetici, în care se
prooroceşte aceasta venire.
Fericirile
alcătuiesc Antifonul din urmă. Ele fac parte din cea dintâi cuvântare
mare (Predica de pe munte), ţinută de Mântuitorul Hristos oamenilor
(Matei 5, 3-12) şi închipuie începerea lucrarii în lume a Domnului.
Deschiderea uşilor împărăţeşti la sfârşitul Antifonului al treilea arată
că Mântuitorul iese din taina vieţii necunoscute de până acum şi Se
arată lumii.
Ce închipuie Vohodul cel mic sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie?
închipuie
ieşirea Mântuitorului în lume, spre propovăduirea Evangheliei. Sf.
Evanghelie întruchipează pe Hristos însuşi; de aceea cântam acum:
«Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos». Luminile care sunt
purtate înainte închipuie pe Sfântul Ioan Botezătorul şi
înaintemergătorul, cel care a pregătit calea Domnului (Marcu 1, 2-3), şi
pe toţi proorocii Legii Vechi, care au prevestit venirea Lui.
Ce înseamna cuvintele „Înţelepciune drepţi"!
Prin
aceste cuvinte preotul sau diaconul arată poporului Sf. Evanghelie,
înăltând-o în văzul tuturor, înainte de a intra în Sf. Altar. Prin ele
preotul vrea să spună credincioşilor: „Această Sfânta Evanghelie, care
se va citi îndată, este şi adevărată înţelepciune: dumnezeiască (I Cor.
1, 24-30 şi Col. 2, 2, 3); se cuvine, deci, s-o ascultaţi stând drepţi
în picioare, în semn de respect, iar nu stând jos, ca până acum". La noi
însă credincioşii îşi arată respectul faţă de Sf. Evanghelie
îngenunchind în timpul citirii ei, ca şi cum ar asculta pe Domnul
însuşi. Cei care stau în picioare nu fac un păcat.
Ce închipuie Apostolul şi Evanghelia?
Apostolul,
adică citirea unei bucaţi din Faptele sau din Epistolele Apostolilor,
închipuie trimiterea Sfinţilor Apostoli la propovăduire, iar citirea
Evangheliei închipuie pe însuşi Mântuitorul propovăduind mulţimilor.
Ce închipuie cădirea sau tămâierea din timpul Apostolului?
închipuie
atât pe Sf. Apostoli, cât şi mireasma învăţăturii dumnezeieşti
răspândite de ei în toată Biserica, după cuvântul Sfântului Apostol
Pavel: „Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea
biruitori în Hristos şi descoperă prin noi, în tot locul, mireasma
cunoştinţei Sale! Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui
Hristos, între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier" (II Cor. 2,
14-15).
De ce partea a doua a Liturghiei se numeşte „Liturghia credincioşilor"?
Se
numeşte aşa pentru că în vechime nu puteau lua parte la săvârşirea ei
decât credincioşii, adică creştinii care primiseră botezul şi care nu se
făcuseră vinovaţi de păcate grele. Cei ce trebuiau să se pocăiască
pentru păcate ieşeau din biserică odată cu catehumenii. E cea mai sfântă
parte a Liturghiei, fiindcă în timpul ei se săvârşeşte Sfânta Taină a
Euharistiei. De aceea se mai numeşte şi Liturghia Euharistică sau
propriu-zisă. începe cu ectenia: «Câţi suntem credincioşi, iară şi iară
cu pace Domnului să ne rugăm!» şi ţine până la sfârşitul Liturghiei.
Care este miezul sau inima Liturghiei credincioşilor?
Este
săvârşirea sau aducerea Sfintei Jertfe, adică sfinţirea şi prefacerea
Darurilor în Sfântul Trup şi Sânge şi apoi împărtăşirea cu ele.
Unde se face sfinţirea Darurilor?
Pe Sfânta Masă, dar cinstitele Daruri se află până acum tot la proscomidiar şi deci trebuie aduse la Sfânta Masă.
Când se face această aducere?
în timpul Vohodului mare sau al ieşirii cu cinstitele Daruri.
Ce închipuie Vohodul mare sau ieşirea cu Sfântele Daruri?
Este
strămutarea sărbătorească a cinstitelor Daruri de la Proscomidie, unde
au fost pregătite, prin mijlocul bisericii, la Sf. Masă, unde urmează să
fie sfinţite, prin puterea Duhului Sfânt invocată de episcopul sau
preotul liturghişitor asupră lor (epicleza). Aceasta închipuie ultimul
drum făcut de Domnul din Betania în Ierusalim, înainte de Patimile şi
moartea Sa, adică intrarea Sa triumfală în Ierusalim, unde trebuia să Se
jertfească . Mai înseamnă procesiunea de îngropare a Domnului, adică
ducerea Sfântului Sau Trup de la Golgota la locul unde era săpat
mormântul. Preotul şi diaconul, care poartă Sf. Disc şi Sf. Potir cu
cinstitele Daruri, închipuie acum pe Iosif din Arimateea şi pe Nicodim,
care au coborât trupul Domnului de pe Cruce şi l-au pus în mormânt[16].
Pentru ce preotul oprindu-se cu cinstitele Daruri în mijlocul bisericii, face aici pomeniri?
Pomenirile
de aici se fac după pilda tâlharului răstignit în dreapta lui Iisus,
care a câştigat făgăduinţa raiului, pentru că a rugat pe Domnul:
„Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!" (Luca 23, 42).
Ce face preotul după ce intră cu cinstitele Daruri în Altar şi ce închipuie cele ce se fac atunci?
Preotul
aşază cinstitele Daruri pe Sf. Antimis care se găseşte întins pe Sf.
Masă, ia acoperămintele cele mici şi le pune deoparte, pune peste Sf.
Disc şi Sf. Potir acoperământul cel mare, le tămâie şi apoi închide
uşile împărăteşti şi trage dvera (perdeaua).
Sfânta
Masă închipuie acum Golgota (locul Rastignirii) sau gradina în care se
află mormântul Domnului. Aşezarea cinstitelor Daruri pe ea înseamnă
punerea în mormânt a Domnului. Sfântul Antimis şi Sfântul Disc ţin locul
mormântului; cele două acoperăminte mici sunt ştergarul sau năframa
pusă pe faţa Domnului şi giulgiurile cu care a fost înfăşurat;
acoperământul cel mare este piatra pusă pe intrarea mormântului ;
cădirea Darurilor aminteşte aromatele cu care a fost uns trupul Domnului
şi miresmele aduse de sfântele femei (mironosiţe) la îngropare (Ioan
19, 39-40). Steluţa care rămâne pe Sf. Disc este pecetea pusă pe piatra
mormântului, închiderea uşilor împărăteşti închipuie pogorârea Domnului
la iad cu sufletul, iar tragerea dverei (perdelei) închipuie
înconjurarea mormântului cu strajă (Matei 27, 62-66)[17]. De aceea şi rugăciunile pe care le rosteşte acum preotul ne vorbesc de patimile, moartea şi îngroparea Domnului.
Sfinţirea Darurilor se face îndată după punerea lor pe Sfânta Masă?
Nu. Ci se face mai întâi pregătirea sufletească a credincioşilor, în vederea acestei înfricoşate clipe a Sfintei Liturghii.
Cum se face această pregătire sau ce ni se cere pentru a lua parte cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe?
Iubire şi pace între noi şi credinţa fierbinte.
Cum ne aratăm acum iubirea dintre noi?
După
o ectenie în care rugăm pe Dumnezeu să ne dea o zi bună, de pace,
iertare de greşeli, sfârşit creştinesc şi răspuns bun la înfricoşata
judecată de apoi, diaconul ne îndeamnă cu glas înalt: «Să ne iubim unii
pe alţii...». E porunca pe care Mântuitorul a dat-o Sfinţilor Apostoli
şi printr-înşii şi nouă: „Poruncă nouă v dau: ca să vă iubiţi unul pe
altul..." (Ioan 13, 34 şi 15, 12). în vechime, credincioşii din
biserică, urmând poruncii Sfinţilor Apostoli, îşi dădeau acum sărutarea
sfântă sau a păcii (Rom. 16, 16; I Cor. 16, 20; I Petru 5, 14); bărbaţii
se sărutau între ei şi femeile între ele, în semn de iubire şi
împăcare. Cu timpul, din pricina neorânduielilor la care dădea naştere,
acest obicei a fost părăsit şi a rămas numai la sfinţiţii slujitori din
altar, care, dacă sunt mai mulţi, se sărută acum unul cu altul pe umeri.
Se cuvine însă ca şi credincioşii să-şi umple acum sufletul de iubire,
de pace şi iertare, uitând şi alungând din inimile lor toată vrajba, ura
şi pizma faţă de alţii.
Dar credinţa comună cum ne-o arătăm?
Prin
rostirea Crezului sau a Simbolului Credinţei, care vrea să spună că, pe
lângă iubirea unuia faţă de altul, ni se cere şi credinţa dreaptă
(ortodoxă), pentru a putea lua parte, cu vrednicie, la Sfânta Jertfă. De
aceea, se cuvine ca fiecare din noi să rostim în acest moment Crezul,
însoţind pe cel ce îl rosteşte cu glas tare, diaconul sau cântăreţul.
Ce înseamnă cuvintele: „Uşile, uşile; cu înţelepciune să luăm aminte!", prin care preotul (diaconul) vesteşte rostirea Crezului?
în
vechime, prin aceste cuvinte se atragea luarea-aminte slujitorilor care
păzeau uşile de intrare ale bisericii (diaconite şi ipodiaconi), să-şi
sporească băgarea de seamă ca nimeni dintre credincioşii dinlăuntru să
nu mai iasă afără şi nici un necreştin (catehumen, eretic sau penitent)
să nu intre în biserica în timpul înfricoşatei Jertfe. Astăzi, aceste
cuvinte sunt păstrate ca un îndemn spre ascultarea cu luare aminte a
Crezului.
Cum ni se vesteşte aducerea Sfintei Jertfe?
Prin
îndemnul pe care ni-1 adresează preotul (diaconul): «Să stăm bine, să
stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem!»
Ce înseamnă cuvintele: „Mila păcii, jertfa laudei" cu care credincioşii (cântăreţii) răspund la îndemnul de mai sus?
Aceste
cuvinte arată darurile Jertfei duhovniceşti sau nemateriale pe care
credincioşii o aduc din partea lor odată cu Jertfa cea adevărată adusă
acum de preot în numele lor. Şi care sunt aceste daruri ale jertfei lor?
Sunt cele trei virtuţi: mila, pacea şi jertfa de laudă (cântarea), pe
care Sf. Scriptură le recomandă adesea ca adevărate daruri de jertfă
bineplăcută lui Dumnezeu, în locul jertfelor sângeroase ale Legii Vechi.
Cu alte cuvinte, credincioşii răspund:
- aducem întâi milă, pentru că Domnul a zis: „Milă voiesc, iar nu jertfă!" (Osea 6, 6; Matei 9, 13; 12, 7).
-
aducem apoi pace, pentru că Mântuitorul însuşi a spus: „Deci, dacă îţi
vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele
tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi
mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi apoi venind, adu darul
tău" (Matei 5, 23-24; Marcu 11, 25-26).
-
şi, în fine, aducem jertfă de laudă (cântăre), pentru că o asemenea
jertfă cere Domnul prin gura Psalmistului: „Jertfeşte lui Dumnezeu
jertfă de laudă... jertfă de laudă Mă va slăvi" (Ps. 49, 15, 24; 106,
22; 115, 7). De asemenea Sf. Apostol Pavel ne spune: „Aşadar, prin El
(Hristos) să aducem Pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul
buzelor care preaslăvesc numele Lui" (Evr. 13, 15).
Cum aduc credincioşii „jertfă de laudă" în timpul Sfintei Jertfe?
Cântând
imnele numite de obicei «răspunsurile mari», şi anume: «Cu vrednicie şi
cu dreptate este»; Trisaghionul biblic: «Sfânt, Sfânt, Sfânt este
Domnul Savaot...», «Pre Tine Te laudăm...» şi «Axionul».
Ce face preotul în acest timp?
După
ce îndeamnă pe credincioşi: «Să mulţumim Domnului», el însuşi
multumeşte lui Dumnezeu, în numele credincioşilor, pentru toate
binefacerile mântuirii, începând să citească în taină o lungă rugăciune,
numită cu un cuvânt grecesc „anaforaV", adică rugăciunea aducerii
Sfintei Jertfe. Această rugăciune este partea cea mai de seamă şi mai
sfântă din Liturghie. Ea cuprinde o înfăţişare, pe scurt, a faptelor de
seamă din istoria mântuirii lumii; preotul aduce lui Dumnezeu-Tatăl o
fierbinte mulţumire şi slăvire pentru toate binefacerile dăruite
neamului omenesc, Îl roagă să prefacă Darurile de pe Sfânta Masă în
Sfântul Trup şi Sânge şi să le primească drept daruri şi jertfa şi apoi
mijloceste, pentru că, prin ele, toată Biserica să dobândească
împlinirea cererilor şi dorintelor ei.
Ce auzim noi din această rugăciune?
Din
această rugăciune tainică, credincioşii nu aud decât câteva fraze pe
care preotul le rosteşte cu voce tare. Astfel, pomenind, între altele,
pe îngerii din ceruri, care slăvesc neîncetat pe Dumnezeu, preotul
adaugă, cu glas înalt, chipul în care se face această slăvire: «Cântare
de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind».
Care este această cântare de biruinţă?
Este
imnul întreit sfânt, pe care Serafimii din vedenia Proorocului Isaia şi
mai apoi a Sfântului Evanghelist Ioan îl cântă, în jurul tronului Celui
Prea Înalt: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, DomnuL Savaot... „ (Isaia 6, 3 şi
Apoc. 4, 6-8). Pe acesta îl cântă acum şi credincioşii din afără de
altar, cântăreţii sau corul, arătând că, prin întruparea Fiului lui
Dumnezeu îngerii şi oamenii s-au unit într-o singură ceată (cor) şi
laudă într-un glas pe Dumnezeu.
Mai
departe, preotul, istorişind în taină chipul în care Mântuitorul a
întemeiat Sfânta Euharistie, la Cina cea de Taină, glăsuieşte tare
înseşi cuvintele rostite atunci de Domnul către Sfinţii Apostoli:
«Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu», apoi: «Beţi dintru acesta
toţi; acesta este Sângele Meu...».
Oare prin aceste cuvinte se sfinţesc şi se prefac Darurile?
Nu,
ci ceva mai târziu, şi anume în timpul în care credincioşii (corul)
cântă «Pre Tine Te lăudăm...» şi când preotul citeşte epicleza, adică
acea parte din rugăciunea de aducere, în care imploră pe Dumnezeu să
trimită pe Sfântul Duh spre a sfinţi şi a preface Darurile. Atunci e
clipa cea mai sfântă din tot cursul Sfintei Liturghii, căci Sfântul Duh
coboară şi sfinţeşte pâinea şi vinul, prefăcându-le în Sfântul Trup şi
Sânge. De aceea, credincioşii îngenunchează, la unele biserici se bate
în toacă sau sună clopoţelul din altar, sau chiar clopotul cel mare,
pentru c să audă şi cei ce nu sunt în biserica şi să se roage.
De
aici înainte cinstitele Daruri devin «Sfintele Daruri». Ele nu mai sunt
doar nişte simboluri sau închipuiri ale firii omeneşti a Mântuitorului
ca până acum -, ci însuşi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului,
păstrându-şi doar înfăţişarea văzută de pâine şi de vin. Ele sunt
adevăratul Trup şi Sânge cu care Mântuitorul S-a născut din Sfânta
Fecioară, cu care a trăit pe pământ, cu care a pătimit şi S-a îngropat,
cu care a înviat şi S-a înăltat întru slavă.
Ce face preotul după sfinţirea Darurilor?
Deoarece
de aci înainte Mântuitorul Se afla de faţă printre noi, cu Sfântul Său
Trup şi Sânge, preotul citeşte, tot în taină, partea de la sfârşitul
marii rugăciuni a Sfintei Jertfe, adică rugăciunea de mijlocire pentru
toată Biserica. El pomeneşte acum pe toţi credincioşii vii şi morţi,
rugându-se ca aducerea Sfintei Jertfe să le fie spre folos şi spre
iertarea păcatelor. împreună cu aceştia, pomeneşte şi pe toţi Sfinţii
care au bineplăcut lui Dumnezeu, dar nu rugându-se pentru ei, ci pentru
ca ei să mijlocească pentru noi şi să dobândim şi noi, ca şi ei,
împărăţia cerurilor. în fruntea lor e pomenită cu glas tare, în semn de
deosebită cinstire, Maica Domnului. în cinstea ei se cântă acum la
strană Axionul («Cuvine-se cu adevaăat...»), adică imnul pentru
preamărirea Sfintei Fecioare. în timpul acesta, preotul binecuvintează
anafora care se va împărti la sfârşitul Liturghiei. Apoi continuă
pomenirile, pomenind cu glas tare pe episcopul (ierarhul) locului.
Ce înseamnă cuvintele: „Pre toţi şi pre toate", cu care răspunde acum corul?
înseamnă
că ne rugăm ca Dumnezeu să pomenească pe toţi creştinii şi pe toate
creştinele pe care credinciosul îi are în gând, pentru ca toţi să se
împărtăşească din roadele binecuvântate ale Sfintei Jertfe.
După aducerea jertfei urmează îndată împărtăşirea cu Sfintele Daruri?
Nu îndată, ci după o scurtă pregătire a preotului şi a credincioşilor în vederea împărtăşirii.
În ce constă această pregătire?
Ea constă în:
- O ectenie, în care ne rugăm ca Dumnezeu să primească Darurile noastre, trimiţându- ne în schimb mila şi harul Său;
- Două rugăciuni în care preotul se roagă în taină lui Dumnezeu să ne ajute a ne împărtaăi cu vrednicie de Sfintele Taine;
- Rugăciunea Domnească
(Tatăl nostru) pe care o cântă sau o rostesc credincioşii, în semn că ei
se simt acum din destul pregătiţi şi vrednici să se numească fii ai lui
Dumnezeu, să-L cheme pe Tatăl nostru, al tuturor, şi să-L roage ca să
le dea nu numai «Pâinea noastră cea de toate zilele», ci şi «pâinea cea
cereasca», adică Trupul lui Hristos, din care cel ce va gusta va fi viu
în veci (Ioan 6, 48, 50-51, 55, 58), dobândind înfierea cea după har.
Când încep în Sfântul Altar pregătirile pentru împărtăşire?
Atunci
când preotul ia în mâini Sfântul Trup (Agneţ) şi-1 înalţă de pe Disc,
cu cuvintele: «Să luăm aminte! Sfintele, Sfinţilor!»
Ce înseamnă această înălţare şi aceste cuvinte?
înălţarea
Sfântului Agneţ închipuie înălţarea Domnului pe Cruce; iar cuvintele
«Sfintele, Sfinţilor!» vor să spună că Sfintele Daruri se vor da numai
celor sfinţi, adică acelora care s-au pregătit în chip deosebit şi sunt
vrednici să le primească.
Cum se pregătesc Sfintele Daruri pentru împărtăşire?
înainte
de împărtăşire, preotul împarte Sf. Trup în patru părţi: prima parte
(aceea pe care sunt întipărite iniţialele «Is») o pune în Potir,
închipuind cu aceasta reunirea Sfântului Trup cu Sfântul Sânge, adică
învierea Domnului; din a doua (cea cu iniţialele «Hs») se împărtăşesc
sfinţiţii slujitori, iar celelalte două (cele cu iniţialele «Ni» şi
«Ka») se pun în Sf. Potir după împărtăşirea clericilor, pentru a se
împărtăşi credincioşii din ele. Pregătirea Sf. Sânge se face turnând în
Sf. Potir căldura sau apa caldă şi binecuvântată de către preot.
Ce închipuie „căldura" sau apa caldă care se toarnă în Sfântul Potir?
Ea
închipuie căldura Duhului celui de viaţă făcător, arătând că, chiar în
moarte, Dumnezeirea nu a fost despărţită de Sfântul Trup, ca şi
dumnezeiescul suflet[18].
Totodată ea închipuie căldura vieţii pe care Sfântul Duh o toarnă din
nou în mădularele moarte, prin înviere: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor
zidi şi vei înnoi faţa pământului" (Ps. 103, 31). Se toarnă în Sfântul
Potir, pentru ca să ne dea, în clipa împărtăşirii, simţirea adevărată a
sângelui viu şi cald, curs din coastă şi din rănile cuielor Celui
răstignit pentru noi[19].
Cum se face împărtăşirea?
Sfinţiţii
liturghişitori se împărtăşesc la fiecare Liturghie, în Sfântul Altar,
ca Sfinţii Apostoli la Cina cea de Taină. Sfânta Masă ţine atunci locul
Mesei de la Cină. în timpul acesta, corul cântă Chinonicul (Priceasna),
adică imnul împărtăşirii, iar preotul iese după aceea în faţa Sfintelor
Uşi sau pe Amvon şi rosteşte predica.
Când
sunt credincioşi de împărtăşit, preotul toarnă în Sfântul Potir cele
două părţi din Sf. Trup însemnate cu «Ni» şi «Ka», deschide Sfintele Uşi
şi cheamă pe credincioşi prin cuvintele: «Cu frică lui Dumnezeu, cu
credinţă şi dragoste să vă apropiaţi». (Despre rânduiala împărtăşirii
vom scrie mai pe larg acolo unde vom vorbi despre rânduiala Sfintei
împărtăşanii).
După
împărtăşire, scopul Sfintei Liturghii este împlinit. Acum preotul
ridică Sfântul Disc deasupra Sfântului Potir şi toarnă în el şi
miridele, adică părticelele de pâine aduse pentru sfinţi şi pentru
credincioşii vii şi morţi.
Ce înseamnă ultima arătare a Sfântului Potir şi ducerea lui la Proscomidie?
înseamnă
ultima arătare a Domnului către Ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor şi
înălţarea Lui la ceruri. Sfânta Masă rămâne acum Scaunul slavei lui
Dumnezeu-Tatăl, iar Proscomidia, din dreapta ei, este sederea Fiului
de-a dreapta Tatălui, întru slavă[20].
Cum se termină Sfinta Liturghie?
După
o scurtă ectenie de mulţumire pentru primirea Sfintei împărtăşanii,
preotul iese în naos şi rosteşte cea din urmă rugăciune, numită a
Amvonului, din mijlocul bisericii. Apoi face apolisul, adică încheierea
Liturghiei, binecuvântând credincioşii şi cerând îndurarea lui Dumnezeu
şi ajutorul tuturor Sfinţilor.
După
aceasta, iese în faţa iconostasului şi «miruieşte» pe credincioşi,
adică îi unge pe frunte cu untdelemn sfinţit din candele, rostind, la
fiecare, cuvintele: «Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi
pământul!» Această ungere închipuie coborârea Sf. Duh peste Biserica,
fiind un fel de pecetluire cu semnul darurilor dumnezeieşti pe care le-a
dobândit fiecare din cei ce au luat parte la sfânta slujbă.
Se împarte apoi credincioşilor anaforă.
Ce este anafora şi care este rostul ei?
Sunt
bucăţele de pâine tăiate din prescurile întrebuinţate la Proscomidie şi
binecuvântate de preot, care se împart credincioşilor din biserică, la
sfârşitul Liturghiei, iar unii iau din ea şi acasă, pentru cei ce n-au
putut veni la biserică. La început, anafora se dădea ca o mângâiere
numai celor ce nu se puteau împărtăşi, ţinând deci locul Sfintei
împărtăşanii. Astăzi însă o iau şi cei ce se împărtăşesc, după
împărtăşire. De aceea, anafora se ia numai la sfârşitul Liturghiei şi pe
nemâncate (ca şi Sf. împărtăşanie); nu se cere înainte, adică în timpul
Liturghiei, cum obişnuiesc unii creştini care nu cunosc rostul ei.[21]
Anafora
e din restul prescurii din care s-a scos Sf. Agneţ şi care, precum am
văzut, închipuie pe Sf. Fecioară; ea e binecuvântată de preot în timpul
Axionului, adică al imnului cântat în cinstea şi spre slava Sfintei
Fecioare. De aceea, împărţirea ei la sfârşitul Liturghiei închipuie
rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul
Bisericii, după înălţarea Dumnezeiescului ei Fiu[22].
Ce
valoare şi ce însemnatate are slujba Sfintei Liturghii în viaţa
creştină, în comparaţie cu celelalte sfânte slujbe despre care am vorbit
mai înainte?
Sfânta
Liturghie, slujba Jertfei creştine, este cea mai însemnată dintre toate
slujbele sfânte ale Bisericii noastre. Aşa precum Jertfa de pe cruce a
Mântuitorului a fost punctul culminant al lucrării Mântuitorului şi
totodată faptul cel mai de capetenie din istoria mântuirii lumii, tot
aşa şi Sf. Liturghie care înveşniceşte pe pământ acea Jertfş este
miezul, încoronarea şi desăvârşirea celorlalte slujbe prin care aducem
laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Ea este totodată şi singura slujbă
creştină întemeiată şi săvârşită de Mântuitorul însuşi, de aceea nici nu
se numără între cele „şapte laude", care alcătuiesc serviciul
dumnezeiesc public al fiecarei zile şi care au obârşie dumnezeiască şi
bisericească[23].
Toate celelalte slujbe care se săvârşesc înaintea ei, ca Vecernia şi
Utrenia, servesc numai ca un fel de pregătire a Liturghiei. în ele
aducem lui Dumnezeu numai rugăciune de cerere, ori laudă, mulţumire şi
slăvire, pe când prin Liturghie îi aducem, pe lângă acestea, ceva mai
mult: îi aducem Jertfă care, precum am mai spus, este cea mai înaltă
formă de cinstire şi preamărire a lui Dumnezeu. Valoarea, preţul sau
vrednicia acestei Jertfe este neîntrecută, dacă avem în vedere că Cel ce
Se jertfeşte într-însă este însuşi Hristos, arhiereul desăvârşit,
„sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai
presus decât cerurile" (Evr. 7, 26), şi ca darul nostru de jertfă este
tot ce s-ar putea aduce mai de preţ lui Dumnezeu: însuşi Trupul şi
Sângele neprihănit al Fiului Său, adică tot ce a creat Dumnezeu mai
sfânt, mai curat şi mai desăvârşit, singurul dar vrednic de măreţia şi
sfinţenia lui Dumnezeu.
De
aceea, precum zicea Sf. Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului, «nu este
altceva mai de folos nouă şi mai iubit de Dumnezeu ca jertfa aceasta,
pentru că este lucrarea Lui (a Mântuitorului) şi înnoirea oamenilor şi
părtaşie a Lui cu noi... Deci, mai presus decât toată rugăciunea şi
lauda, se cade a ne griji de lucrarea aceasta a Liturghiei, căci pentru
ea este toată rugăciunea şi de cele mai multe ori în zilele vieţii
noastre pe ea s-o săvârşim»[24].
Ce folos şi ce câştig sufletesc avem luând parte la Sfânta Liturghie?
Rânduiala
Sfintei Liturghii este, pentru cine o urmăreşte cu luare aminte, o
adevărată şcoală de învăţătură creştină, o bogată comoară de
învăţăminte, la îndemână şi pe înţelesul tuturor. într-însa creştinul
găseşte învăţătura de credinţă a Bisericii, fie sub formă prescurtată a
Crezului, fie sub forma cântărilor şi a rugăciunilor din care e
alcătuită rânduiala Sfintei Liturghii. Găsim apoi Sfânta Scriptură, în
citirile din Apostol şi din Sfânta Evanghelie, în nenumăratele versete
şi cuvinte din Biblie presărate din belşug în rugăciunile şi cântarile
din Liturghie, precum şi în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi din Cazanii sau
în predica, rostită de preot.
Dar,
mai presus de orice, găsim în rânduiala Sfintei Liturghii însăşi
istoria sfântă a mântuirii noastre, arătată prin semnele văzute care
alcătuiesc sfânta slujbă. Am văzut cum toate cele ce se săvârşesc, se
cântă şi se rostesc în timpul Sfintei Liturghii ne duc cu gândul la
Hristos Domnul, pentru că în ele Îl vedem arătat pe El şi întreaga Lui
lucrare mântuitoare. Luând deci parte la Sfânta Liturghie, petrecem
împreună cu Iisus, ascultăm glasul Lui, suntem aproape de Dânsul; iar
dacă ne împărtăşim, ne unim cu El: El petrece întru noi şi noi întru El
(Ioan 6, 56).
Cum se explică puterea deosebită a rugăciunilor făcute în timpul Sfintei Liturghii?
Apropierea
de Domnul, Care e de faţă cu Trupul pe Sf. Altar, ne dă puteri şi
nădejdi nebănuite, aşa cum dădea Sfinţilor Apostoli şi Ucenici după
Înviere. El Se roagă împreună cu noi; El însuşi mijloceşte pentru noi în
faţa lui Dumnezeu-Tatăl, ducându-I rugăciunile, cererile şi dorinţele
noastre şi rugându-Se pentru împlinirea lor (Ioan 16, 23-26; Efes. 2,
18; I Tim. 2, 5). Odată cu El se roagă pentru noi şi Sfinţii, a căror
pomenire şi lauda o facem şi ale căror mijlociri le cerem de atâtea ori
în cursul Liturghiei. Contopite astfel în rugăciunile Bisericii sau
obştii şi unite cu rugăciunea lui Iisus, rugăciunile fiecăruia dintre
noi capătă o valoare şi o putere pe care nu o au singure. «Credem că vom
dobândi cel mai mare folos sufletelor pentru care facem rugăciune la
Jertfa sfântă şi prea înfricoşată ce este pusă înainte», zice Sf.
Chiril, Arhiepiscopul cetăţii sfânte a Ierusalimului, din veacul al
IV-lea[25].
Iar renumitul tâlcuitor al Liturghiei, Nicolae Cabasila, adaugă, mai
târziu, că: «nu se mai află o altă formă de rugăciune care să poată atât
de mult şi care să ne dea nădejdi mai mari ca aceea adusă prin această
înfricoşată Jertfă, care a curăţat, în dar, păcatele şi fărădelegile
lumii»[26].
Numai cei vii folosesc din săvârşirea Sfintei Liturghii?
Nu
numai cei vii, ci şi morţii pe care îi pomenim şi pentru care ne rugăm,
căci jertfa se aduce şi pentru ei. «Încă aducem Ţie această jertfă...
pentru cei adormiţi întru credinţă...»; aşa se roagă preotul în taină,
după sfinţirea şi prefacerea Darurilor. Cei adormiţi se împărtăşesc şi
ei, la fel cu noi, din roadele binecuvântate ale Sfintei Liturghii, căci
şi lor le dă Hristos, prin Sângele Său, iertare de păcate şi nădejdea
învierii pentru viaţa de veci. Despre aceasta ne încredinţează toţi
Sfinţii Părinţi şi marii Dascali ai Bisericii[27].
Trebuie deci să luăm parte la Sfânta Liturghie?
«Ce
întrebare fără rost! Dar crezi oare ca creştinii ar putea trăi fără
Jertfa Liturghiei, sau că Sfânta Liturghie se săvârşeşte fără creştini?»[28].
De aceea ne îndeamnă Sf. Maxim Mărturisitorul: «Tot creştinul trebuie
să se afle des în sfânta biserică şi să nu lipsească niciodată de la
Sfânta Liturghie săvârşită în ea, pentru Sfinţii Îngeri care sunt de
faţă şi scriu de fiecare dată pe cei ce intra şi se înfăţişează lui
Dumnezeu şi care fac rugăciuni pentru ei; de asemenea, pentru harul
Sfântului Duh, care e în chip nevăzut pururea prezent, dar în chip
deosebit mai ales în timpul Sfintei Liturghii... Să nu lipsim, aşadar,
de la sfânta biserică a lui Dumnezeu, care cuprinde atâtea taine ale
mântuirii noastre în sfânta rânduială a dumnezeieştilor simboluri ce se
săvârşesc»[29].
Iar Sf. Simion al Tesalonicului adaugă: «S ă venim dar cu dragoste şi
cu cucernicie, de se va putea mai mult decât la altă rugăciune, la
Liturghie în fiecare zi, căci din nimic altceva ca dintr-aceasta nu va
avea folos credinciosul»[30].
Cine
nu ia parte la Sfânta Liturghie, acela a încetat de a mai fi creştin
adevărat. Legătura lui cu Hristos e ruptă; unul ca acela s-a făcut
mădular uscat, bolnav sau mort al Bisericii sau al Trupului lui Hristos
(Ioan 15, 5-6). De aceea, vechile rânduieli ale Sfinţilor Părinţi
pedepseau pe cei ce lipseau de la biserică mai mult de trei duminici una
după alta (Canonul 11 al Sinodului din Sardica si Canonul 80 al
Sinodului VI ecumenic).
Dacă
deci pricini serioase te împiedică să fii de faţă la Sfânta Liturghie,
trimite pe cineva din ai casei ca să dea o Liturghie pentru toţi, sau
măcar pomelnicul şi o prescură, rugând pe preot să te pomenească şi să
se roage pentru tine la timpul cuvenit.
Cum trebuie să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie?
Când
vrei să iei parte la Sfânta Liturghie, adu-ţi aminte că biserica este
„casa lui Dumnezeu", de care se cuvine „să ne apropiem cu inima curată,
în deplinătatea credinţei, curăţindu-ne prin stropire inimile de orice
cuget rău şi spălându-ne trupul cu apă curată... ", cum ne îndeamnă
Sfântul Apostol Pavel (Evr. 10, 22). încetează deci din ajun lucrul şi
obişnuitele îndeletniciri zilnice; spală-ţi trupul şi curăţeşte-ţi
sufletul cu rugăciune, cu înfrânare de la păcate şi cu împăcarea inimii,
alungând din ea orice ură şi orice vrăjmaşie (Matei 5, 23-24 şi I Tim.
2, 8), mai ales atunci când vrei să te şi împărtăşeşti. Dacă poţi, bine
este să iei parte la slujba de seară (Vecernia). Iar a doua zi
dimineaţă, îmbracă-te în haine curate şi îngrijite, de sărbătoare, dar
nu cu găteală prea multă şi lux; îndeosebi femeile să lase obişnuitele
podoabe, dresuri şi sulemeneli şi să vina cu capul acoperit (I Cor. 11, 5
şi I Tim. 2, 9 şi Aşezămintele Sf. Apostoli II, 57). Şi pentru că nu e
cuviincios să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu mâinile goale (Ies. 22,
15), dacă poţi pregăteşte din vreme darul tău pentru altar: lumânări,
tămâie, prinoase din rodurile pământului, dar mai ales prescura, vinul
şi pomelnicul cu numele viilor şi celor adormiţi ai casei şi neamului
tău.
Când să venim la biserică?
Bun
şi folositor lucru este să fii de faţă la întreaga Liturghie, în toate
duminicile şi sărbătorile (porunca I a Bisericii). Sârguieşte-te deci să
fii din vreme în biserică. De poţi, bine este să iei parte şi la slujba
dimineţii (Utrenie şi Ceasuri), căci în timpul ei se săvârşeşte de fapt
Proscomidia, care face parte din Liturghie, şi atunci se cade să dăm
preotului prescurile pentru Liturghie. Dar dacă nu poţi veni mai
devreme, caută să te îndrepţi spre casa Domnului cel puţin atunci când
auzi clopotul sau toaca de Liturghie.
Iar
odata ce ai ajuns în biserică, rămâi până la sfârşit, căci numai aşa te
vei bucura pe deplin şi de toate roadele dumnezeieştii slujbe. Cei ce
nu vin la timp şi pleacă din biserică înainte de sfîrsitul slujbei, pe
de o parte nu folosesc nimic din comoara de daruri a Liturghiei, iar pe
de alt tulbură liniştea celorlalţi, precum şi ordinea şi buna rânduială
care trebuie să domnească în biserică în timpul sfântelor slujbe. Pe
bună dreptate, Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă pe unii ca aceştia cu
Iuda Vânzătorul, care, pentru a-şi îndeplini gândul ticălos al trădării,
a părăsit pe Domnul înainte de sfârşitul Cinei celei de Taină. De
aceea, cei ce părăseau sfântul locaş înainte de sfârşitul Liturghiei
erau pedepsiţi în vechime cu cea mai mare pedeapsă: afurisania, sau
excomunicarea, adică îndepărtarea din rândul creştinilor (Can. 9, al Sf.
Apostoli şi Can. 2 al Sinodului din Antiohia).
Cum să luam parte la Sf. Liturghie? Sau cum se cuvine să stăm şi ce trebuie să facem în biserică?
întrând
în biserică nu uita că intri într-un locaş sfinţit, în casa lui
Dumnezeu. Nu este, deci, de prisos: „Să ştii cum trebuie să petreci în
casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu..." (I Tim.
3, 15). în clipa când păşim peste pragul bisericii, să lăsăm afară toate
gândurile, toate grijile lumeşti, toate simţirile pământeşti. în
biserică se intră «cu credinţă, cu frica lui Dumnezeu şi cu bună
evlavie». Păşind în sfântul locaş, să fim astfel slobozi de povara
grijilor de toate zilele: «Toată grija cea lumească să o lepădăm» şi să
ne aţintim gândul şi inima numai spre cer şi spre Dumnezeu: «Sus să avem
inimile!», aşa cum ne îndeamnă preotul înainte de a începe marea
rugăciune în timpul căreia se aduce Sfânta Jertfă.
Păşeşte
apoi uşor, spre a te închina mai întâi în faţa Sfintei Evanghelii şi a
icoanei de pe tetrapod, care închipuie pe Hristos în mijlocul bisericii,
apoi «în faţa iconostasului; dacă ai adus lumânări, aprinde-le în
sfeşnice sau în faţa sfântelor icoane, iar dacă ai adus prescură, vin şi
pomelnic, dă-le preotului prin uşa dinspre miazănoapte a altarului.
închină-te cu cuviinţă şi evlavie înaintea Sfintelor icoane, fără să
stai prea mult îngenunchiat, mai ales în faţa icoanelor împărăteşti,
pentru a îngădui şi altora să-şi facă rugăciunile lor şi pentru ca să nu
împiedici pe preot în împlinirea slujbei. Dacă însă s-a început Sfânta
Liturghie, rămâi să te închini la icoane după sfârşitul slujbei.
Mergi
după aceea în linişte şi te aşază la locul cuvenit: bărbaţii la
dreapta, iar femeile la stânga. Ai grij ă să laşi la mijlocul bisericii
loc de trecere pentru cei ce vor veni după tine si pentru sfinţiţii
slujitori, când trebuie să cădească toată biserica. Ai grij ă, de
asemenea, că locul de sub policandrul cel mare să rămână gol, pentru ca
preotul să poata ieşi pe acolo cu Sfânta Evanghelie şi cu Sfintele
Daruri. Cuviincios este, iarăşi, ca stranele să rămână libere, la
îndemâna celor mai în vârstă, mai neputincioşi şi mai osteniţi decât
tine, pentru ca aceştia să poată se dea jos în anumite momente ale
slujbei.
Nu
umbla şi nu te mişca fără rost în biserică, ci rămâi în linişte la
locul pe care ţi l-ai ales dintru început, pentru a păstra liniştea şi
buna rânduială ce trebuie să domnească în casa Domnului, căci „Dumnezeu
nu e al neorânduielii, ci al păcii" (I Cor. 14, 33). Păstrează tot
timpul în ţinuta şi înfăţişarea ta trupească cuviinţa şi evlavia pe care
trebuie să le avem în faţa împărătului tuturor. Nu sta tolănit sau
alene în strană, ci drept, în picioare: «Să stăm bine, să stăm cu frică
şi să luăm aminte Sfânta Jertfă cu pace să o aducem!» Nu vorbi şi nu
râde, nu scuipa şi nu-ţi roti ochii împrejur, ca să vezi cine a mai
intrat sau cine iese, sau ce face vecinul tău, şi urmăreşte cu băgare de
seamă rânduiala slujbei, luând parte la cântările Sfintei Liturghii,
bine ştiind şi încredinţat fiind ca toate cele ce se săvârşesc în timpul
Sfintei Liturghii se fac pentru noi toţi, slujitori şi credincioşi
laolaltă. Ascultă mai ales cu multă luare aminte cele ce se citesc la
Apostol şi Evanghelie, ca şi cum ai asculta pe Domnul însuşi sau pe
Sfinţii Săi Apostoli; fii, de asemenea, atent la predica rostită de
preot, căci el nu vorbeşte în numele lui, ci al lui Dumnezeu. Luarea
aminte, cuviinţa şi credinţa noastră trebuie să sporească pe măsură ce
ne apropiem de inima Sfintei Liturghii, adică de clipa sfinţirii
Darurilor.
închina-te,
adică fă-ţi semnul crucii şi pleacă-ţi genunchii la timpul cuvenit,
adică: în timpul cântării «Pre Tine Te lăudăm», când se sfinţesc
darurile, la Axion, când preotul mijloceşte pentru noi.
Fac bine cei ce îngenunchează la ieşirea cu Sfintele Daruri?
Da.
Lucrul acesta e îndreptăţit mai ales la Liturghia Darurilor mai înainte
sfinţite, când preotul iese cu Darurile sfinţite de mai înainte;
trebuie să îngenunchem atunci ca înaintea Domnului[31], căci Sfintelor Daruri li se cuvine aceeaşi cinstire ca Domnului însusi[32]
Dar şi la Liturghia obişnuită (a Sfântului Ioan sau a Sfântului Vasile)
nu e rău dacă îngenunchem, căci, cu toate că Darurile în clipa aceea nu
sunt încă prefăcute în Sf. Trup şi Sânge, totuşi ele nu mai sunt nici
simpla pâine şi vin, ci au fost binecuvântate şi închinate Domnului, ca
darurile care poartă închipuirea Trupului şi care se vor preface în
curând în adevăratul Trup şi Sânge. Ele merită deci să fie cinstite.
Îngenunchem apoi pentru că ştim că momentul acela din Liturghie
închipuie ultimul drum al Domnului spre Patimă sau spre Mormânt, de
aceea se cade să ne umilim, sa plângem pentru cele ce a suferit El
pentru noi şi să cerem iertarea păcatelor noastre[33].
Nu
fac rău cei ce „cad la Daruri", adică suferinzii, care se culcă jos
pentru a trece preotul cu cinstitele Daruri peste dânsii, la Vohod.
Se cuvine să cânte în biserică credincioşii?
Da.
Să ne sârguim a învăţa cântările sfântelor slujbe, pentru că, atunci
când le-am deprins bine, să ne alăturăm cântăreţilor sau corului,
lăudând împreună cu ei pe Dumnezeu prin cântare şi împlinind astfel
îndemnul Psalmistului: „Toată suflarea să laude pre Domnul...!" (Ps.
150, 5). Bun lucru şi plăcut lui Dumnezeu este ca toată lumea din
biserică «să slăvească cu un glas şi cu o inimă» pe Dumnezeu.
Dar
dacă am ajuns să putem cânta la Liturghie - fie în cor, fie la strană -
să nu cântăm numai cu glasul, ci şi cu inima (Can. 10 al Sin. IV din
Cartagina) şi să nu producem tulburare cântând mai tare decât ceilalţi,
pentru ca să ni se audă glasul, luând-o înainte sau rămânând în urmă şi
încurcând astfel pe cântăreţi; căci lucrul acesta este neplăcut şi
urechilor noastre şi Domnului şi este spre paguba noastră sufletească[34].
Iar
dacă nu ştim sau nu putem cânta, să ne rugăm în linişte; să ne rugăm
fierbinte, cu credinţă şi din tot sufletul. Să unim rugăciunile noastre
cu rugăciunile obşteşti ale Bisericii, rostite de preot sau de diacon,
şi să le rostim în gând odată cu ei.
Dar
mai ales să ne silim, pregătindu-ne din vreme şi cu cuviinţă, a ne
împărtăşi cât mai des cu Sfintele Daruri. Căci numai atuci petrecem
împreună şi unirea noastră cu Dumnezeu este întreagă, deplină şi
desăvârşită.
Iar
la sfârşitul Liturghiei, închină-te şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi tot
restul zilei petrece-l în cuviincioase îndeletniciri spre folosul şi
îmbogăţirea sufletului.
Făcând
aşa, vom putea spune că am luat parte cu adevărat la sfânta slujbă şi
vom ieşi din biserică mai luminaţi, mai buni şi mai apropiaţi de
Dumnezeu, coborându-ne fiecare mai îndreptat la casa sa, cum spune
Mântuitorul despre vameşul cel smerit din Sfânta Evanghelie (Luca 18,
14).
