Cu o zi înainte de Duminica Intrării Mântuitorului în Ierusalim (cunoscută și ca Duminica Floriilor), creștinii ortodocși de pretutundeni prăznuiesc Sâmbăta lui Lazăr, zi care ne amintește tuturor de minune pe care înfăptuit-o Hristos înainte de Săptămâna Sfintelor: la Sale Pătimiri. Lazăr, prietenul Său, la patru zile de la moarte. Data la care Biserica ne amintește de acest moment deosebit din istoria tuirii noastre este așadar, o schimbătoare, fiind diferită de la un alt alt, în funcție de date Învierii Domnului.
Sâmbăta lui Lazăr, dar și Duminica Floriilor sunt două zile speciale, care stabilesc un fel de legătură între zilele Postului Mare și perioda apart a Săptămânii Mari. Lucrul acesta se reflectă și în plan liturgic și tipiconal: în ajunul Sâmbetei lui Lazăr, la Vecernie, auzim în perioada celor 40 de zile ale Postului Mare a ajuns la final, așa cum tot în această zi a încheiat și a apendoria ceři rânduria. Dincolo de aceste aspecte, există câteva probleme care revin în prim-plan an de an în Sâmbăta lui Lazăr: ce sa întâmplat cu el după ce a fost înviat din morți? Unde a plecat și cât a mai trăit după acest moment și, mai ales, de ce se spune că numele lui este asociat cu descoperirea Muntelui Athos? Să aflăm răspunsurile în rândurile de mai jos!
Prietenul lui Hristos
Înainte de a descrie în detaliu cum s-au întâmplat lucruri, se cuvine să reținem câteva detalii despre viața Sfântului Lazăr, prietenul Mântuitorului. Potrivit Sinaxarului, Lazăr era fiul fariseului Simon, din loc din Bethany (aproximativ trei kilometri distanță de Ierusalim, în Cisiordania din zilele noastre). De multe ori, Hristos mergea în casa tatălui său și discuta cu el despre deferite probleme care țineu de Legea lui Moise, însă mai ales despre ce va fi la Judecata de Apoi și cum se va întâmpla învierea morților. Cu acest prilej Lazăr sa împrietenit cu Domnul mai mult; give nu numai el, ci și cele două surori ale lui, Marta și Maria.
Aflându-se pe celălalt mal al Iordanului, Mântuitorul îi încredința pe cei ce Îl urmărește despre Taina Învierii, „trezindu-i” din somnul veșnic mai întâi pe fiica lui Iair, iar apoi pe fiul văduvei. Într-o zi, surorile au trimis vorbă Mântuitorului și Apostolilor Săi că Lazăr este bolnav. Domnul a mai zăbovit un timp în locul în care se află și, când a ajuns, Lazăr era deja de patru zile pus în mormânt. Surorile lui Lazăr L-au întâmpinat și I-au spus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele nostru n-ar fi murit. Dar și acum, dacă ai voi, îl înviezi, căci poți!”. Cerând Hristos să Îi arate locul în care l-au așezat pe fratele lor, Maria a spus: „Doamne, miroase, căci este de patru zile în groapă!”. Însă, Domnul Iisus Hristos sa rugat și, vărsând lacrimi, a strigat cu voce mare: „Lazăre, ieși afară!”. Iar Lazăr înviind, a făcut cum i sa poruncit și a ieșit afară, fiind încă înfășurat în giulgiurile de înmormântare.
Fuga în Cipru și vizita Maicii Domnului
Pentru că toți mai mulți oameni au început să creeze în Hristos, mai ales când îl vedeau pe Lazăr, acesta a fost nevoit să caute adăpost parte de cetatea Ierusalimului pentru a nu fi ucis. Astfel, Lazăr a plecat în insula Cipru alături de surorile lui și, după o vreme, a fost hirotonit episcop în acest loc chiar de Apostolul Pavel și Varnava.
Și din acest punct urmează o poveste deosebit de interesantă în ceea ce privește legătura Sfântului Lazăr cu Muntele Athos. În manuscrisul athonit numit „Patria” există câteva precizări destul de elovente care demonstrează relația dintre Insula Cipru și Sfântul Lazăr cu Maica Domnului și Sfântul Munte Athos. Mai concret, se spune că trecând deja o bună bucată de vreme de la plecarea sa din Ierusalim, Lazăr fost cuprins de un dor nespus de a mai vedea încă o dată pe Maica Domnului înainte de a-și da sufletul. Din aceea, a vorbit cu un localnic să meargă cu o corabie și să îi aducă în insula Cipru pe Maica Domnului și pe Ioan, „apostolul cel mult iubit de Iisus”. Pe mare, însă, sa iscat o furtună și, în loc să ajungă în Cipru, adică în estul Mării Mediterane, corabia a fost dusă de valuri la un țărm al Muntelui Athos, cunoscut și cub numele de „limanul lui Climent”, din dreptul Mănăstirii Iviron de astăzi. Pe atunci, Muntele era locuit de păgâni, plin de idoli și de statui. Tradiția spune că, apropiindu-se corabia de țărm, sa întâmplat o minune: toți idolii din munte au căzut cu fețele la pământ, sfărâmându-se în mii de bucăți. Se spune că însuși idolul Apolon, aflat în vârful Athonului (vârful cel mai înalt al Muntelui Athos, care măsoară 2030 m), a trigat cu groază: „Ieşiţi noroadelor, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni şi alergaţi în grabă, la limanul lui Climent, ca să întâmpinaţi pe Maica Marelui Împărat şi adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos!”.
Înțelegând că nici furtuna și nici locul în care a ajuns n-au fost la întâmplare, ci tot din lucrare și rânduiala lui Dumnezeu, Maica Domnului sa rugat ca locul acesta să devină un loc al rugăciunii, o grănta care a ei câudină adusă lui Dumnezeu. să nu înceteze niciodată, spunându-le păgânilor aceste cuvinte: „O fii luminaţi, ascultaţi. Acest loc a fost sortit mie de către Fiul și Dumnezeul meu. Voi, însă, nu veți mai rămâne aici, pentru că pe muntele acesta voi trimite bărbați din toată lumea, ca să viețuiască în curăție, după chipul îngerii”. Acesta este și momentul în care ia ființă în Sfântul Munte Athos cea dintâi comunitate de creștini. Apoi, urcându-se în corabie și dând ultimele îndemnuri celor care rămăseră încă pe țărm, a plecat spre insula Cipru.
Aici, Sfântul Lazăr aproape că pierduse orice nădejde. Într-o zi, însă, a văzut în zare corabia și a început să plângă de bucurie. Dumnezeu îi ascultase rugăciunile și, pentru credința sa curată, ia împlinit dorința. După tradiție, Maica Domnului ia povestit lui Lazăr cum a rânduit Domnul ca ea să ajungă în Muntele Athos, apoi ia dăruit un omofor și o pereche de mânecuțe arhierești, lucrate de binecuvântatele sale mâini. Lazăr ia mulțumit, apoi după câteva zile Maica Domnului sa întors înapoi în Țara Sfântă.
Trecând la cele veșnice, Sfântu Lazăr a fost îngropat în mijlocul comunității pe care a păstorit-o, în orașul Larnaca din Cipru. Deasupra mormântului să, locuitorii de Atunci au zidit a micaraclis, însă în jurul anului 890, împăratul leon înțeptul, având mare evlavie la dreptul lazăr, the mutat moaștele la Constantinopol, iar în schimbul acesului în locul vechiului paraclis, o frumoasă biserică din piatră care dainuie până în zilele noastre.
Text preluat:
http://bizanticons.art/index.php?module=newsletterpreview&msgid=202304070600315be0850831c316e6d33ecf0c9a03743c:711987
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu