Eveniment
central în istoria mântuirii, Învierea Domnului ocupă un loc
privilegiat în anul liturgic ortodox, fiind cea mai mare sărbătoare a
Bisericii. De la începutul creştinismului, Învierea Mântuitorului a fost
serbată şi ca amintire a evenimentului istoric respectiv, o dată pe an,
dar şi în cadrul fiecărei săptămâni în ziua duminicii, zi rezervată
adunărilor creştine şi Euharistiei.
În primele veacuri, Învierea se sărbătorea în cadrul aşa-numitului
Triduum pascal, care cuprindea Vinerea Patimilor, numită şi Paştele
Crucii, Sâmbăta Mare şi Duminica Învierii. În jurul acestui nucleu
eortologic s-au dezvoltat atât perioada de pregătire (Săptămâna
Patimilor, apoi Postul Mare şi perioada Triodului) cât şi cea de
după-prăznuire (Săptâmâna Luminată şi întreaga perioadă a
Penticostarului). Mărturii timpurii privitoare la Praznicul Învierii
Domnului aflăm din scrierile semnate de Meliton de Sardes (secolul al
II-lea), Sfântul Irineu de Lyon, Ipolit al Romei, Tertulian, Sfântul
Ciprian al Cartaginei şi Origen (secolul al III-lea). La mijlocul
secolului al IV-lea, Sfântul Efrem Sirul a compus imnuri pentru Paşti,
destinate uzului liturgic. Pelerina Egeria, în a doua jumătate a
secolului al IV-lea, aminteşte de slujba Învierii, care avea loc la
Ierusalim la Mormântul Domnului, şi de procesiunile ce o însoţeau,
precum şi de slujba specială a Vecerniei, oficiată pe Sion. Toată
Săptămâna Luminată se oficiau slujbe speciale şi Egeria precizează că,
în afara lecturilor din Evanghelie privitoare la Învierea Domnului, se
cântau ,,imne şi antifoane adecvate zilei şi locului", deci existau în
cult alcătuiri imnografice pentru această mare sărbătoare.
Între secolele al VI-lea şi al VIII-lea se dezvoltă imnografia praznicului Paştilor
Într-adevăr, în tradiţia mănăstirilor palestiniene, Sfântul Ioan
Damaschin este acela care alcătuieşte atât Canonul de la privegherea
pascală, cât şi prima parte a slujbelor Învierii din duminici, pe cele
opt glasuri, punând temelia Octoihului. Cea mai frumoasă compoziţie
imnografică a Sfântului Ioan Damaschin rămâne Canonul Utreniei Paştilor
(cu irmosul "Ziua Învierii…"), inspirat din cuvântările la Paşti ale
Sfântului Grigorie Teologul.
Slujbele Săptămânii Patimilor şi ale zilelor Sfintei Învieri încep să
se contureze în forma aproximativă pe care o păstrăm până astăzi între
secolele al IX-lea şi al XI-lea, după tradiţia studită, iar finalizarea
lor va coborî până în secolul al XIV-lea, odată cu uniformizarea
tipicului bizantin. Definitivarea formei acestor slujbe este atribuită
de către liturgiştii moderni tradiţiei monastice. Tot tradiţiei
monastice, îndeosebi celei cristalizate în Sfântul Munte Athos între
secolele al VIII-lea - al XII-lea ş.u., îi datorăm şi rânduielile
liturgice din Săptămâna Luminată.
Troparul Sfintelor Paşti leagă Taina Învierii lui Hristos de taina învierii de obşte
Alcătuirile imnografice ale sărbătorii sunt puţine la număr, dar
pline de semnificaţii: troparul, Canonul Sfântului Ioan Damaschin, pe
glasul I, ipacoi, condac, icos, luminândă şi patru stihiri cu Slava lor,
la care se adaugă unele stihiri preluate din slujba duminicilor din
Octoih. În aceste compoziţii putem urmări interpretarea ortodoxă a
evenimentului Învierii.
Troparul Praznicului Sfintei Învieri sintetizează în chip minunat
întreaga teologie a bucuriei prilejuite de mântuirea lumii: "Hristos a
înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi
viaţă dăruindu-le" este de fapt o mărturisire a învierii, o exclamaţie
de bucurie şi de încredere în lucrarea mântuitoare a lui Hristos.
Învierea Lui este "începătură a învierii celor adormiţi" (I Corinteni
15, 20). Astfel, troparul Sfintelor Paşti leagă taina Învierii lui
Hristos de taina învierii de obşte.
La Înviere, Hristos coboară în adâncul fiinţei noastre şi ne smulge
din întuneric. Acest mesaj deschide Canonul Paştilor: "Ziua Învierii,
popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la
viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei
ce cântăm cântare de biruinţă". Cu adevărat, Învierea lui Hristos, ca
rod al jertfei şi al şederii Sale în mormânt aduce lumii viaţă,
scoţând-o din moarte, din întuneric şi din stricăciune: "Să mergem
dis-de-dimineaţă şi, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; şi să
vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, tuturor viaţă răsărind". Hristos
este asemănat în acest text liturgic cu un soare, de la care vine lumina
pentru întreaga lume, căci El luminează toate. Iar lumina lui Hristos
izvorăşte tocmai din Mormântul Domnului, risipind astfel întunericul
morţii şi aducând tuturor lumina vieţii, simbolizată de lumânările
aprinse.
Învierea Mântuitorului, temeiul ultim al pururea-fecioriei Maicii Sfinte
În rânduiala Utreniei Paştilor, unul dintre textele liturgice
stabileşte o relaţie interesantă între mormântul cu peceţile nestricate
din care a înviat Hristos şi pururea-fecioria Maicii Domnului, arătând
că Hristos S-a născut dintrînsa fără să-i strice fecioria, la fel cum a
înviat din mormânt, fără să-i strice acestuia peceţile: "Păzind
peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat
cheile Fecioarei prin naşterea Ta, şi ne-ai deschis nouă uşile Raiului".
Înţelegem din textul acesta faptul că Învierea Mântuitorului este
temeiul ultim al pururea-fecioriei Maicii Sfinte.
Condacul Învierii sintetizează întreaga teologie a Praznicului, în
sensul pogorârii lui Hristos la iad şi a izbăvirii întregului neam
omenesc: "De Te-ai pogorât în mormânt, Cel ce eşti fără de moarte, dar
puterea iadului ai zdrobit şi ai înviat, ca un biruitor, Hristoase
Dumnezeule, zicând femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă! Şi Apostolilor Tăi
pace dăruindu-le, Cel ce dai celor căzuţi înviere".
Şederea lui Hristos în mormânt are semnificaţia zdrobirii iadului şi a
omorârii morţii, căci zice un alt irmos: "Pogorâtu-Te-ai în cele mai de
jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care
ţineau pe cei legaţi, Hristoase...". Pogorârea lui Hristos la iad are
sensul zdrobirii acestuia şi al biruinţei vieţii asupra morţii. Tocmai
de aceea, pe icoanele Pogorârii la iad, Hristos apare în iad nu ca un
prizonier al acestuia, ci ca învingătorul său, eliberatorul celor care
erau închişi acolo. În acelaşi sens, un alt tropar proclamă: "Prăznuim
omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice;
şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul ei, Cel Unul Binecuvântat, Dumnezeul
părinţilor noştri şi preaslăvit".
Duminica Paştilor este ziua pregustării din Împărăţia Cerurilor
Câteva texte din Canonul Învierii îl înfăţişează pe Hristos sub
chipul Mielului înjunghiat pentru mântuirea lumii: "Ca un mieluşel de un
an, cununa cea binecuvântată de noi, Hristos, de voie pentru toţi S-a
jertfit, Paştile cele curăţitoare; şi iarăşi din mormânt a strălucit
nouă...". Această asemănare între Hristos şi miel este întemeiată pe
jertfele vechi-testamentare, în care mieii erau aduşi ca jertfă pentru
curăţirea păcatelor poporului. Aşa cum spune alt tropar: "Parte
bărbătească ca Cel ce a deschis pântecele fecioresc fost-a Hristos, iar
ca o hrană, mieluşel s-a chemat. Şi fără prihană a fost, Paştile
noastre, Cel ce n-a gustat întinăciune; şi ca un Dumnezeu adevărat,
desăvârşit s-a numit". În Vechiul Testament, cei întâi născuţi ai unei
familii trebuiau închinaţi la Templu, fiind socotiţi afierosiţi lui
Dumnezeu. Toate acestea: atât mieii fără meteahnă, cât şi cei întâi
născuţi de parte bărbătească, nu sunt altceva decât prefigurări
vechi-testamentare ale lui Hristos. Mielului îi este asociată deci ideea
de jertfire, de jertfă pentru păcat. Iată mărturia textului imnografic
despre Hristos Cel jertfit: "Mântuitorul meu, Jertfa cea vie şi
nejertfită, ca un Dumnezeu, pe Tine însuţi de voie aducându-Te Tatălui,
ai sculat pe Adam cu tot neamul, înviind din mormânt" (Cântarea a VI-a).
Observăm din text că Jertfei lui Hristos îi este asociată sintagma
"Jertfa cea vie şi nejertfită". Formularea aceasta trebuie înţeleasă în
sens euharistic, căci în Sfânta Împărtăşanie, Hristos este viu, adică
prezent cu adevărat, şi în acelaşi timp jertfa Sa în Liturghie nu este
una jertfită, ci nesângeroasă.
Duminica Paştilor este ziua pregustării din Împărăţia Cerurilor, ale
cărei porţi sunt deschise prin Învierea din morţi a Mântuitorului. În
sensul acesta, auzim în noaptea Sfintei Învieri, cântându-se: "Cât este
de sfântă, cu adevărat, şi întru totul prăznuită această noapte de
mântuire şi strălucită, mai înainte vestitoare fiind a zilei celei
purtătoare de lumină, a Învierii, în care Lumina cea fără de ani cu
trupul, tuturor a strălucit". Ziua Învierii vesteşte ziua veacului
viitor, aceasta fiind numită "ziua cea purtătoare de lumină", căci
atunci toţi cei ce au umblat în lumina lui Hristos, vor fi făcuţi
părtaşi pentru veşnicie luminii Împărăţiei cereşti. Învierea are astfel o
dimensiune eshatologică, inaugurând ziua a opta a veacului viitor.
În ceea ce priveşte Luminânda Praznicului, ea exprimă foarte clar
faptul că Hristos se face asemenea lui Adam, Îşi asumă stricăciunea
acestuia ce vine din cădere, pentru a restaura condiţia întregii naturi
umane. Hristos reaşază lumea în sensul pe care Dumnezeu i-l dăruise prin
creaţie, chemând-o la îndumnezeire şi dăruindu-i posibilitatea
realizării acestei îndumnezeiri. Tocmai de aceea, Praznicul acesta
devine "Paştile nestricăciunii", adică trecerea de la stricăciune şi
moarte la nestricăciune şi viaţă, aducând lumii întregi mântuire: "Cu
trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai
înviat, pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând, Paştile
nestricăciunii - lumii de mântuire".
Imnografia marelui praznic al Învierii Domnului este strălucitoare şi
plină de adânci înţelesuri teologice şi duhovniceşti, precum şi de
aluzii scripturistice. Ea constituie o adevărată exegeză a textului
evanghelic şi reflectă totodată geniul marilor predicatori ai Veacului
de aur. Cu toate că nu întâlnim o abundenţă de alcătuiri liturgice, ci
slujba întreagă îşi păstrează un caracter arhaic, sobru, textele, deşi
mult mai puţin numeroase decât la alte sărbători, conţin în cuvinte
puţine esenţa teologică a praznicului.
Cântarea biruinţei – Luca 24, 34
Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus
Hristos!… După cum sus în ceruri nenumăratele oştiri îngereşti Îţi cântă
neîncetat Ţie pentru smerenia şi pentru înălţarea Ta…
pentru înfrânarea şi pentru biruinţa Ta, pentru moartea şi pentru
învierea Ta, – dorim să-Ţi cântăm şi noi într-un nesfârşit cor
nesfârşita noastră mulţumire pentru răscumpărarea pe care ne-ai adus-o
prin Patimile Tale şi pentru Mântuirea pe care ne-ai dat-o prin Învierea
Ta.
În strălucita Ta Înviere noi sărbătorim cea mai desăvârşită şi atotcuprinzătoare biruinţă.
În Învierea Ta se împlinesc toate profeţiile trecutului şi de la ea încep toate făgăduinţele viitorului.
La Învierea Ta se sfârşesc mărturia şi patimile Tale şi de la ea
pornesc nădejdea şi aşteptările noastre. Învierea Ta, Iisuse Doamne,
este cea mai strălucită înălţime. De la ea se văd înapoi toate
pătimirile, pe care răscumpărându-le, ai făcut să sfârşească totul în
lumină şi bucurie.
Şi de la ea se vede înainte toată slava pe care ai pregătit-o Tu spre
viitorul – pentru noi – cu neputinţă acum de pătruns din pricina
nebănuitei lui străluciri.
În timp ce oricare altă sărbătoare se cuprinde numai pe sine însăşi,
Sărbătoarea Învierii Tale, Iisuse, Dumnezeul nostru, le cuprinde pe
toate câte au fost înainte de ea şi câte vor mai fi în urmă, până în
veci şi veci.
Istoria datei de prăznuire a Sfintelor Paşti
Istoria datei sărbătoririi Sfintelor Paşti se identifică cu
însăşi istoria creştinismului. Învierea Domnului, fiind evenimentul cel
mai sfânt care stă la temelia credinţei creştine, a polarizat de la
început atenţia generală în vederea posibilităţii prăznuirii ei în
aceeaşi zi de către toţi creştinii. Este o năzuinţă de o importanţă
primordială şi priveşte religia creştină în genere pe fiecare ramură a
creştinismului în parte şi, cu atât mai mult, Biserica Ortodoxă.
Dacă
celelalte sărbători creştineşti cu data fixă, praznice împărăteşti sau
în cinstea Maicii Domnului şi a sfinţilor nu au prezentat dificultăţi în
stabilirea datei lor, fiind acceptate de comun acord, data sărbătoririi
Sfintelor Paşti a constituit o problemă.
Paştile cuartodeciman şi disputele pascale
Neputând
face dintru început obiectul unei hotărâri apostolice sau canonice,
precise şi autoritare, data serbării Paştilor a fost supusă unor
variaţii legate de tradiţii locale, care au constituit cu timpul
deosebiri mai mult de ordin practic privind cultul şi disciplina. Acele
deosebiri s-au menţinut, fără a se rupe cu aceasta unitatea Bisericii,
dar creându-se o stare de lucruri supărătoare, care putea da naştere la
curente eretice. Ceea ce a determinat soluţionarea problemei
sărbătoririi Sfintelor Paşti au fost cele două tradiţii şi practici
pascale constatate în secolul al II-lea, "cvartodecimanii", care serbau
Pasha iudaică (Pasha începea în seara zilei de 14 nisan) şi ceilalţi
creştini care serbau ca Paşti Învierea Domnului. Deşi evenimentul cel
sfânt al Învierii Domnului s-a petrecut într-un anumit moment din
istoria omenirii, atunci când s-a pus problema prăznuirii lui, a trebuit
să se aibă în vedere nu numai ziua istorică în sine, ci să se ţină cont
şi de ziua săptămânii când a înviat Domnul, adică "Ziua întâi a
săptămânii", aceasta fiind ziua săptămânii evreieşti (duminică), după
precizarea Sfinţilor Evanghelişti Matei şi Marcu.
Învierea, sărbătoare anuală, dar şi săptămânală
De
la început, în conştiinţa creştinilor şi a Bisericii creştine în genere
a intrat prăznuirea acestei zile a săptămânii, Praznicul Învierii
Domnului trebuind să devină nu numai o sărbătoare anuală, ci şi
săptămânală. Din punct de vedere religios, această zi trebuia să
înlocuiască ziua sâmbetei, căci Domnul, prin învierea Sa, S-a dovedit cu
adevărat a fi Domn al Sâmbetei şi, din acest considerent, Paştile,
"Sărbătoarea sărbătorilor", are multiple valenţe, fiind praznicul
tuturor creştinilor. Trebuia în mod obligatoriu fixat într-o zi de
duminică, iar de aici rezultă că el nu poate fi decât o sărbătoare cu
dată mobilă, iar mobilitatea trebuie supusă unor norme care să o
încadreze în perimetrul cel mai apropiat al timpului respectiv,
ţinându-se cont şi de împrejurările istorice în care s-a petrecut
Învierea Domnului.
Controversele pascale consemnate de Eusebiu de Cezareea
Biserica
primelor veacuri lupta împotriva ereziilor, combătându-le şi
condamnându-le, iar împotriva acţiunilor schismatice se apăra prin
solidarizarea faţă de ambiţiile particulariste. Însă, în cazul
deosebirilor de ordin practic, cum au fost cele care au dat motiv
controverselor pascale, principala problemă era că ele se asociau şi cu
tradiţii socotite apostolice, ceea ce îngreuna discuţia şi acordul.
Începutul acestor deosebiri nu este bine cunoscut.
Cvartodecimanii,
numeroşi în Asia preconsulară, au constituit motivul controverselor
pascale din secolul al II-lea, care au pus în discuţie paşnică pe
episcopii Policarp al Smirnei şi Anicet al Romei. Irineu scrie că
Policarp s-a dus la Roma în timpul lui Anicet şi ar fi avut unele
neînţelegeri privitoare la serbarea Paştilor. Nici unul din ei nu a
putut să-l convingă pe celălalt ca "să ţină" sau "să nu ţină", fiecare
din ei bazându-se pe o tradiţie veche: Policarp pe cea a Sfântului Ioan
şi de la alţi Apostoli, Anicet pe obiceiul păstrat de la înaintaşii săi.
Deşi
n-au căzut de acord, cei doi episcopi au rămas în raporturi bune şi în
comuniune bisericească. Anicet i-a îngăduit lui Policarp să săvârşească
Sfânta Euharistie la Roma şi creştinii au avut pace, "şi cei care
ţineau, şi cei care nu ţineau". Eusebiu de Cezareea prezintă într-o notă
obiectivă motivul sărbătoririi Paştilor, diferit ca dată de pasha
iudaică, susţinând că Mântuitorul n-a serbat pasha iudaică la cină, ci
s-a jertfit pe Sine, în ziua de pasha.
Importanţa acestor
controverse se face tot mai vădită la sfârşitul secolului al II-lea,
când are loc un conflict între episcopii Victor al Romei şi Policrat al
Efesului. Pe la anul 190 sau curând după acest an, când deosebirile
privitoare la data serbării Paştilor produceau discuţii pasionante la
Roma, unde se găseau şi creştinii cuartodecimani din Asia, episcopul
Victor s-a hotărât să condamne practica lor şi să pună astfel capăt
deosebirilor şi controverselor pascale. Gestul intempestiv al
împăratului Victor al Romei putea să coste o dezbinare bisericească
periculoasă, dacă nu era stăvilită de înţeleptul Irineu, episcopul
Romei, ierarh autoritar care, vorbind în numele episcopatului italic, a
scris episcopilor mai însemnaţi din afară, lui Policrat al Efesului şi
celor din Asia, invitându-i să se întrunească în sinod şi să adopte
practica pascală romană, care era a celor mai multe biserici. Încercarea
lui Victor al Romei de a-i forţa pe creştinii cvartodecimani să serbeze
Paştile duminică după 14 nisan n-a reuşit; intervenţia lui şi
atitudinea lui Policrat şi a sinodului de la Efes au dat prilej să se
pronunţe şi alţi episcopi din provinciile Asiei Mici, care au luat
poziţie împotriva serbării la 14 nisan şi pentru serbarea Învierii în
duminica următoare.
Adunări de episcopi ţinute în Palestina, în
Pont, în Osroene, în Italia, precum şi scrisori primite de la alţi
episcopi (Vakhyllos, Corint), dovedeau că majoritatea Bisericilor erau
pentru despărţirea Paştilor de pasha iudaică. În sprijinul practicii
Bisericii sale, Policrat aducea numele Apostolului Filip, care ar fi
murit în Hierapolis, în Frigia, numele Sfântului Evanghelist Ioan,
ucenicul cel mai iubit al Domnului, pe al lui Policarp al Smirnei şi
Sagaris, episcopi martiri, pe al lui Papirus şi Meliton de Sardes, care
toţi au socotit ziua de 14 nisan ca adevărata zi de Paşti,
conformându-se preceptelor evanghelice, fără a schimba nimic şi urmând
cu aceasta "regulile de credinţă" şi adeverind pentru sine "că a trăit
totdeauna în Hristos". Ceea ce îi lipsea lui Victor al Romei pentru a
avea dreptate şi succes era metoda înţelegerii cu asiaticii.
"Într-o zi şi un timp în toată lumea"
În
loc să-i încredinţeze că nu este în interesul general creştin ca
Biserica lor să aibă altă practică pascală decât celelalte din Răsărit
şi din Apus, el a vrut să facă un act de autoritate şi de ameninţare. Pe
când Policrat îl asigura pe episcopul Romei că cvartodecimanii nu se
abat de la credinţa Bisericii, episcopul Bisericii Romei, Victor, a
căutat să excludă repede din comuniunea unitară a Bisericii toate
comunităţile din întreaga Asie, socotindu-le eterodoxe. Era prima dată
când un episcop lua o asemenea măsură gravă, "dar aceasta n-a plăcut
tuturor episcopilor". Victor a fost mustrat şi îndemnat prin scrisori,
între care cea mai însemnată era a Sfântului Irineu, vorbind în numele
fraţilor din Galia, să nu excomunice "toate bisericile lui Dumnezeu care
ţin din tradiţie un obicei vechi". Din scrisoarea lui Irineu aflăm că
deosebirea privea nu numai ziua Paştilor, ci şi durata postului
premergător. Nu se ştie dacă Victor şi-a retras excomunicarea, dar cei
din Asia şi-au păstrat obiceiul conform canonului I al Sinodului din
Arelate (314), ca toţi creştinii să ţină Paştile "într-o zi şi un timp
în toată lumea".
Necesitatea realizării unităţii de opinie
Această
stare de lucruri anticipase Sinodul I Ecumenic, constituind un motiv
serios pentru hotărârea niceeană în problema sărbătoririi Sfintelor
Paşti, istoricul bisericesc Eusebiu considerând această situaţie "un
rău" pe care numai Dumnezeu putea să-l îndrepte şi împăratul Constantin
(Viaţa lui Constantin, III, 5). Cu ajutorul lui Dumnezeu, episcopii şi
împăratul au avut grijă ca în marele sinod de la Niceea să se ia o
hotărâre pentru îndreptarea unei asemenea situaţii. Sinodul nu a
formulat, de fapt, o regulă precisă, strict tehnică, pentru determinarea
datei. Aceste principii stabilite de sinod au un caracter diriguitor,
orientativ.
Cunoaştem măsura sinodului din documente contemporane
şi mărturii istorice privitoare la măsurile sinodului: Epistola către
Biserica Alexandriei şi Epistola circulară a împăratului Constantin
către episcopi. Importanţa sinodului de la Niceea o prezintă Eusebiu ca
vitală pentru întreaga comunitate creştină, împăratul hotărând "să adune
întreagă oaste a lui Dumnezeu într-un sinod ecumenic" pentru a-l
înfrunta pe "nevăzutul vrăjmaş" într-o bătălie hotărâtoare. Acest sinod
al sobornicităţii ecumenice s-a ocupat "de potrivirea mersului prin
vreme a lucrării mântuirii noastre - marcat prin sărbători anuale - cu
crugul anual al corpurilor cereşti", în centru fiind sărbătoarea
Sfintelor Paşti.
Dar în ce constă această potrivire între
lucrarea de mântuire ce a avut loc într-un anumit timp şi prăznuirea ca
atare a Sfintelor Paşti depinde şi de fixarea corectă a echinocţiului şi
a lunii pline. Iar acest lucru era posibil prin respectarea cu
regularitate a unor fenomene cereşti, după anumite grupe de ani, fixarea
Paştilor fiind în funcţie de cursul celor doi luminători ai cerului,
Soarele şi Luna, mersul Soarelui dând posibilitatea de a prevedea data
echinocţiului, iar mersul Lunii dând posibilitatea de a determina ziua
primei luni pline de după echinocţiul de primăvară. În funcţie de aceste
reguli a fost stabilită la Sinodul I Ecumenic serbarea Paştilor.
Hotărârea luată nu a făcut obiectul unui canon sau a unei decizii care
să dea formula calculului pascal pentru asigurarea acordului şi
uniformizării datei Paştilor. Epistola sinodului către Biserica din
Alexandria dă creştinilor din Egipt, Libia şi Pentapole "vestea cea
bună": s-a stabilit unitatea cu privire la serbarea Paştilor, iar
epistola circulară a împăratului către episcopi dă acestei necesităţi
caracterul unei obligaţii creştine, morale, imperioase, ca o poruncă
dumnezeiască, sub ambele aspecte ale ei: serbarea de către toţi
creştinii în aceeaşi zi şi nu o dată cu iudeii.
Acţiunea făcută
de împăratul Constantin cel Mare în vederea convocării unui sinod care
să clarifice data serbării Sfintelor Paşti are o cauză profund
spirituală, întrucât, afirmă împăratul, "vrajba ascunsă în sânul
Bisericii lui Dumnezeu este mai înspăimântătoare decât războiul sau
decât o bătălie, oricât ar fi ea de grea". Îndemnul către episcopi de a
face cunoscut ceea ce s-a hotărât avea un temei în virtutea căruia
Paştile trebuiau serbate numai duminică, niciodată în aceeaşi zi cu
iudeii şi nu de două ori în acelaşi an, căci "Mântuitorul ne-a deschis
nouă alt drum, preasfintei noastre credinţe îi şade înainte o cale
dăruită cu lege şi măreţie".
Istoria divergenţelor pascale ne
convinge cu toate argumentele că se impune Bisericilor un acord în
serbarea Învierii lui Hristos. Dintru început şi până azi, creştinii au
fost criticaţi că se deosebesc în comemorarea marelui fapt creştin.
Principiile pascale ale Sinodului Ecumenic nu s-au ţinut întocmai,
calculele pascale erau diferite, s-au unificat târziu şi greu, s-au
diferenţiat iarăşi şi au rămas aşa şi azi. Fixarea datei Paştilor la
începutul lunii aprilie, în prima sau a doua duminică, se pare a fi cea
mai apropiată şi de hotărârea niceeană, şi de adevărul istoric al
Învierii Domnului. Din experienţa istoriei reiese posibilitatea doritei
împreună-prăznuiri a Sfintelor Paşti. Dar problema cea mai mare şi mult
mai dificilă decât tehnica stabilirii duminicii pascale este cea legată
de duhul înţelegerii, al fraternităţii şi iubirii creştine.
Se
cunosc acţiunile de împăcare ale Sfântului Atanasie al Alexandriei,
atunci când între Roma şi Alexandria au apărut neînţelegeri pe această
temă, ele fiind aplanate de conducătorul spiritual al Alexandriei, care,
de dragul păcii, a renunţat de mai multe ori la calculele astronomilor
alexandrini, corecte, de altfel, în favoarea Apusului şi tradiţiilor
lui, pentru ca toţi creştinii să sărbătorească împreună Sfintele Paşti.
Iar episcopul Irineu al Galiei, deşi vedea erori pascale ale creştinilor
iudaizaţi din Răsărit, se opunea intransigenţei episcopului Victor al
Romei de a-i excomunica, punând mai presus pacea şi înţelegerea ce
trebuia să existe între ei. Astfel, prăznuirea la aceeaşi dată, în
aceeaşi duminică, contribuie la consolidarea unităţii creştine, iar
unitatea este dovadă grăitoare a Adevărului.
Ea este Sărbătoarea Biruinţei Veşnice.
Sărbătoarea Cântării Veşnice.
Sărbătoarea Inimii şi Fericirii Veşnice…
Slăvind Învierea Ta, noi ne cutremurăm de patimile Tale prin care
ne-ai pregătit mântuirea. Şi ne închinăm îndelung-răbdării Tale,
Mântuitorul nostru, mulţumindu-Ţi cu ochii scăldaţi în lacrimi pentru că
ne-ai iubit atât de mult, încât ai primit să suferi şi să mori pentru
mântuirea noastră.
Şi, slăvind Învierea Ta, ne scăldăm feţele şi inimile în bucuria
negrăită a Împărăţiei Tale, ale cărei Porţi veşnice ni le-ai deschis şi
prin care Te-ai dus înaintea noastră ca să ne pregăteşti un loc
fiecăruia care Te va urma şi va iubi venirea Ta.
Cântându-Ţi Ţie din toată inima, ne bucurăm de Învierea Ta şi, împreună
cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Te lăudăm şi Te preamărim pe Tine, Iisuse
Hristoase, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, de acum şi până în
vecii vecilor. Amin.
Traian Dorz
Explicarea icoanei Învierii Domnului
Învierea lui Hristos este punctul central al istoriei mântuirii,
fiindcă prin aceasta Mântuitorul restaurează omul şi întreaga creaţie,
aducându-i la maxima apropiere de Dumnezeu. Plină de simboluri, icoana
Coborârii la iad a Domnului Îl arată pe Iisus făcându-Şi drum prin
învelişul pământului, călcând în picioare porţile iadului, peste care Se
înalţă, şi ridicându-l pe Adam din osânda neascultării. Coborârea la
iad poartă în sine începutul înălţării omului, pentru care moartea
fizică devine doar o trecere, o cale de acces spre viaţa cea nouă,
veşnică.
Una dintre cele mai vechi reprezentări legate de
Învierea lui Hristos este cea în care Apostolul Toma vede şi atinge
rănile Mântuitorului ridicat din morţi, devenind un martor important al
biruinţei hristice.
Apoi, scene reprezentând femeile de la
mormânt datează încă din secolul al IV-lea. Pe sarcofagele romane din
acelaşi secol, o cruce cu o coroană de flori şi o monogramă HR erau
folosite pentru a simboliza Învierea, având reprezentaţi alături soldaţi
dormind.
Istoricul iconografic al Învierii
Dintre formele
timpurii de ilustrare a Învierii, cele cu femeile la mormânt şi cele cu
Hristos şi Toma rămân şi astăzi o temă folosită des în arta Bisericii
Ortodoxe. În schimb, tema principală folosită acum în icoanele de Paşti
este alta.
Icoana obişnuită de Paşti e cunoscută sub numele de
„Anastasis“ (termenul grec pentru „Înviere“), reprezentându-L pe Hristos
biruitor asupra iadului, a morţii şi luându-l cu El pe Adam. Motivul
anastasis a început să fie folosit mai des în icoane într-o perioadă în
care exista un interes crescând pentru mijloacele de reprezentare a lui
Hristos în momentele morţii şi Învierii Sale.
Schimbările care
s-au produs de-a lungul timpului s-au legat de modul în care era Iisus
pictat pe cruce şi scena în care El îl scoate pe Adam din iad.
În
secolul al IX-lea şi al X-lea, scena Învierii devine din ce în ce mai
mult evocată în picturi şi alte forme de reprezentare vizuală a
Învierii. Începând cu secolul al X-lea, Ioan Botezătorul, regele David
şi regele Solomon încep să apară în aceste icoane, iar pe parcursul
secolelor următoare vor apărea şi alte personaje, precum Abel şi Samuel.
Variaţiile
reprezentării iadului sunt, de asemenea, interesante. Porţi rupte,
lacăte, bare, încuietori şi chei sau îngeri care îl păzesc pe diavol
sunt tot atâtea simboluri ale răului care sechestrează, oprind accesul
la lumină. Reticenţele de a reprezenta prea detaliat sau a pune prea
mare accent pe imaginea iadului se simt pentru că partea superioară a
icoanei, cu Iisus Care îl salvează pe Adam din rai, trebuie să se afle
în centrul atenţiei.
Pogorârea la iad, semnul puterii lui Hristos
Sfântul
Ioan Damaschinul, autorul Canonului Paştilor, scrie că: „Deşi Hristos a
murit ca un om, iar sufletul Său S-a desprins din preacuratul Său trup,
dumnezeirea Lui a rămas nedespărţită de amândouă, adică atât de trup,
cât şi de suflet“. Acesta este motivul pentru care Hristos apare în iad
nu în postura smerită, de rob, ci de Stăpân al vieţii şi al morţii,
Biruitor al iadului, Izbăvitor al celor aflaţi aici. Şi veşmintele lui
Hristos sunt diferite de cele purtate cât a vieţuit pe pământ. Nuanţa de
galben-auriu simbolizează lumina slavei Celui Care este Lumina lumii.
Poziţia corpului Mântuitorului stând deasupra uşilor sfărâmate ale
infernului diferă de la un iconar la altul. În unele lucrări, Hristos
este înfăţişat cu pas îndrăzneţ, vioi, sugerând aproape o grabă de a
coborî în tenebre, pentru a-l salva pe Adam. În alte icoane, mai ales
cele ruseşti, Iisus Se apleacă pentru a-l ridica pe părintele omenirii,
aflat în genunchi împreună cu Eva. Icoana rusească este una care inspiră
calm, linişte. Hristos este Stăpânul absolut, nu are de cine să se
teamă. El priveşte cu duioşie la faţa lui Adam, care imploră iertare.
Chipul lui, obosit de atâta aşteptare, se luminează la privirea
Creatorului său.
Moise şi Sfântul Ioan Botezătorul arată celor din iad pe Cel proorocit de ei
Unul
dintre exemplele cele mai bune de reprezentare a Învierii sunt icoanele
ruseşti anonime din secolul al XV-lea. Nu există nici o îndoială
privind ideea centrală redată în această operă: Iisus a coborât chiar în
iad pentru a-l aduce pe Adam la El.
Hristos nu e reprezentat ca o
victimă a morţii şi a răului, ci ca biruitorul Fiu al lui Dumnezeu,
înveşmântat în slavă, Care prin moartea Lui a învins moartea lui Adam şi
i-a eliberat pe cei care au fost ţinuţi prizonieri în iad. Icoana
transmite ideea că Hristos a venit în salvarea lui Adam: hainele
ocru-aurii ale Mântuitorului se desfăşoară în spatele Său în timp ce Se
apleacă spre Adam; El apucă mâna dreaptă a lui Adam, ale cărui braţe
sunt întinse pentru a-L întâmpina pe Răscumpărător.
Prin apariţia
Sa în iad, Hristos deplasează spaţiul teofanic de la nivelul superior
la cel inferior. Transfigurarea nu are loc pe un munte, punct de contact
cu cerul, nici în partea de sus a icoanei, ci în jos. Ruptura de nivel
între cer, pământ şi iad este consumată, totul este acum „deschis“.
În
spatele lui Hristos e pictată ceea ce se numeşte o „mandorlă“
circulară, care este simbolul prezenţei divine inefabile şi este
folosită şi în alte icoane, cum ar fi cea a Schimbării la Faţă. Cercul
exterior al acestui simbol este albastru, cercul următor mai apropiat de
interior are nuanţe albastre-verzui, iar peste cercul din centru, mai
întunecat, linii aurii ce strălucesc din dreapta sugerează primele raze
de lumină ale Învierii, şi chiar spre această parte, Mântuitorul îl
trage pe Adam. Întunericul iadului a fost invadat de lumină, iar nuanţa
de ocru a hainelor lui Adam reprezintă veşmintele slavei, ca o aluzie la
noua viaţă spre care a fost ridicat.
În spatele lui Adam stau
regele Solomon şi regele David, îmbrăcaţi în veşminte împărăteşti, cu
coroană pe cap, strămoşi şi profeţi ai Mântuitorului. Ei Îl recunosc pe
Hristos, arătând tuturor pe Cel despre Care profeţiseră şi a Cărui
venire o vestiseră. În spatele lui Solomon îl putem vedea pe Ioan
Botezătorul. Acesta este Înaintemergătorul care a pregătit calea
Domnului, L-a precedat cu o moarte de martir şi a intrat înaintea Sa în
iad, în acelaşi fel în care botezul său cu apă l-a precedat pe cel cu
Duh Sfânt al lui Iisus.
Paştile lui Hristos, exodul din moarte spre viaţă
În
dreapta, Eva îngenunchează cu mâinile ridicate în semn de rugăciune şi
se uită atent spre Hristos; este îmbrăcată cu veşminte de un roşu aprins
şi pare să împărtăşească împreună cu Adam libertatea pe care Iisus a
adus-o lumii din iad. Eva este reprezentată într-un stil care aduce
aminte prin postură şi îmbrăcăminte de Maica Domnului; de altfel, se
cuvenea ca „maica omenirii“ să evoce figura celei care e mama
Dumnezeului Întrupat, a noii omeniri care ia viaţă prin Hristos.
În
spatele Evei este reprezentat Moise, cu Tablele Legii; ieşirea din
Egipt şi promisiunea lui Dumnezeu asociate cu acest personaj biblic
şi-au găsit împlinirea în acest nou exod din iad şi moarte. În spatele
lui Moise pot fi observate alte personaje cunoscute din Biblie, care
aşteaptă eliberarea din iad. Prezenţa profeţilor pare să vină de la
sine. Ei au fost cei dintâi care au aşteptat şi vestit Învierea. Moise
este reprezentantul primului Legământ şi martor al primului Paşti.
La
picioarele lui Hristos, porţile iadului au fost rupte, iar
personificarea răului apare în întunericul adâncului. Nuanţele închise
folosite pentru pictarea iadului aduc aminte de peştera din icoanele
Naşterii Domnului, a Învierii lui Lazăr şi a Răstignirii.
În
partea superioară a icoanei, cele două vârfuri de piatră arată că
„pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat“ (Matei 27, 51) în
momentul morţii lui Hristos. Pe de altă parte, stâncile simbolizează
cosmosul întreg şi reflectă lumina ieşită din adâncurile pământului.
Lumea văzută şi nevăzută participă la Învierea Domnului.
Despicarea
pietrelor din icoana Învierii pare să amintească de despărţirea apelor
Mării Roşii din Vechiul Testament, când poporul lui Israel a plecat din
sclavia Egiptului spre libertatea pământului făgăduinţei. Prin fiecare
dintre aceste două evenimente biblice, Dumnezeu pregăteşte o cale de
trecere spre libertate pentru poporul său. Trecerea (Paştile) Mării
Roşii reprezintă sfârşitul tiraniei lui Faraon, aşa cum Sfânta Înviere a
lui Hristos marchează omorârea morţii, a păcatului şi dobândirea vieţii
celei noi.
Fie ca, urcând pe treptele imnelor sfinte, să trăim bucuria întâlnirii cu Hristos Cel Înviat!
*Grupaj realizat cu ajutorul celor din redactia blogului : Roxana
Mateescu ; Dima Claudiu Daniel ; Stefania ; Tatiana Codrut si Daniela .