Sfantul Ierarh Nectarie

CUVANT PENTRU SUFLET

Trandafiri pentru mama





În drum de la serviciu spre casă, un bărbat cu soţia lui trecură pe la o florărie. Voiau să comande un buchet care să fie trimis mamei soţului. Ea locuia la vreo 120 de km distanţă. A doua zi împlinea 65 de ani. 

După ce coborâră din maşină, cei doi soţi au văzut în faţa florăriei o tânără stând pe trotuar şi plângând. O întrebară de ce e aşa tristă şi aflară că fata voia să-i ia mamei sale un trandafir roşu, dar nu avea bani decât pentru jumătate din preţul unui trandafir. Mişcaţi de lacrimile fetei, au luat-o cu ei în florărie, şi-i achitară ei trandafirul. După ce plăti şi buchetul pentru mama lui şi-i lăsară vânzătoarei adresa la care trebuia să ajungă a doua zi florile, soţul, împreună cu soţia sa, se oferi s-o ducă pe fată cu maşina acasă. 

Pe drum, fata îi rugă pe cei doi să oprească, spunându-i că a ajuns la mama ei. Le mulţumi celor doi, coborî din maşină şi intră pe poarta unui cimitir. 

Atunci cei doi soţi au înţeles unde se afla mama fetei; se uitară unul la altul şi, fără să vorbească, se întoarseră la florărie. Acolo au anulat comanda, au cumpărat un buchet de trandafiri şi au mers cu maşina împreună cei 120 de kilometri până la mama soţului acasă, ca să-i ofere florile în persoană, bucurându-se că dânsa este încă în viaţă…



Trei paşi

Tu m-ai chemat când nu eram,
Şi nu ştiam ce har mă cheamă,
Tu m-ai chemat când nu ştiam
Ce este dragostea de mamă.

Când ne-am văzut, m-ai strâns la piept 
Cu-n dor nebun, de pus în ramă,
Şi mi-ai şoptit: de când te-aştept,
Copilul meu, nemângâiat de mamă!

Regret c-am mers pe căi deşarte,
Străin de bravi şi căuzaşi,
C-am stat atâta timp departe,
Deşi, eram la doar trei paşi…

Când am făcut, fricos, întâiul pas,
Privindu-mi fraţii uriaşi,
Mi-ai zis, cu bucurie-n glas,
Copilul meu, mai fă trei paşi!

Când am căzut şi m-am rănit,
Împins fiind de cei pizmaşi,
Tu iarăşi, dulce, mi-ai şoptit:
Ridică-te şi fă trei paşi!

Văzându-ne în greu necaz,
Înconjuraţi de mulţi vrăjmaşi,
Din nou ne spune mama azi:
Copiii mei, mai sunt trei paşi!

Vegheaţi copii, vegheaţi mereu,
C-aveţi la ceruri bravi chezaşi,
Iar lângă voi e Dumnezeu,
La mai aproape de trei paşi!

Şi tot ce e proorocit
Se va-mplini, iubiţi ostaşi,
V-aşteptă cerul, pregătit,
Mai faceţi încă vreo trei paşi!

Nu auziţi din cer cum cheamă
Atâţia sfinţi şi îngeraşi:
Să ascultaţi de-a voastră mamă!
Mai sunt trei paşi, mai sunt trei paşi!

"Cine nu are Biserica de Mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată"- Sfântul Ciprian

Siliţi-vă să intraţi prin uşa cea strâmtă, că precum pomii, de nu vor lua ierni şi ploi, nu pot face roadă, aşa şi nouă veacul această iarnă ne ieste. Şi Împărăţiei cerurilor nu vom putea să ne facem părtaş, fără numai prin multe necazuri şi ispite!

 

Concepţia creştină despre post

Mântuitorul însuşi a practicat postul; El a postit 40 de zile înainte de începutul activităţii Sale publice (Mt. 4, 2; Mc 1, 13 şi Lc 4, l-3) şi a învăţat pe ucenicii Săi, atât prin cuvânt cât şi prin faptă, că postul este inseparabil de rugăciune (Mt. 4, l; Mc 9, 29). El l-a recomandat ca pe un mijloc de luptă împotriva ispitelor şi a puterii diavolului (Mt.17, 21), stăruind că nu trebuie practicat numai ca forme externe, după obiceiul iudeilor, ci cu voie bună şi cu conştiinţa că, postind, săvârşeşti o faptă bine plăcută lui Dumnezeu (Mt. 4, 16).

Sfinţii Apostoli au practicat şi ei postul. Aşa, de exemplu, Sfântul Apostol Pavel a postit şi a îndemnat pe fiii săi duhovniceşti să practice postul, unit cu rugăciunea (Fapte 9, 9; 13, 2-3 şi 14, 23; 2 Cor 6, 5; l Cor 7, 5). 

Menţiuni despre practicarea postului după epoca apostolică găsim apoi la numeroşi scriitori creştini, ca de exemplu Barnaba, Sf. Iustin, Sf. Policarp, Herma, Clement al Alexandriei, iar din sec. IV înainte, mărturiile sunt prea numeroase ca să mai stăruim asupra lor. 

Sfinţii Părinţi practicau postul, după pilda Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, relevând foloasele lui pentru trupul şi sufletul omului. 

De aceea, creştinismul a dat postului o însemnătate mare în viaţa religioasă şi mai ales în viaţa monahală, făcând din el un act de virtute şi de cult, un mijloc de progres în viaţa spirituală, de luptă împotriva patimilor şi a poftelor şi totodată un semn de respect şi de omagiu adus lui Dumnezeu. S-a accentuat îndeosebi sensul spiritual al postului, precizându-se că postul adevărat constă nu numai în abţinerea voluntară de la mâncare şi băutură, ci într-o străduinţă neîncetată de a domina, cu spiritul, cu voinţa, toate patimile şi poftele, instinctele şi pornirile inferioare ale trupului, care îl apropie pe om de animale. Este vorba deci nu numai de o renunţare temporară, conştientă şi consimţită, la satisfacerea unui instinct natural, ci de un efort pentru înnoirea vieţii, prin întronarea supremaţiei spiritului asupra trupului şi a sufletului; iar această strădanie este legată cu o luptă grea, care constă în întărirea voinţei şi a raţiunii sănătoase, în disciplinarea instinctelor, în înfrânarea sufletului, tinzând la stabilirea unui echilibru lăuntric, în care spiritul să domine toată viaţa omului. 

Iată de ce postul face parte din mijloacele de cultivare şi desăvârşire a sufletului, fiind inseparabil de alte virtuţi şi acte creştine, ca rugăciunea, căinţa, smerenia, milostenia ş.a.m.d. El slăbeşte, atenuează sau chiar stinge puterea patimilor şi a instinctelor, constituind deci o formă sau un auxiliar al sârguinţei continue spre desăvârşire, prin urmare, numai atunci este postul desăvârşit, când abţinerea de la mâncărurile de dulce (postirea de bucate sau de alimente) este unită cu efortul spre virtute şi progres spiritual, cu încordarea voinţei spre purificarea sufletului, spre alungarea gândurilor şi dorinţelor păcătoase, spre înfrânarea de la răul moral (păcat). “Posteşte, dar, lui Dumnezeu, un post ca acesta: să nu faci nici o faptă rea în viaţa ta, ci slujeşte Domnului cu inimă curată, păzind poruncile Lui şi mergând pe calea hotărârilor Lui; să nu se suie în inima ta nici o faptă rea; crede, însă, lui Dumnezeu, că dacă vei face acestea, dacă te vei teme de El şi dacă te vei înfrâna de la orice lucru rău, vei trăi în Dumnezeu. Dacă vei face acestea, vei posti post mare şi primit de Domnul” – zice unul dintre discipolii apostolilor. Cu alte cuvinte postul extern se completează cu postul intern, sau «postul de bucate» se desăvârseşte prin «postul de păcate», însoţit de rugăciune. 

De aceea e nevoie, din timp în timp, de zile sau perioade de postire, în care lupta spirituală cu patimile trupeşti şi sufleteşti trebuie ajutată şi intensificată printr-o strunire mai atentă şi mai aspră a trupului, pentru ca acesta să devină (rămână) un instrument docil şi apt pentru realizarea năzuinţelor superioare ale spiritului, pentru ridicarea lui către Dumnezeu, izvorul şi întruparea desăvârşită a Binelui şi a Perfecţiunii. 

Postul este conceput deci şi practicat în creştinism ca un mijloc de progres în virtute şi ca un act de cult, ca o jertfă vie de evlavie, de căinţă, de supunere faţă de Dumnezeu şi un mod de cinstire a Lui. El nu este numai un efort de a supune, a domina şi a birui ceea ce este rău şi inferior în noi, ci şi o dorinţă de a ne apropia de modul de viaţă îngeresc, ca şi de Dumnezeu, de a-I plăcea si a ne asemăna cu El, căci - precum spune Simeon al Tesalonicului - nici Dumnezeu, nici îngerii nu au nevoie de hrană. De aceea, de regulă postul religios se încheie şi se încununează prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, care este în acest caz o pecetluire şi o încununare a străduinţelor noastre ascetice şi duhovniceşti. Postul este astfel rădăcină sau începătură a eliberării de patimi şi «maică a virtuţilor», temelie a întregii vieţi morale. 

Postul poate să fie practicat şi ca un mijloc igienic pentru păstrarea sănătăţii, pentru întărirea şi înviorarea organismului. Ştiinţa medicală de astăzi a constatat că postul, departe de a fi împotriva naturii omului, dimpotrivă el este întotdeauna folositor, fiind în unele cazuri chiar recomandat ca mijloc de vindecare, pentru redresarea organismului obosit şi intoxicat de hrană prea îmbelşugată. E de la sine înţeles că, atunci când e practicat din nevoie, din motive pur igienice sau sanitare, postul e lipsit de valoarea religioasă pe care o are atunci când e practicat de bună voie şi din motive pur spirituale, ca un act de virtute şi de cult, prescris şi reglementat de Biserică.
Glitters123.com | Flowers | Forward this Picture
”Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţa, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Daca cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă.” (Ioan 15, 4-7)
 

 

CRED, DOAMNE!



„«Cred, Doamne!», I-a zis el; şi I s-a închinat.“ (Ioan 9, 38)
Cugetele curate au credinţa în ele însele, pentru că, credinţa este o taină şi un har.
Credinţa este darul lui Dumnezeu, pus chiar de la început în inima fiecărui om!
Numai că taina credinţei se păstrează într-un cuget curat (1 Tim. 3, 9).
Iar cine pierde acest cuget curat îşi pierde cu el credinţa, după cum se pierde un mir scump, când s-a spart vasul în care fusese păstrat.
Câtă vreme omul are un cuget curat, priviţi ce frumoasă este credinţa lui şi în Dumnezeu, şi în oameni, şi în vorbe, şi în fapte! Ce credinţă sinceră şi curată au copiii cei care au un cuget curat şi o inimă neprefăcută şi toţi cei care sunt asemenea lor! Ei cred totul (1 Cor. 13, 7), cu grabă şi cu sinceritate. De aceea pot fi totdeauna binecuvântaţi de Dumnezeu, dar şi înşelaţi de oameni.
Numai atunci când cugetul s-a întinat cu păcatul, atunci omul rămâne fără credinţa cea vie şi bună. Când sufletul s-a otrăvit şi s-a întunecat cu fărădelegea, el cade iarăşi în starea de îngheţ duhovnicesc, atunci credinţa lui moare, se pierde, se strică (1 Tim. 1, 19), iar omul ajunge fără credinţă.
Sau cu o credinţă stricată, ceea ce este nespus mai rău chiar şi decât lipsa ei 
Suflete al meu, cercetează-te şi tu dacă mai ai credinţă sau nu! (2 Cor. 13, 5).
Căci dacă o mai ai, atunci tu vei rămâne cu Domnul în starea în care L-ai găsit pe El şi în adunarea în care L-ai cunoscut întâi, şi între fraţii cu care te-ai predat Domnului, la naşterea ta din nou, trăind şi lucrând tot mai frumos şi mai mult pentru Iisus Hristos, Domnul tău, tot aceeaşi învăţătură şi credinţă şi tot în părtăşia lor, în dragostea şi ascultarea de ei.
Dacă nu eşti acolo şi dacă nu eşti aşa, înseamnă că ori nu ţi-ai aflat credinţa, ori ţi s-a rătăcit şi ţi s-a stricat prin prin înşelăciunea vre-unui păcat care ţi-a pătruns în inimă, întinându-ţi cugetul şi întunecându-te, şi stricându-ţi învăţătura, şi înşelându-ţi credinţa.
O vei mai putea găsi iarăşi, aşa cum îţi era de limpede şi de caldă, numai după ce îţi vei putea recăpăta curăţia cugetului, printr-o pocăinţă atât de adâncă şi de îndelungată, pe măsura păcatului pe care l-ai făcut. Ah, dar aceasta nu-i aşa de uşor!
Însă nu-i nici chiar cu neputinţă!



Doamne Iisuse, Judecătorul inimii noastre, al conştiinţelor şi gândurilor din ele (Evrei 4, 12), Te rugăm, nu lăsa pe nimeni fără credinţă, căci fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu! (Evrei 11, 6).
Iar dacă ne-ai dăruit-o, nu ne lăsa să ne-o mai pierdem prin vreo întinare a cugetului, prin vreo neplăcere a mândriei sau prin vreo neascultare a îndrumării fraţilor, nici prin încăpăţânarea ambiţiei păcatului şi a firii celei lumeşti.
Ci să păstrăm taina credinţei într-un cuget curat cu care să putem sta totdeauna în faţa Ta. Amin

Va doresc un sfarsit de saptamana binecuvantat,plin de bucurii si liniste sufleteasca!Dumnezeu sa va aiba in paza!Doamne ajuta!