Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.
"Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce. Ţine-o bine, şi urcă de pe Golgota spre Înviere!"

duminică, 23 noiembrie 2014

O, boală, doctorie mară, dar aducătoare de sănătate!

În vremea bolii simțim că viața omenească este asemenea unei flori care se ofilește aproape îndată ce își desface petalele și unui nor care se risipește fără să lase urme; că zilele noastre pier ca umbra; că trupul nostru se usucă aidoma florii câmpului, că viața celui mai tare om este numai o adiere, că ea se scurtează cu fiece răsuflare și că bătaia pulsului îl apropie, ca bătăile unui ornic, de ceasul cel din urmă, care aproape întotdeauna bate tocmai în clipa când omul crede că până la ea mai e multă vreme.

Boala, chiar dacă slăbeşte trupul, totuşi,întăreşte sufletul; trupul îl omoară, dar sufletul îl înviază; pe omul dinafară îl slăbănogeşte, dar pe cel dinăuntru îl înnoieşte. „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor. 4,16).

Cum se înnoieşte? Se deprinde cu smerenia,cu răbdarea,cu aducerea aminte de moarte şi în urma acesteia cu adevărata pocăinţă, rugăciune,dispreţ faţă de lume şi de deşertăciunile lumeşti.
Cine, bolnav fiind, ar mai avea chef să se mândrească? Cine, văzând că prin boală i se apropie sfârşitul, şi-ar mai dori slavă, cinste şi bogăţie? Cine ar îndrăzni să mai greşească fără frică, văzând că îl cuprinde frica de judecata lui Dumnezeu? Şi când se roagă omul cu mai multă osârdie dacă nu în vremea bolii?
O, boală, doctorie mară, dar aducătoare de sănătate!Cum ferește sarea peştele sau carnea de putrezire, așa şi orice boală păzeşte duhul nostru de putreziciunea și stricăciunea păcatului, neângăduind patimilor - viermilor sufleteşti, să se zămislească în noi.

Prin nerăbdare, nu scăpăm de suferința pe care ne-a rânduit-o Pronia lui Dumnezeu; dintr-însa nu urmează altceva, fără numai vătămare și pierzare. Prin răbdare, orice suferință se ușurează. Uită-te la cei aflați în boală de multă vreme sau care șed mult timp în temniță: așa s-au obișnuit cu nenorocirea lor prein răbdare, că parcă n-ar simți-o. Că necazul răbdare lucrează Rom. 5, 3. Dimpotrivă, prin nerăbdare, durerea se înmulțește...

Din 153 de mărturii ale Sfântului Tihon din Zadonsk, Episcopul de Voronej şi Eleţk, Despre folosul bolilor pentru suflet

SFANTUL SIMEON NOUL TEOLOG
DORIREA LUMINII LUI DUMNEZEU



Îndemn la lupta si dorirea luminii lui Dumnezeu

            Si ca sa las deoparte multe altele, tragând spre aducerea voastra aminte numai aceasta, voi înceta cuvântul. Sa stie tot cel ce asculta ca, precum vedem ca dupa noapte se face zi si dupa zi se face iarasi noapte, asa trebuie sa credem si sa fim convinsi noi, cei ce suntem în întunericul pacatului si petrecem în acesta înca de la nastere, ca putem fi înaltati prin credinta si lucrarea poruncilor la o zi dumnezeiasca, la o luminare duhovniceasca; dupa cum iarasi prin trândavie si dispret si nepurtare de grija cadem din nou în relele dintâi si ajungem sub noaptea pacatului. Se cuvine deci ca noi sa imitam în aceasta, daca nu pe altcineva, pe robul si slujitorul nostru, soarele. Caci asa cum acela nu înceteaza nicicând sa rasara si sa straluceasca, ci împlineste pururea porunca Stapânului, tot asa si noi nu trebuie sa vrem sa sedem prin nepasare în întunericul poftelor si al patimilor, pazind mai degraba porunca Celui ce a zis: „Pocaiti-va, ca s-a apropiat împaratia cerurilor" [Mt 3, 2] si, curatindu-ne prin pocainta neîncetata si de fiecare zi, prin lacrimile pe care le varsam din aceasta si prin aceasta, si prin orice facere de bine, sa râvnim sa ne întoarcem ca niste fii ai luminii la lumina cea neînserata. Caci asa, având stralucind în noi pe Soarele dreptatii [Mal 3, 20], ne vom face prin exemplu pentru cei de aproape ai nostri o zi nemateriala, un pamânt nou si ceruri noi [II Petru 3, 13], bine explicând adica poruncile lui Dumnezeu si slava Lui nu în cuvinte desarte si goale, ci prin însesi faptele noastre, facându-ne învatatori faptuitori [didaskaloi empraktoi] întru toate si în toti, pentru cei mai nepasatori dintre frati, si facându-i astfel sa fie lipsiti de cuvânt de aparare.
            Deci sa nu-i ducem spre trândavie pe cei de aproape ai nostri, spunând: „Cum oare e cu putinta ca niste oameni sa realizeze aceasta sau aceasta?", si sa-i facem astfel înca si mai zabavnici spre lucrarea poruncilor. Ca, într-adevar, cele mai multe din acestea sunt cu neputinta celor multi, consimt si eu, dar aceasta este pentru cei lenesi ca si mine, si care nu se hotarasc sa dispretuiasca lumea si sa socoteasca toate cele din ea ca niste gunoaie [Filip 3, 8], pentru cei alipiti de slava desarta si care poftesc bogatia, carora le plac laudele si cinstirile care vin de la oameni, si care sunt tinuti în chip nenorocit împreuna cu acestia de parerea de sine si de orbire. Caci îi las deoparte acum în mod intentionat pe cei ce se tavalesc ca niste porci în lucrurile noroioase ale rautatilor pacatului care, purtând locuinta sufletului lor goala de Cel ce locuieste în cei credinciosi si Care striga în fiecare zi asa: „În lume necazuri veti avea, dar îndrazniti, Eu am biruit lumea" [In 16, 23], se alatura celui potrivnic. Dar pentru cei care, prin credinta si prin fagaduirea de lor însisi, au urmat lui Hristos Dumnezeu cu credinta, iubire si smerenie si L-au dobândit în ei însisi pe El, împreuna cu Tatal si cu Duhul, toate se fac cu putinta si usoare, dupa cel ce a spus în Duhul: „Toate le pot în Hristos, care îmi da putere" [Flp 4, 13]. Îmbogatindu-se în El, vad în chip nevazut frumusetea negraita a lui Dumnezeu Însusi; tin în chip nepipait, înteleg în chip neînteles chipul Sau fara chip, forma Sa fara forma, figura Sa fara figura într-o vedere lipsita de vedere si într-o frumusete necompusa si felurita în chip nefelurit.
            Dar ce este ceea ce vad ei întelegând? Vad cu ochii mintii si cu bogatie însasi Lumina simpla a Dumnezeirii, pe care atingând-o cu mâini nemateriale împinsi de o dragoste neretinuta, o manânca fara sa manânce cu gura duhovniceasca a mintii sufletului lor, si de vederea frumusetii si dulcetii ei nu se pot satura niciodata. Fiindca pururea — lucru nou si uimitor! — tâsneste cu adaos de dulceata si aprinde pofta lor cu si mai mare putere; iar daca odata nu li se arata înca si mai limpede, atunci se simt ca lipsiti de toate, iar daca vrea sa se ascunda cu totul, fie chiar si numai pentru putin timp, atunci provoaca în ei durerea ascutita si insuportabila a unui dor negrait. […]
            Iata ca iarasi ma îndrept catre cei ce spun ca au în ei Duhul lui Dumnezeu în chip nestiut [inconstient, agnostos] si socotesc ca L-au dobândit pe Acesta în ei însisi de la dumnezeiescul Botez si cred ca au aceasta comoara [II Co 4, 7], dar se recunosc pe ei însisi cu totul usori de aceasta, spre cei care marturisesc ca n-au simtit nimic la Botez, dar presupun ca darul lui Dumnezeu s-a salasluit în ei însisi si ca el exista de atunci si pâna acum în sufletul lor în chip nestiut si nesimtit [agnostos kai anepaisthetos]; dar nu numai spre acestia, ci si spre cei care spun ca n-au primit vreodata o simtire a lui în vedere si descoperire [aisthesis en theoria kai apokalypsei], ci ca l-au primit pe acesta si îl tin în ei însisi numai prin credinta si gând [pistei mone kai logismo] din auzirea cuvintelor dumnezeiesti [ale Scripturii].


Lupta e necesara, dar nu suficienta

            Marturiseste acest lucru însusi Stapânul Hristos Care striga deschis astfel: „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; si cel ce nu aduna cu Mine risipeste" [Lc 11, 23]. Spunând aceasta arata ca acela care nu pazeste în tot chipul si cu toata râvna poruncile Lui si nu câstiga pururea virtutile prin lucrarea poruncilor Lui si nu înainteaza prin ele, ci i se pare ca trebuie doar sa se retina de la cele rele, fara a se sili prea mult sa dobândeasca în schimb cele bune, încetând oarecum sa adune virtutile prin negrija de porunci, acela nici ceea ce i se pare ca are [Mt 25, 29] nu poate sa pazeasca, fiindca prin nelucrare le pierde si pe acestea; e ceea ce arata cuvântul care spune „cel ce nu aduna risipeste". Fiindca acest lucru e cu neputinta în lucrurile simtite, caci acolo cel ce nu aduna, ci sade inactiv, nu este ca unul care risipeste. Dar în cele duhovnicesti nu este asa, ci dumnezeiasca Scriptura socoteste pe cel ce nu face binele drept pacatos si declara ca este osândit: „Cel ce stie sa faca binele si nu-l face, acela are pacat" [Iac 4, 17], si iarasi: „Blestemat tot omul care face lucrurile Domnului cu negrija" [Ir 48, 10]. Lucru care întâi mie, celui zabavnic si nepasator, îmi va fi negresit de ajuns spre osânda. Iar daca cel ce face cu nepurtare de grija poruncile lui Dumnezeu este blestemat, cu atât mai mult va fi osândit cel ce face doar o parte din lucrurile pe care le poate face, sau nu face nimic. Si acest lucru îl vei gasi petrecându-se si în legile civile si în lucrurile vietii. Caci robul care vede casa stapânului sau pradata de unii, si averea lui jefuita, chiar daca n-a conlucrat cu hotii, dar nici nu i-a împiedicat sau nu a strigat, ci i-a lasat pe acestia sa fuga pe ascuns dupa ce au luat toate, robul acela e socotit de stapânul sau ca un dusman si hot deopotriva cu aceia. Dar ce? Oare nu si voi toti ati vota acelasi verdict împotriva acestui rob viclean?
            Asa vor sta negresit lucrurile mai întâi cu mine ticalosul si josnicul — caci nu îndraznesc sa spun ca vor sta si cu voi toti — daca ne abtinem de la lucrurile si faptele rele, dar nu dobândim în locul lor cu toata taria virtuti, pâna într-atât încât sa ne facem barbati desavârsiti si sa ajungem la masura vârstei plinatatii lui Hristos, precum porunceste Pavel sa ne facem noi toti [Efes 4, 13]. Si pe buna dreptate: caci daca nu ne facem asa, cum vom putea sa slujim ca robi Domnului? Cum vom putea sa fim soldati lui Hristos? Cum ne vom înarma duhovniceste si ne vom numara în rândurile armatei Dumnezeului Celui Viu si ne vom arata înfricosatori vrajmasilor? Nicidecum. Deci sa nu socoteasca cineva ca, daca posteste sau privegheaza sau flamânzeste sau înseteaza sau se culca pe jos sau plânge sau varsa lacrimi sau sufera ocari si îndura ispite, este rob lui Dumnezeu sau ca prin unele ca acestea face ceva pe placul cuiva. El se foloseste numai pe sine însusi, si aceasta numai daca sufera si face acestea în smerenie si cunoastere duhovniceasca; iar daca nu, nu se foloseste nici macar pe sine însusi. Fiindca tot ceea ce nu se face cu smerita-cugetare si cunoastere duhovniceasca, orice lucru ar fi acesta, nu serveste cu nimic celui care-l face. Cum anume este aceasta, cel ce vrea sa afle va fi învatat din toate dumnezeiestile Scripturi. Fiindca noi ne grabim sa aratam numai aceasta: ca nici cei ce fac pocainta, nici cei ce îsi petrec vremea în asceza nu sunt robi ai Domnului, ci se folosesc pe ei însisi si se arata facându-si o favoare numai lor însisi. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice si etice (Scrieri 1), editura Deisis 2001, Sibiu.
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

miercuri, 19 noiembrie 2014

Vitejilor stegari


Vlad Gheorghiu
Căzut-au pe drumul oştirii
Vitejii stegari, rând pe rând,
Pe urma sfinţită-a jertfirii
Morminte şi cruci rămânând.
Privind înapoi până-n zare,
Măreţe, izbânzile lor
Se pierd tot mai mult în uitare,
Că altfel de rosturi se vor.
Şi pare că-i pace pe şesuri
Şi holdele tinere cresc
Hrănite cu-atâtea eresuri
Că altfel de poame rodesc.
Iar sus, pe reduta vegherii,
Nu-i nimeni la straja din zori
Că nu sunt pe turnuri străjerii
Şi nici jos, în văi, luptători.
Ci doar singuratice flamuri
Răsar fluturând peste noi…
O, unde ni-s sfintele ramuri
Cu sevă de vajnici eroi?
Atâtea aduceri aminte
Ce vin către noi uneori
Ne-ntreabă de roadele sfinte:
Ce-am strâns din atâtea comori?
Şi care răspuns să ne fie
În Ziua de-Apoi pregătit
Că-n loc de Oştirea cea vie,
Ni-i frontul prin văi risipit?
Stegarii ei vrednici ne cheamă
Din cornul de după mormânt
Cu glasul duios ca de mamă
Să-ntoarcem spre crezul lor sfânt!

Un cânt, o lacrimă şi-o floare


12 februarie 2010
Din câte-un colţ de ţară azi, părinte, vin ostaşii…
Ascultă ce fiori de drag şi dor le poartă paşii.
Sunt cei puţini care mai ţin a Oastei strâmtă cale
Din marile mulţimi ce vin să-ţi cânte osanale.
Tot mai străine-s azi pe culmi stindardele oştirii
Şi flancuri, rând pe rând, se duc pe căile pieirii,
Şi gheare tot mai tari se-nfig armura grea s-o spargă,
Al Oastei nume drag şi sfânt să-l strâmbe sau să-l şteargă.
Cu cât mai mulţi la cruce-ţi vin, cu cât mai tare cântă,
Cu-atâta mai puţin păzesc învăţătura sfântă.
Dar fiii tăi n-or înceta nicicând să se adune,
Ca să-ţi aducă-n taina lor prinos de rugăciune.
Vezi cum le tremură tăcut privirile sub pleoape
În şoapta cântecului mut plâns năbuşit pe-aproape.
Îmbărbătarea ta le-o dă în lupta asta cruntă
Când iureşul mai iute e şi mai puţini l-înfruntă.
Vezi cum ţi-aduc în dar un cânt, o lacrimă şi-o floare
Trecând tăcuţi printre cei mulţi spre locul de-nchinare.
Şi vezi cum, aprig dor purtând, vin plânsul să-şi aline…
O, trâmbiţează-le curând pe Mirele ce vine!…
Vlad GHEORGHIU

Profetul vremurilor noastre


Text: Traian Dorz

Pr Iosif 6 Cc
Profetul vremurilor noastre
tu eşti un glas ceresc spre noi
în faţa marilor dezastre
şi-a Judecăţii de Apoi.
Şi eşti solia salvatoare
cu îndreptar de unic drum
din faţa morţii-ngrozitoare
cu cerul prăbuşit în scrum.
Şi eşti trimisul ultim care,
la pasul ultimei răscruci,
mai face-o ultimă chemare
spre Steagul Salvatoarei Cruci.
… O, de-am primi cu toţi solia
şi-am cugeta la sensu-i sfânt
’nainte de-a veni Mânia
cu ultimul deznodământ!
Hristos e Cel ce ne vorbeşte
prin glasul tău, „ceresc trimis“,
ce-n faţa morţii ne sileşte
pe cel din urmă drum deschis.
Fii binecuvântată, Viaţă
şi Cale, şi-Adevăr frumos!
Cât încă mai te-avem în faţă
noi vrem şi-alegem pe Hristos.

Neuitat Părinte Iosif


Traian DORZ, – după Psalm 116, 15  –
12 februarie 1938
Neuitat Părinte Iosif, astăzi te-ai ’nălţat spre slavă,
a căzut sub greul crucii biata-ţi inimă firavă
şi te-ai stins ca o lumină pusă-n sfeşnic, arsă-ntreagă.
Mare-a fost iubirea sfântă ce pe veci de veci ne leagă.
Mare ni-e durerea astăzi când te duci în veşnicie
şi ne laşi în lupte singuri, scumpul nostru Neemie;
când ne laşi pe umeri nouă toate crucile şi spinii
şi-apăsaţi de greutate, plângem Dorz şi cu Marini,
calfele ce-n vremuri grele şi-n prigoane-au fost cu tine,
sprijinindu-te în lupte, mângâindu-te-n suspine,
şi toţi fiii care-n lupte ţi-au fost credincioşi, părinte,
care nu-şi vândură dreptul pentru nici un blid de linte
ci-au ţinut a tale braţe ridicate spre Tărie,
netrădând a Oastei cauză, nefugind de datorie,
ci, statornici lângă tine în vestire şi-n urgie,
au fost credincioşi chemării – scumpul nostru Neemie.
Astăzi plângem şi vom plânge vreme îndelungă încă,
că-i atât de dureroasă rana noastră şi adâncă,
e atât de mare preţul care-l pierdem noi cu tine,
că nici lacrimi, nici cuvinte n-avem câte se cuvine
şi de-aceea plângem astăzi împrejurul tău grămadă
toţi acei ce ştiu că-n lume faţa n-au să ţi-o mai vadă.
Lângă jertfa ta deplină ne legăm pe veşnicie
să păşim pe calea Crucii ne-ncetat la datorie,
ne legăm să nu ne-abatem nici un pas în altă parte,
ci să ţinem sus Cuvântul, semănându-l mai departe
şi să spunem Adevărul până-n temniţi şi-n morminte.
Adevărul pentru care ai căzut luptând, părinte,
Adevărul că credinţa este vaţă şi trăire
fără care nu-i putere, nici avânt, nici mântuire…
Căci avem ’naintea noastră pildă vie jertfa mare
şi curajul tău, părinte, până-n clipa de plecare.
Vom nălţa prin noaptea lumii mai aprinsă-a ta lumină,
toţi cei depărtaţi s-o vadă şi la Dumnezeu să vină
lângă Cruce să-ngenunche, legământ pe veci să pună
că vor asculta de Domnul şi de Vestea Lui cea Bună.
Ştim că vor veni şi vânturi şi furtuni şi mai haine
ca să stingă torţa sfântă pusă-n sfeşnic să lumine,
vor veni porniri vrăjmaşe să-ntineze-n răutate
amintirea ta cea sfântă şi cărările-ţi curate,
vor cerca cu-ameninţare şi cu-argint, şi cu renume
să lăsăm cărarea Oastei, renunţând la scumpu-i nume,
să ne-abată de pe cale ori în care altă parte
ca să poată duce Oastea la ruşine şi sau la moarte.
Dar, decât să-ajungem, Doamne, trădătorii cauzei sfinte,
e mai bine să ne stingem pân’ la unul în morminte.
Domnul să ne facă-n stare a muri în orice vreme
pentru mare-I biruinţă, dacă El o să ne cheme.
…Domnul te-a chemat, părinte, la odihna-I minunată,
credincios sfârşita-i calea şi lucrarea-ncredinţată,
ţi-ai sfârşit de-acuma lupta, osteneala şi-alergarea,
ca o slugă credincioasă împlinindu-ţi ascultarea
şi, mergând la răsplătire, Sus în cer să te primească
cu cântări de biruinţă toată Oastea Lui cerească.
– Bucurie strălucită umple cerurile toate,
vine-n ele-un suflet mare neînvins de răutate!
Un viteaz al luptei sfinte, un apostol, o lumină
ce-a căzut, dar cauza sfântă n-a-ncetat mai sus s-o ţină.
Slavă Ţi-a adus el, Doamne, – slava dă-i-o moştenire,
mântuire-a dus la alţii – ea să-i fie răsplătire,
fericiţi făcând pe alţii – fericirea s-o găsească,
veselie împărţit-a – veşnic să se veselească,
mult iubind, – de-a Ta iubire veşnică să aibă parte
în lumina negrăită şi-n viaţa fără moarte.
*
Stăm acum aici, părinte, calfele ce-am stat în casă
şi-am purtat cu tine-alături lupta Domnului frumoasă,
cei ce-am stat cu tine-n lucru nopţi şi zile nedormite,
martorii lucrării tale şi-a răbdării negândite,
despărţindu-ne pe-o vreme, te petrecem la hodină
şi-ţi dorim s-o ai Domnul fericită şi deplină.
Noi rămânem să ne ducem încă lupta mai departe,
să purtăm şi noi solia ca şi tine pân’ la moarte.
Dar, oricum ne-ar fi şi drumul şi răsplata de la lume
vrem ca tine, pân’ la moarte, Jertfa Crucii să ne-ndrume,
vrem, Iisus Biruitorul să ne fie Steag şi Soare,
lumea-ntreagă să-I privească Faţa Lui Strălucitore,
lumea-ntreagă să-I audă a iertării Lui vestire –
asta-i ţinta vieţii noastre, până la a ei sfinţire.
Pentru noi, şi tu, părinte, cere-i Domnului putere
ca să nu ne poată-nfrânge nici o luptă sau durere,
să învingem şi-ndoiala, şi ispitele, şi spinii,
să fim iarăşi lângă tine veşnic, Dorz şi cu Marini.

Un cântec preadulce


Versuri: Pr. Iosif Trifa
Un cântec preadulce-nvăţat-am în lume,
îl cânt pe tot locul mereu să răsune,
cântarea mea e scurtă, se cântă într-un fel:
mai lângă Domnul meu, mai lângă El…
Chiar El mi-a fost Dascăl l-această cântare,
lovindu-mă cu multe necazuri amare,
m-a-nvăţat s-o cânt cu râvnă şi zel:
mai lângă Domnul meu, mai lângă El…
El cuibul de-acasă mi-l sparse-ntr-o vară,
pribeag mă trimise prin lume şi ţară,
simţindu-mă singur, să cânt singurel:
mai lângă Domnul meu, mai lângă El…
O, scumpii mei fraţi, gândiţi-vă bine,
că orice necaz în lume ne vine
pe noi să ne-nveţe să cântăm într-un fel:
mai lângă Domnul meu, mai lângă El…
Cu-această cântare mereu ne-ntărim,
când moartea veni-va, cu drag s-o primim,
ca pe o solie ce ne duce la El:
mai lângă Domnul meu, mai lângă El…

Ideea şi vrednicia smereniei


Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Duminica Vameşului si a Fariseului
Vamesul-si-fariseul-21Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (1 Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim, l, 15).
Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi, şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului si ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ.
Si ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru, adu-ţi aminte ele fariseul şi ele vameşul din Evanghelie. „Mulţumesc ţie, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca şi acest vameş” (Lc. 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalţe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameşul, care sta nu departe de dânsul. Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă, însă săgeata vrăjmaşului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pâra – cununa de cinste.
Astfel de bine este smerenia, astfel de câştig urmează, când cineva nu se tulbură de batjocoriri şi nu se iuţeşte ele semeţia altora. Căci noi şi ele la cei ce ne batjocoresc putem să tragem mare folos, precum aceasta s-a întâmplat cu vameşul. Adică, pe când el primea batjocura, s-a dezbrăcat de păcate, şi după ce a strigat: „Milostiv fii mie, păcătosului”, el s-a întors miluit la casa sa, iară acela nu. De această dată cuvintele au biruit faptele.
Fariseul, adică, a numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său şi plata zeciu-ielilor, celălalt însă a grăit cuvintele smereniei, şi păcatele sale i s-au iertat. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele acelea, ci s-a uitat în inima elin care ieşeau, şi aflâncl-o smerită şi înfrântă, s-a îndurat de dânsul, în a Sa iubire de oameni.
Totuşi, în toate acestea nu se zice că noi am putea păcătui ca vameşul, ci numai că noi trebuie să fim smeriţi ca dânsul. Căci dacă vameşul, acest mare păcătos, a dobândit harul lui Dumnezeu, pentru că a fost smerit, în ce treaptă înaltă trebuie să eiobânelească bunăvoinţa lui Dumnezeu aceia care totodată cu smerenia lor unesc fapte mari şi îmbunătăţite ? De aceea, vă rog, vă îndemn şi vă conjur să mărturisiţi totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului!
Aşa, deschide conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I lui rănile tale, şi cere ele la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca; şi dacă tu ai vrea să le taci către Dânsul, El totuşi ştie totul. Spune-le dar pentru ca aceasta să-ţi folosească; spune-I Lui păcatele tale, pentru ca tu să te eliberezi ele ele, să te duci de acolo curăţit si să scapi de scaunul cel înfricoşat al Judecăţii.
Noi am şi cunoscut în cele zise până acum vrednicia cea înaltă a smereniei, însă ea ni se arată mai mărită în cele următoare.
Căci cu adevărat smerenia stă mai sus chiar decât mucenicia. Când fiii lui Zevedeu s-au rugat Domnului, ca să le dea locurile cele mai dintâi întru împărăţia Sa, după povestirea Evanghelistului Marcu, Domnul le-a zis aşa: „Deşi veţi bea paharul Meu şi vă veţi boteza cu botezul Meu [adică veţi fi munciţi ca şi Mine], însă a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit” (Mc. 10, 39-40).
Din acest răspuns noi învăţăm taina că chiar moartea mucenicească nu este de ajuns pentru cinstirea cea mai înaltă şi pentru locul cel mai de sus în cer. Căci vedeţi, Domnul a zis către dânşii, că măcar de ar suferi ei moartea cea mucenicească, prin aceasta totuşi nu vor dobândi locurile cele dintâi.
Aşadar, trebuie să fie alţii, care vor putea să arate încă şi mai mare vrednicie. Aceasta a însemnat şi Hristos prin cuvintele: „Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau, şi cu botezul, cu care Eu mă botez, să vă botezaţi; iară a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit’1. El nu vorbeşte numai de şedere, ci ele şedere de-a dreapta şi de-a stânga, spre a rosti îndulcirea de cea mai înaltă cinste, de posedarea locurilor celor mai de sus. El vrea să zică prin aceasta: „Preoţia ele a fi mai cinstiţi decât alţii şi ele a fi ridicaţi peste toţi, nu o puteţi dobândi numai prin mucenicie. Deşi voi veţi rabda acestea, nu sta în puterea Mea de a vă da vouă cea mai înaltă cinste,ci ea se cuvine acelora cărora li s-a gătit”.
Dar care sunt aceştia ? Voim să vedem cine sunt acei fericiţi şi ele trei ori fericiţi, care vor dobandi aceste mărite cununi. Cine sunt ei oare, şi ce au făcut ei oare ca să se încununeze atât ele mărit? Ascultă ce zice Domnul! Cand ceilalţi Apostoli s-au supărat pe cei doi fii ai lui Zevedeu, pentru că aceştia ar fi vrut să aibă numai pentru dânşii locurile cele dintâi, iată cum Hristos aduce orânduială patimii acelora şi acestora. El a strigat către dânşii si a zis: „Căpeteniile neamurilor le stăpânesc pe ele, şi cei mai mari ai lor peste ele domnesc. Iară între voi nu va fi aşa; ci care va vrea să fie mai mare între veri, să fie vouă slugă; şi care va vrea să fie mai întâi, să fie cel mai ele pe urmă decât toţi” (Mc. 10, 42-43).
Vezi, ei voiau să fie cei dintâi, cei mai mari, cei mai însemnaţi, asemenea principilor. Pentru aceasta a zis Iisus: „Care vrea să fie cel mai mare, acela trebuie tuturor slugă să fie. Dacă voi voiţi să dobândiţi locul cel dintâi şi cinstea cea mai înaltă, sârguiţi-vă a fi cei mai de jos, cei mai smeriţi, cei mai mici şi mai ascultători”.
Aşadar, fapta bună a smereniei dă cinstea cea mai înaltă, precum şi Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, spre a întemeia împărăţia Sa cea mare şi a dobândi milioane şi milioane de slujitori. Iar tu, creştine, te vei teme oare ca nu cumva să te înjoseşti prin smerenie ? Atunci vei fi tu mai mare şi mai înalt decât alţii, mai strălucit şi mai mărit, când te vei înjosi pe tine însuţi, când nu vei umbla după rangul cel dintâi, când vei răbda de bună voie umilinţa, jertfirea de sine şi primejdia, când tu te vei sârgui a fi sluga tuturor, gata a face şi a suferi toate pentru aceasta.
Să cumpănim acestea, iubiţilor, şi cu toată râvna să ne sârguim la smerenie. De am fi trataţi de alţii cu semeţie, de am fi batjocoriţi, luaţi în râs şi dispreţuiţi, să le suferim toate cu răbdare! Căci nimica nu ne poate aşa înălţa, nici face aşa de cinstiţi şi mari, ca fapta bună a smereniei. Dacă noi vom întipări-o în viaţa noastră, atunci vom fi părtaşi tuturor bunătăţilor, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, mărirea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor ! Amin.

[Când eşti smerit te vei compara cu vameşul]


Vamesul-si-fariseul-2a… Cel mai uşor lucru este să dai pildă pe alţii. Şi cel mai greu lucru este să te dai pildă pe tine – fie în bine, fie în rău. Dacă eşti un rău, niciodată nu te vei da pildă de răutate pe tine însuţi, din două motive: fie din îngâmfare, fie din ruşine. Dacă eşti un om bun, niciodată nu te vei da pildă pe tine, din o mie de motive.
 Când eşti un fariseu, spui: Îţi mulţumesc, Doamne, că eu nu sunt atât de rău ca alţii sau chiar ca acest vameş… Când eşti un ticălos şi un desfrânat, totdeauna te vei compara cu alţii şi vei zice: Oricum, tot nu sunt ca ăla sau ca aia…
Dar şi când eşti smerit te vei compara cu vameşul şi vei zice: O, de-aş ajunge să mă pocăiesc şi eu ca el! Sau când eşti răbdător, vei arăta spre Iov sau spre Hristos – şi vei zice: O Doamne, ce este răbdarea mea pe lângă răbdarea aceasta!… Sau când eşti în suferinţă, vei zice: Ce este suferinţa mea pe lângă cele pe care le-ai îndurat Tu, Domnul meu, – şi înaintaşii mei sfinţi!… Ce greu este, într-adevăr, să te dai pildă pe tine însuţi!
Numai oamenii cu adevărat mari înaintea lui Dumnezeu au putut să se dea pe ei înşişi pildă vrednică de urmat. Ce pildă în toate privinţele ne-a fost nouă, mai presus de toţi şi de toate, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus! El Cel Dintâi a spus: „Învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11, 29). Sau: Eu v am dat o pildă – cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi (In 13, 15).
După Domnul Iisus, câte au fost mereu şi mereu acele vieţi sfinte şi inimi mari care au putut spune: „Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă cu băgare de seamă la cei ce trăiesc după pilda pe care o aveţi în noi” (Flp 3, 17)? O, cât de mult le datorăm noi acestor trimişi mari şi sfinţi care, având în ei o fire omenească tot ca şi noi, au putut totuşi să se înalţe atât de mult spre Hristos, încât să ne poată fi cu vrednicie o pildă vrednică de urmat, o pildă strălucită de realizare a vieţii Lui. Ei ne-au arătat că este cu putinţă realizarea sfinţeniei încă de pe pământ, pornind de la cel mai de jos nivel – şi ajungând până la cel mai de sus.
Mai ales râvna după arginţi, după aurul şi după hainele de acum mănâncă mântuirea cea veşnică a multora, dacă nu a tuturor. E, într-adevăr, ceva nespus de scârbos această blestemată foame după bani, luptă după haine şi alergare după câştig… O, unde sunteţi, mâini ale lui Pavel bătătorite de muncă, ochi ai lui Pavel scăldaţi în lacrimi, genunchi ai lui Pavel bătuciţi de rugăciune?
Vorbirea Părintelui Iosif la zece ani de păstorire în faţa păstoriţilor săi este tot aşa un testament sfânt: „…Casa mea n-a fost a mea – zicea el atunci – ci a voastră, a tuturor. Calul meu şi căruţa mea au fost ale celui ce-a avut nevoie de ele în orice vreme. Timpul meu a fost al vostru, viaţa mea şi pâinea mea, la fel… Zece ani de zile v-am fost o pildă în toate privinţele. Iar dacă eu am avut o datorie să fiu aşa pentru Dumnezeu faţă de voi, – atunci şi voi aveţi datoria să călcaţi pe urmele mele, pentru a fi vrednici de mântuirea pe care v-am propovăduit-o…” O, sfinţi părinţi adevăraţi, – unde sunteţi astăzi? Şi unde este viaţa noastră faţă de pilda pe care ne-aţi dat-o voi?
O, vestitor al lui Hristos şi propovăduitor al Sfintei Lui Evanghelii, – fă şi tu aşa de fiecare dată. După ce ai terminat ce ai avut de spus oamenilor despre Dumnezeu, întoarce-te şi aşază-te pe genunchi, începe să-I spui acum lui Dumnezeu despre ei. De la biserică, unde L-ai predicat pe Hristos, nu te du întâi la masă, ci la rugăciune, pentru cei cărora le-ai vorbit.
De la adunarea unde ai mărturisit Cuvântul Sfânt, nu te du întâi să te culci, ci du-te mai întâi să te rogi fierbinte pentru cei care au auzit Evanghelia propovăduită. După ce ai închis Biblia, nu deschide gluma, nu deschide râsul, nu deschide flecăreala. Şi după ce te-ai despărţit de fraţi, nu te duce la păcat, nu te uni cu lumea şi nu te alipi de satana. Doamne Dumnezeul nostru, ajută-ne pe toţi să fim aşa.
Amin.
Traian Dorz, Alergarea Stăruitoare

Te-am minţit!

Saturday, February 8th, 2014 Vamesul-si-fariseul-15TRAIAN DORZ, Cântarile Dintâi
Când pe pragul rugăciunii cu smerenie-am păşit,
o, de câte ori, Iisuse, Te-am minţit!
Când cu-a’ mele buze negre al Tău Nume l-am rostit,
o, de câte ori, Iisuse, Te-am minţit!
Te minţeam în faţa lumii când mă închinam smerit,
căci cu mâna ceealaltă am lovit!
Te minţeam atunci când milă arătam la cel lipsit,
căci pe-ascuns, cu răutate, l-am vorbit!
Te-am minţit atunci, Iisuse, mila Ta când o cerşeam,
căci pe altul, fără milă prigoneam.
O, de câte ori în viaţă, când smerit să par voiam,
eram doar de ochii lumii, Te minţeam!
Dar de-atâtea ori în viaţă când în Faţa Ta privesc,
am văzut că Tu ştii bine că minţesc…
Astăzi, lacrimile-amare ce le vărs necontenit
vor putea să spele oare ce-am minţit?

marți, 11 noiembrie 2014

SFANTUL SIMEON NOUL TEOLOG
DEOSEBIREA DINTRE SFANT SI IMPOSTOR


Când unul din ucenicii lui cu privire la modul în care poate cineva sa recunoasca un barbat sfânt si despre cum sau facând ce anume îl va gasi si, dupa ce a dat de unul ca acesta, cum trebuie sa fie fata de el.

            […]De aceea avem nevoie de multa râvna si purtare de grija, de multa luare-aminte, de multa priveghere si multe rugaciuni ca sa nu cadem în nici o ratacire, minciuna, apostol mincinos sau proroc mincinos, în cazul în care nu vom dobândi un calauzitor adevarat si iubitor de Dumnezeu si care sa aiba pe Hristos în el si sa cunoasca cuprinzator propovaduirea Apostolilor, canoanele si poruncile lor si dogmele Sfintilor Parinti, sau, ca sa spun mai bine, care sa cunoasca voile si tainele Stapânului si Învatatorului Apostolilor, Hristos. Un asemenea învatator trebuie sa cautam si sa gasim, care mai întâi sa le fi auzit si învatat cu cuvântul, iar mai apoi sa fi fost învatat si în chip tainic si în adevar de însusi Duhul Mângâietorul prin faptuire si experienta, ca sa se învredniceasca si el sa auda de la Hristos Însusi Care i-a învatat pe Apostoli: „Taina Mea e pentru Mine si pentru cei ai Mei" si: „Voua vi s-a dat sa cunoasteti tainele împaratiei cerurilor" [Mt 13, 11]. Caci daca vom cauta, vom gasi negresit, pentru ca Dumnezeu nu e nedrept, nici nu se bucura de pierzania oamenilor, ci precum este scris: „Asa a iubit Dumnezeu lumea ca pe Fiul Sau Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" [In 3, 16]. Deci, daca L-a dat mortii pe Fiul Sau Unul-Nascut ca sa ne mântuim prin El, cum e cu putinta oare atunci când Îl rugam sa ne trimita sau, ca sa spun mai bine, sa ne arate un rob al Lui sfânt si adevarat ca sa ne calauzeasca spre mântuire si sa ne învete caile Lui; cum e cu putinta, zic, sa ascunda un asemenea om de noi si sa ne lipseasca de un calauzitor? Nu, nu! Nu e cu putinta. Iar acest lucru trebuie sa-l credem din ceea ce s-a facut cu sutasul Corneliu care, desi era pagân, dar temator de Dumnezeu cu toata casa lui, pentru ca facea multe milostenii poporului si chema mereu pe Dumnezeu, de aceea la ceasul al noualea al zilei i s-a aratat în chip vadit îngerul lui Dumnezeu care a venit la el si i-a spus: „Rugaciunile tale si milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu. Si acum trimite barbati la Ioppe si cheama sa vina un oarecare Simon care se numeste Petru. El este gazduit la un oarecare Simon, tabacar, a carui casa e lânga mare" [Fapte 10, 4-6]. Vezi ca bine am spus ca avem nevoie de multa râvna si purtare de grija ca sa gasim un adevarat ucenic al lui Hristos? Si gândeste-te ce spune Scriptura: „Iar Corneliu era barbat cucernic si temator de Dumnezeu cu toata casa lui" [Fapte 10, 2], fiindca nu numai pe sine însusi, ci si pe toti casnicii lui i-a învatat sa se teama de Dumnezeu. Si e lucru frumos si laudabil înaintea lui Dumnezeu ca sa ne îngrijim nu numai de folosul nostru, ci si de toti cei ce sunt împreuna cu noi. Lucru pe care acel sutas îl facea si înainte de a fi fost învatat de Apostoli, si poruncile Apostolilor care hotarasc ca „nimeni sa nu caute ale sale, ci fiecare ale altuia" [1 Co 10, 24] le împlinea si facea multe milostenii si chema pe Dumnezeu ziua si noaptea; si înainte de a crede în Dumnezeu savârsea în chip vadit porunca Stapânului nostru Dumnezeu Care hotaraste: „Privegheati si va rugati ca sa nu intrati în ispita" [Mt 26, 41] si: „Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide" [Mt 7, 7]. Ai vazut necredinciosul, pagânul care n-a auzit cândva cuvântul lui Dumnezeu si facea poruncile Evangheliei cu râvna înainte de a fi fost învatat de altul? Cerea cu evlavie si primea; cauta cu milostenie si afla; batea cu postul si rugaciunea si i s-a deschis. A trimis, spune [Scriptura], la Ioppe dupa Simon cel numit si Petru — o, dar minunat! o, binefacere uimitoare! —, care era gazduit de un oarecare Petru tabacarul, a carui casa era lânga mare. Vezi ca îngerul i-a descoperit nu numai numele lui, dar si numele celui ce-l primea si locul unde era gazduit? Iar îngerul a facut acest lucru, ca sa nu se însele Corneliu si sa cheme pe altcineva în locul lui Petru si sa dea peste un lup în loc de un pastor.
            Daca vrei si tu sa primesti pe adevaratul, credinciosul si alesul ucenic al lui Hristos, du si tu o asemenea viata, fa si tu fapte asemanatoare, cazi si cheama si tu la fel pe Dumnezeu prin milostenie, post si rugaciune si vei deschide ochii sufletului tau sa vezi un asemenea om si tu, asa cum l-a vazut Corneliu pe înger. Imita-l pe el, cel necredincios, si tu cel ce spui ca esti credincios; pe el, pagânul si neînvatatul si tu cel ce te numesti crestin din pruncie, cel ce spui ca ai fost hranit cu învataturile Apostolilor si te înalti cu cugetul ascultând flecarelile celor mai neînvatati. Imita pe sutasul tu, care-ti conduci numai casa ta si în tot felul si purtarea de grija te îndreptezi pe tine însuti si pe cei ce sunt sub puterea ta. Daca dispretuiesti lucrurile ce se gasesc în puterea ta si în vointa ta, precum si poruncile lui Dumnezeu pe care le cunosti, nu le faci, ci esti nepasator fata de ele si nu te îndrepti nici pe tine însuti, nici pe cei pe care-i ai în stapânirea ta, spune-mi cum vrei atunci sa-ti arate Dumnezeu un învatator care sa te învete cele mai desavârsite si mai înalte? Si daca Dumnezeu nu ti-l arata, cum e cu putinta sa-l gasesti si sa-l recunosti? Sau cum îl vei primi fara sovaiala ca sfânt? Sau cum vei primi de la Dumnezeu plata de sfânt si drept? Nu! Nu! Nu va avea loc aceasta. De aceea, celor ce erau râvnitori si purtau de grija de mântuirea lor si începeau de la ei însisi cele ce privesc mântuirea, celor care, pe cât le era cu putinta, cautau pe Dumnezeu si lucrau binele, acestora Dumnezeu le-a descoperit si atunci si le descopera si acum apostoli, proroci, drepti si sfinti, li i-a facut cunoscuti iar ei i-au primit, i-au cinstit ca pe niste învatatori ai evlaviei, ca pe niste mijlocitori ai lui Dumnezeu. De aceea au pazit si cuvintele lor ca pe niste legi dumnezeiesti si au primit si ei plata pe care le-a dat-o acelora, si chiar si acum, daca se gasesc unii ca aceia, vor primi plata ca si aceia. Dar pe cei ce dispretuiesc pe ceilalti si se socotesc pe ei însisi întelepti si se afla în negrija si nepasare si nu cheama pe Dumnezeu ca sutasul Corneliu si cei asemenea lui, cu toata râvna, cu milostenie, cu post si cu rugaciune, mai ales acum când aproape toti suntem învatati din copilarie de catre proroci, si apostoli voia lui Dumnezeu si cele de folos noua, pe unii ca acestia, spun, Dumnezeu îi lasa sa se gaseasca în ratacirile în care au cazut ei singuri, care, întunecati fiind de întunericul patimilor, poftelor, si voilor lor si umblând întru ele ca într-o noapte adânca, îsi gasesc si asemenea învatatori. Si pe drept cuvânt, caci stapânitorul întunericului are întotdeauna si slujitorii si ucenicii lui care umbla în întuneric, pe care unii ca aceia îi gasesc si-i primesc cu bucurie ca pe unii de un gând cu ei si sunt învatati de acestia aceleasi lucruri pe care si le-au ales mai înainte si au preferat sa le faca ei însisi spre pierzania lor. Caci cine nu stie ca dintru început diavolul a ridicat împotriva prorocilor proroci mincinosi, împotriva apostolilor apostoli mincinosi, împotriva învatatorilor sfinti sfinti mincinosi si învatatori mincinosi, si se lupta în diverse moduri sa-i însele pe cei nepasatori cu cuvinte mincinoase si sa-i arunce în prapastia pierzaniei? Pe acestia i-a descoperit Apostolul zicând: „Va rog, fratilor, sa va paziti de cei ce fac dezbinari si scandaluri împotriva învataturii pe care ati primit-o si departati-va de la ei. Caci unii ca acestia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecului lor, si prin vorbele lor frumoase si magulitoare însala inimile celui fara de rautate" [Rom 16, 17-18]. Deci cei ce vor sa fuga de unii ca acestia cum sfatuieste Apostolul, trebuie sa se separe de faptele întunericului, caci întrucât vor sa fie robi acestora si sa umble în întuneric, nu pot sa fuga de asemenea învatatori, nici sa vina la lumina adevaratilor învatatori.
            Tu deci, copilul meu duhovnicesc în Domnul, auzind dumnezeiasca Scriptura care spune: „Vai celor întelepti pentru ei însisi si stiutori înaintea lor" [Is 5, 21], ia seama cu frica si cutremur la cele spuse. Caci cuvântul acesta este despre mântuirea sufleteasca, si daca vrei sa-ti agonisesti un barbat duhovnicesc si sfânt si un învatator adevarat, nu socoti ca ai putea sa-l recunosti tu însuti dupa stiinta ta, fiindca acest lucru e cu neputinta, daca nu te lupti înainte de toate celelalte, precum spuneam, cu fapte bune, cu milostenie, cu post, cu rugaciune si cu cerere necontenita, ca Dumnezeu sa-ti fie împreuna-lucrator si Ajutor spre aceasta. Si daca te-ai învrednicit sa-l gasesti cu ajutorul si harul lui Dumnezeu, atunci arata-i cea mai mare purtare de grija si râvna, multa smerenie, multa evlavie, cinste covârsitoare, credinta curata si nesovaielnica. De ce? Ca sa nu-ti câstigi osânda si pedeapsa în loc de rasplata, fiindca despre unii ca acestia a spus Mântuitorul nostru si Dumnezeu: „Cine va primeste pe voi pe Mine Ma primeste, si cine va nesocoteste pe Mine Ma nesocoteste" [Mt 10, 40; Lc 10, 16]. Se cade, asadar, fratilor, sa-i primim pe unii ca acestia ca pe Hristos Însusi, pentru ca toate cele facute lor se raporteaza la Însusi Stapânul Hristos si Dumnezeul nostru, iar El si le împropriaza si le socoteste ca si cum le-ar patimi El Însusi; precum, iarasi, cele ce se fac învatatorilor mincinosi se raporteaza la antihrist, si cei care-i primesc, îl primesc pe acesta si pe însusi diavolul. Si sa nu pretexteze unii ca nu-i cunoaste zicând: „De unde as putea sa-i cunosc pe unii ca acestia? Si eu sunt om si nimeni nu cunoaste gândurile altui om decât duhul care locuieste în el." Nimeni sa nu ia acest cuvânt drept un pretext întemeiat. Caci daca ar fi cu neputinta sa fie recunoscut, n-ar mai fi poruncit Domnul: „Feriti-va de proroci mincinosi", adica de învatatori mincinosi „care vin la voi în blana de oaie, dar pe dinauntru sunt lupi rapitori. Dupa roadele lor îi veti cunoaste!" [Mt 7, 15-16]. Deci, daca Stapânul Hristos spune adevarul, cum si spune, ne este cu putinta sa-i recunoastem dupa cele ce le fac si le spun. Sa spunem mai întâi care sunt roadele adevarului, ale Duhului Sfânt, iar apoi ni se vor arata si roadele celui potrivnic si rau, si din aceste roade veti cunoaste foarte bine cum sunt vaditi cei adevarati, drepti si sfinti si aceia care nu sunt asa si fatarnici; si eu nu spun nimic de la mine, ci din cuvintele Mântuitorului si ale Sfintilor Lui Apostoli cu care voi încerca sa încredintez si iubirea voastra. Asculta deci ce spune Domnul nostru Iisus Hristos: „Fericiti cei saraci cu duhul. Fericiti cei ce plâng. Fericiti cei blânzi" [Mt 5, 3-5]. Si iarasi: „Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi, rugati-va pentru cei ce va vatama si prigonesc" [Mt 5, 44]. „Cuvânt desert sa nu iasa din gura voastra. Amin, zic voua, pentru orice cuvânt desert oamenii vor da socoteala în ziua judecatii" [Mt 12, 36]. Si iarasi: „Daca nu va întoarceti si va faceti ca niste prunci, nu veti intra în împaratia cerurilor" [Mt 18, 3]. Si în alta parte spune: „În aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenici ai Mei, de veti avea iubire unii fata de altii" [In 13, 35]. Si iarasi: „Cum puteti crede, când primiti slava de la oameni, si slava de la Stapânul Dumnezeu n-o cautati?" [In 5, 44]. Caci „oricine se înalta pe sine însusi va fi smerit, si cine se smereste pe sine însusi va fi înaltat" [Mt 23, 12]. Si nu spune ca va fi înaltat în slava lumeasca, ci se subîntelege ca va fi înaltat tainic întru schimbare duhovniceasca. Acestea Domnul si Stapânul nostru Hristos le striga în chip vadit în fiecare zi. Asculta-l însa si pe Apostolul Pavel care spune: „Roada Duhului este iubirea, bucuria, pacea, marinimia, bunatatea, facerea de bine, credinta, blândetea, înfrânarea, curatia" [Ga 5, 22-23]; si iarasi: „Iubirea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, [...] toate le sufera, toate le rabda; iubirea nu cade niciodata" [1 Co 13, 4-5,7].
            Asculta-l si pe Ioan Teologul care spune: „Copilasilor, nu iubiti lumea nici cele din lume" [1 In 2, 15]. Caci iubirea lumii e vrajmasa fata de Dumnezeu. Astfel încât, fratii mei, cine iubeste lumea se face vrajmas lui Dumnezeu [Iac 4, 4]. Cine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni si stiti ca orice ucigas de oameni n-are parte de Împaratia Domnului nostru si Dumnezeu [1 In 3, 15; cf. I Co 6, 9-10]. În aceasta se recunosc copiii lui Dumnezeu si copiii diavolului, dupa iubire si dupa ura [cf. 1 In 3, 10]. Caci cine iubeste pe Dumnezeu iubeste si pe cei facuti de El, adica pe fratii sai. Iar cine uraste pe vreunul din fratii sai, acestea e nascut din diavolul, si iubirea lui Dumnezeu nu este în el [1 In 3, 8; 4, 20-21]. Deci cei ce au discernamânt, stiu în acest mod cine sunt fiii lui Dumnezeu si cine sunt fiii diavolului. Iar roadele Preasfântului si bunului Duh sunt cele pe care le-am spus mai sus. Se cade, asadar, sa vadim si roadele duhului celui rau, ca sa le recunoasteti si sa distingeti, cum spuneam, lumina de întuneric, dulcele de amar si binele de rau. Luati aminte deci la Stapânul si Dumnezeul nostru iarasi Care zice: „Nu poate pomul bun sa faca roade rele, nici pomul rau sa faca roade bune" [Mt 7, 17]; si iarasi: „Omul bun din comoara lui buna scoate afara cele bune, pe când omul rau din comoara lui cea rea scoate afara cele rele" [Mt 12, 35]; si iarasi: „Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici si va învata asa pe oameni, foarte mic se va chema în împaratia cerurilor" [Mt 5, 19]; si ce spune, iarasi, despre carturari si farisei? „Leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor sa le miste nici macar cu degetul. Toate faptele lor le fac ca sa fie priviti de oameni, caci îsi latesc filacteriile si maresc ciucurii de la poalele vesmintelor si le place sa stea în capul mesei la ospete si în bancile dintâi în sinagogi si sa li se plece lumea în piete si sa fie numiti de oameni: Rabi!" [Mt 23, 4-7]. Asadar, când vezi pe cineva care face ceva din toate acestea si cauta cu truda slava omeneasca, si calca poruncile lui Dumnezeu ca sa placa oamenilor, sa stii ca e un ratacit si nu spune adevarul. Fiindca zice Apostolul: „Câta vreme între voi este pizma si cearta si dezbinari, nu sunteti oare trupesti?" [1 Co 3, 3]. „Iar omul trupesc si sufletesc nu cuprinde, nu primeste cele ale Duhului, caci pentru el sunt nebunie" [1 Co 2, 14]. Dar cine nu cuprinde cele ale Duhului, e vadit ca n-are în el nici pe Duhul; si cine n-are în el Duhul Sfânt, acela nu este al lui Hristos, precum întareste Pavel zicând: „Iar daca cineva nu are Duhul lui Hristos acela nu este al Lui" [Rom 8, 9].
            Ai auzit acum care sunt ai lui Hristos si care sunt ai lui antihrist. De aici ai cunoscut foarte sigur ca aceia care sunt atenti îi recunosc usor si pe cei buni si pe cei rai; fiindca cei ce nu sunt atenti nu-i recunosc nu numai pe ceilalti oameni, dar nu se recunosc nici macar pe ei însisi. Pentru ca atunci când cineva are griji si împrastieri, ca si cum ar fi nemuritor în lumea aceasta, si-si petrece zi si noapte numai în lucrurile lumesti si nascoceste feluri cum sa câstige, sa-si faca case frumoase, îsi strânge multime de dobitoace, animale si sclavi si-si agoniseste vase, haine si covoare scumpe, si-si face orice alt capriciu si desfatare trupeasca, unul ca acesta — spune-mi! — se recunoaste pe sine însusi? Nu. Nu se recunoaste, desigur, nici pe sine însusi, nici cele facute de el. Se cunoaste pe sine numai ca e acelasi, dar prin cele ce face arata ca nu se cunoaste pe sine însusi si starea lui, nici nu stie ce face. Caci vietuieste ca si cum ar fi nemuritor, si cu gura spune ca azi suntem iar mâine nu mai suntem, dar prin lucrurile pe care le face pregateste cele pentru al caror sfârsit bun e nevoie de multi ani. Marturiseste ca lucrurile lumii sunt nimic si trecatoare, dar se sfadeste si lupta cu fratele sau pentru ele. Spune cu întelepciune: „Sunt pulbere si cenusa", si se gateste cu podoabe si prin aceasta arata ca e mai presus decât ceilalti oameni. Asculta dumnezeiestile Scripturi care spun: „Vai!" celor ce traiesc în desfatari tolaniti pe cuverturi delicate [Am 6, 4] si depune orice straduinta ca sa-si faca patul din camera sa mai stralucitor, cuverturile lui mai delicate si masa lui mai bogata si gatita, iar acest lucru îl arata nu numai mirenilor asemenea lui, dar si monahilor care vin pe la el, care nu numai nu admira aceste lucruri, dar se si întristeaza pentru cei ce le au si-i plâng pentru nestiinta lor. Caci pentru cele de care s-ar cadea sa se rusineze când atâtia frati sau, mai bine zis, Hristos, flamânzesc, ei se lauda si se trufesc socotindu-le podoaba si nu simt ca prin cele ce fac dau marturie despre ei însisi ca sunt lacomi, nedrepti cu saracii si nemilostivi. Asadar, — spune-mi! — unul ca acesta cum se va cunoaste pe sine însusi? În ce stare se gaseste si caror patimi e înrobit? Cu adevarat nu se cunoaste pe sine însusi, chiar daca i se pare ca se cunoaste. Iar cel care nu se cunoaste pe sine însusi si starea lui, cum va putea sa-l cunoasca pe altul si patimile altuia? Cum poate orbul sa-l distinga pe altul si sa recunoasca daca e orb sau vede? Nu, nu e cu putinta. Deci, precum spuneam, copilul si fratele meu, daca n-ajunge cineva sa se cunoasca mai întâi pe sine însusi si neputinta lui prin milostenie, prin post, prin priveghere si rugaciune necontenita, acela nu poate sa cunoasca nici ca fara un parinte duhovnicesc, o calauza si un învatator, e cu neputinta ca omul sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu si sa vietuiasca virtuos si sa nu fie prins de cursele diavolului. Si cel care nu stie aceasta, e de presupus ca acesta n-are nevoie de învatatura, sfat, povatuire sau ajutor de la altii, si e plin de mândrie, fara ca macar sa simta ca nu stie nimic, si se gaseste în adâncul nestiintei sau, mai bine zis, al pierzaniei, si nu poate întelege nici macar ca se afla împreuna cu cei pierduti. Fiindca aceasta nestiinta e ca o albeata pe ochii spirituali ai sufletului si nu ne lasa sa privim limpede, ca sa iubim lumea si lucrurile lumii. Caci pe cât se departeaza mintea noastra de amintirea lui Dumnezeu, de moarte si de judecata viitoare, si nu socoteste cele bune ce sunt pastrate pentru drepti, nici chinurile focului vesnic, întunericului, scrâsnirii dintilor, pe care le vor primi pacatosii carele cufunda cu totul în griji si în închipuirile lumii, adica în bogatie, slava si desfatare si în toate celelalte lucruri lumesti pe care oamenii le socotesc slavite si stralucite, pe cât — zic — se preda mintea noastra acestora, pe atât se învârtoseaza mai mult si încetul cu încetul se tulbura si întuneca si întreaga minte ajunge ca acoperita de un val, iar atunci vin nestiinta desavârsita si uitarea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, când David a pacatuit si a patit acelasi lucru, a chemat pe Dumnezeu si a zis: „Descopera ochii mei si voi întelege minunile din Legea Ta" [Ps 118, 18]. Ai vazut ca ochii îi erau acoperiti? Ai vazut ca a strigat lui Dumnezeu sa i-i descopere? Acelasi lucru fa-l si tu, copilul meu si Dumnezeu nu va trece cu vederea chemarea pe care o faci din tot sufletul.
            Daca vei asculta si-ti vei deschide ochii sufletului, atunci oriunde ai privi, mai întâi te vei cunoaste pe tine însuti si starea ta, apoi si toate cele pe care ti le-am spus mai sus si-i vei socoti din toata inima ta drept sfinti si mai presus decât tine nu numai pe cei evlaviosi si virtuosi, dar si pe orice om, mic si mare, drept si pacatos, ba chiar si pe cei ce pacatuiesc în chip vadit. Si acest lucru îti va fi semn vadit atât pentru tine, cât si pentru oricare altul, ca ai primit iertarea pacatelor tale, când vei ajunge la aceste masuri si la aceasta stare buna; fiindca sfânta smerenie care se gaseste în aceste masuri si în cel care a ajuns la ele, îi daruieste mai întâi harisma de a gândi ca nu e nimeni dintre toti oamenii mai pacatos decât el sau mai josnic si de nimic decât el, si de a se socoti pe sine însusi pacatos cu toata simtirea sufletului sau si cu toata certitudinea, si ca el singur va pieri si va fi predat osândei [iadului]. Deci, dragul meu copil si frate, lupta sa dobândesti aceasta smerenie si nu spune „acest lucru e cu neputinta pentru mine"; nici, iarasi, „acest lucru e potrivit monahilor si nu celor ce se gasesc în lume"; fiindca Hristos a dat poruncile Lui comune tuturor si nu le-a poruncit separat pe unele monahilor iar pe altele mirenilor. Si acestea le-au realizat si stramosii dinainte de Legea lui Moise si cei de dupa ea. Asculta-l pe Iov care spune: „Sunt pamânt si cenusa" [Iov 30, 19; Fc 18, 27], si pe David care zice: „Iar eu vierme sunt si nu om" [Ps 21, 7]. Ai vazut cuvinte de smerenie? Ai vazut suflet care se socoteste pe sine însusi mai dispretuit decât orice om, mic si mare? Imita, asadar, si tu pocainta lui David si atunci vei dobândi smerenia lui. Caci prin smerenie se risipeste pâcla nestiintei care a acoperit mintea si se scutura acoperamântul ei; iar când mintea s-a descoperit, atunci ne cunoastem si pe noi însine si vedem si starea noastra care e, vedem si ranile si întinaciunile sufletului nostru. Si atunci nu numai ca gândim si vorbim smerit, dar ne rusinam si de soare si de stele si de toate fapturile lui Dumnezeu care au fost facute pentru noi, iar noi L-am mâniat pe Dumnezeu Care le-a facut si am calcat nu numai o porunca, ci pe toate, si nu mai îndraznim nici macar sa ne ridicam ochii si sa privim si nu ne mai socotim vrednici nici macar sa mâncam din roadele pamântului, ci noi însine spunem ca e drept sa murim de foame si de sete. Si nu mai putem nici macar sa ne uitam la icoanele lui Hristos si ale Sfintilor Lui, întrucât suntem întinati, împutiti si pacatosi, ci ni se pare ca sfintele icoane ne înghit si pe noi si faptele noastre. De aceea nici nu mai îndraznim sa ne apropiem de ele si sa le sarutam, si socotim o mare rusine sa apropiem buzele noastre necurate si întinate de cele curate si sfinte. Iar când vrem sa intram în biserica lui Dumnezeu, ne cuprinde frica si cutremur, ca unii care intram cu nevrednicie, ca nu cumva sa nu se rupa în doua podeaua bisericii si sa cadem de vii în iad. Acestea si altele mai multe ne învata sfânta smerenie, si ea ne preface, ne schimba si oarecum ne creeaza si ne face smeriti, astfel încât de acum încolo, daca vom vrea, sa nu mai putem gândi sau sa spunem despre noi însine vreun lucru mare si înalt, ci sa ramânem înlemniti si inscriptionati ca niste statui. Aceasta sfânta smerenie ne învata ca nu putem învata nimic bun fara învatator, iar celor ce ne întreaba si ne spun: „Oare stii ce citesti?", ea ne învata sa le raspundem: „Cum putem întelege cele ce le citim, daca nu ne va calauzi cineva?" [cf. Fapte 8, 30-31]. Ea ne învata sa nu umblam pe calea pe care n-o cunoastem fara calauza; ea ne porunceste ca atunci când vrem sa ne pocaim, sa nu ne apropiem de Dumnezeu fara un mijlocitor si calauzitor. Caci daca ne îndeamna sa ne rusinam de cer, de pamânt si de fapturile lui Dumnezeu si sa avem frica de icoana Mântuitorului si a Sfintilor Lui si sa nu ne apropiem de ele si sa le sarutam, cu cât mai mult ne va face sa nu ne apropiem fara mijlocitor de însusi Facatorul, Stapânul si Dumnezeul a toate? Caci chiar daca este foarte iubitor de oameni, El se bucura însa mult de smerenia si mâhnirea noastra si lauda mult faptul de a ne socoti pe noi însine nevrednici sa ne apropiem de El singuri, fara un mijlocitor. Vrând Stapânul nostru si Dumnezeul sa ne arate si într-un alt mod ca de Dumnezeu se cade sa ne apropiem printr-un mijlocitor, asa cum si în toate celelalte ni S-a facut model si exemplu, asa si aici El însusi S-a facut cel dintâi Mijlocitor al firii noastre si a adus-o la Tatal Sau si Dumnezeu; dupa care a hirotonit slujitori ai acestei mijlociri si apropieri pe Sfintii Sai Apostoli, iar acestia, la rândul lor, au adus la Stapânul Hristos pe toti cei care au crezut în El. Acestia au ales si au hirotonit si urmasi ai lor, slujitori ai mijlocirii lor, acestia pe altii, acestia iarasi pe altii, si acest lucru se pastreaza prin succesiune pâna astazi. Si Dumnezeu nu vrea sa calcam aceasta porunca si predanie speciala a Lui, ci sa ramânem în cele pe care ni le-a hotarât; de aceea spune: „Nimeni nu vine la Tatal decât numai prin Mine" [In 14, 6]. Astfel, nimeni nu vine la credinta în Sfânta Treime cea de-o-fiinta, daca nu e învatat de un învatator dogmele credintei; si nimeni nu e botezat fara preot si nu se împartaseste el însusi cu dumnezeiestile Taine, iar cine nu e botezat si nu se împartaseste din preacuratele Taine nu va dobândi viata vesnica, cum spune El însusi: „Cine crede si se boteaza se va mântui, iar cel ce nu crede se va osândi" [Mc 16, 16]; si iarasi: „Daca nu veti mânca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui nu veti avea viata întru voi" [In 6, 53-54]. Asadar, întrucât fara Botez si fara împartasirea dumnezeiestilor Taine nici un crestin nu se poate învrednici de viata vesnica, si aceste Taine nu ni se dau prin intermediul Sfintilor Apostoli, nici al Sfintilor nostri Parinti care au fost dupa Sfintii Apostoli, ci ni se dau prin intermediul celor ce sunt si traiesc acum si petrec împreuna cu noi, e vadit atunci ca acelea pe care aceia le-au împartasit celor ce erau atunci în lume aceleasi ni le dau si acestia noua; si asa cum aceia botezau cu apa si cu Duh Sfânt, asa fac si ei astazi; aceia dadeau Trupul si Sângele lui Hristos, aceleasi ni le dau si ei noua; si nici cei, ce se botezau sau împartaseau atunci n-aveau nimic mai mult decât noi, nici noi care ne botezam si ne împartasim acum n-avem nimic mai putin decât ei. Aceia învatau credinta în Hristos si Sfânta Treime cea de-o-fiinta si nedespartita, adica în Tatal, Fiul si Duhul Sfânt, aceleasi ne învata si acum parintii nostri. Asadar, din acestea a devenit evident pe scurt — caci nu scriu toate, ca sa nu întind prea mult cuvântul — ca orice au facut credinciosilor atunci Apostolii si orice i-au învatat, aceleasi ni le fac acum si noua parintii nostri duhovnicesti, adica arhiereii si preotii, în mod identic si fara sa lipseasca ceva; ne învata si povatuiesc ca si aceia. Si fiindca nu se deosebesc cu nimic de Apostoli, sunt si ei fii ai Apostolilor si apostoli. Si aceia care nu-i primesc nici nu asculta cuvintele lor vor auzi de la Domnul nostru Iisus Hristos zicându-le: „Amin, zic voua: mai usor va fi locuitorilor Sodomei si Gomorei decât voua" [Mt 10, 15], fiindca a spus Apostolilor: „Cine va pizmuieste pe voi pe Mine Ma pizmuieste, si cine va asculta pe voi pe Mine Ma asculta. Cine va nesocoteste pe voi, pe Mine Ma nesocoteste. Iar cine Ma nesocoteste pe Mine, nesocoteste pe Cel ce M-a trimis pe Mine" [Mt 10, 40; Lc 10, 14. 16]. E vadit ca aceleasi lucruri le spune si celor ce sunt acum si celor ce vor fi dupa aceea asemenea acelora, si aceia care nu-i primesc nici nu-i asculta, ci-i nesocotesc, nu-L primesc pe însusi Hristos, nici nu-L asculta, ci-L nesocotesc si prin aceasta nesocotire nesocotesc pe Dumnezeu si Tatal Care L-a trimis. Sa stii, deci, copilul meu iubit, ca în aceste vremuri nimeni dintre mireni, nimeni dintre monahi, dintre preoti sau arhierei nu mai cinsteste, nu mai iubeste, nu se mai teme sau primeste pe cineva ca apostol al lui Hristos si ucenic al lui Hristos numai pentru iubirea lui Hristos sau porunca Lui sau bunurile vesnice pe care le va darui El lor, ci toti ne dispretuim si defaimam unii pe altii: monahii învinuiesc pe monahi, preotii pe arhierei, mirenii pe toti si unii pe altii, si nimeni nu se mai gândeste cum a fost vechea Biserica a lui Dumnezeu. Si asa cum a hotarât Dumnezeu în ea mai întâi Apostoli, în al doilea rând proroci, în al treilea rând învatatori, si ceilalti pe care-i enumera Apostolul [Pavel; cf. 1 Co 12, 28], tot asa în chip asemanator e Biserica lui Dumnezeu si astazi, si de aceea cei care o prezideaza trebuie sa-i primeasca pe unii ca apostoli, pe altii proroci si pe altii ca învatatori.
            Dar noi am uitat cu desavârsire toate acestea si ne trufim unul împotriva altuia, si pe cel care ieri m-a botezat si m-a eliberat de moarte si de stricaciunea sufletului si m-a umplut de harul Duhului Sfânt si m-a dezlegat de pacat si m-a cuminecat cu preacuratul Trup si mântuitorul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos si m-a facut fiu al lui Dumnezeu — si ce altceva mai mult le faceau odinioara crestinilor Apostolii? —, pe acesta mâine nu-l mai primesc nici nu-l mai salut, fiindca socotesc acest lucru o rusine pentru mine, nici nu vreau sa ies în întâmpinarea lui când vine la mine si sa-l cinstesc si sa-l primesc cu toata diferenta; ci spun slujitorului meu cu iritare: „Ce mai vrea? Da-i raspuns ca stapânul are de lucru si nu poate sa-l primeasca"; si nu mai spun altele înca si mai rele decât acestea si mai de necinste pe care acestia le fac nu numai monahilor, dar si preotilor si chiar celor ce-i marturisesc si-si închina acestora sufletele lor. Chiar si pe cel pe care azi si l-a ales sa aiba parinte duhovnicesc si învatator prin marturisire, nu dupa putin timp, ci chiar în acelasi timp când spune ca e fiul sau duhovnicesc, se si trufeste fata de parintele sau duhovnicesc si în loc sa fie fiul sau duhovnicesc si ucenicul sau, devine el parinte duhovnicesc si învatator al lui si-l contrazice si-l nesocoteste, daca se întâmpla sa-i spuna ceva ce nu e dupa voia lui; si cu trecerea timpului, unul ca acesta nici nu mai stie ca are parinte duhovnicesc sau învatator. Si daca duhovnicul nu se duce la el si nu-i face voile lui, nici nu consimte la cele pe care le vrea sau, mai bine zis, daca nu cade la învoiala sa piara împreuna cu el, atunci îl lasa si cauta pe altul care sa-l urmeze în voile lui trupesti. Si asa toate cele duhovnicesti — cum le vezi si le stii si tu — sunt astazi amestecate si tulburate, si a disparut orice rânduiala si predanie a Apostolilor si s-au desfiintat toate poruncile lui Hristos. Si tot acest rau si aceasta surpare se face în generatia de acum fiindca toti îsi închipuie ca au învatat cele dumnezeiesti si stiu poruncile lui Dumnezeu si pot discerne cele ce le sunt de folos; si, pe lânga aceasta, fiindca socotesc ca toti preotii sunt pacatosi si nevrednici, dar sunt convinsi ca harul lui Dumnezeu lucreaza si prin cei nevrednici, si cred ca primesc darurile harului care se lucreaza în noi prin Duhul Sfânt si arvuna lucrurilor vesnice care ni se vor da, dar preotului prin care i se dau acestea îi întorc spatele si-l urasc ca pe un pacatos si nevrednic de preotie; la fel si despre duhovnici îsi închipuie aceleasi lucruri: ca prin marturisirea pe care le-o fac primesc iertarea pacatelor lor, dar pe duhovnicii lor îi socotesc ca n-au nici o virtute sau îndraznire la Dumnezeu si-i considera la fel ca si pe ceilalti oameni. Si mai cred ca toate cele ce se gasesc într-o asemenea stare le primesc si ei sau, mai bine zis, rapesc toate darurile duhovnicesti ale harului pe care Dumnezeu le-a dat Apostolilor, iar Apostolii le-au dat celor ce au crezut prin ei în Hristos, fara sa dea cinstea si credinta cuvenita celor ce le dau aceste daruri ale harului, cinste pe care au dat-o mai întâi Apostolii Stapânului Hristos, Apostolilor le-au dat-o ucenicii lor, iar acestora cei ce au fost supusi lor. Si îndraznesc sa spuna ca Dumnezeu nu le cere sa dea aceeasi cinste si acum arhiereilor, preotilor, egumenilor si parintilor nostri duhovnicesti, ci, pentru ca au fost botezati de prunci, cred prin aceasta ca sunt dezvinovatiti pentru ca n-au cinstit mai apoi pe cel care i-a botezat nici n-au avut evlavie fata de el ca un parinte al lor. Si-si închipuie ca întrucât au învatat literatura sacra de copii, aceasta e de-ajuns pentru evlavie si ca nu vor fi cercetati de Dumnezeu pentru ca au dispretuit pe învatatorii evlaviei si n-au vrut sa se lase învatati de ei; ci, întrucât li se pare ca sunt evlaviosi si vietuiesc înca si mai evlavios decât toti ceilalti, nadajduiesc ca se vor îndrepta numai prin aceasta. De asemenea si faptul ca-si spun numai pacatele, si le marturisesc si ca primesc iertare de la parintii lor duhovnicesti, li se pare ca e de ajuns pentru mântuirea lor si nu mai au nevoie sa aiba credinta în ei, nici sa le aduca cinstea si evlavia care li se cuvine duhovnicilor ca unii ce sunt apostoli ai lui Dumnezeu si mijlocitori si rugatori la El pentru ei. Astfel, toata lumea e plina acum de o astfel de ratacire si de un asemenea rau, si calcarea si dispretuirea unei singure porunci a rasturnat toata Biserica lui Dumnezeu; fiindca Biserica a ajuns la o asemenea neorânduiala si tulburare, ca aproape nu se mai vede deloc structura ei nici nu se mai recunoaste în noi drept o alcatuire a Trupului Stapânului, ci e ca si cum n-am avea drept Cap al nostru pe Hristos nici n-am fi legati si lipiti unii de altii de Duhul de viata facator, nici nu mai acceptam sa ne lasam ziditi fiecare în cinul lui de catre Întâiul Arhitect al Bisericii. Drept pentru care suntem risipiti ca o materie neînsufletita, atât de mult ne-am facut robi voilor noastre si suntem stapâniti de poftele placerilor si am fost amagiti si risipiti de ele; ura si mândria pe care le avem ne-au separat si rupt unii de altii si am pierdut semnul distinctiv al credintei noastre, adica iubirea despre care Domnul a zis: „întru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenici ai Mei, de veti avea iubire unii fata de altii" [In 13, 35]; caci atunci când o pierdem, în zadar ne mai numim crestini. De aceea, spune-mi — rogu-te! —, atunci când nu-i iubim pe parintii nostri duhovnicesti care ne-au dat atât de mari lucruri bune, prin care Dumnezeu ne face fii ai Lui dupa har, mostenitori ai slavei Lui si copartasi ai tuturor celor de care am vorbit; daca, spun, nu-i iubim nici nu-i cinstim si slavim cum se cuvine si cum trebuie sa fie cinstit un om al lui Dumnezeu trimis la noi de El, cine ne va încredinta ca avem iubire desavârsita fata de semeni si ceilalti frati ai nostri? Si, afara de aceasta, daca pe cei pe care-i avem mijlocitori si rugatori la Dumnezeu, care au primit putere de la Dumnezeu sa ne dea iertarea pacatelor si sa ne faca prieteni cu El, daca pe acestia nu-i primim cu toata certitudinea si credinta ca pe niste sfinti, ci-i socotim ca niste pacatosi, cum mai nadajduim ca ni se va da iertarea desavârsita a pacatelor noastre? Caci zice Domnul: „Fie tie dupa credinta ta" [Mt 9, 29]. Si cu siguranta dupa masura credintei tale si precum crezi în ei, asa vei primi si iertarea pacatelor tale. Si daca e adevarat cuvântul Domnului care spune: „Cine va primeste pe voi pe Mine Ma primeste si cine va nesocoteste pe voi pe Mine Ma nesocoteste" [Mt 10, 40; Lc 10, 16], ma mir atunci — cum spuneam mai sus —, de cei care nu-si pun în mintea lor ca noi se cade nu numai sa-i iubim pe toti oamenii, si mai cu seama pe fratii nostri dupa duh, dar si pe unul din barbatii duhovnicesti de acum se cade sa-l primim ca pe un apostol al lui Hristos ca sa primim prin el pe Hristos si se cade sa facem toate cuvintele lui ca si cum ar iesi din gura lui Hristos, cum oare atunci — zic — sau în ce alt chip vor putea credinciosii sa-L vada pe Hristos sau sa-L dobândeasca în ei însisi? Caci cei mai multi dintre noi nu-l cunoastem pe preotul care ne-a botezat si daca l-am cunoaste l-am trece cu vederea si l-am dispretui, precum spuneam; iar unii dintre noi nu stim nici macar daca am fost botezati, iar daca nu o stim, cum anume sau din ce cauza am putea avea credinta? Sau cum sa socotim ca suntem botezati? Nu pot sa înteleg. Parinte duhovnicesc n-am cunoscut si daca l-am cunoscut nu l-am cinstit deloc ca pe un parinte. Învatator care sa ne învete evlavia n-am dobândit, si chiar daca am vrea sa dobândim, n-am face ceea ce el ne-ar învata. Ce sa mai spun nu stiu. Fiindca nu gasesc de unde anume sau de la care realizare a virtutii sa va numesc crestini. Om nenorocit si ticalos! Pentru ce nu-l cinstesti pe parintele tau duhovnicesc ca pe un apostol al lui Hristos? „Fiindca — spune el — nu-l vad sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu de aceea nu-l cinstesc." Asta e un pretext zadarnic. Fiindca — spune-mi! — le pazesti tu oare mai bine decât acela si de aceea îl dispretuiesti si-l judeci? Si chiar daca ai pazi toate poruncile, nici asa nu s-ar fi cuvenit sa-l judeci nici sa-i întorci spatele sau sa-l defaimi si învinuiesti pentru nepasarea lui, ci s-ar fi cuvenit mai degraba sa-l cinstesti pentru lucrurile bune pe care ti le-a dat Dumnezeu prin el si sa-l faci partas la cele trupesti si sa-l rasplatesti pe cât poti pentru cele bune pe care ti le-a daruit, ca nu numai sa pazesti cele ce ti-au fost daruite de Dumnezeu prin el, dar si sa le înmultesti prin asemenea fapte. Acum însa, prin necredinta, nerecunostinta si nesocotirea pe care le arati fata de parintele tau duhovnicesc si învatatorul tau, nu numai ca ai pierdut ce ai primit, dar ai sters din tine însuti si însusi faptul ca esti crestin si ai pagubit pe Hristos. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole si Capitole, Scrieri vol 3, ed Deisis 2001, Sibiu
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
SFANTUL SIMEON NOUL TEOLOG
IMPARTASANIE CU SAU FARA VREDNICIE


Fara experienta Slavei, Hristos e doar un profet iar Euharistia simpla pâine

            Iar daca nu asa stau lucrurile si nu ne facem partasi înca fiind în trup de bunatatile cele vesnice, nici noi, cei alesi, nu primim harul, de aici urmeaza ca si Hristos Însusi e doar un profet si nu Dumnezeu. Si toate pe care le spune Evanghelia Lui sunt o profetie despre lucruri viitoare, si nu un dar al harului; si atunci, în chip asemanator, Apostolii au proorocit si nu au împlinit cele proorocite, si n-au luat nici ei, nici n-au împartasit altora. O, ignoranta si întunecarea celor ce sunt asa! Urmeaza ca dupa ei credinta noastra e cuvânt gol, lipsita de fapte. Caci daca harul lui Dumnezeu cel mântuitor s-a aratat tuturor oamenilor [Tit 2, 11] numai în cuvânt si nu în realitate, si daca credem ca asa s-a facut taina credintei noastre, cine e mai vrednic de mila decât noi? [I Co 15, 19]. Iar daca Hristos e Lumina lumii si Dumnezeu, dar credem ca Acesta nu este vazut neîncetat de catre nici unul dintre oameni, cine oare e mai necredincios decât noi?
            Asadar, daca Acela e Lumina, iar cei care se îmbraca în El spun ca nu-L simt, în ce ne deosebim atunci de un mort? Iar daca El este Vita, iar noi suntem mladitele [In 15, 5], daca nu cunoastem unirea cu El, atunci suntem neînsufletiti si neroditori si lemne uscate, materie pentru focul cel nestins. Iar daca, dupa cuvântul Sau dumnezeiesc [In 6, 54], cei ce manânca Trupul Lui si beau Sângele Lui au viata vesnica, iar noi mâncând acestea nu simtim în noi nimic mai mult decât hrana simtita, nici nu primim în chip constient [en gnosei] alta viata, atunci ne împartasim cu o simpla pâine, iar nu cu Dumnezeu. Caci daca Hristos este Dumnezeu si om, si sfântul Sau Trup nu e numai trup, ci trup si Dumnezeu în chip nedespartit dar si necontopit, atunci prin trup iar apoi prin pâine El este vazut pentru ochii sensibili, dar prin Dumnezeire e nevazut pentru ochii sensibili fiind însa vazut de ochii sufletului. De aceea si spune altundeva: „Cine manânca Trupul Meu si bea Sângele Meu ramâne în Mine si Eu în el" [In 6, 56]. Si nu a spus ca ramâne în ei si acestia în El, ci „în Mine", adica în Slava Mea, în lumina Mea, în Dumnezeirea Mea; caci spune: „Eu sunt în Tatal si Tatal în Mine, si Eu în voi si voi în Mine" [In 14, 20]. Deci daca toate acestea socotim ca se fac în noi în chip nestiut si nesimtit, oare cine va plânge asa cum se cuvine nesimtirea noastra? Negresit, nimeni. […]


Pâinea cea adevarata si împartasania cu vrednicie si nevrednicie

            Si observa aici sensul celor spuse. Daca o faci întru simtire si constiinta [en aisthesei kai gnosei], atunci te împartasesti de unele acestea cu vrednicie; dar daca nu te împartasesti asa, negresit manânci si bei din ele cu nevrednicie. Daca te-ai împartasit în vedere curata [en theoria kathara] din cele din care te-ai împartasit, iata ca te-ai facut vrednic de o masa ca aceea; iar daca nu te-ai facut vrednic, nu te vei alipi si nu te vei uni nicidecum de Dumnezeu. Asadar, sa nu socoteasca cei ce se împartasesc cu nevrednicie de dumnezeiestile Taine ca prin ele se alipesc si se unesc pur si simplu de Dumnezeu Cel nevazut; caci acest lucru nu se va face nicidecum, nici nu se va petrece cu ei vreodata. Fiindca numai cei care în împartasirea dumnezeiescului trup al Domnului s-au învrednicit sa vada si sa manânce cu ochiul si gura mintii si descoperirea Dumnezeirii nevazute într-o atingere spirituala, acestia cunosc ca bun este Domnul [Ps 33, 9], ca unii care nu manânca si beau numai o pâine simtita în chip simtit, ci în acelasi timp în chip spiritual [inteligibil] pe Dumnezeu, hranindu-se cu îndoite simtiri în acelasi timp din una în chip vazut, iar din cealalta în chip nevazut, ei se unesc în amândoua acestea cu Hristos Cel îndoit dupa fire, facându-se concorporali [Efes 3, 6] si co-partasi ai Slavei si Dumnezeirii Lui [I Petru 5, 1]. Fiindca asa se unesc cu Dumnezeu cei ce manânca aceasta Pâine în constiinta si vederea tainei si beau din acest pahar cu suflet si cu inima sensibila; dar cei care fac aceasta cu nevrednicie sunt deserti de darul Duhului Sfânt hranindu-si numai trupul, nu si sufletul.


Împartasirea constienta: unire mistica si Paste eshatologic

            Dar sa nu te tulburi, iubitule, ascultând adevarul aratat tie de catre noi. Caci daca marturisesti ca Trupul Domnului este Pâine a vietii care da viata si stii ca Sângele Sau da viata celor ce se împartasesc cu el, si se face în cel care-l bea izvor de apa curgatoare spre viata vesnica [In 4, 14], cum — spune-mi! — împartasindu-te de acestea nu adaugi nimic mai mult sufleteste, ci, chiar daca vei simti poate putina bucurie, dupa scurt timp ramâi iarasi asa cum erai mai înainte, neavând în tine nici un adaos de viata sau izvor tâsnitor, sau vazând vreo lumina oarecare? Caci celor ce n-au ajuns sa treaca dincolo de simtire, pâinea aceasta li se arata în chip simtit ca o simpla bucatura, dar în chip spiritual [inteligibil] ea este lumina necuprinsa si neapropiata; tot asa si vinul e si el în chip asemanator lumina, viata, foc si apa vie. Deci, daca mâncând si bând pâinea dumnezeiasca si vinul veseliei, nu vei cunoaste ca vietuiesti viata cea stricacioasa, ca ai primit înauntrul tau pâinea ca pe o lumina sau ca pe un foc, si ca ai baut Sângele Stapânului ca o apa curgatoare si vorbitoare, daca n-ai ajuns la vederea si împartasirea cu nimic din toate acestea, cum socotesti ca te-ai facut partas al vietii? Cum crezi ca te-ai atins de focul cel neaprins sau presupui ca te-ai împartasit de lumina cea vesnica? Negresit, nicidecum nu s-a facut aceasta cu tine, care esti nesimtitor fata de unele ca acestea. Lumina te lumineaza, si tu esti orb; focul te încalzeste, si nu te aprinzi; viata te-a adumbrit, dar nu s-a unit cu tine; apa cea vie a trecut prin sufletul tau ca printr-o trestie, fiindca nu te-ai gasit vrednic de primirea ei. Deci, primind si atingându-te astfel de cele neatinse si parându-ti-se ca manânci, de fapt nu primesti, nu manânci, nici nu ai în tine însuti nimic din acestea. Caci Cuvântul cel neapropiat, Pâinea care se coboara din cer [In 6, 33], nu se cuprinde în chip simtit, ci mai degraba El însusi cuprinde si Se atinge si Se uneste fara amestecare cu cei vrednici si cu cei bine pregatiti pentru primirea ei.
            Daca vei praznui asa, si asa te vei împartasi de dumnezeiestile Taine, toata viata ta va fi o sarbatoare, si nu numai o sarbatoare, ci si un prilej de sarbatoare si un Paste, trecere si iesire din cele vazute spre cele spirituale [inteligibile], unde înceteaza orice umbra, orice închipuire si toate simbolurile de acum si unde ne vom desfata vesnic curati în chip curat de Jertfa cea preacurata în Dumnezeu Tatal si în Duhul Cel de-o-fiinta, privind pururea pe Hristos si fiind vazuti de catre El, fiind împreuna cu Hristos, împaratind împreuna cu Hristos, decât care ssnimic nu e mai mare în Împaratia Cerurilor. Caruia I se cuvine toata slava,- cinstea si închinaciunea împreuna cu Tatal si cu Preasfântul si de-viata-facatorul Sau Duh acum si pururea si în vecii nesfârsiti. Amin.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice si etice (Scrieri 1), editura Deisis 2001, Sibiu.
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
SFANTUL SIMEON NOUL TEOLOG
CATEHEZE 13, SA PAZIM POSTUL



Cuvântul al Xlll-lea Se cuvine sa pazim cu sârguinta si sa îmbratisam folosul postului nu numai în prima saptamâna a Postului Mare, ci cei sârguitori sa pazeasca întocmai si cu aceeasi sârguinta toate saptamânile Paresimilor (Postului Mare)

            […] Fiindca postul, acest doctor al sufletelor, obisnuieste sa le stinga unora înfocarile trupului si sa supuna pornirile lui, altuia sa-i îmblânzeasca mânia, altuia sa-i goneasca somnul. Unuia sa-i trezeasca sârguinta, altuia sa-i curateasca mintea si s-o slobozeasca de gânduri rele, altuia sa-i supuna limba cea nepotolita si ca un frâu cu frica Domnului s-o tie si s-o opreasca, neîngaduindu-i nicidecum sa graiasca cuvinte desarte ori putrede; altuia nevazut îi curma raspândirea, îi struneste ochii si nu-i lasa sa umble iscodind încoace si încolo. Si toti se îngrijesc sa taca si sa ia aminte la pacatele si lipsurile lor. Încetul cu încetul, postul subtiaza si izgoneste întunericul mintii, valul pacatului cel asternut peste suflet, cum alunga soarele negurile. Postul ne ajuta sa vedem vazduhul cel duhovnicesc al mintii în care nu rasare, ci de-a pururi straluceste Soarele Cel neapus, Hristos-Dumnezeul nostru. Având ajutatoare privegherea, postul înmoaie învârtosarea inimii si în locul mahmurelii si întunecarii de mai înainte izvorasc râuri de umilinta, pe care va rog, fratilor, sa ne sârguim sa le agonisim. Astfel cu ajutorul lui Dumnezeu lesne vom usca toata marea patimilor si, trecând valurile ispitelor, care ne tiranisesc amarnic, ne vom linisti în limanul nepatimirii. Dar acest lucru, fratii mei, nu se face într-o zi, nici într-o saptamâna, ci în vreme îndelungata si cu multa osteneala si truda, pe masura staruintei si a hotarârii fiecaruia, precum si pe masura credintei si a lepadarii de lucrurile cele vazute si cele gândite. Si nu numai cu acestea, ci si prin pocainta fierbinte si neîncetata, si prin lucrarea ei cea neîncetata si din camara cea ascunsa a sufletului, mai repede sau mai pe îndelete, cu ajutorul si cu darul lui Dumnezeu. Fara post nimeni n-a putut vreodata savârsi vreuna din aceste fapte bune; fiindca postul e începutul si temelia a toata fapta cea duhovniceasca. Deci câte vei zidi pe aceasta temelie stau neclatinate si nu cad, fiind zidite pe piatra tare. Iar. daca vei înlatura aceasta temelie si în locul ei vei pune satiul pântecelui si pofte necuviincioase, apoi gândurile cele rele si râul patimilor le macina pe acestea si cara ca pe niste nisip si rastoarna întreaga cladire a faptelor bune.
            Ca sa nu se întâmple si la noi acest lucru, sa stam cu bucurie pe temelia postului. Sa stam, bunii mei frati, de buna voia noastra. Fiindca cine se suie pe piatra postului de sila si fara de voie, fara îndoiala ca singur se pravaleste de acolo, fiind târât de pofta de mâncare în ascuns si se face precum socot eu mâncare celui viclean. Pentru ca postul este lege dumnezeiasca si pe cei ce îndraznesc s-o calce diavolul îi ia ca un tiran si îi munceste, desi nu îndata si nu numaidecât, fiindca Dumnezeu e îndelung rabdator si asteapta pocainta noastra. Cu toate acestea, daca ramânem nepocaiti de pacate, nu vom scapa de mâinile vrajmasului si vom fi osânditi sa ne muncim împreuna cu el, dupa dreapta judecata a lui Dumnezeu. Chiar daca ne tainuim de proestosii si povatuitorii nostri, însa de Dumnezeu si Stapânul proestosilor nu ne putem ascunde. Deci sa ne pazim, fratilor, nu numai de mâncarea în ascuns, ci si de satiul bucatelor puse noua înainte la masa: asa ma rog si nu voi conteni a ma ruga. […]
            O, fratilor, sa nu încetati a va destepta unii pe altii la ascultarea Dumnezeiestilor citiri ale Utreniei. Ci precum în vremea mesei îi îndemnam pe cei aproape si pe cei ce îi iubim îi silim sa manânce; tot asa cu adevarat si în vremea mesei celei de suflet hranitoare, fiecare se cade sa ia aminte si sa îndemne pe cei de aproape. Sa nu ne osândim unii pe altii, ca si cum nu ne-am iubi si astfel sa cadem din ucenicia lui Hristos, Care zice: „Prin aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenici ai Mei, daca va veti iubi unii pe altii”. Daca cel ce nu-i sileste pe prietenii sai sa manânce mult la aceasta masa trupeasca de multe ori îi foloseste pe ei; apoi cel ce face acest lucru la masa cea duhovniceasca a ascultarii cuvintelor dumnezeiesti, nu putina paguba pricinuieste aproapelui sau. Fiindca saturarea de bucate strica si sufletul si trupul si adeseori le vatama; pe când cele graite de Sfinti lumineaza mintea si sfintesc sufletul si prin aceasta si pe trup îl împartasesc de sfintenie si-l fac mai sanatos si mai puternic. De aceea, fiecare sa ia aminte la citire, fiindca cuvintele Sfintilor sunt cuvinte ale lui Dumnezeu si nu ale oamenilor. Puneti-le deci în inimile voastre si paziti-le cu tarie, caci cuvintele lui Dumnezeu sunt cuvintele vietii si cel ce le are în sine si le pazeste, are viata vesnica.
            Nu cred ca cineva dintre voi, sezând la o masa îndestulata, se leneveste si dormiteaza. Ci dimpotriva, se sileste sa serveasca din îndestul; ba la plecare mai ia si pentru a doua zi, pentru a da fie la unii prieteni, fie la saraci. Iar acolo unde stau cuvintele vietii înainte, care fac nemuritori pe cei ce se hranesc cu ele, se cade oare, spune-mi, sa dormi ca un mort neînsufletit, sa dormitezi, sa te trândavesti sau sa sforai? O, ce paguba! O, ce nesimtire si lenevire! Cel ce sade la masa si n-are pofta de mâncare, fara îndoiala e lipsit de sanatatea cea fireasca. Tot asa si cel ce aude dumnezeiasca citire si nu se desfateaza sufleteste cu dulceata negraita si cu pofta nemateriala a cuvintelor celor dumnezeiesti si nu-si umple gânditor toate simtirile de dulceata lor, e neputincios cu credinta si nu a gustat deloc din darurile cele duhovnicesti, fiindca sta în mijlocul multor bunatati si se topeste de foame si de sete. Asa cum mortul nu simte când îl speli cu apa, tot asa si acesta nu simte nimic, fiind neumplut de apele purtatoare de viata si dumnezeiesti ale cuvintelor. Deci toti care aveti în voi cuvintele vietii, toti cei care ati apucat a va hrani cu aceasta pâine a cuvântului, câti nu sunteti morti, ci din morti v-ati facut vii si ati gustat din viata cea adevarata si Cel îndurat v-a daruit milostivirea fata de aproapele, sa nu încetati a trezi, a îndemna si a povatui pe aproapele si a face tot ce va este cu putinta pentru el. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
SFANTUL SIMEON NOUL TEOLOG
CATEHEZE 03, SA FACEM ASCULTARE



Cuvântul al lll-lea Se cuvine sa avem supunere desavârsita si sa nu uitam fagaduintele pe care le-am facut lui Dumnezeu; si sa nu cârtim la privegherile cele de noapte si de dimineata

            Aduceti-va aminte de porunca lui Dumnezeu care zice: „Nu judecati si nu veti fi judecati" (Luca 6,37) si nu iscoditi nicidecum viata altora. Mai cu seama sa faceti ceea ce va spun preotii sa faceti, iar dupa faptele lor sa nu va luati, precum ati auzit (Matei 23,3). De aceea, supuneti-va mie, nevrednicului, ca niste robi ai lui Hristos, si cu vederea trecând putinatatea mea sufleteasca si trândavia, îngrijiti-va, ma rog voua, de sufletele voastre. Sârguiti-va sa împliniti fara amânare poruncile lui Dumnezeu si nu cârtiti asupra smereniei mele, ci, ca cei ce totdeauna va sculati la miezul noptii, aduceti-va aminte de cel ce a zis: „În miezul noptii m-am sculat sa ma marturisesc Tie, pentru judecatile dreptatii Tale” (Psalmul 118,62). Ba multumiti lui Dumnezeu si celui ce v-a desteptat la slavoslovia Lui, ca v-ati învrednicit sa laudati pe Dumnezeu împreuna cu îngerii. Caci cel ce se mânie pentru obisnuita slujba a Utreniei si se leneveste pentru lungimea laudelor ce se aduc lui Dumnezeu, acela cu adevarat nu stie cât de dulci sunt cuvintele lui Dumnezeu în gura celor ce îl iubesc pe Dânsul si mai mult decât mierea si fagurul în gura celor ce îl cunosc pe El (Psalm 118,103). Fiind el cu totul trup si având cuget trupesc, si fiindu-i simtirea numai trupeasca, nu poate gusta duhovniceste cele daruite de Dumnezeu spre binele nostru, ci toate cele dupa Dumnezeu i se par amare si pe: „Gustati si vedeti, ca bun este Domnul” (Psalmul 33,8), nu-l stie. Iar cel ce nu stie bine cuvântul acesta s-a înstrainat de-a binelea de dragostea lui Dumnezeu, de dulceata Domnului Hristos.
            Si cel ce n-a gustat din acestea si s-a înstrainat de ele - (vai mie, ca a mea este nenorocirea; ca si pe ale mele trebuie sa le fac, si de ale altora trebuie sa ma îngrijesc) - este vrajmas lui Dumnezeu si strain de Împaratia Cerurilor. Deci, spune-mi mie, ce nadejde mai poate avea el si de a cui dragoste si mângâiere se va bucura aici sau dupa moarte? Si cel ce graieste împotriva si ofteaza si blestema pe cel ce îl trezeste la dumnezeiasca lauda si la slavoslovia lui Dumnezeu, ce raspuns va avea în ziua Judecatii, daca se face sminteala lui si altora? […]
            Ca tot razboiul dracesc împotriva noastra aceasta urmareste: ca sa ne lipseasca de slava lui Dumnezeu si de Darul Sfântului Duh. Însa noi, precum vad eu, mai înainte de a ne lupta cu ei, ne-am lipsit de acest dar, ca am parasit poruncile lui Dumnezeu si nici nu ne-am ostenit vreodata sa-L cautam din tot sufletul. Ca daca L-am cauta, nu am vietui cu atâta trândavie si nepasare. Daca ne-am îngriji de cele ceresti, nu am alerga asa de tare dupa cele pamântesti. Daca ne-am gândi la cele nestricacioase, nu ne-am minuna de cele trecatoare si stricacioase. Daca am dori cele vesnice, nu ne-am lega asa de tare de cele vremelnice. Daca am iubi pe Dumnezeu, nu ne-am întoarce atâta de la cei ce ne povatuiesc catre dânsul. Daca ne-ar fi dragi faptele bune, nu am urî pe învatatorii faptelor bune. Daca am saruta postul cu dragoste, niciodata nu am cârti pentru lipsa bucatelor si a bauturilor. Daca ne-am nevoi sa înfrânam patimile, nu ne-am deda asa de mult la placeri. Daca am avea credinta tare, nu am face fapte de necredinciosi. Daca am avea frica lui Dumnezeu în inimile noastre, nu ne-am împotrivi adevaratilor Sai robi în toata fapta buna si placuta lui Dumnezeu. Daca am fi dobândit adevarata dragoste si am fi cunoscut pe Dumnezeu, am rabda cu bucurie pentru Hristos nu numai pedepsele, ci si necinste, bataie, asuprire si toata ispita si necazul. Iar acum atât de tare ne-au biruit patimile si întru atâta întunecare de minte ne aflam, ca nici nu ne dam seama în ce stare ne gasim, nici nu stim ca facem raul.
            De aceea, daca cineva ne atrage atentia asupra vreunui pacat îi raspundem ca si cum niciodata nu am fi auzit învataturile crestinesti: „Ce, oare fapta asta este pacat? Si din ce pricina sau de ce este pacat? De ne-am pazi de cele mari, ca pentru cele mici nu o sa ne cerceteze pe noi Dumnezeu cu de-amanuntul”. Si cine graiesc asa? Calugarii! Cei ce au facut a doua fagaduinta si angajament fata de Dumnezeu. Cei ce poarta îmbracamintea virtutii si nume de sfintenie. Cei ce s-au tocmit cu Hristos, ca se vor lepada de lume si de cele din lume. Cei ce au declarat lepadare de parinti si de prieteni. Cei ce s-au fagaduit sa asculte de Parintele Duhovnicesc, ca de Dumnezeu. Cei ce au fagaduit viata pustniceasca si paza cu de-amanuntul, pâna si în privire si de tot cuvântul desert. Acestia, zic, nu socotesc pacate: zavistia, cearta, cârteala, grairea împotriva, minciuna, rânduiala de sine, juramântul, însusirea lucrurilor manastirii si faptul ca le dau altora fara blagoslovenia Staretului. La care se mai adauga si proasta chivernisire a lucrurilor încredintate lor; si li se pare ca nu-i nici un pacat daca face ceva cu împatimire între dânsii, sau cu patima, sau cu viclesug sau cu pizma sau din nestiinta, sau fac negutatorie.
            Nu te înfricosezi, omule? De-a pururi Dumnezeu îti graieste prin toata Dumnezeiasca Scriptura: Cuvânt desert sa nu iasa din gura voastra ca amin zic voua: de tot cuvântul desert veti da seama; si veti lua plata si pentru un pahar de apa rece dat în numele lui Hristos (Mc 9,41). Nu stii ca Dumnezeu este Judecator al mintii si al gândurilor tale? Ca zice: Cel ce a cautat spre femeie cu pofta, a curvit cu dânsa în inima sa. Vezi ca este socotit preacurvar si cel ce a privit cu pofta la fata cuiva? Acestea sa le stii omule: cel stapânit de pofta banilor, este cu adevarat iubitor de argint, chiar daca nu are nimic; cel ce pofteste bucate scumpe si multe este îndracit cu pântecele, chiar daca din lipsa, se hraneste numai cu pâine si apa; curvar este cel ce se învoieste si se îndulceste si se întineaza cu gândurile, chiar si daca n-ar vedea niciodata fata de om; tot asa si cel ce zice în inima sa: Lucrul acesta este rau facut, acela e facut fara pricepere, celalalt de ce nu s-a facut? sa nu se amageasca pe sinesi ca nu pacatuieste; ca se va socoti graitor de rau si se va osândi ca un osânditor al altora, chiar daca nici un cuvânt nu ar scoate din gura si nimeni nu-i va auzi graiul lui.
            Sa nu va amagiti, fratii mei! Dumnezeu este iubitor de oameni, milostiv si îndurat, si eu însumi marturisesc si nadajduiesc sa ma mântuiesc prin milostivirea Lui; dar sa stiti ca pe cei ce nu se pocaiesc si nu pazesc cu tot dinadinsul si cu multa frica poruncile Lui, îi va munci mai rau si mai mult decât pe neamurile cele nebotezate si necredincioase. Nu va amagiti, fratilor, nici sa nu vi se para mici unele pacate si sa le treceti cu vederea ca si cum nu ar pricinui multa vatamare sufletelor voastre. Ca robii cei bine cunoscatori nu fac deosebire între pacat mic si pacat mare; ci chiar daca ar gresi numai cu privirea, cu întelegerea sau cu cuvântul, ei socotesc ca au cazut din dragostea lui Dumnezeu, ceea ce sunt convins ca este si adevarat. În adevar, cel ce a gândit cât de putin împotriva voii lui Dumnezeu si nu se caieste îndata si nu izgoneste bântuiala gândului, ci-l primeste si-l tine minte, i se socoteste pacat, chiar daca raul acesta este din nestiinta! Fiindca, dupa ce a venit Legea Noua, adica învatatura Sfintelor Scripturi, raul care se afla întru nestiinta iarasi a înviat si pacatul se afla în mine, si eu am murit si m-am înstrainat de bine.
            Deci, toate gândurile care vin, se cade sa le deslusim bine si sa le cercetam în lumina Scripturilor celor insuflate de Dumnezeu si a învataturilor Sfintilor Parinti. Si daca conglasuiesc ca si ele si au aceeasi putere, sa le tinem cu tarie si sa le facem cu lucrul; iar daca nu sunt de acord cu cuvântul adevarului, sa le izgonim de la noi cu multa urgie, precum este scris: „Mâniati-va si nu gresiti; soarele sa nu apuna peste mânia voastra” (Ef 4,26). Sa fugim de bântuielile gândurilor patimase ca de o pângarire si ca de un bold al mortii. De aceea avem nevoie de multa trezvire, de multa sârguinta si de staruitoare cercetare a Dumnezeiestilor Scripturi. Însusi Mântuitorul ne porunceste: „Cercetati Scripturile” (Ioan 5,39), aratându-ne folosul lor. Cercetati-le si le tineti cu multa staruinta si credinta, pentru ca sa cunoasteti bine din ele voia lui Dumnezeu, sa puteti deosebi fara greseala binele de rau si sa nu va supuneti oricarui duh, nici sa tineti gândurile cele vatamatoare.
            O, fratii mei, sa fiti pe deplin încredintati ca nu este mântuire mai lesnicioasa decât urmarea dumnezeiestilor porunci ale Mântuitorului. Dar avem nevoie de multe lacrimi, de mare frica, de multa rabdare si de statornica rugaciune, pentru ca sa ni se descopere puterea vreunui cuvânt stapânesc. Ca sa cunoastem tainele cele mari care se ascund în cuvinte mici, trebuie sa fim în stare sa mergem pâna la moarte pentru o particica din poruncile lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este ca o sabie cu doua taisuri, care taie si desparte sufletul de toata pofta si simtirea trupeasca. Mai mult, este ca un foc ce arde, trezindu-ne râvna sufletului si facându-ne sa defaimam toate întristarile vietii si sa primim cu bucurie toata ispita ce vine asupra noastra si moartea, care îi înfricoseaza pe oameni, sa o dorim si sa o îmbratisam ca pe o viata si pricinuitoare de viata.
            Sa ne trezim odata, fratilor! Sa ne îndemnam unii pe altii si sa alergam cu sârguinta la savârsirea lucrurilor bune! Sa ne grabim cu osârdie si sa fugim cu groaza de împatimirea lumii! Sa ne unim prin smerenie cu Sfintii cei de demult! Sa ne dezbracam de omul cel vechi, prin taierea voii celei pamântesti si prin omorârea cugetului celui de tarâna! Sa ne îmbracam în Adam cel Nou, în Iisus Hristos, prin curata si nematerialnica rugaciune, spalându-ne cu neîncetate lacrimi si din ceas în ceas si din zi în zi sa ne întoarcem prin pocainta si sa învatam razboiul si lupta cu vrajmasii draci, care necontenit ne razboiesc pe noi! Cel ce nu a câstigat aceste arme, nu numai ca nu poate tine piept razboiului, ci adeseori este ranit. Neavând aceste arme, nu poate avea pace si libertate. Razboiul launtric nu se aseamana cu razboaiele si armele cele din afara, ci este mult mai înfricosator. Când oamenii se lupta între ei, nu se razboiesc într-una cu armele, ci uneori înceteaza, se retrag pe furis, leapada armele si în toata libertatea se întaresc cu hrana si somn. Se îngradesc cu santuri si cu garduri, fac de straja cu rândul, si câte unul scapa prin fuga. Iar daca este prins, poate ca nu este omorât, ci schimba libertatea cu robia slavita, si adesea se face vestit si se îmbogateste. Pe când dincoace nu este asa; ci razboiul este necurmat si ostasii lui Hristos trebuie sa fie totdeauna înarmati. Ca razboiul acesta nu înceteaza niciodata, nici noapte, nici zi, nici o clipa; ci si când mâncam si când bem, si când dormim si când lucram ceva, totdeauna suntem în toiul luptei, fiindca vrajmasii nostri sunt netrupesti si cu toate ca nu-i vedem, necontenit se afla înaintea noastra. Necontenit ne dau târcoale, doar, doar de ar afla vreo parte a trupului neacoperita ca sa-si înfiga în ea sagetile si sa ne omoare. De razboiul acesta nimeni nu se poate adaposti în dosul vreunui zid sau a vreunei îngradiri, sau macar sa se ascunda si sa rasufle putin mai la o parte, nici nu poate scapa prin fuga si nici altul nu poate lupta în locul lui.
            Si aceasta nevoie de a se lupta, peste toti oamenii apasa; fie sa iasa biruitor si sa traiasca, fie sa fie ranit si sa moara. Iar rana de moarte este tot pacatul nepocait si nemarturisit si caderea în deznadejde; ceea ce sta însa în puterea si voia noastra (sa ne pocaim, sa ne marturisim si sa nu cadem în deznadejde). Ca daca nu ne aruncam în lenevire si în groapa deznadejdii singuri, nimic nu pot dracii împotriva noastra. Chiar si daca am fost raniti, putem prin pocainta fierbinte sa ne facem mai puternici si mai iscusiti, numai sa voim. Lucru de mirare si prea minunat! Cei viteji si puternici se pot scula si lupta si dupa ce au fost raniti si n-au murit, ca nu sta în puterea noastra sa scapam neraniti; dar a muri sau a nu muri sta în puterea noastra. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim