4 porunci pentru soțul ortodox

Fii tandru!
Soţul
trebuie neapărat să dovedească în mod practic soţiei că o iubeşte. Firea femeii
este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate
unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul ei se aprinde
invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă, ci, din pricina dragostei ce i-o
poartă soţului, doreşte ca acesta să-i aparţină în întregime. Mai mult, femeia
devine invidioasă chiar dacă soţul arată dragoste mamei lui. Dacă îi spui:
„Bine, dar este mama lui care l-a născut, l-a crescut, i-a fost alături atâţia
ani!”, ea răspunde: „Da, dar o iubeşte pe ea mai mult decât pe mine!”. Toate
femeile asta răspund. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească
„butonul” de îmblânzire a soţiei. Noi, monahii, prin modul nostru de viaţă nu
avem experienţa femeilor. Însă epitrahilul Sfintei Spovedanii ne-a dezvăluit
foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care îl constatăm este
acela că femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual
al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea, soţul trebuie să
cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.
N-o mustra
faţă de alţii!
Niciodată nu
trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de
multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor
rude.
Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă
răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună:
„Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Soţia trebuie să
ştie întotdeauna că soţul o iubeşte şi se gândeşte la ea în orice clipă, trebuie
să simtă că în inima lui ea este pe primul loc. Când soţia va înţelege şi se va
convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui,
gata de orice jertfă.
Nu-i ascunde nimic!
Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va
veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu
ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de
la colegi ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască este pururea
bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă
iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea,
trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este
tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul
nume la soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat
trup şi suflet.
Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci
când eşti dominat de mânie; ci seara, în camera voastră, când veţi fi singuri,
să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, azi m-ai întristat cu cutare lucru”. Iar
dacă îi arăţi blândeţe îi va părea rău, va plânge şi îşi va cere
iertare.
Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta
află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească
pricinuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest
lucru, încât cu greu îşi revine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia
va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă.
Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile
de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna
firea femeiască are nevoie de sprijinul firii
bărbăteşti.
Rugaţi-vă, spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă
împreună!
Aşadar, pe cât
puteţi, trebuie să vă rugaţi împreună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneşte
familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi împreună
Pavecerniţa.
E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi duhovnic şi să se
împărtăşească la aceeaşi Sf. Liturghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică.
Acesta este un lucru care îi uneşte foarte mult.
Părintele Efrem
Vatopedinul

CELE 10 PORUNCI DUMNEZEIESTI SI EXPLICATIA LOR

10 porunci pentru soţiile ortodoxe

 

10 porunci pentru soţiile ortodoxe

1. Nu încerca să fii un dascăl pentru soţul tău. Cea mai bună cale de a-l schimba este să îl iubeşti ca pe tine însăţi şi să îl respecţi.

Advertisement

2. Căsnicia este o aventură constantă dar minunată, care ne ajută să ne descoperim adevăratul eu, lumea sufletului partenerului nostru, şi să îl cunoaştem pe Dumnezeu în biserica căminului nostru.

Advertisement

3. Acceptă-ţi soţul aşa cum este el, cu slăbiciunile şi particularităţile lui, şi nu aşa cum ai vrea tu să fie. Familia este un teren în care ne antrenăm sufletele şi un pridvor de intrare în Rai.
4. Încearcă să îţi înţelegi soţul. Nu uita că bărbatul gândeşte cu o logică pură, în timp ce femeia gândeşte cu sentimental, cu inima.
5. Nu încerca să îţi impui punctul de vedere şi să îţi corectezi soţul. Luptă-te mai bine să te corectezi pe tine însăţi. „Dragostea trăieşte prin armonizarea contrariilor şi prin iertare.” Nu te enerva.
6. Cu credinţă, răbdare şi dragoste, toate greutăţile vieţii sunt biruite.
7. Cel mai mare duşman al vieţii de familie este egocentrismul. Nu te va salva atacul asupra soţului, ci mai degrabă atacul asupra propriului egocentrism.
8. Cel mai bun exemplu pentru copii este ca tatăl să o iubească pe mama, mama pe tata, iar copiii să îi vadă pe amândoi rugându-se şi mergând la biserică.
9. Secretul păcii din familie este să fii capabil să ierţi, să iubeşti şi să respecţi.
10. Căsătoria este „o mare Taină”, care începe în Biserică şi se reînnoieşte prin Spovedanie, prin Sfânta Liturghie şi toate celelalte Taine ale Bisericii Ortodoxe şi ale credinţei trăitoare.

Fără Dumnezeu, doctorul nu poate să vindece rana

Cum să ne rugăm lui Dumnezeu dacă ne rugăm mereu de oameni, care fără ajutorul lui Dumnezeu nu pot să ne ajute cu nimic? Fără Dumnezeu, doctorul nu poate să vindece rana, nici viteazul să dea ocrotire, nici dascălul să înveţe pe alţii, nici preotul să vestească adevărul. Dacă ne rugăm cu osârdie de mijlocitori, cum să nu ne rugăm Celui nemijlocit, Care ascultă fără receptor, şi vede fără ochelari, şi trimite darurile Sale fără poştaşi, şi află totul fără martori?

„Să ne rugăm numai la vedere sau şi în taină?”, întrebi tu. Şi aşa, şi aşa. Trebuie ştiut doar că în rugăciunea la vedere trebuie să ne păzim de făţărnicia înaintea oamenilor, iar în cea de taină de îndreptăţirea de sine înaintea lui Dumnezeu. Iată o pildă a rugăciunii de taină.

„Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu singur ştii de ce am trebuinţă. Tu mă iubeşti mai mult decât mă pot iubi eu însumi. Tată, dă slugii Tale ceea ce eu nici să cer nu ştiu. Nu cutez să cer nici pătimire, nici înlesnire, ci doar stau înaintea Ta cu inima deschisă faţă de Tine. Tu vezi nevoile pe care eu nu le ştiu; caută şi fă după mila Ta. Loveşte şi tămăduieşte, doboară-mă şi mă înalţă. Mă cutremur şi tac înaintea sfintei Tale voi şi înaintea judecăţilor Tale, pe care eu nu le pot pricepe. Mă aduc pe mine însumi Ţie ca jertfă. Nu este în mine dorinţă afară de dorinţa să împlinesc voia Ta. Învaţă-mă să mă rog. Tu Însuţi roagă-Te pentru mine! Amin” (o rugăciune de taină a mitropolitului Filaret al Moscovei, aflată între hârtiile acestuia după moartea lui).

Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 218-219

Minunile sunt răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre

Dumnezeu săvârșește minuni, fie în urma rugăciunii celui suferind, fie în urma rugăciunii părinților sau a rudeniilor, sau a preotului, sau a întregii Biserici.

Prin rugăciunile unui simplu preot, în zilele noastre, dar și în vechime, s-au vindecat și se vindecă bolnavii, cedează bolile, în timp ce prin rugăciunea comună, în procesiuni, pe câmpuri, ogoare, grădini și podgorii, se săvârșesc minuni de către Dumnezeu, de către Maica Domnului și de către toții sfinții. Și acestea se întâmplă tot timpul.

Minunile acestea nu înseamnă nimic altceva decât răspunsul Părintelui ceresc la rugămintea fiilor Săi. Acest lucru îl poate confirma orice sat și orice oraș din întreaga lume ortodoxă. Orice om binevoitor răspunde la rugămintea vecinului său, chiar mai mult, frate la rugăciunea fratelui și, întâi de toate, Părintele la rugămintea fiilor Săi.

Niciun om nu va oferi piatră fiului său când acesta îi va cere pâine, nici nu îi va da șarpe când va cere pește și „nu cu mult mai mult Tatăl vostru cel din Ceruri va da cele bune celor care cer de la El?” (Matei 7, 9-11). Dumnezeu săvârșește minuni, fie în urma rugăciunii celui suferind, fie în urma rugăciunii părinților sau a rudeniilor, sau a preotului, sau a întregii Biserici.

Biserica deține, în tezaurul experienței ei îndelungate, nenumărate exemple despre modul în care milostivul Dumnezeu răspunde în chip minunat oricărui fel de rugăciune, fie că este personală, fie că este a preotului, a rudeniilor, fie a Bisericii Universale.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, 105 capete despre minuni, traducere de Preot Victor Manolache, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2011, pp. 46-47)
sursa Doxologia.ro

Sfântul Grigorie Palama despre boala cea larg răspândită a morții

1. Ioan, teologul cel iubit al lui Hristos, spune: Dacă inima noastră nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu, şi ceea ce cerem, primim de la El, pentru că păzim poruncile Lui şi cele plăcute înaintea Lui facem (I In. 3, 21-22). Noi însă, care avem o conştiinţă care se osândeşte pe sineşi (Cf. Tit 3, 11), care suntem traşi îndărăt [de] poftele noastre cele rele, care respingem poruncile lui Dumnezeu şi facem înaintea Lui cele spurcate, care ne îmbătăm în fiecare zi şi ne petrecem ziua în vin şi căutăm unde este de băut, noi care ne petrecem nopţile în necurăţia sufletului şi a trupului, care convieţuim cu nedreptatea şi lăcomia, care ne bucurăm de hoţii şi de răpiri, care avem invidie şi ură unii faţă de alţii, care ne ocărâm reciproc, care ne grăim de rău unii pe alţii, care urâm toată virtutea şi învăţarea şi ne aruncăm spre tot chipul păcatului, cum să avem îndrăznire să cerem ceva de la Dumnezeu prin rugăciune şi psalmodie? De unde să aşteptăm să luăm [împlinirea] cererilor de la Dumnezeu, de vreme ce noi respingem voile lui Dumnezeu? Căci, după psalmist, i-a zis Dumnezeu păcătosului: De ce povesteşti îndreptările Mele şi iei legământul Meu în gura Ta? Tu ai urât învăţătura şi ai dat la spate cuvintele Mele. Dacă vedeai un hoţ, i te alăturai şi cu cel desfrânat îţi puneai partea. Gura ta înmulţea nedreptatea şi limba ta împletea vicleşug. Stând, grăiai împotriva fratelui tău şi împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală. Te voi mustra şi voi pune înaintea feţei tale fărădelegile tale. Pricepeţi acestea cei ce uitaţi de Dumnezeu, ca nu cumva să vă răpească şi să nu aveţi izbăvitor (Ps. 49, 16-22). Aşa după cum şi noi suntem răpiţi astăzi, şi nu este cel ce izbăveşte, nu este cel care să ajute.

2. Dar [veţi zice] că nu fiecare dintre noi are toate chipurile de păcate enumerate mai sus? Însă fiecare dintre noi, prin unul din acestea, sau şi mai multe, toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut (Cf. Rom. 3, 12). Şi într-adevăr, fiecare din aceste [păcate] este de ajuns pentru a îndepărta mila lui Dumnezeu şi a atrage mânia Sa. Ce i-a făcut pe israeliţi nevrednici de tablele cele de Dumnezeu lucrate? Nu beţia? Căci urcând Moise în munte, a postit patruzeci de zile şi a vorbit lui Dumnezeu pentru popor. Acolo a primit şi tablele cele nefăcute de mână, scrise cu degetul lui Dumnezeu (Cf. Ieş. 31, 18), şi a coborât, purtând darul pentru israeliţi. Dar pe când era [încă] departe i-a simţit din zarva şi din strigătul cel necuviincios că sunt beţi, şi după ce a zis: Eu aud glas de oameni beţi (Cf. Ieş. 32, 18), judecându-i nevrednici de [tablele] cele făcute şi scrise de însăşi mâna lui Dumnezeu, a spart acele table (Cf. Ieş. 32, 19), i-a înarmat împotriva lor pe cei care nu îşi clătinaseră minţile cu băutura şi nici nu îşi făuriseră un dumnezeu al celor beţi, şi a ucis cu ei mai multe mii, şi astfel l-a îmblânzit pe Dumnezeul celor nebăutori (Cf. Ieş. 32, 27-28). Şi iarăşi urcând, aduce jos alte table, scrise la fel (Cf. Ieş. 32, 15), dar care nu mai erau la fel [cu primele], căci erau din materia cea de jos (Cf. Ieş. 34, 1). Vedeţi dar că beţia era din [Legea] Veche aducătoare de moarte? De câtă osândire este vrednică şi cum îi face nevrednici pe cei care obişnuiesc [să trăiască în beţie] şi de darurile cele de la Dumnezeu şi de viaţa cea prezentă! Beţia este un demon care stă în materie, este stricare a gândurilor, parilizie a trupului, viaţă mai rea decât moartea, pricină a întoarcerii de la Dumnezeu. Iar răul şi mai mare e că este înstrăinare de viaţa cea făgăduită de Dumnezeu: Căci beţivii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 10).
3. Ce [să spunem] despre curvie? A ieşit poporul de atunci al lui Dumnezeu din Egipt cu totul neînarmat, şi îi urmărea mulţime de soldaţi. Şi când au ajuns la mare, unii fugind, alţii urmărindu-i [pe primii], prin puterea şi voia lui Dumnezeu şi prin bastonul şi mâna lui Moise marea s-a despărţit şi pentru unii şi pentru alţii: pentru unii s-a retras, despicându-se la mijloc şi dându-le cale neprimejduită, iar pe cei care îi urmăreau i-a acoperit cu valuri şi i-a aruncat morţi pe acele ţărmuri învecinate. Şi pe cei neînarmaţi i-a arătat întru totul înarmaţi, de vreme ce i-au despuiat [de arme] pe morţii aruncaţi afară [din mare] (Cf, Ieş. 14, 21-30). Iar apoi ce a fost? Au străbătut neînvinşi locuri şi ţinuturi locuite şi nelocuite, biruind pe toţi cei care li se împotriveau. Însă când au căzut în curvie, într-atât au fost învinşi, încât pe dată au pierit atunci în război douăzeci şi trei de mii (Cf, Num. 25, 1-9; 26, 62. Cartea Numeri precizează că au fost douăzeci şi patru de mii). De aceea şi Pavel zice către noi: Nu curviţi, după cum au au curvit unii din ei şi au căzut într-o singură zi douăzeci şi trei de mii (I Cor. 10, 8). Şi dacă Finees, plin fiind de râvnă, nu l-ar fi milostivit pe Dumnezeu, ucigând dintr-o singură lovitură şi pe cel ce săvârşea pângărirea şi pe cea cu care curvea şi stăvilind [astfel] fapta, toţi ar fi murit, cercând tot poporul mânia cea dumnezeiească din pricina fărădelegii curviei (Cf. Num. 25, 7-11). Iar la voi, cine nu ştie că se lucrează această patimă urâtă de Dumnezeu? Dar nu este nimeni care să împiedice, aproape că nici tatăl pe fiu, nici frate pe frate, nici prieten pe prieten. Ba mai sunt unii care împreună lucrează, deşi apostolul spune: Cu unii ca aceştia nici să nu mâncaţi (I Cor. 5, 11). De aceea, toţi suntem vrednici de moarte şi de toată nimicirea.

4. Dar dacă curvia este vrednică de o atât de o asemenea şi de atâta osândă, cu cât mai mult nu va fi pângărirea adulterului? Acesta distruge şi aduce la ruină nu numai unul sau doi, ci case întregi, bunuri întregi, înrudirile după trup şi moştenirile, după ce mai înainte de acestea a umplut sufletele de toată răul şi răutatea. De vreme ce invidia naşte uciderea, pentru că prin ea la început omul a cunoscut cercarea morţii – atunci când Cain a săvârşit uciderea de frate (Cf. Fac. 4, 5-8) -, cum nu va avea [adulterul] dreaptă osândire moartea, sau ceva mai rău decât moartea, dacă există? Şi iarăşi, cât de mult îl întărâtă furtul pe Dumnezeu? În vechime Ahar a fost singurul care a furat, [dar] toată oastea a suportat lovitura până când, după ce au căutat [vinovatul], l-au scos din mijlocul [lor] omorându-l cu pietre (Cf. Iosua 6, 18-19; 7, 1-26 (LXX)).
5. Toate acestea s-au scris spre mustrarea noastră (Cf. I Cor. 10, 11), ca nu [cumva] căzând şi noi în aceleaşi păcate, să suferim aceleaşi osândiri, sau chiar mai rele. Căci fiind noi învredniciţi de dumnezeiasca cercetare mai mult decât poporul acela, suntem vrednici şi de bătăi mai mari dacă nu ne păzim [să rămânem] deasupra relelor oprite de Dumnezeu. Căci zice Apostolul: Dacă s-a adeverit cuvântul spus prin îngeri, şi toată călcarea de poruncă şi neascultarea şi-a primit dreapta răsplătire, cum vom scăpa noi dacă vom fi nepăsători la o astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei care au ascultat-o, împreună mărturisind şi Dumnezeu cu semne şi cu minuni, şi cu puterile cele de multe feluri şi împărţite ale Duhului, după voia Lui (Evrei 2, 2-4).
6. De aceea Anania şi Safira, care [totuşi] au furat nu dintr-ale altora, ci dintr-ale lor, au fost daţi morţii de Petru, sau mai degrabă de Dumnezeu, din pricina minciunii – care întotdeauna însoţeşte furtul (Cf. Fapte 5, 1-10). Către [Acest Dumnezeu] zice profetul David: Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna (Ps. 5, 6). Iar Pavel l-a predat satanei pe curvarul acela din Corint (Cf. I Cor. 5, 5) şi le porunceşte corintenilor, scriind: cu unul ca acesta nici să nu mâncaţi (I Cor. 5, 11). Şi nu i-a arătat dragoste până ce acela, depărtându-se de fapta cea rea, nu a arătat pocăinţa prin fapte (Cf. II Cor. 2, 6-8). Iar către cel lacom, care, după ce i-a rodit ţarina din belşug, nu a dat celor care nu aveau, ci şi-a mărit hambarele, ce spune Domnul în evanghelii? Nebune, în noaptea aceasta vor cere sufletul tău de la tine. Iar cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi? (Lc. 12, 20). Şi ca să nu socotească cineva că osândirea aceasta este [doar] împotriva unuia oarecare, adaugă: Aşa se întâmplă cu cel care îşi adună comori sieşi, şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu (Cf. Lc. 12, 21). Şi totuşi, bogatul acela nu s-a îmbogăţit din nedreptate. Căci cum a nedreptăţit, dacă i-a rodit ţarina îmbelşugat? Însă pentru că nu s-a folosit bine de bogăţiile [date] de Dumnezeu şi nici nu s-a îmbogăţit în Dumnezeu prin împărţirea [bunurilor], s-a făcut vrednic morţii, nimic câştigând din bogăţie. Dar între noi sunt unii care au în casele lor nu doar lucruri dobândite în chip drept, ci şi lucruri răpite de la cei săraci; unii ca aceştia iubesc lăcomia, care după Pavel este a doua idolatrie (Cf. Col. 3, 5), şi sunt bolnavi de iubirea de arginţi, care este cauza tuturor relelor (Cf. I Tim. 6, 10). Şi [sunt aşa] nu numai cei de vază de la noi, ci şi comercianţii. Căci câte pagube nu mai născocesc negustorii cei de pe la noi şi alţi comercianţi celor care cumpără [de la ei]? Căci aceştia, atunci când pot, nu se folosesc nici de măsuri şi nici de greutăţi corecte!
7. Pentru acestea şi pentru unele asemenea suntem pedepsiţi şi vom mai fi pedepsiţi. Căci pe de o parte dorim şi căutăm dezlegarea de împresurări, dar pe de altă parte adăugăm căderile pentru care suntem pedepsiţi. Vreţi să vedeţi cât de mare rău este excesul (lăcomia)? Cunoaşteţi aceasta din bătaia pe care o suferim acum! Căci [dacă] sângele, care e unul din elementele trupurilor, este în exces, atunci, după cum vedeţi, aduce moartea celor [care stau] să moară. Aşadar, după cum în cazul trupului, excesul strică trupul, la fel şi în cazul sufletului, excesul-lăcomie strică sufletul şi îl omoară, izgonind de la el harul lui Dumnezeu, care este viaţa mai dumnezeiască. Şi o astfel de moarte a sufletului precede întotdeauna moartea trupului care survine în urma părăsirii de către Dumnezeu. Pentru că şi la început moartea a intrat în lume din pricina păcatului (Cf. Fac. 2, 17) şi a respingerii dumnezeieştii porunci, însă omul nu a murit îndată după călcarea poruncii, fiindcă Dumnezeu i-a dat timp de pocăinţă.
8. [Dumnezeu] putea crea toţi oamenii deodată din cele ce nu sunt (Cf. Fac. 1, 26-27; 2, 7), pentru că şi pe îngeri, arhangheli, începătorii, puteri, stăpânii, domnii, heruvimi, serafimi, tronurile cele mai de sus, numai [i-] a gândit, şi gândul lucru s-a făcut (A se vedea nota din ed critică: PG 36, 629 A) şi toţi au fost creaţi. Putea aşadar ca într-un anumit moment al timpului să facă neamul tuturor oamenilor, şi iarăşi, într-un singur moment oarecare al timpului putea să-i şteargă de pe pământ prin moarte, după cum a făcut şi la potop, când l-a păzit numai pe Noe cu copiii săi pentru naşterea celui de-al doilea neam (Cf. Fac. 6,5). Dar nu a voit aceasta din iubire de oameni. Căci a iconomisit ca fiecare dintre noi să vadă la altul, sau mai degrabă la mulţi alţii, atât dintre [rudele] noastre după sânge, cât şi la cei ce nu-s ai noştri, că moartea va veni să apuce în chip de neocolit, pentru ca prin vederea ei să fim duşi la pocăinţă şi la îngrijirea de cele de după moarte. Şi pentru că acum ne vede trăind întru totul nepocăiţi, şi neavând nicio grijă pentru cele viitoare, aduce cu dreptate moartea aproape peste toţi laolaltă, nesuferind ca noi să trăim în rău şi în păcat continuu. Şi aceasta este cea din urmă plagă [adusă] aici asupra păcătoşilor, după cum am fost învăţaţi din plăgile egiptenilor (Cf. Ieş. 11; 12, 29-30).
9. Este cu putinţă ca şi din felul acestei drepte pedepsiri să înţelegem cât de mult am păcătuit lui Dumnezeu. Căci atunci când pedepseşte omul, este posibil ca şi fără o dreaptă pricină şi pentru nişte greşeli mici, cel care a greşit să sufere o pedeapsă mare, din pricina lipsei de discernământ sau a asprimii celui care pedepseşte. Însă iubirea de oameni cea preaînaltă nu se mişcă spre o astfel de furie şi spre aducerea de lovituri aducătoare de moarte decât dacă săvârşim păcate mari, şi dacă, după ce le săvârşim, rămânem nepocăiţi.
10. Să recunoaştem din aceasta, aşadar, fraţilor, mulţimea şi mărimea greşelilor noastre, şi să se întoarcă fiecare de la cugetările lui cele trupeşti şi să se îndrepte către Domnul. Să ne pocăim din suflet, să ne lepădăm de obiceiul cel rău şi de cugetarea cea iubitoare de păcat, ca să oprim dumnezeiasca mânie şi să o întoarcem spre milă. Să vindecăm răutatea noastră, ca să nu pierim din pricina răutăţii. Să-i imităm nu pe cei ce au fost nimiciţi de potop, ci pe cei din Ninive, care au fost mântuiţi prin pocăinţă. Aceia, neînţelegând atunci din multe pilde dumnezeiasca iubire de oameni, totuşi au strigat către Dumnezeu neîncetat şi s-a întors fiecare din calea răutăţii lui şi din nedreptatea mâinilor lui, zicând: Cine ştie, [poate] Dumnezeu se va răzgândi şi se va întoarce de la urgia mâniei Sale şi nu vom pieri? (Iona 3, 8-9 (LXX)) Noi [însă] ştim şi de la aceia înşişi, şi de la mulţi alţii că a văzut Dumnezeu faptele lor, că s-au pocăit şi s-au întors, şi S-a răzgândit şi Dumnezeu în privinţa relelor pe care a spus că le va face lor şi nu le-a făcut (Iona 3, 10). Dar acolo Iona era cel care vestea şi ameninţa. Şi ceea ce e lucru şi mai mare e că nici nu i-a tras spre pocăinţă şi nici nu le-a vestit mila [acest] Iona care a coborât în Iope din Iudeea şi de acolo a trecut în talazul mării, în care a şi fost înghiţit de un chit, şi după trei zile a fost dat afară către Ninive şi le-a vestit [primejdia] (Cf. Iona1, 2 – 3, 4).
11. Iar aici, cu cât mai mult este decât Iona? Căci Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu Cel mai înainte de veci, al cărui tip era Iona, a coborât din ceruri, după cum acela a coborât în Iope. Şi a fost dat cercărilor şi pătimirilor, după cum Iona a fost dat valurilor mării, iar prin moarte S-a coborât în cele mai de jos ale întregului pământ (Cf. Efes. 4, 9), la iad, după cum şi acela a fost înghiţit de un chit, şi a înviind treia zi de acolo, a făgăduit celor care se pocăiesc împărăţia cea cerească şi ne-a arătat lămurit şi ne-a vestit nouă tuturor faptele pocăinţei, pe care dacă le vom respinge, vom fi daţi cu dreptate unei morţi nesuferite.
12. Nesuferită este aşadar moartea, şi când se întâmplă şi când este aşteptată, dar cu mult mai nesuferită este neîntoarcerea de la păcatele noastre, căci aici ea măreşte pedeapsa, iar după [viaţa aceasta] ne trimite în pedepse nesfârşite, pe care fie ca nimeni dintre noi să nu le încerce! Căci dacă cele înfricoşătoare de aici ni se par de nepurtat, deşi sunt trecătoare şi ating doar trupul, atunci cum sunt celelalte, care împreună cu trupul, pedepsesc şi sufletul şi care nicicând nu au vreo nădejde de izbăvire? Dar noi să ne pocăim, fraţilor, şi să ne întoarcem, arătând, cu fapta şi cu cuvântul, pocăinţa. Şi să cădem către Dumnezeu cu inimă zdrobită, zicându-i: Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri şi nici cu urgia Ta să mă pedepseşti (Ps. 37, 1), ci fă cu noi după mila Ta, iar nu după cum suntem noi vrednici. Căci după cum slava Ta este nemăsurată, aşa şi mila Ta! [Domnul] este aproape de cei ce îl cheamă, însă nu numai cu gurile, ci strigă şi cu cugetul, întorcându-se către El prin faptele şi obiceiurile lor.
13. Întoarceţi-vă către Mine, şi Mă voi întoarce către voi (Zah. 1, 3), zice Domnul, şi fărădelegile voastre nu le voi mai pomeni (Cf. Evrei 8, 12. Cf. Evrei 10, 17). Dacă noi vom fugi de acestea întru totul şi fără chip de întoarcere, sau dacă Îl vom îmblânzi pe Dumnezeu prin mărturisire şi prin pocăinţa cea prin fapte care cumpăneşte căderile noastre, milostivindu-L faţă de noi printr-o smerenie lucrătoare, atunci, pentru că iubirea de oameni a lui Dumnezeu [îndelung] rabdă şi plineşte lipsurile noastre, vom fi sloboziţi acum de urgia aceasta dumnezeiească, şi de moartea aceasta mai înainte de vreme şi generală şi de nimicirea cea totală care vine de la ea, iar în veacul ce va să fie ne vom învrednici de viaţa cea fără de moarte, spre slava Unuia Dătătorului de viaţă, Hristos, Căruia I Se cuvine slavă, putere, cinste şi închinăciune, dimpreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Duhul cel de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Mesaj de maximă importanță din Muntele Athos: PUNEȚI-VĂ CRUCI LA UȘI! Îngerul morții va trece în curând și unde nu va găsi Sf. Cruce și necredință va fi vai și amar!

„Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea o a surpat, pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii“

Cum a slujit Sfântul Spiridon singur, fără popor, cu sfinții îngeri

A intrat odată acest bărbat duhovnicesc și arhiereu al lui Dumnezeu [Spiridon], după obicei, în biserica lui Dumnezeu din orașul lui, ca să înalțe imnodia vecerniei Dumnezeului a toate, dar s-a întâmplat ca poporul lui Dumnezeu să nu vină la cântările vecerniei. Iar cei ce erau împreună cu el ziceau că nu este nevoie să se aprindă multe candele, de vreme ce nu era nici popor în biserică, ci numai ei, și ziceau că este de ajuns numai o singură candelă pentru plecarea genunchilor.
Iar acest părinte al nostru de Dumnezeu purtător și cu mintea luminată a poruncit să se aprindă mai degrabă și mai multe lumini decât de obicei la slujba slăvirii de seară a lui Dumnezeu. Căci zicea: „Mai cu seamă acum se cuvine să se arate și mai luminoasă prin strălucirea luminilor biserica lui Dumnezeu decât înainte”.
Dar intrând după obicei în altar și stând înaintea Sfântului Jertfelnic, a rostit „Pace tuturor!”, și nefiind poporul care trebuia să răspundă dreptului „Și Duhului tău...”, s-a auzit adunare de mulțimi multe și nenumărate a zeci de mii de îngeri care îi răspundeau lui într-un glas și ziceau în auzul tuturor: „Și Duhului tău...”. Dar după ce diaconul a săvârșit ectenia cu multă frică, iarăși s-a auzit de către toți glasul mare al îngerilor și puterilor acelora nenumărate care ziceau: „Doamne, miluiește!”. Iar toți cei care au auzit, uimiți de străina minune a strigătului, toți laolaltă au venit iute tremurând la Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, spăimântându-se, ca să vadă ce era acest strigăt și de către cine era el înălțat la Dumnezeu. Era străină minune să-i vezi în cetate pe toți oamenii alergând, tineri și bătrâni, și toată vârsta, nu numai a bărbaților, ci și a femeilor, a tuturor celor care erau în putere și a bătrânilor sprijinindu-se în toiege.
Era un strigăt mare la năvălirea tuturor în biserică, ba încă mulți și dintre străini, și dintre cei ce erau la lucru la câmp au venit în cetate și în biserică, fiindcă răsunetul acela se auzea pretutindeni. Și chiar mai înainte de a intra în biserică, pe când erau încă pe afară și alergau, s-a auzit glasul acela al sfintelor puteri ca venind de la o mare mulțime. Dar când au intrat în biserică, nu au văzut pe nimeni, afară numai de drept și de cei dim-preună cu el, săvârșind sfânta slujire a lui Dumnezeu.
Dar cum toți erau uimiți și se minunau și alergau cu-prinși de multă frică, îi întrebau pe cei care erau împreună cu sfântul în biserică despre aceasta. Iar aceia răspundeau zicând că mulțime de sfinți îngeri s-au arătat rugându-se împreună cu dreptul pentru mai multe ceasuri. S-a împlinit atunci ceea ce s-a scris de fericitul David: Glas de veselie și mântuire în corturile drepților, și iarăși: Voi trece în locașul cortului minunat până la casa lui Dumnezeu în glas de veselie și mărturisire, în sunet de sărbătoare. Căci se puteau vedea sfinții îngeri împreună cu arhiereul lui Dumnezeu bucurându-se și veselindu-se pentru slavoslovia lui Dumnezeu. Auzind poporul acestea și minunându-se și neputând să nu creadă, fiindcă încă se mai auzea în chip nevăzut glasul sfinților îngeri, temându-se și tremurând, dar nu numai atât, ci și bucurându-se, după ce s-a terminat vecernia, s-a dus fiecare la casa lui, slăvindu-L pe Dumnezeu pentru glasurile pe care le-au auzit înălțate de sfinții aceia îngeri și că au aflat de la cei ce erau împreună cu sfântul că li s-au arătat lor sfintele acelea puteri liturghisind împreună cu ei, și slăveau pe Dumnezeu, și de atunci au învățat să nu mai disprețuiască slujba lui Dumnezeu cea săvârșită la timpul rânduit în Sfânta lui Biserică, ci cu toată râvna și frica lui Dumnezeu să vină la biserica Lui și să săvârșească slujba cuvenită creștinilor, fiecare în rânduiala lui. Dar nu numai poporul, ci și preoții care erau cu sfântul în biserică și slujitorii au fost stârniți la un dor și o frică mai mare de Dumnezeu, ca să răspundă mai cu râvnă și mai cu evlavie, cu bucurie și cu strădanie în biserica lui Dumnezeu la vremea rânduită slavoslovirii lui Dumnezeu.
Extras din volumul Sfântul Spiridon al Trimitundei. Portret hagiografic bizantin (Colecția Viața în Hristos, seria Hagiographica 3), trad. din greacă Laura Enache, studii introductive de Pr. D. Bahrim și P. van den Ven, Ed. Doxologia, Iași, 2019, pp. 118-120.

BUNAVESTIRE

1. BUNAVESTIRE. EVANGHELIA ARHANGHELULUI GAVRIIL LUCA 1:24-38 


 <<Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: “Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.” Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând îngerul, i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Şi iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Şi a zis Maria: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Şi îngerul a plecat de la ea.>>

 
Soarele se oglindeşte în apa cea limpede şi cerul în inima curată. Dumnezeu Duhul Sfânt are multe sălaşuri în această lume întinsă, dar inima neprihănită a omului este locaşul în care Îi este cel mai bine-plăcut să Se sălăşluiască. Acesta este adevăratul Lui sălaş; toate celelalte sunt numai locuri în care Îşi face lucrarea. Inima omului nu poate fi niciodată pustie. Întotdeauna este plină cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se aflăn inimă este prin sine legat de curăţia ei. Era o vreme când inima omului era plină numai cu Dumnezeu – o oglindă a frumuseţii lui Dumnezeu, o psaltire pentru lauda lui Dumnezeu. Era o vreme când totul se afla întru adevăr, în mâna lui Dumnezeu, în afară de primejdii; dar când omul, în nebunia lui, a luat lucrurile în mâinile sale, multe fiare sălbatice au atacat inima omului; şi de aici a venit în lăuntru robia inimii omului şi, în afară, ceea ce se înţelege ca istorie a omenirii.

Fiind neputincios să ia în mâinile sale purtarea de grijă a inimii, omul a căutat sprijin în lucrurile – însufleţite şi neînsufleţite – pe care le avea în jurul său. Dar tot ce a găsit omul ca să-i sprijine inima a fost doar spre a i-o necinsti şi a i-o răni. O, sărmană inimă de om, care eşti stăpânită de mulţi care nu au nici un drept sau putere asupra ta – ca un mărgăritar în mijlocul porcilor! Cât de greu ai străbătut robia ta îndelungatăşi cât de înneguratăeşti de povara întunericului! Domnul Însuşi S-a coborât din Ceruri ca să te slobozească din robie, să te izbăvească din întuneric, să te tămăduiască de lepra păcatului şi să te întoarcă iarăşi în mâna Lui. Venirea lui Dumnezeu printre oameni este chipul cel mai înalt al iubirii Lui de oameni, vestea celei mai mari bucurii pentru inima cea curatăşi a celui mai zguduitor eveniment pentru inima cea necurată. Venirea lui Dumnezeu printre oameni este ca un stâlp care arde în întunericul cel mai adânc. Vestea acestei veniri a început cu un înger şi o fecioară, cu o convorbire între curăţia cea cereascăşi cea pământească. Când o inimă necurată stă de vorbă cu o inimă necurată, se iscă un război. Când o inimă necuratăstă de vorbă cu una curată, se iscă un război. Doar atunci când o inimă curată stă de vorbă cu o altă inimăcurată este veselie, pace şi minune mare. Arhanghelul Gavriil este primul purtător de cuvânt al veştii celei bune pentru mântuirea omului, al faptei celei minunate a lui Dumnezeu – întrucât mântuirea omului nu putea veni fără fapta cea minunată a lui Dumnezeu. Preacurata Fecioară Maria a fost prima care a primit această veste bunăşi a fost cel dintâi om care s-a cutremurat de fricăşi de bucurie. Cerul se oglindea în inima ei curată precum soarele în apa cea limpede. Domnul, Ziditorul lumii noi şi Înnoitorul celei vechi, urma să-şi odihneascăcapul în inima ei şi să se îmbrace în trup. Evanghelia de astăzi vorbeşte despre aceasta: Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine zicând: “Că aşa mi-a făcut mie Domnul, în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.” Care zile? După zilele care pregăteau marea zi a Naşterii Domnului Iisus. Doamne, va veni ziua cea de pe urmă, când toate marile proorociri se vor împlini, când va veni vremea proorocită de Proorocul Daniel, când nu va mai fi nici o căpetenie a casei lui Iuda, când omul cel slab va suspina împreună cu zidirea slabă a naturii din jurul său, nemaiaşteptând mântuire de la om ori de la natură, ci numai de la Dumnezeu – în vremea aceea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, zămisleşte. Ce legătură are cu mântuirea omului femeia cea stearpă a lui Zaharia? Aceasta este legătura: ea trebuie sănască pe Înaintemergătorul Mântuitorului, care va merge înainte ca un soldat care să anunţe venirea Conducătorului. Această femeie stearpă, trecută cu vârsta, putea da naştere numai vestitorului mântuirii, iar nu Mântuitorului. Ea este imaginea adevărată a lumii celei vechi, care era trecută cu vârsta şi stearpă, fără copii şi fără roadă, flămândăşi însetată, o imagine a lumii veştejite care este ca un copac bătrân şi uscat, care încă mai poate în chip minunat să înmugureascăşi să vestească venirea primăverii, dar nu este în stare să aducă roadă.


În zilele acelea, ca în toate zilele, o femeie stearpă s-a ruşinat de nerodirea ei – s-a ruşinat înaintea lui Dumnezeu şi a omului. Care este rostul căsătoriei dacă bărbatul şi femeia sunt fără de copii?
9Dacă însuşi Raiul poate deveni un loc al ispitei şi căderii pentru cei căsătoriţi, fără de copii, atunci pe pământ ce poate fi? O familie stearpă atribuie ruşinea unul celuilalt. Fiecare apare celuilalt ca un smochin verde fără roadăşi, cu înfricoşare şi în tăcere, se simt amândoi aruncaţi în adâncurile sufletelor lor. Cea mai mare amărăciune – şi acest lucru este astăzi adevărat – stă în aceea că cei doi încep să se bănuiascăunul pe celălalt de patimăşi necurăţie, fie că îşi dau seama de aceasta sau nu, şi apare o recunoaştere a patimii şi necurăţiei, mai ales dacă aceştia nu-L cunosc pe Dumnezeu şi nu simt mâna lui Dumnezeu lucrând asupra lor. Din această pricină, căsătoriile fără copii au o durată scurtăşi o bucurie care se stinge îndată. Nimic în lume nu este mai amăgitor pentru oameni decât dorinţele fără roadă, chiar şi atunci când se întrece măsura cu mult. Cea dintâi poruncă a lui Dumnezeu: “Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facerea 1:28) se pogoară ca un munte peste familia stearpă, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de aceasta. Fiind neînvăţaţi, se poate ca ei să nu priceapă ceea ce înţeleg sau nu, dar, desigur că această poruncă trebuie să fie în inimile lor, prin simţămintele lor, întrucât aceasta se simte ca un semn puternic asupra fiecărui suflet omenesc, aşa cum se află toate poruncile de bază ale lui Dumnezeu. Despre durerea unei familii neroditoare se spun multe în Sfânta Scriptură, dar şi experienţa zilnică a tuturor popoarelor din toate vremurile oferă destule exemple. Dar, printr-o minune a acestor zile nemaipomenite, Elisabeta a zămislit la vârsta ei înaintată. “Cum poate fi aceasta?”, se întreabă cei care trec ameţitor peste suprafaţa lucrurilor ca peste gheaţa unui lac plin de putere şi viaţă. Chiar şi cei care simt şi recunosc că lumea nu poate fi mântuită în nici un alt chip decât prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu îşi întorc capul în altă parte şi nu primesc lucrul minunat, întrebându-se cum se poate aceasta. Dacă Dumnezeu nu ar fi viu şi atotputernic, atunci nu ar exista nimic şi nu ar mai veni nimic la viaţă; nu s-ar putea întâmpla absolut nimic. Nu ar putea aduce viaţăpe lume nici o femeie roditoare, nici una stearpă. Dar, întrucât Dumnezeu, Cel viu şi Atotputernic, există, atunci totul este cu putinţă, mai ales pentru că Dumnezeu nu este legat de legi ale firii pe care El le-a dat să le lege, nu El Însuşi, ci alţii, nu pentru a-I opri puterea, ci pentru a lucra mila Sa trebuincioasă. La fel cum un lucru făcut de om nu opreşte libertatea omului atunci când îl foloseşte într-un fel sau altul, tot aşa lumea creată de Dumnezeu, cu legile ei fireşti, nu opreşte libertatea lui Dumnezeu de a lucra într-un fel sau altul, după milostivirea Sa şi după nevoile oamenilor. Ca şi cum cei care aduc pe lume copii fac aceasta cu singura lor putere şi nu prin cea a lui Dumnezeu! Dumnezeu are o grijă aparte de viaţăşi o dăaşa cum doreşte El; dând rod acolo unde doreşte El şi oprind rodul acolo unde El nu doreşte. Aşa că se întâmplă uneori că o familie, deşi împlineşte legea firii, nu are copii; şi uneori o familie trecută cu vârsta, împotriva legii firii, are copii. Dumnezeul Cel viu este singurul Domn al vieţii şi urmează că numai El Îşi arată stăpânirea, firea şi legile firii nu au nici o putere. Şi mai puţin fac descântătoarele şi vrăjitorii, către care se îndreaptă spre ajutor femeile sterpe adeseori, pentru a primi ajutor, necunoscând faptul că aceştia sunt slujitorii puterilor întunericului dracilor şi nu ai puterii luminii, dumnezeieşti. Omul aşteaptă minuni de la Dumnezeu, dar atunci când minunea vine el nu crede în ea. Firea a devenit pentru oameni pomul ispitei. Ascuns sub umbra firii din pricina goliciunii, omul aşteaptă să-L viziteze pe Dumnezeu - şi se teme de vizita lui Dumnezeu. Când Dumnezeu nu-l vizitează, se plânge; dar când El o face, omul nu-L primeşte. Precum atunci, în Rai, Adam a fost aşezat între doi copaci: acela al 10vieţii şi al cunoaşterii, tot aşa şi urmaşii lui Adam sunt aşezaţi între doi copaci: Dumnezeu ca pom al vieţii şi firea ca pom al cunoaşterii; întrucât libertatea, ascultarea şi smerenia se pot încerca acum ca şi atunci. Trebuie puse la încercare înţelepciunea omului, inima omului şi voinţa omului. Fără ispită nu existălibertate şi fără libertate nu există oameni, ci numai două feluri de pietre – mişcătoare şi nemişcătoare. Toate aceste adevăruri, atât de simple în limpezimea lor, pe care sufletul nu le poate pricepe cu înţelegere pământeascăşi pe care acesta nu le poate cunoaşte, întrucât păcatul a acoperit vederea duhovnicească, erau cunoscute Elisabetei, acea femeie bătrână simplăşi credincioasă. Aşadar ea nu a fost s-a mirat că a rămas însărcinată la vârsta ei înaintată, ci a răspuns îndată zicând simplu şi pe înţeles despre rodirea nefirească din pântecele ei: “Şi aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele acelea.” De ce? Ea totuşi nu ştie, nici nu ar putea, în smerenia ei, să cuteze să-şi închipuie ce mare preţşi însemnătate va avea rodul pântecelui ei. Ea nu ştie nimic despre însemnătatea fără de asemănare pe care trebuie să o aibă fiul ei în istoria mântuirii neamului omenesc: Prooroc, Înaintemergător şi Botezător. Nici nu cunoaşte scopurile adânci ale lui Dumnezeu, care se vor vedea la sfârşitul veacurilor, nici nu înţelege cum Dumnezeu Îşi împlineşte aceste scopuri prin slujitorii Lui; în taină, tăcut şi încet, dar fără cădere ori împiedicări. Ea ştie doar un motiv simplu şi mişcător pentru milostivirea lui Dumnezeu faţă de ea: “Şi aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele acelea.” zice ea, “în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.” Ea socoteşte minunea lui Dumnezeu ca un semn al milei Lui pentru ea. Aşa este, dar asta nu este tot. Dacă ar fi socotit această minune ca un semn al milei lui Dumnezeu faţă de întreaga omenire de până atunci, aşa cum era ea stearpă, atunci ea ar fi spus tot ceea ce era de spus. Doamne, prin această minune, Dumnezeu a pregătit o mare minune, prin care El a dorit să ridice ocara întregii lumi sterpe în priveliştea îngerilor. Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume este Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. “A şasea lună” se referă la rodul din pântecele Elisabetei, de la zămislirea lui Ioan Înaintemergătorul. De ce a şasea? De ce nu a treia, a cincea ori a şaptea? Pentru că omul a fost zidit în a şasea zi, după zidirea întregii naturi. Hristos este Înnoitorul întregii zidiri. El vine ca ziditor nou şi Om nou. Totul se face nou în El. În această zidire, Ioan este Înaintemergătorul lui Hristos, cu toate căîntâia plăsmuire a naturii de către Dumnezeu a fost înaintemergătoare a vechiului Adam. Ioan Îi prezintălui Hristos Domnul, întreaga fiinţă pământească împreună cu omul cel vechi, care vine la pocăinţă în el. El va merge înaintea Domnului, în numele oamenilor, ca trăitor şi propovăduitor al pocăinţei. Aceastălună a şasea, în care pruncul Ioan a săltat în pântecele mamei sale, aratăşi al şaselea veac în care S-a născut Mântuitorul, şi pecetea a şasea, din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (6:12). În luna a şasea, atunci, a fost trimis îngerul Gavriil. În marea dramă a primei plăsmuiri, îngerii se arată mai întâi: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Facerea 1:1). Prin “cerul” noi înţelegem îngerii din toate cetele ierarhiei cereşti. Şi aici iarăşi, chiar la începutul marii drame a noii plăsmuiri, îngerii trebuie să apară primii. Un înger, prin gura Proorocului Daniel, a hotărât vremea naşterii Împăratului împăraţilor; un înger, prin gura Proorocului Isaia şi ale altor Prooroci, au vorbit despre felul naşterii Lui; un înger i-a vestit lui Zaharia Înaltul Preot despre naşterea Înaintemergătorului şi un înger vesteşte acum naşterea lui Dumnezeu Însuşi întrupat. Când se naşte Dumnezeu întrupat, cete de îngeri 11cântă deasupra peşterii din Betleem. Fiecare lucrare a zidirii lui Dumnezeu este o bucurie, căci Dumnezeu nu face nimic din nevoie, aşa cum susţin diferite filozofii neştiutoare şi religii păgâne mincinoase. Fiecare lucrare a zidirii este o bucurie pentru Dumnezeu şi El are mare plăcere să-Şi împărtăşească bucuria cu alţii. O bucurie care izvorăşte curat din iubire este acel lucru din cer şi de pe pământ care sporeşte când este împărtăşit şi nu se micşorează, dacă cineva cutează să vorbească despre o sporire a bucuriei din iubire întru Dumnezeu, Izvorul atât al bucuriei cât şi ai iubirii. De aceea, zidind îngerii în prima parte a creaţiei, Dumnezeu îndată i-a făcut împreună-lucrători în următoarele Sale lucrări. Zidindu-l pe Adam, El îndată i-a făcut un ajutor întru stăpânirea Raiului şi a tuturor vieţuitoarelor din el. Aşa este cu Noua Zidire: îngerii şi heruvimii lui Hristos, Noul Om; rânduind Împărăţia Sa, Domnul îndată a făcut Apostolii împreună-lucrători ai Săi, apoi alţi oameni, să lucreze cu El nu numai aici pe pământ, în vremea vieţii pământeşti, ci şi după moartea lor trupească. În această ajutorare împreună lucrătoare, Domnul numeşte, chiar până în zilele noastre, sfinţii, mucenicii şi pe toţi cei care au fost şi sunt vrednici de aceasta. Cui ar trebui să fie trimis marele Arhanghel Gavriil? Iată ce spune Sfântul Ioan Hrisostom în Omilia la Bunavestire: “A fost trimis un războinic să dezvăluie taina împăratului, o taină care se cunoaşte prin credinţă dar nu se poate pătrunde din iscodire; o taină în faţa căreia omul trebuie să se plece cu smerenie, fără să judece cu judecată omenească; o taină care se înţelege cu înţelegere Dumnezeiască, nu omenească.” Cui a fost trimis Arhanghelul? Către o fecioară logodită cu un bărbat al cărui nume era Iosif, din casa lui David. Marele Arhanghel al lui Dumnezeu a apărut unei fecioare, căci printr-o fecioară, Preacurata, trebuie să vină El, care trebuie să pună început lumii noi, zidirii noi. Noua lume trebuie să fie smerenie şi curăţie, împotriva lumii vechi stricate care s-a făcut necurată prin neascultarea îndârjită faţăde Ziditor. Fecioara trebuie să slujească drept uşă prin care va intra Mântuitorul lumii în lume, ca loc de lucrare şi sălaş al Său: o fecioară, nu o femeie, întrucât o femeie, la orice înălţimi duhovniceşti ar putea ajunge, este legată de lumea veche şi de zidirea veche, fiind legată de bărbatul ei şi astfel ea nu este liberăde doririle lumeşti şi de o înţelegere lumească. Pentru aceasta, nu o femeie, ci o fecioară, Preacurata, dăruită desăvârşit numai lui Dumnezeu şi despărţită de lumea aceasta în inima ei. O asemenea fecioară a crescut în această lume stricată, ca un crin pe o grămadă de bălegar, neatins de stricăciunea lumii. Această fecioară aleasă a fost logodită cu Iosif, rudenia ei. De ce ea a fost logodită? De ce a fost logodită? Iconomia lui Dumnezeu a hotărât astfel, ca ea să fie ocrotită de batjocura dracilor şi a oamenilor. Dacă ea nu ar fi fost logodită înainte de naştere, care dintre oameni ar fi crezut că Fiul ei nu S-a născut în fărădelege? Aşa, care judecător pământesc ar fi scăpat-o de strânsoarea Legii? Dumnezeu, în iconomia Lui, nu a dorit să aducă tulburare asupra alesei Sale, nici ispită mare asupra oamenilor şi astfel a rânduit El să ascundă Fecioara şi naşterea ei sub înfăţişarea logodnei (“Când Însuşi Hristos a ascuns multe lucruri dintru început, numindu-Se Fiul Omului şi nedezvăluind pretutindeni în chip vădit unimea Sa cu Tatăl, de ce atunci să ne mire această tăinuire, în pregătirea unei astfel de taine minunate şi fără de asemănare?” – Sfântul Ioan Gură de Aur: Omilia la Matei). De ce numele bărbatului era Iosif? Să ne amintim că acel Iosif minunat şi curat şi-a păstrat curăţia trupeascăşi sufletească în mijlocul dezmierdărilor Egiptului; şi, în felul acesta, să uşureze conştiinţa credinciosului pentru a crede că rodul 12fecioarei, al Maicii Domnului, era într-adevăr de la Duhul Sfânt şi nu din patimile pământeşti ale oamenilor. Şi intrând îngerul la ea, a zis: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.” Noua zidire este bucurie pentru Dumnezeu şi pentru om; de aceea începe cu bunavestire: “Bucură-te!”. Cu acest cuvânt a început drama noii zidiri. Este primul cuvânt, de început, auzit pe când abia se ridică cortina marii drame. Gavriil a numit-o pe Fecioara Maria “fericită” deoarece sufletul ei era, ca o biserică, plin cu daruri dătătoare-de-viaţă ale Sfântului Duh, cu mireasmăşi curăţie cerească. Nefericiţi sunt aceia ale căror suflete sunt închise pentru Dumnezeu şi sunt deschise numai către pământ, având mirosul pământului, al păcatului şi al morţii. “Binecuvântată eşti tu între femei.” Cea cu care se află Domnul este la fel de binecuvântată. Lipsa Domnului este lipsa binecuvântării. Depărtarea lui Dumnezeu de om înseamnă osândă veşnică; venirea Lui înseamnă binecuvântare. Din iubirea Lui pentru om este limpede faptul că Dumnezeu nu Se va depărta niciodată de om decât numai dacă omul se îndepărtează mai întâi de Dumnezeu. Venirea lui Hristos Dumnezeu în lume mărturiseşte această iubire nemărginită a lui Dumnezeu pentru om. Dacă omul a prilejuit o îndepărtare a lui de Dumnezeu, chiar şi atunci Dumnezeu face primul pas spre om pentru a lega această ruptură. Mai întâi o femeie a deschis prăpastia dintre om şi Dumnezeu. Doamne, o femeie se face acum pod peste prăpastie. Eva a căzut întâi în păcat şi aceasta s-a întâmplat în minunăţia Raiului, unde totul o ferea de păcat. Maria a fost prima care a biruit toate ispitele şi aceasta s-a întâmplat în întunericul lumii, unde totul împinge spre păcat. De aceea Eva cea cu voinţă slabă a dat naştere, ca rod al ei pe pământ, lui Cain, ucigaşul fratelui său, în timp ce Maria cea măreaţă a dat naştere Biruitorului biruitorilor, care a scos din umbra păcatului şi a morţii rodul Evei celei neascultătoare şi necurate. Iar ea, văzându-l, pe Arhanghel, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta întru sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Ca un copil! Maria este cu adevărat un copil. Domnul a spus: “De nu vă veţi întoarce şi veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor.” (Matei 18:3, 19:4). Lumea aceasta, cu pofte şi patimi, îndată îl îmbătrâneşte pe om. Copilăria noastră este scurtăşi în vremurile moderne se face şi mai scurtă. Cine se mai poate face copil din nou? Maria a fost şi a rămas aşa toatăviaţa ei, prin curăţia şi întreaga ei înţelepciune, prin frica ei de Dumnezeu şi ascultarea de El. Nu ar fi intrat în Împărăţia Fiului Ei chiar înainte de a predica El despre Împărăţie? Doamne, Împărăţia lui Dumnezeu era în lăuntrul ei (Luca 17:21). Ca un copil, ea s-a speriat de arătarea îngerului; ca un copil, ea cugeta întru sine ce fel de închinăciune poate să fie aceasta. Nu era nimic mincinos, prefăcut sau înşelător în ea, ci totul era copilăros – simplu, neprihănit, curat şi nevinovat. Marele Gavriil, care a fost de faţă la facerea omului şi la începutul veacurilor şi care a avut puterea de a judeca limpede sufletele oamenilor, a judecat limpede gândurile frământate ale Preacuratei Fecioare, mai curat decât putem judeca noi. Atunci, el a văzut nedumerirea sufletului ei şi s-a grăbit să o liniştească cu aceste cuvinte blânde: “Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu.” Nu te teme, copila mea! Nu te teme, tu, fiica lui Dumnezeu cea plină de har! Nu te teme, preabinecuvântata tuturor celor muritori, pentru căbinecuvântarea Domnului se va pogorî prin tine peste toţi oamenii! Nu te teme, căci ai aflat har de la 13Dumnezeu! Aceste ultime cuvinte ale arhanghelului se împotrivesc unor teologi din apus, cu privire la “concepţia imaculatei”, pe care o au ei; cu alte cuvinte, faptului că Fecioara Maria s-a născut din părinţi care nu aveau nici o urmă din păcatul lui Adam sau din urmarea acelui păcat. Dacă ar fi fost aşa, de ce ar fi spus îngerul că a aflat har de la Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu, care are şi înţelesul de iertare, este aflat de către cel căruia îi este de folos harul şi de către cel care îl caută. Preacurata Fecioară se ostenise cu vrednicie ca să-şi înalţe sufletul la Dumnezeu şi fusese întâmpinată de harul lui Dumnezeu pe calea acestei înălţări. (Sfântul Andrei Criteanul, cugetând prin insuflarea lui Dumnezeu, la menirea marelui Arhanghel, comentează la Bunavestire despre Preasfânta Fecioară: “Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu, har pe care Sara nu l-a primit, nici Rebeca nu l-a simţit; ai aflat harul de care nici măcar marea Ana nu a fost vrednică, nici Penina, potrivnica ei. Deşi au ajuns mame, ele şi-au pierdut fecioria, dar tu, ajungând mamă, ţi-ai păstrat fecioria întreagă. Aşadar nu te teme, căci tu ai aflat har la Dumnezeu – har pe care numai tu l-ai aflat de la începutul veacurilor şi nimeni altcineva!”) Sufletul Fecioarei Maria liniştindu-se, vestitorul înaripat al lui Dumnezeu îi vesteşte cea mai de preţ veste din ceruri: “Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” Vestitorul lui Dumnezeu vorbeşte lămurit şi amănunţit. Vei lua în pântece: adică în trup. Psalmistul a folosit aceeaşi expresie când a spus: “şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele” (Psalm 50/51:10). Întărind cuvintele “în pântece”, este ca şi cum Arhanghelul vrea să se păzească dinainte împotriva teoriei greşite a docetiştilor eretici, că Hristos nu a avut trup adevărat, nici nu S-a născut cu adevărat; că El nu a fost adevărat, om cu trup, ci asemănarea Sa. Numele “Iisus” sau “Ioşua” în ebraică este de asemenea plin de înţeles. Acesta a fost numele purtat de fiul Maicii, care a condus poporul israelit către Pământul Făgăduinţei, prefigurând astfel menirea şi faptele Mântuitorului Iisus, care a dus lumea în Pământul Făgăduinţei, adevărat şi nemuritor, Împărăţia Cerurilor. Restul vestirii Arhanghelului trebuia să lămurească Fecioara că Fiul ei va fi aşteptat ca Mesia; căEl va fi Fiul Celui Preaînalt; că El va primi de la Dumnezeu tronul lui David şi că El va fi Împărat peste casa lui Iacov pentru totdeauna. Toate acestea se aflau în conştiinţa fiecărui iudeu şi mai ales în conştiinţa aceleia care era luminată duhovniceşte, Fecioara Maria, trebuind numai să-L cunoască pe Mesia Cel aşteptat. Arhanghelul nu i-a spus Fecioarei totul despre Domnul Iisus, ci numai ceea ce îi era cunoscut ei ca proorocire şi era pe înţelesul ei din Sfânta Scriptură. El nu i-a vorbit ei despre menirea atotcuprinzătoare şi cea pământească a lui Iisus, a Lui ca Mântuitor al tuturor oamenilor şi popoarelor şi neamurilor omeneşti, nici ca Întemeietor al împărăţiei duhurilor, nici ca Judecător al celor vii şi al celor morţi şi încăşi mai puţin despre El ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, ca Una dintre cele trei Persoane veşnice ale Sfintei Treimi. Dacă i-ar fi spus ei toate acestea, ea ar fi fost şi mai derutată. Întreaga ei înţelepciune, şi curăţia ei, nu au făcut-o atotştiutoare. Ea trebuia să înveţe multe de la Fiul ei atât vremelnic cât şi veşnic, ea păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa (Luca 2:19; cf. 2:51). 14Arhanghelul ţinea la asprimea predaniilor evreieşti. El a adunat laolaltă tot ceea ce se aflase pe ici şi pe colo de la prooroci şi ceea ce îi era cunoscut ei (Isaia 9:6-8, 10:16, 11:1; Ieremia 25:5, 30:9; Iezechiel 34:24; Osea 3:5; Miheia 5:4; Psalm 131/132:11; Daniel 2:44 etc.). “Juratu-S-a Domnul lui David adevărul şi nu-l va lepăda: “Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău.” (Psalm 131/132:11), “Cuvânt va trimite Domnul peste Iacob şi el se va pogorî peste Israel” (Isaia 9:7). Auzind această veste din cer, Fecioara Maria, în curăţia ei ca de copil, l-a întrebat pe vestitorul cel neobişnuit: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” Aceste cuvinte nu aratăneîncrederea ei în bunavestire a îngerului, ci curăţia şi nevinovăţia ei. Ce ar fi răspuns oricare dintre voi unei astfel de vestiri din partea celui mai neobişnuit dintre oaspeţi? Ţi-ar fi venit mai întâi acelaşi răspuns în cutremurarea inimii tale? Totuşi Fecioara Maria nu a spus nimic fără de folos. Poate că dacă întrebarea ei a fost fără de folos pentru ea, aceasta nu a fost şi pentru noi fără de folos. Duhul ei binecuvântat a pus întrebarea pentru noi, ca fiecare dintre noi să-şi pună întrebarea, gândind la legea firească. Pentru a aduce pe lume prunc, este nevoie de un bărbat – unde se află bărbatul? Aşa ne-am fi întrebat toţi, fiind foarte departe de libertatea în care se veseleşte Atotputernicul Dumnezeu şi fiind înrobiţi de obicei prin puterea firii. Astfel era nevoie pentru noi ca Fecioara Maria să pună întrebarea şi ca noi să auzim răspunsul binevestitorului lui Dumnezeu. Care a fost răspunsul Arhanghelului Gavriil? “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea cea numită stearpă. Căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.” Un răspuns întreg şi deplin, care aduce mulţumire. Dumnezeu, acolo unde El voieşte, îndepărtează legile firii. Firea şi rânduiala firii sunt ca şi cum nu ar exista, atunci când Dumnezeu cel viu împlineşte voia Lui în lucrarea mântuirii omului. “Harul nu intră în legea firii”, spune Grigorie din Neocezarea (La Bunavestire). El Însuşi Înnoitorul tuturor lucrurilor, Domnul Iisus, adevereşte căDuhul este cel ce dă viaţă (Ioan 6:63). Duhul dă viaţă în chip nemijlocit şi mijlocit. Duhul lui Dumnezeu a dat viaţă în chip nemijlocit în Rai, înainte de păcat. După păcat, Duhul lui Dumnezeu a dat viaţă în chip mijlocit, prin zidirea sufletului şi a trupului. Socotim că această lucrare mijlocită a Duhului este “firească”, potrivit legii firii. Numai Duhului lui Dumnezeu I Se cuvine puterea nemărginită de a da viaţăîn chip nemijlocit, după voia Sa cât şi după voia lui Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor. Dar, în legătură cu darul mijlocit al vieţii, Duhul este Domnul şi Dătătorul-de-viaţă. Firea, în sine, este numai o umbră, o perdea, prin care lucrează Duhul. Dar există trepte de lucrare mijlocită, căci Duhul lucreazăuneori mai mult, alteori mai puţin mijlocit. Avem asemenea exemple la femeile cu rod şi la cele fără rod. Cazul bătrânei Elisabeta a fost mijlocit, dar într-o măsură mai mică, la fel şi cu mama lui Isaac, şi a lui Samson, şi a lui Samuel. Zămislirea de către o femeie mai vârstnică nu se poate numi lucrare mijlocită a Duhului, ca şi a tuturor femeilor de la Eva încoace, cu rod sau fără, care fac păcate, mai multe sau mai puţine, legate de poftele şi patimile lor pământeşti. Singura zămislire printr-o bunăvestire nemijlocită, prin lucrarea Duhului vieţii, este zămislirea de către Preacurata Fecioara Maria. În istoria facerii de la Adam până la Hristos nu fusese niciodată un asemenea caz. Acesta a fost singurul caz al tuturor 15veacurilor şi singurul în veşnicie, aparţinând atât acelei vremi, cât şi veşniciei, acela al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. “Căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.” Aceasta înseamnă că tot cuvântul lui Dumnezeu este deplin în desăvârşirea lui. Prin insuflatul Prooroc Isaia, Dumnezeu vorbeşte astfel: “Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu” (Isaia 7:14). Doamne, aceasta urmează să se întâmple. Chiar de la întemeierea lumii, numai Dumnezeu a spus: “El a spus şi s-a făcut!” “Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de şapte ori” (Psalm 11:6). Fecioara Maria nu a pus la îndoială cuvintele lui Dumnezeu, vestite de Arhanghel. Dacă s-ar fi îndoit, aşa cum s-a îndoit preotul Zaharia, ar fi fost şi ea pedepsită ca şi Zaharia. Deşi există o asemănare în întrebările puse îngerului de către Zaharia şi Maria, inimile lor erau cu totul deosebite – şi Dumnezeu vede inima omului. Doua inimi fără de asemănare pot da glas aceloraşi cuvinte. Ascultând istorisirea dată de vestitorul lui Dumnezeu, cea mai smerită dintre toate fecioarele cele smerite, a sfârşit vorbirea cu Arhanghelul cu cuvinte liniştite: “Iată roaba Domnului. Fie mie dupăcuvântul tău.” Ea nu spune: “Iată roaba ta, o, Arhanghele”, ci spune “roabaDomnului”, întrucât ea ştie căArhanghelul este doar un vestitor al Voii lui Dumnezeu şi că el, deşi puternic şi nemuritor, este doar un slujitor al Dumnezeului celui viu. Pe de altă parte, ea nu spune: “fie mie după cuvântul Domnului”, ci”după cuvântul tău”, arătând astfel cinste faţă de căpetenia nemuritoare a oştii cereşti. Atât un gând cât şi celălalt arată ascultarea cea mai binevoitoare şi smerenia cea mai desăvârşită. Un răspuns atât de chibzuit putea fi dat numai de către o inimă curată în chip desăvârşit, căci într-o asemenea inimă se toarnăcel mai îndată dreapta judecată. În clipa ispitei din Rai, Eva a uitat aceste cuvinte, şi a luat aminte la cuvintele lui Satan, inima ei făcându-se necurată în clipa aceea. Din pricina acestei necurăţii, dreapta ei judecată a părăsit-o. Inima Evei s-a necurăţit din pricina mândriei şi a neascultării şi mintea ei s-a întunecat; din pricina mândriei şi a neascultării faţă de Dumnezeu, lumea cea veche a căzut, oamenii s-au făcut stricăcioşi, şi întreaga zidire se află în suferinţă. Lumea cea nouă se zideşte pe smerenie şi ascultare. Smerenia şi ascultarea Preasfintei Maici a Domnului nu se pot grăi în cuvinte. Numai Fiul ei, Mântuitorul şi Înnoitorul întregii zidiri o va întrece prin smerenia şi ascultarea Lui. La sfârşit, binevestitorul înaripat al “începutului mântuirii noastre” (din troparul Praznicului Bunavestirii) zboară într-o lume mai înaltă, printre nemuritorii săi. Vestea sa cea bună nu este numai o vorbă, ci se face lucrare, ca fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu vorbeşte – şi se face. Nici un vestitor, blestemat prin îndepărtarea de Dumnezeu şi în unire cu puterile întunecate ale lui Satan, nu a adus vreodată pe pământ veşti mai pline de bucurie, decât numai strălucitul şi minunatul Arhanghel Gavriil. Care limbă nu i-ar aduce slavăşi care inimă nu ar fi plină de recunoştinţă? Niciodată apa cea limpede nu a oglindit atât de curat soarele ca oglinda curăţiei Preacuratei Fecioare Maria. Aşa cum scrie despre curăţie Efrem Sirul: “O, curăţie care dai bucurie în inimăşi aduci raiul în suflet! O, curăţie care eşti o mare bogăţie neîntinată de fiarele sălbatice! O, curăţie care te sălăşluieşti în sufletele blânde şi smerite, zidind astfel oameni ai lui Dumnezeu! O, curăţie care înmugureşti ca o floare în suflet şi în trup, umplând întreaga casă cu mireasma ei!” 16Zorii dimineţii din care se naşte soarele, ar fi ruşinate înaintea curăţiei Fecioarei Maria, din care S-a născut Soarele veşnic, nemuritor, Mântuitorul nostru. Care genunchi nu s-ar pleca înaintea ei şi care gură nu ar striga cu glas mare “Bucură-te, o, binecuvântato! Bucură-te, zorii mântuirii noastre! Bucură-te, ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii! Slavă Fiului tău, Domnului Iisus Hristos, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţăşi nedespărţită, acum şi pururea şi-n veci vecilor. Amin.