Tatăl nostru

Un om avea mai mulţi copii, dar era foarte supărat, fiindcă fiii săi se certau între ei, purtându-se cu răutate. Azi aşa, mâine aşa... într-un cuvânt, între fiii săi era mereu neînţelegere. Mare durere îi pricinuiau tatălui, care ar fi vrut să-i vadă trăind în pace şi înţelegere.
Vreţi să vă spun cine sunt fraţii aceştia atât de cruzi unii cu ceilalţi ? Suntem noi, oamenii. Noi, toţi oamenii, suntem fiii aceluiaşi tată: Dumnezeu. Ne înţelegem noi, unii cu ceilalţi? Ne iubim aproapele aşa cum ar trebui să o facem? Nu-l doare pe Dumnezeu când vede că între oameni e atâta neînţelegere, minciuni, hoţii, războaie, păcate de tot
felul?
De ce ne-a făcut Dumnezeu? Ne-a făcut pentru a ne iubi unii pe alţii, pentru ca fiecare să poarte grija celuilalt. Şi pentru fiecare bun creştin, pentru fiecare om care trăieşte fără păcate, în dragoste şi înţelegere cu cei de alături, Dumnezeu se bucură, la fel cum se bucură un tată pentru copiii lui.
Iubindu-ne unii pe alţii, căutând binele celorlalţi mai mult decât pe al nostru, devenim mai buni şi mai înţelepţi. Doar aşa ne apropiem, cu fiecare clipă, de Dumnezeu, de dragostea şi bunătatea Lui.

†

Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu!
(Sfânta Scriptură)

Cheia potrivită

La un călugăr a venit o femeie să-i ceară ajutorul, fiindcă nu avea înţelegere în casă.
- Ce-ai făcut în această situaţie, a întrebat-o călugărul?
- Am încercat să-mi conving bărbatul, certându-l.
- Când aţi avut iar probleme, ce-ai mai făcut?
- Acelaşi lucru, i-a răspuns din nou femeia. I-am reproşat şi l-am certat. Şi de fiecare dată am făcut la fel.
Atunci, călugărul a scos o grămadă de chei şi dându-i una femeii a rugat-o să deschidă uşa din faţa lor. A încercat femeia, dar, nepotrivindu-se cheia respectivă, i-a cerut călugărului altă cheie.
- Poate n-ai ştiut cum să deschizi, i-a spus călugărul, mai încearcă!
Dar oricât s-a străduit femeia, nu a putut deschide.
- Părinte, daţi-mi toată grămada de chei şi aflu eu care-i cea potrivită, l-a rugat aceasta. Privind-o cu căldură, duhovnicul i-a răspuns:
- Acum înţelegi ce-am vrut să-ţi dovedesc? Cum nu poţi tu deschide acea uşă cu o cheie nepotrivită, oricât ai încerca, tot aşa nu poţi deschide sufletul bărbatului tău cu aceeaşi vorbă de ceartă cu care încerci mereu. Caută cheia potrivită şi, dacă o vei găsi, sigur vei putea deschide!
†
Învăţăturile date cu forţa nu pot dăinui în suflete,
pe când învăţăturile primite în suflet cu plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi.
(Sfântul Vasile cel Mare)

Taina Sfintei Cununii

O femeie necăjită a venit la un preot să-i ceară sfat:
- Vă rog, părinte, ajutaţi-mă cu un sfat. N-am înţelegere în casă. Bărbatul meu cheltuieşte mai mult decât câştigăm. Uneori bea, alteori ne certăm. Datoriile cresc, iar noi şi copiii trăim tot mai rău.
- Lasă femeie, o să vorbesc eu cu el.
După câteva zile, preotul se întâlneşte pe drum cu bărbatul femeii şi îl întreabă:
- Cum o mai duci, fiule?
- Destul de greu, părinte.
- Dar, din câte ştiu eu, femeia ta este harnică, nu?
- Aşa e, părinte, slavă Domnului, mi-a dat femeie bună, nu mă pot plânge.
- Atunci, care este problema?
Încurcat, omul nu a mai ştiut ce să răspundă, dar preotul i-a spus:
- Vezi pasărea ce zboară chiar acum pe deasupra casei tale?
- Da, părinte.
- Căsătoria este şi ea, fiule, tot ca o pasăre, iar bărbatul şi femeia sunt cele două aripi. Dacă nu bat amândouă odată aerul, pasărea nu poate zbura. Oricât s-ar strădui una, fără ajutorul celeilalte nu poate face nimic. Caută să îţi ajuţi nevasta şi copiii, căci doar aşa te poţi numi om. Mulţumirea ta depinde de mulţumirea familiei tale.
Recunoscător pentru sfat, bărbatul a plecat mai departe, iar, în gând, îi stăruiau cele spuse de preot.
†
E uşor a te însura, dar greu a face o familie.
(Proverb)

Lumina soarelui

Mareste imaginea.

Intr-o seara, un copil l-a intrebat pe parintele sau:

 - Tata, spune-mi, te rog, cum se face ca unii oameni sunt buni si altii rai. De ce nu-s toti la fel ?

- E, baiatul meu, vezi tu, toti oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Si asa cum Dumnezeu ne iubeste pe toti, la fel trebuie si noi sa ne iubim unii pe altii, fiindca dragostea Domnului este ca si lumina soarelui. Nu ne lumineaza si ne incalzeste soarele pe noi toti, buni si rai laolalta ? Nu ?

 Sufletele noastre ar trebui sa fie pline de bunatate si iubire. Dar, vezi tu, pacatele fiecaruia sunt asemenea norilor ce nu lasa razele binefacatoare ale soarelui sa treaca. Pacatele sunt norii ce ne intuneca sufletul. Cu cat ai mai multe pacate, cu atat sufletul tau este mai intunecat si lumina dragostei lui Dumnezeu nu-ti poate patrunde in inima.

Sufletul omului este bucatica de cer pe care fiecare o poarta in el. Pe acest cer trebuie sa straluceasca Soarele iubirii - Dumnezeu. Fiul meu, sa te feresti de pacate, caci acestea se aduna si iti intuneca viata, te fac rau si egoist. Cel ce-si pastreaza, insa, sufletul curat, se bucura mereu de dragostea Domnului, de liniste si fericire.

“Nimic nu este atat de firesc pentru noi ca a fi in comuniune cu altii, a avea nevoie unii de altii si a ne iubi unii pe altii.”

Dragostea Domnului

Mareste imaginea.

Se spune ca odata, un om mergea printr-un desert. Nu mai putea de oboseala; nu mancase nimic de mai multe zile, apa nu mai avea, iar soarele puternic il topea cu razele sale de foc. In afara de intinderea nesfarsita de nisip dogoritor, nu se vedeau decat urmele omului, urmele pasilor sai.

 Deodata, insa, omul a observat ca alaturi de el au aparut si alte urme, ca si cand mai era cineva, o persoana ce mergea odata cu el si ale carei urme le putea vedea alaturi de ale sale. Speriat, a strigat:

 - De ce sunt patru urme in nisip, cand eu sunt singur ? Cine esti si de ce nu te vad ?

 Dar o voce i-a raspuns:

 - Sunt Dumnezeu! Nu esti singur, fiindca Eu merg alaturi de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rau si vei ajunge cu bine la capat!

 Omul a cazut in genunchi si i-a multumit Domnului ca S-a indurat de el, dupa care si-a continuat drumul, convins ca acum va reusi. Si a mers, a mers, pana cand intr-un final a simtit ca nu mai poate face un pas macar. Cazut in genunchi, a privit in spate si ... ce i-a fost dat sa vada ? Pe nisip, nu se vedeau decat urmele pasilor sai.

 - Doamne - a spus omul indurerat - de ce m-ai parasit, de ce nu sunt decat doua urme in nisip ?!

 Dar, aceeasi voce i-a raspuns cu blandete:

 - Pentru ca, pana acum, Eu te-am dus in brate.

 Deodata, omul nostru a simtit ceva rece, rece, si a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseala, incins de lumina soarelui, cazuse in nisip, ajuns la capatul puterilor. Dar, intimpul somnului, fusese gasit de o caravana. Cativa negustori il ridicasera si il stropisera cu apa. Atunci cand a simtit apa rece pe fata s-a trezit, amintindu-si de visul sau.

 - Binecuvantat sa fie Domnul! - a strigat omul. Cum de m-ati gasit ?

 - Am vazut niste urme in nisip si ne-am dat seama ca cineva s-a ratacit. Erau, intr-adevar, urmele tale.

 - Voi credeti ca urmele mele v-au adus aici ? Nu, Dumnezeu, Care S-a indurat de suferinta mea, El v-a calauzit pasii spre mine, altfel as fi murit.

 Sunt unii oameni care nu vad ca Dumnezeu se ingrijeste de ei. Nu vad ca Domnul, din iubire, cauta mereu sa ii ajute. Ei uita de cele sfinte si de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uita niciodata de ei. Ferice de aceia care vad ca toate - sanatatea, puterea de munca, fericirea - tin de Dumnezeu si ca doar prin puterea Lui putem fi mantuiti. Ferice de aceia care au mereu incredere in ajutorul Domnului.

 "Chiar daca noi ne indepartam uneori de Dumnezeu,

Dumnezeu ramane mereu aproape de noi."

Bogatii si saracii

Mareste imaginea.

Demult, cu sute de ani in urma, a trait un rege puternic si intelept. Intr-o zi, plimbandu-se prin curtea palatului sau, a auzit, dincolo de ziduri, pe cineva care plangea. A dat imediat porunca sa fie deschise portile si a iesit sa vada ce se intamplase. Nu-si putea crede ochilor ... Daca in palatul sau, toti oamenii erau multumiti si aveau de toate, acum vedea, insa, ca la porti erau adunati oameni nevoiasi, ce intindeau mana pentru o bucata de paine. Chiar langa zid, era un copil ce plangea. Cand regele l-a intrebat ce i s-a intamplat, copilul i-a raspuns ca parintii sai sunt bolnavi si el nu are bani nici de hrana si nici de doctorii. In timpul acesta, in jurul regelui s-a strans o multime de oameni nevoiasi, unul mai amarat decat celalalt, fiecare incercand sa-si spuna pasul. Maniat de aceasta situatie pe care sfetnicii i-o ascunsesera, regele s-a intors in palat si i-a chemat pe toti bogatasii la el. Cand acestia s-au adunat in sala tronului, le-a spus:

 - Voi sunteti cei mai bogati oameni din regatul meu. Aveti atata avere incat ati putea sa va construiti fiecare cate o casa numai din aur. Dar daca v-ati uita si in jurul vostru, ati vedea ca sunt oameni care mor de foame, care o duc rau, fiindca voi nu va ingrijiti de treburile cetatii. Afara este plin de oameni ce vor sa munceasca pentru o paine, dar voi ii refuzati. Doar de voi insiva depinde ca acesti oameni sa o duca mai bine. Puteti sa ii ajutati si va poruncesc sa o faceti!

 Dupa cateva zile, regele a vazut ca nimic nu se schimbase. Chemandu-i iarasi la el pe cei mai bogati dintre supusii sai, le-a spus:

 - Vad ca nu aveti suflet! Cum de nu va e mila de cei ce se lupta cu greutatile, zi de zi ?! Daca nu o faceti voi, atunci o s-o fac eu! Iata ce poruncesc: de azi inainte, pentru fiecare sarac mort de foame, in regatul meu, va fi omorat si un bogatas! De maine, ne vom intalni in fiecare seara si, daca aflu ca, peste zi, un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sortii vor decide care dintre voi va fi executat. Pentru ca voi insiva va faceti vinovati de moartea acelui om, caci l-ati fi putut ajuta, dar n-ati facut-o. Ne vedem maine seara!

 Se spune ca, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame in regatul acela!

"Nu invidia gloria celui pacatos, caci nu stii care va fi sfarsitul lui. (...)

Judecata este fara mila pentru cel ce n-a facut mila."

Gradina sufletului

Mareste imaginea.

Un crestin l-a intrebat pe duhovnicul sau:

 - Parinte, as vrea sa fiu un bun crestin, sa am o viata fara pacate. Ce trebuie sa fac mai intai, ce este cel mai important ?

 - O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, daca ai o gradina in care plantezi tot felul de flori frumoase, astepti sa creasca ? Asa, fara sa faci nimic, or sa rasara ele ?

 - Nu, parinte, trebuie sa le ud ...

 - Dar daca le uzi si atat, vor creaste ele mari si frumoase ?

 - Nu, parinte, trebuie si sa muncesc, sa am grija de ele, sa nu fie distruse de buruieni ...

 - Dar daca le dai toate acestea, si nu vor avea lumina, pot ele sa creasca ?

- In nici un caz, parinte, atunci toata munca mea nu-si are rostul, florile nu vor creste niciodata.

 - Acum ai inteles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei gradini, in care sunt semanate cele mai frumoase flori: dragostea, credinta, bunatatea, cumpatarea, omenia ... Noi, insa, trebuie sa avem grija de aceasta gradina din sufletul nostru, ca tot ce este acolo sa infloreasca. Doar astfel sufletul omului se umple de frumusete.

 Ce trebuie sa facem pentru toate acestea ? Sa avem grija ca buruienile pacatelor sa nu prinda radacini in suflet, sa veghem mereu ca raul sa nu se cuibareasca in noi, fiindca, odata intrat, este foarte greu sa-l mai scoti. Si ce mai trebuie sa facem pentru gradina sufletului ? Sa o udam mereu cu apa datatoare de viata, care este rugaciunea.

 Dar ele tot n-ar creste, daca nu le-ar incalzi pe toate lumina binefacatoare a dragostei dumnezeiesti. Si unde ar putea gasi sufletele noastre mai multa caldura si lumina dumnezeiasca, daca nu in Biserica ?!

 E, poti tu sa-mi spui, fiule, ce este mai important ? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tau, ai grija de el, fiindca atunci si Dumnezeu te va ajuta.

 Doar asa, prin munca noastra si cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adica dragostea, credinta si toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a daruit, vor creste nestingherite, iar viata ni se va umple de fericire.

"Toate lucrurile ne-au fost incredintate noua si noi acestora."

O lectie de inchinare

Mareste imaginea.

A fost odata, pe vremea cand bag de seama ca oamenii mari nu-i prea pricepeau pe copii, un baiat sarman care se nascuse fara maini si a carui mama se prapadise de timpuriu, dintr-o boala de acelea care nu iarta.

S-ar zice ca mai necajit suflet nu putea sa fie pe lume, si totusi copilandrul nostru se arata mereu senin la infatisare si plin de bucurie in inima lui, iar pe deasupra era vrednic si cuminte, de prinsesera drag de el toti oamenii din satul acela si din cele invecinate. Zice-se ca numai din cuvant aducea inapoi in cireada vacile care se razleteau, ca vedea uliul de departe si-l alunga pe data de peste ograzi, ca era iute la pas si ager la minte, iar mai presus de toate avea darul cantarii, de se putea intrece cu dascalii de biserica si cu pasarile vazduhului.

Si iata ca intr-o zi, apropiindu-se Sfintele Pasti, catadicsi sa vina la biserica din sat si boierul locului aceluia, care era inca tanar si cam fudul, dar pe care oamenii il primira in mijlocul lor cu toata caldura sufletelor curate, ca doar crestini suntem cu totii si datori sa ne iubim si sa ne veselim intru Domnul.

Si cand slujba s-a ispravit si a fost sa iasa boierul din biserica, acesta dadu cu ochii de copilandrul lipsit de maini, care sarea cu picioarele desculte, cand inainte, cand inapoi, peste un sant aflat chiar in fata sfantului lacas.

- Ce faci, blestematie?! - se rasti la el boierul, tragandu-si manusile de matase peste degetele ingalbenite de tutun. Asa se iese, ma, de la Sfanta Biserica?!

Copilandrul se opri din sarit, il privi cu ochii lui limpezi si-i raspunse cuviincios:

- Iertare, domnia-ta, dar daca n-am maini, ca toata lumea, ma inchin si eu cum pot, sarind crucis in cele patru colturi ale baltii...

Nici n-apuca bine copilul sa-si termine vorba si iata ca, sub ochii tuturor celor de fata, din apa limpezita de soare a baltii, scoase sfielnic capul un crin plapand si alb precum sufletul curat al micului inchinator!

Boierul se dadu un pas inapoi si-si facu o cruce mare, iar satenii il urmara, murmurand infiorati...

Asa cauta si tu, cetitorule, care esti mintos si ai mainile tefere, sa te inchini dupa cuviinta, ori ca treci prin fata bisericii, ori ca-ti incepi sau iti ispravesti lucrul, ori ca te afli in vreo alta imprejurare care cere inchinaciune, ca nu cumva sa te rusineze copilul fara maini dinaintea Judecatorului Hristos!

(Dupa Parintele Constantin Valer Necula, Calutul lui Dumnezeu. Povesti si povestiri pentru cei ce n-au mai citit demult povesti, Editura Bunavestire, Bacau, 2003, pp. 94-95)

Cand se raceste dragostea sotilor?


Taina Cununiei este o slujba care-i uneste pe cei doi miri, pe barbat si pe femeie, "intr-un singur trup", precum Dumnezeu a hotarat dintru inceput. Cat timp barbatul si femeia formeaza "un singur trup", nu se poate vorbi de racirea dragostei dintre ei. Insa, cand cei doi miri nu inteleg rolurile specifice care li se incredinteaza, in Taina Cununiei, ei trebuie sa se astepte la multe esecuri. Cand femeia nu-si intelege-traieste in mod autentic rolul de sotie, mai devreme sau mai tarziu, dragostea barbatului fata de ea se va raci, tot asa cum se va raci dragostea sotiei fata de sotul ei, atunci cand acesta isi rateaza vocatia de sot crestin.

Cand se raceste dragostea sotilor?

Cat timp barbatul si femeia formeaza "un singur trup", nu se poate vorbi de racirea dragostei dintre ei. Acest lucru, insa, este cu putinta numai "in Hristos si in Biserica", adica intr-o cunoastere-iubire de Dumnezeu si traire autentica in Biserica.

Cand unul dintre soti, constient sau nu, se sustrage de la trairea in comun, simultan, el incepe sa rupa acel "trup" tainic, unit de Dumnezeu, in ziua Cununiei. Facand aceasta, cel in cauza paseste usor, dar sigur, spre un punct, mai apropiat sau mai indepartat, in care va fi cuprins de plictiseala, depresie, ura si violenta.

Despre temelia dragostei dintre soti, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Cand sotii sunt atat de strans legati unul de altul, nimic nu-i va putea mahni in viata aceasta, nimic nu le va putea surpa fericirea. Acolo unde stapanesc intelegerea, pacea, dragostea, acolo curg toate bunatatile, iar sotii sunt la adapostul oricaror vrajmasii. Ei stau ca inconjurati de un zid puternic si de netrecut si vor avea pacea cea dupa voia lui Dumnezeu. (...) Unul din temeiurile cele mai mari ale casatoriei este dorinta de a fugi de pacat, si a da deoparte orice stricaciune. (...) Orice casatorie trebuie facuta pentru a sluji si cultiva bunele moravuri. Si va fi asa, de vei fi luat o femeie in stare de a aduce in casa ta intelepciune, bunacuviinta si cumpatare. Frumusetea trupeasca, daca virtutea sufleteasca nu-i este tovarasa, poate tine in mreje pe barbat douazeci-treizeci de zile, mai mult nu; ea va lasa sa i se vadeasca stricaciunea si vraja s-a risipit."

Pretentiile sunt fiicele egoismului !

Avand toate in comun, sotii trec impreuna atat prin cele bune ale vietii, cat si prin cele mai grele. Dragostea se raceste, adica se imputineaza, atunci cand unul dintre cei doi soti cade prada egoismului si incepe sa traiasca de unul singur, cautand sa-si implineasca poftele-dorintele proprii chiar si in dauna celuilalt.

Pretentiile pe care unul dintre soti le ridica fata de celalalt, nascute din egoism, se fac temelie a multor greseli si suferinte. Sotia nu exista doar pentru a implini nevoile sotului, precum si invers, sotul nu exista doar pentru a implini cerintele sotiei. Fiecare sot are nevoile-asteptarile lui. Daca definirea propriilor nevoi este un lucru dificil, cu atat mai mult este dificila intuirea lor de catre ceilalti. Pentru aceasta, sotii sunt datori sa se cunoasca foarte bine unul pe celalalt, atat printr-o comunicare permanenta si sincera, cat si prin spovedirea la acelasi duhovnic.

Pretentiile izvorasc din egoism, trecand peste libertatea celuilalt, iar asteptarile izvorasc din dragoste pentru celalalt, trecand peste dorinta si nerabdarea noastra. Acceptarea linistita a unui refuz intareste libertatea si respectul reciproc. Mai mult, modul in care un sot respecta libertatea celuilalt indica maturitatea sufleteasca si masura duhovniceasca a vietii pe care o traieste.

Doar traind cu credinta, cu smerenie si cu dragoste de Dumnezeu, un sot se poate raporta corect (toata viata) la celalalt. Este nevoie si de multa rugaciune, intelepciune si atentie duhovniceasca (trezvie), pentru ca unele mici deprinderi-obiceiuri, aparent nevinovate, ale unuia sau ale celuilalt, sa nu ajunga patimi crancene, care sa raceasta dragostea si sa rupa familia.

Lipsa relatiilor trupesti verifica dragostea sotilor !

Dupa o anumita varsta, trupul da primele semne de oboseala, iar simturile incep si ele sa slabeasca; scade rezistenta la efort, crescand sensibilitatea la stres, iar bolile incep sa-si faca locas in trup. In mod firesc, in trup au loc si unele schimbari hormonale deosebite, care ii pot deruta sau bulversa complet pe cei care nu sunt pregatiti din timp pentru a le intampina.

Dintre toate urmarile pe care le aduce cu sine imbatranirea trupului cel mai greu de acceptat pare sa ramana scaderea potentei sexuale. Pentru multi oameni (in special, pentru barbati), cand apropierile trupesti incep sa se rareasca sau sa nu mai aiba loc, parca nimic nu mai conteaza.

Sunt de parere ca, de cele mai multe ori, racirea dragostei dintre soti vine din gresita raportare la sexualitate. Gresita intelegere-practicare a sexualitatii este urmata de desfigurarea sufleteasca, mai ales, dar si trupeasca, a celor doi soti. Astfel, daca dintru inceput se cauta satisfacerea cu orice pret a poftei sexuale, cu siguranta, mai apoi, vine racirea dragostei (daca a fost dragoste) si dispretuirea.

Sexualitatea nu este un bun propriu sau un mod de a-ti petrece timpul liber, precum nu poate fi nici studiata, inteleasa si traita in mod de sine statator, despartita de toate celelalte aspecte ale vietii si de Dumnezeu. Drept urmare, mai devreme sau mai tarziu, desfranarea distruge toate acele familii care nu si-au descoperit sensul autentic, ratacind in afara Bisericii lui Hristos. In final, din cauza egoismului, manifestat atat pe cont propriu, cat si in doi, multe familii sfarsesc prin avorturi, perversiuni, violenta, adulter si divort.

Varsta a doua, varsta a treia !

Odata trecuti de jumatatea vietii (sa zicem, 50 de ani), sotii trebuie sa fie mai odihniti ca oricand, copiii fiind mari, iar responsabilitatile imputinandu-se. Abia acum, trecuti deja prin multe incercari, cei doi isi verifica-arata dragostea. Cand copiii pleaca din casa parinteasca, trupul incepe sa fie neputincios, iar bolile isi fac simtita prezenta, fiecare sot constientizeaza parca mai bine ca oricand ce inseamna acel "intr-un trup", despre care au auzit in ziua Cununiei. Aceasta perioada trebuie sa fie una de reindragostire, mai profunda si mai autentica decat cea dintai, petrecuta in urma cu zeci de ani.

Pentru a nu cadea prada singuratatii in doi, insa, cei doi soti au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, singurul care ii poate pazi de acele duhuri care intuneca mai ales mintea. Astfel, orice frustrare sau neputinta (sufleteasca sau trupeasca) trebuie discutata, mai intai, in taina, de cei doi soti, iar mai apoi, daca mai este nevoie, cu duhovnicul. Trecand peste pragul psihologic ridicat de schimbarile care au loc in trup (boli, schimbari hormonale etc) si in viata sociala a familiei (casatoria copiilor, iesirea la pensie etc), cei doi soti se vor putea bucura unul de celalalt, cu o dragoste curata, pana la sfarsit.

Dragoste curata pana la moarte !

Puterea credintei, amplificata de puterea-binecuvantarea harului lui Dumnezeu, are o influenta nebanuit de mare asupra eventualelor noastre slabiciuni (patimi). Minunea acestei refaceri se intampla oriunde se afla credinta adevarata si osteneala spre indreptare. Puterea lui Dumnezeu, neavand hotarele neputintei noastre, nu are limite. Sotii sa-si doreasca din toata inima sa nu se raceasca dragostea dintre ei, cautand in toate voia lui Dumnezeu, iar Dumnezeu se va ingriji cu siguranta de vesnicia dragostei lor.

Deci, formand "un singur trup" si ducand o viata crestina autentica, "in Hristos si in Biserica", sotii nu vor intampina greutati mai mari decat ispitele cotidiene in a-si pastra aprinsa dragostea reciproca pana la sfarsit, cand moartea ii va desparti vremelnic.

Teodor Danalache

De ce să cauți mai întâi împărăția cerurilor, și apoi cele ale lumii

Discuţii libere pe textul Sfintei Scripturi

Vineri, 06 Iulie 2012 12:36

În Evanghelia după Matei, Mântuitorul Hristos spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33). Este un pasaj asupra căruia am meditat de mult timp, încă de când am intrat în Biserică și l-am cunoscut pe Dumnezeu. Totuși astăzi, când merg pe 30 de ani, percep lucrurile altfel, și acest îndemn are cu totul alte conotații în conștiința lea.

Mi-aduc aminte cum Sfinții Părinți spun că vârsta de 33 de ani la care a fost răstignit Mântuitorul este vârsta omului matur, eliberat de stângăciile și gândurile ușoare ale tinereții, și destul de experimentat încât să trăiască pe picioarele sale. Este de asemenea vârsta la care toate ispitele au putere asupra lui. Sunt ispite lumești sau diavolești care n-au efect asupra celor tineri, pentru că nu se regăsesc cu nimic în comportamentul și năzuințele lor (ispita de părea înțelept și de a da sfaturi, ispita de a te lăuda cu realizările tale profesionale și familiale). La fel sunt ispite care nu mai produc efecte asupra celor bătrâni, care din  cauza slăbiciunilor trupești, a înțelepciunii și experienței lor nu se mai învoiesc așa ușor spre păcat (de exemplu: ispita desfrânării, a lăcomiei pântecelui, a ieșirii în evidență prin realizări personale, etc.)

Vârsta de 30 de ani e vârsta la care toate ispitele au putere asupra ta ca om. E vârsta de mijloc când nu ești nici tânăr, nici bătrân, și când încerci să fii atât înțelept și experimentat ca bătrânii dar și inovator, frumos și popular ca tinerii. După 30 de ani ești ispitit nu numai de desfrânare, lăcomie și îngrijirea permanentă a trupului ci și de cum să faci bani, cum se devii mai puternic, cum să te faci mai cunoscut, cum să-ți faci relații cât mai multe, cum să pui mâna pe putere.

Din ceea ce trăiesc eu vă pot spune că am ajuns la un stadiu al vieții, când am terminat studiile, am o familie fericită, sunt la casa mea, îmi câștig banii singur, am prieteni, cunosc mulți oameni, am perspective, am idei, vreau să fac multe, am exemple în jurul meu pe care vreau să le urmez, am idealuri, am concepții despre viață și despre om bine conturate, etc.. În concluzie am multe lucruri (realizări) cu care mă pot mândri (la modul păcătos vorbind) și pe care le pot considera ca fiind efecte ale acțiunilor mele și nu binecuvântări și daruri ale lui Dumnezeu pentru mine. La fel am multe idei încât să mă cred un om „cu perspective” și să mă umflu în pene în sinea mea.  Am citit destul (nu mult) încât să pot să polemizez și să mă încred în ideile mele, și să intru în polemică susținându-mi puternic concepțiile... o altă mare povară sufleteaască pentru mine.

La aceste trei mari ispite se adaugă stranșnic ispitele tinereții pe care le resimt din plin, uneori mai puternic ca-n adolescență: desfrânarea, lăcomia, lenea, luxul... în general obținerea confortului cu orice preț.

Cam asta e starea mea, a bărbatului care merge pe 30 de ani.

V-am descris ceea ce simt și sunt eu acum, pentru ca să vă pot explică ce ecou are pentru mine acum porunca: ”Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.”

Eu acum lucrez pe cont propriu, nu sunt angajat nicăieri. Îmi gestionez timpul singur. Astfel că o zi din viața mea se împarte între familie (soții+copiii+casă), site-ul Ortodoxia Tinerilor, asociația, și webdesign (site-urile pe care le fac pentru a câștiga bani). Timpul nu este împărțit egal, ba dimpotrivă, de multe ori exagerez ori în una, ori în alta. Așa se face că dacă acord prea mult timp pentru Ortodoxia Tinerilor și asociație, fac misiune dar nu mai aduc bani acasă pentru a-mi întreține familia și apar probleme, iar dacă pun accent mai mult pe adusul banilor nu mă simt împlinit și simt nevoie să dau hrană sufletului într-un anume fel.

Sunt de multe ori ispitit să merg pe partea de afaceri a vieții mele, să investesc timp și bani, pentru a face o firmă profitabilă, pentru a avea mai mulți bani, pentru a oferi „chipurile” mai mult copiilor. Sunt ispitit să mă promovez, să caut clienți, să fac orice pentru bani, ca să pot să-mi împlinesc și eu „dorințele” (în mare parte: păcătoase și egoiste bineînțeles)

Alteori sunt impulsionat să fac tot felul de proiecte pentru tineri, pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a-i sprijini pe tineri și  pe oamenii cu probleme sociale.

Pentru mine ”Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” înseamnă astăzi ceva de genul: „Claudiu, pune accent pe partea duhovnicească, pe misiune, chiar dacă nu-ți aduce confort financiar și lux, și lasă pe locul doi afacerile și banii”.

Această poruncă al lui Dumnezeu mă pune uneori în postura să fac ceva gratuit pentru cineva (care mi-a cerut asta, sau căruia eu i-am propus, pentru a-o ajuta) amânând o pagină de internet plătită de un client de al meu.  Sau să lucrez la un proiect al asociației noastre, fără bani, dar care implică foarte mult timp, în loc să caut clienți și să aduc bani în familie.

Eu la vârsta asta înțeleg adesea că Hristos Domnul preferă să pun accent pe partea duhovniceaască (familie, rugăciune, participarea la slujbele Bisericii, fapte bune, studiu, articole, discuții duhovnicești cu prietenii, etc.) decât pe căutarea acerbă a unui confort financiar care să mă lipsească de grji (oare?).

Uneori a alege viața în Hristos, în schimbul „câștigării pâinii și a banului” mă arată ca om iresponsabil în fața celorlalți, care mă tot impulsionează să fac bani, să ajung la un anumit nivel, să-mi permit tot felul de „lucruri”.

Dar știți ce am observat? Atunci când aleg partea duhovnicească a vieții, în dauna câștigării banilor, face Domnul Hristos ce face și imediat compensează și reușesc să am și bani pentru tot ceea ce îmi trebuie. Bineînțeles nu pentru mofturi și lux, ci pentru o viață decentă. M-am îngrijorat de multe ori și, la o zi două îmi apăreu oportunități pe care nici nu le visasem.

Am observat cum în efortul meu de a căuta (uneori, nu întotdeauna) mai întâi împărăția cerurilor, imediat toate celelalte s-au adăugat, ca de la sine, sau ca prin minune, sau neașteptat. Tot prin muncă, tot prin sudoare, dar prin oportunități pe care, dacă aș fi căutat doar banii, sunt sigur că Dumnezeu nu mi le-ar fi scos în cale.

E foarte interesant de observat că această poruncă a Mântuitorului a fost spus în contextul în care noi oamenii n-ar trebuie să ne îngrjim de mâncare, haine și băutură, și nicidecum nu e vorba în Evanghelia de grija noastră pentru o viața mai luxoasă sau mai confortabilă.

Astfel că Domnul ne poruncește să căutăm împărăția cerurilor chiar și în dauna pâinii noastre de la gura, pe care aparent o putem pierde... dar pe care în mod miraculos Domnul o adaugă imediat ca răsplată a împlinirii voii Lui.

Așa se face că astăzi tinerii sunt ispitiți de societate să ajunge oameni bogați, puternici, inteligenți, influenți, cu salarii mari, cu funcții barosane, cu case și mașini luxoase, cu un CV fascinant, cu recunoaștere internațională, etc. Din acest motiv cei care nu sunt încă la acest nivel dau în gât să ajungă să le obține pe toate cele de mai sus. Treptat observi că fuga această niciodată nu se mai termină și mereu vrei mai mult din cele materiale... Cu cât ai mai mult, te simți mai nemulțumit și vrei mai mult, focul dorințelor tale aprinzându-se și mai tare.

Porunca Mântuitorului de a căuta împărăția lui Dumnezeu în dauna celor lumești, ne ferește tocmai de a intra în acest cerc vicios în care nu ne săturăm niciodată și ne pierdem și sufletul.

Paradoxal, cei care caută împărăția cerurilor acum, în următoarea oră se simt mai împliniți decât erau înante, chiar dacă mai au drum lung de mers până la desăvârșire. Se întâmplă exact opusul sentimentelor pe care le ai în lupta după cele lumești. Împlinirea aceasta a celor ce merg pe drumul bun e roada Duhului Sfânt care se sălășluiește în noi atunci când împlinim poruncile lui Dumnezeu. Insatisfacția constantă a celor ce fug după cele lumești este tot lucrarea Duhul Sfânt, care încearcă să-i ferească continuu de pierderea sufletului, și să-i mântuiască.

Porunca această se leagă strâns cu ce a zis Mântuitorul despre cei bogați, că vor intra cu greu în împărăția cerurilor. De fapt poruncile trebuiesc analizate toate împreună, doar așa având putere de a schimba lumea, și nu individual și în funcție de context.

Astfel că acela care caută mai întâi cele ale lumii, se îmbogățește în cele ale lumii și foarte probabil nu va intra în împărăția cerurilor, sau va intra foarte greu.

Orice faceți în viață, orice decizie luați, prioritate au întotdeauna poruncile lui Dumnezeu, chiar dacă pe moment pierdeți cele materiale.

Are Dumnezeu putere să vi le dea pe toate într-o secundă! Nu mai fugiți după ele, vi se vor adăuga de la sine, vi le va da Dumenzeu așa cum vă sunt de folos.

(Claudiu)

Niceea, orasul unde au fost tinute primul si ultimul Sinod Ecumenic

Mareste imaginea.

Niceea (astazi Iznik) este un mic oras din nordul-vestul Turciei, situat pe malul de rasarit al lacului Iznik, a carui mostenire culturala cuprinde o perioada de peste 2400 de ani. Acesta, de-a lungul timpului, a jucat un rol insemnat in cadrul imperiilor: Roman, Bizantin, Selgiucid si Otoman. Orasul Niceea a ramas in istoria Bisericii Universale ca locul unde s-au tinut doua dintre cele sapte Sinoade Ecumenice, primul si ultimul (in anii 325 si 787).

Niceea - scurt istoric

Orasul Niceea a fost intemeiat in secolul IV i.Hr., la cativa ani dupa moartea lui Alexandru cel Mare, de catre imparatul macedonean Antigon I Monoftalmul.

In 325, Niceea a gazduit primul Sinod Ecumenic convocat de catre imparatul Constantin cel Mare. Sinodul fusese initial planuit sa se tina in alt oras, insa Constantin a mutat locatia in Niceea datorita climei blande si, cel mai important, apropierii de palatul sau din Nicomidia (Izmit). La sedinta deschiderii oficiale si la cea de inchidere a asistat insusi imparatul Constantin. Primul Sinod Ecumenic de la Niceea a fost tinut in Palatul Senatului, care din pacate se afla in prezent sub apele lacului Iznik.

Traditia bisericeasca a consacrat numarul de 318 Parinti care au participat la Sinodul de la Niceea. Parintii intruniti la Niceea au respins invatatura lui Arie si au condamnat-o. La sfarsitul dezbaterilor, Parintii sinodali au hotarat ca invatatura formulata in Sinod sa fie redactata intr-un Simbol de credinta, care are 7 articole. Articolul 8 incepe cu marturisirea: "Credem si intru Duhul Sfant". Intre alte probleme pe care le-a rezolvat Sinodul I Ecumenic, a fost si stabilirea datei Pastelui.

  

Al VII-lea Sinod Ecumenic s-a tinut la Niceea in anul 787 si a combatut iconoclasmul. Din actele sinodului se stie ca sedintele au fost conduse de patriarhul Tarasie. Numarul episcopilor care au participat la acest sinod a fost intre 330 si 367. Afara de membrii cu drept de vot au mai fost prezenti peste 130 arhimandriti, egumeni si monahi.  Hotararea sinodului, orientata dupa precizarile Sfantului Ioan Damaschin, cuprindea urmatoarea decizie dogmatica: "Este permis si chiar util si bineplacut lui Dumnezeu a face icoane religioase si a le venera; dar aceasta venerare sa fie numai cinstire, iar nu adorare, caci adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu. Cinstirea nu se adreseaza materiei icoanei si astfel ea nu este idolatrie".

Turcii selgiucizi au ocupat Niceea in 1081 schimbandu-i numele in Iznik. Orasul a fost reocupat de catre bizantini in 1097, in timpul Primei Cruciade, sub imparatul Alexie I Comnenul. Dupa ce cruciatii au ocupat Constantinopolul in 1204, a luat nastere formatiunea bizantina cunoscuta si sub numele de “Imperiul de la Niceea”.  Acesta  a servit drept centru politic si cultural pentru 50 de ani, pana cand Imperiul Bizantin a fost condus de catre Mihail VIII Paleologul.

Orasul a fost asediat si cucerit in 1331 de catre turcii otomani, care au construit Moscheea Verde (1378 - 1391). Dupa 1453, prosperitatea orasului Iznik a avut de suferit odata cu stabilirea capitalei Imperiului Otoman la Istambul, aflat in apropiere.

Inca din secolul secolul al VI-lea  orasul devenise renumit  pentru fabricarea ceramicii si a faiantei. Iznik a devenit faimos pentru ornamentele sale care au decorat moschei si palate din intreaga Turcie. Dupa ce atelierele de ornamente au fost mutate in Istambul, catre 1700, Iznik s-a aflat in plin declin economic.

Astazi, Iznik, are o populatie de aproximativ 15 000 locuitori. Conciliul II Vatican, din 1962, plaseaza Niceea ca al treilea oras sfant dupa Ierusalim si Vatican pentru crestinii catolici.

Niceea - monumente si vestigii istorice

Cateva monumente din perioade diferite (romana, bizantina si otomana) sunt inca bine pastrate in Niceea de astazi.

Zidurilee Niceei din perioadele romana si bizantina, ce au 4,426 m in circumferinta,  s-au pastrat aproape in intregime intacte in jurul orasului. Acestea au fost construite in 300 d.Hr. de catre Lysimachus, pe atunci legiuitorul orasului, si au fost in mod constant reparate de catre bizantini si otomani.

Niceea a avut un teatru antic, construit intre lac si podul Yenisehir. A fost construit de catre proconsulul Bitiniei, Pliniu, in 112. Cercetarile arheologice au scos la iveala o biserica, un palat, ateliere otomane de ceramica, construite in interiorul sau.

Punctul cel mai important pentru pelerini si istorici il constituie biserica Sfanta Sofia ce dateaza din secolul al IV-lea. Ea reprezinta locul unde s-a tinut cel de-al saptelea Sinod Ecumenic (787) Biserica se afla in centrul orasului. Pe pereti se pastreaza fragmente de fresca iar pe podea, mozaic pavimentar.

O alta biserica din Niceea, cea a Adormirii Maicii Domnului, a fost probabil una dintre cele  importante catedrale bizantine din Asia Mica.  A fost decorata cu mozaicuri  foarte frumoase inca din secolul al IX-lea. Biserica a fost distrusa, din nefericire, in 1922, in timpul razboiului de independenta. 

Moscheea Verde construita in secolul al XIV-lea se numeste asa datorita ornamentelor de pe minaret. Ornamentele originale au fost astazi inlocuite.

Muzeul Arheologic din Iznik se afla langa moschee. Colectia muzeistica consta numai in antichitati din perioadele romana si bizantina, la care s-au adaugat cateva ornamente selgiucide si otomane, descoperite recent.

Radu Alexandru

Iubește și fă ce vrei!

Într-un cuvant, primește această scurtă poruncă: iubește și fă ce vrei!

Într-un cuvant, primește această scurtă poruncă:iubește și fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă indrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această radacină nu poate ieși decât bine. (Fericitul Augustin)

Puterea jertfei

Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau despre drumul lung pe care îl mai aveau de străbătut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodată, lumea de afară începe să ţipe. Alarmaţi, cei doi străini ies în uliţă, unde văd o casă cuprinsă de flăcări, iar alături o femeie ţipând:
- Copilul meu, copilul meu este în casă!
Fără să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre flăcări şi, după ceva timp, iese cu pruncul în braţe. Femeia îi mulţumeşte cu lacrimi în ochi, în timp ce lumea îl priveşte cu admiraţie, pentru fapta sa. În tot acest timp, prietenul său nici nu se mişcase, ci aştepta liniştit în faţa hanului. Întorşi amândoi la masă, acesta îi spune:
- Eşti nechibzuit. Puteai să mori, ce te-a făcut să-ţi rişti viaţa ?
- Am sărit în flăcări pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit. Dacă te uiţi cu atenţie în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru altele: până şi grăuntele din pământ putrezeşte pentru ca din el să răsară o plantă nouă, o mlădiţă care să ducă viaţa mai departe, mama îşi sacrifică tinereţea pentru a-şi creşte copiii şi a-i educa, soldatul moare apărându-şi ţara şi aşa mai departe; toate trăiesc unele pentru celelalte.
- Bine, dar dacă ai fi murit şi tu, ce realizai ?
- Atunci, poate că aş fi fost şi eu asemenea grăuntelui...

Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului, Care S-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze şi el acest exemplu fără de care viaţa nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele celorlalţi şi nu pe al său; se roagă pentru toţi şi nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, trăieşte pentru ceilalţi, nu doar pentru el însuşi.

“Când vă veţi curăţa sufletele voastre, atunci ele vor străluci şi se vor împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca nişte oglinzi curate, îndreptate spre
lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi ele strălucire” - Sfântul Dionisie Areopagitul..