SIMPLIFICATI-VA VIATA ! - Cuviosul Paisie Aghioritul

Cu cat oamenii se indeparteaza mai mult de viata cea simpla, fireasca si inainteaza spre lux, cu atat creste si nelinistea din ei. Si cu cat se indeparteaza de Dumnezeu, este firesc  sa nu afle odihna nicaieri.De aceea umbla nelinistiti chiar si imprejurul lumii - precum cureaua masinii imprejurul rotii nebune - pentru ca in toata planeta noastra nu incape multa lor liniste. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumeasca iese stresul lumesc. Educatia exterioara cu stres duce in fiecare zi sute de oameni (chiar si copii mici) la psihanalize si la psihiatri  si construieste mereu spitale de boli psihice si construieste psihiatrii, dintre care multi nici in Dumnezeu nu cred, nici existenta sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinta ca acesti oameni sa ajute suflete, cand ei insisi sunt plini de neliniste? Cum este cu putinta ca omul sa mangaie cu adevarat, daca nu crede in Dumnezeu si in viata cea adevarata, cea de dupa moarte, cea vesnica? Cand omul prinde sensul cel mai adanc al vietii celei adevarate, i se indeparteaza toata nelinistea si-i vine mangaierea dumnezeiasca, si astfel se vindeca. Daca ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psohice si le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi facut bine toti cei ce ar fi crezut in Dumnezeu, pentru ca ar fi cunoscut sensul cel mai adanc al vietii.

Oamenii incearca sa se linisteasca cu calmante sau cu teorii yoga, si nu vor adevarata liniste, care vine atunci cand se smereste omul si care aduce mangaierea dumnezeiasca inlauntrul lor. Si turistii care vin din tari straine si umbla pe drumuri, prin soare, caldura, praf, prin atata zapuseala, gandeste-te cat sufera! Ce sila, se apasare sufleteasca au, de ajung sa socoata destindere aceasta chinuiala exterioara! Cat sunt de izgoniti de ei insisi, de ajung sa socoata aceasta chinuiala drept odihna!

Cand vedem un om cu o neliniste mare, cu mahnire si suparare, desi le are pe toate - nu-i lipseste nimic - atunci sa stim ca-i lipseste Dumnezeu. In cele din urma, oamenii sunt chinuiti si de bogatie, pentru bunurile lumesti nu-i implinesc sufleteste; sufera de un chin indoit. Cunosc oameni bogati care au de toate si nu au copii, si tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbari, sunt chinuiti de toate. "In regula", ii zic unuia,"daca ai timp liber, fa-ti cele duhovnicesti. Citeste un Ceas, citeste putin din Evanghelie". "Nu pot", imi spune. "Fa un bine, du-te la un spital si mangaie un bolnav". "Cum sa merg pana acolo?", imi raspunde. "Si de ce sa fac aceasta?"."Du-te si ajuta vreun sarac de prin vecini". "Nu, nu ma multumeste nici aceasta", spune. Sa aiba timp liber, sa aiba o gramada de case, sa aiba toate bunatatile si sa se chinuiasca! Stiti cati astfel de oameni exista? Si se chinuiesc pana ce li se stramba mintea? Infricosator! Si daca nici nu lucreaza, ci isi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiti oameni.Daca ar avea cel putin serviciu, ar fi mai bine.

VIATA DE ASTAZI E ALERGATURA, ESTE UN IAD

Oamenii se grabesc si alearga mereu. La ora cutare trebuie sa se afle aici, la cealalta acolo, si asa mai departe. Si ca sa nu uite ce au de facut, si le noteaza pe toate. Cu atata alergatura, tot este bine ca isi mai amintesc cum ii cheama...Nici pe ei insisi nu se cunosc. Dar cum sa se cunoasca?Se poate sa te oglindesti in apa tulbure? Dumnezeu sa ma ierte, dar lumea a ajuns un adevarat spital de nebuni. Oamenii nu se gandesc la cealalta viata, ci cer numai aiaci mai multe bunuri materiale. De aceea nu afla liniste si alearga mereu.

Bine ca exista viata dincolo.Daca oamenii ar fi trait vesnic in viata aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul in care si-au facut ei viata. Cu nelinistea asta de acum, daca ar fi trait 800-900 de ani, ca in vremea lui Noe, ar fi trait un mare iad. "Zilele anilor nostri saptezeci de ani, iar de vor fi in putere, optzeci de ani; si ce este mai mult decat acestia, osteneala si durere."(Ps.89, 10-11).Saptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii sa-si capatuiasca copiii.

Intr-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care traieste in America si mi-a spus despre viata de acolo. Lucreaza toata ziua. Fiecare membru al familiei trebuie sa aiba masina sa. Apoi acasa, pentru ca fiecare sa se miste liber, trebuie sa aiba patru televizoare. Lucreaza si se ostenesc ca sa scoata bani multi, ca sa spuna ca sunt aranjati si fericiti. Dar ce legatura au toate astea cu fericirea? O astfel de viata plina de neliniste si intr-o neincetata alergatura (dupa bani) nu inseamna fericirea, ci este un iad. Ce sa faci cu viata intr-un astfel de stres? Daca ar fi trebuit ca intreaga lume sa traiasca o astfel de viata, eu nu as fi voit-o. Daca Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni:"Nu va pedepsesc pentru viata ce o traiti, insa va voi lasa sa traiti vesnic in acest fel", asta pentru mine ar fi fost un mare iad.

De aceea, multi oameni nu pot rabda sa traiasca in astfel de conditii si ies afara in aer liber, fara directie si scop. Se aduna in grupuri si merg in afara oraselor, in mijlocul naturii, unii ca sa faca gimnastica, iar altii pentru altceva. Mi s-a spus despre unii ca ies in aer liber si alearga, ori se suie pe munti pana la inaltimea de 6000 de metri. Isi tin rasuflarea, apoi o lasa, si iarasi inspira adanc...Lucruri de nimic. Aceasta arata ca inima lor este strivita de neliniste si cauta o iesire. Am spus unuia dintre acestia:"Voi sapati o groapa, o mariti, va minunati de groapa ce ati facut-o si...sariti in ea, prvalindu-va in jos, in timp ce noi [crestinii] sapam groapa, dar aflam metale pretioase. Nevointa noastra are rost, fiindca se face pentru ceva mai inalt."

SIMPLIFICATI-VA VIATA !

Mirenii spun:"Fericiti sunt cei care traiesc in palate si au toate inlesnirile". Dar insa fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata si s-au eliberat din latul acestui progres lumesc al multelor inlesniri, sau mai degraba al multelor greutati, si au scapat de acest stres infricosator al vremii noastre de azi. Daca omul nu isi simplifica viata, se chinuieste, in timp ce simplificand-o nu va avea acest stres.

Odata, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte destept: "Tu esti destept, poti invata carte". Si dupa aceea?", il intreba copilul. "Dupa aceea o sa devii mecanic". "Si dupa aceea?""Dupa aceea iti vei deschide un atelier de reparat masini"."Si dupa aceea?""Dupa aceea o sa-l maresti"."Si dupa aceea?""Dupa aceea vei lua si pe altii sa lucreze si vei avea mult personal"."Adica, ii spune, sa am eu durere de cap, apoi sa dau si altuia durere de cap, si dupa aceea altuia? Nu este mai bine acum, cand nu am nicio durere de cap?" Cea mai mare durere de cap vine din gandurile acestea:"Sa facem aceasta, sa facem cealalta".Daca gandurile ar fi duhovnicesti, cel ce le are ar simti mangaiere duhovniceasca si nu ar avea durere de cap.

Inca si la mireni insist mult asupra simplitatii, pentru ca multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinta si ii mananca stresul. Le vorbesc de cumpatare si nevointa. Strig mereu:"Simplificati-va viata, si stresul va fugi".Cele mai multe divorturi de aici pornesc. Oamenii au de facut multe treburi, multe lucruri si astfel ametesc. Luceaza amandoi, tata si mama, si isi lasa copiii de izbeliste. Osteneala, nervi - din probleme mici, scandaluri mari - apoi, divort fara justificare. Acolo ajung. Dar daca si-ar simplifica putin viata, ar fi si odihniti, si veseli.Acest astres este o catastrofa.

Odata ma aflam intr-o casa foarte luxoasa. Discutand cu stapanii ei, acestia mi-au zis:"Noi traim in rai, in timp ce alti oameni duc lipsa". "Traiti in iad", le spun."Nebune, in noaptea aceasta...", a spus Dumnezeu bogatului. Daca Hristos m-ar intreba:"Unde vrei sa traiesti, intr-o puscarie sau intr-o casa ca aceasta?", eu as raspunde:"Intr-o puscarie intunecata", pentru ca puscaria m-ar ajuta. Mi-ar aminti de Hristos, de sfintii mucenici, mi-ar aminti de pustnicii care au stat in crapaturile pamantului, mi-ar aminti de calugarie. Puscaria ae semana putin cu chilia mea, si m-as bucura. Dar casa voastra de ce mi-ar aduce aminte si la ce m-ar ajuta? De aceea puscariile ma odihnesc mai mult decat un salon lumesc, dar si decat o chilie frumoasa a unui monah. De mii de ori as prefera sa stau in puscarie, decat intr-o astfel de casa.

Nemultumirea si nesatul sunt un rau mare. Cel robit bunurilor materiale este stapanit mereu de neliniste, pentru ca pe de o parte tremura ca sa nu piarda cele materiale , iar pe de alta parte ca sa nu i se ia sufletul.Intr-o zi a venit un bogat din Atena si mi-a spus:"Parinte, am pierdut legatura cu fiii mei; mi-am pierdut copiii!"."Cati copii ai?, il intreb."Doi", imi raspunde."I-am crescut cu lapte de pasare. Tot ce au vrut au avut! Chiar si masina le-am luat." Din discutie reiesea ca si el avea masina lui, si femeia sa pe a ei, si copiii lui a lor."Binecuvantandu-le, i-am spus, tu in loc sa-ti micsorezi problemele, le-aimarit. Acum ai nevoie de un garaj mare pentru masini, de un mecanic pe care sa-l platesti de patru ori mai mult ca sa le repare, ca sa nu mai vorbim de faptul ca va primejduiti toti patru in fiecare clipa sa muriti. In timp ce daca ti-ai fi simplificat viata, familia ti-ar fi fost unita, v-ati fi inteles unul pe altul si nu ai fi avut aceste probleme. Nu sunt vinovati copiii tai, tu esti vinovat ca nu te-ai ingrijit sa le dai educatie". O familie, patru masini, un garaj, un mecanic etc.!Ce are daca merge unul mai tarziu? Toate aceste inlesniri nasc greutati.

Cand eram mici faceam dintr-un mosor o jucarie minunata, si ne bucuram de ea.Copiii mici se bucura de o masinuta mai mult decat oricare din parintii lor, atunci cand isi cumpara un Mercedes.Daca intrebi o fetita:"Ce vrei , o papusa sau un bloc de locuinte?", vei vedea ca iti raspunde :"O papusa". Asadar, copiii mici cunosc desertaciunea lumiii.
- Parinte, ce ajuta mai mult pentru ca cineva sa cunoasca aceasta bucurie a cumpatarii?
- Sa prinda sensul cel mai adanc al vietii."Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu...".De aici porneste simplitatea si orice infruntare corecta a lucrurilor".
(Sursa:Cuviosul Paisie Aghioritul, "Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan", Editura Evanghelismos, 2003)

Oare stiu ce este iubirea ?

As vrea sa spun ca stiu ce este iubirea. Am incercat sa-i dau definitii peste definitii, am incercat sa-mi confirm ca ceea ce simt este iubire, am incercat sa caut un motiv pentru care iubesc. Am vrut sa-mi dau seama de ce iubesc. Pana azi dimineata… cand,am avut o mica reflexie interioara.De ce iti trebuie un motiv ca sa iubesti? Cand iubesti, nu iti mai pui atatea intrebari, nu mai cauti atatea raspunsuri. Pur si simplu iubesti… Asa sa fie? Oare nu este dragoste ceea ce simt? Sa fie doar pasiunea fiecarui inceput? Sau faptul ca am fost atat de dezamagita in iubire incat nu mai cred in basmele cu suflete pereche si dragoste intru trup si suflet? Intrebata ce este dragostea, as putea da o definitie mai ampla decat cea din dictionar. Ma limitez la a spune ca dragostea este o stare psihica si fizica in care trupul si sufletul, fara frictiuni sau alte neajunsuri intre ele,colaboreaza in mod armonios,...sau ca,sunt perechea perfecta.Spiritul e impacat cu sine si trupul de asemeni. Amandoua isi sunt de ajuns lor insile. Dragostea adevarata vine poate o singura data in viata si seamana cu extazul. Eu am facut de foarte multe ori confuzia intre dragoste si pasiune… Ceata inca persista in jurul meu… Avand pasiune in viata mea, mi-am dorit dragoste. Atunci cand am avut dragoste, tanjeam si dupa pasiune.. Ideal ar fi sa le avem pe amandoua pentru ca nu ne sunt suficiente una fara cealalta. Of...femeile astea! Asa ar spune multi,dar...uneori,realitatea chiar depaseste granitele firescului,logicii si rationalitatii! Teoretic, le poti avea pe amandoua,si dorinta si pasiunea. Practic, la fel… Dar cati, intr-o viata de om, se bucura cu adevarat de asa ceva?

Cred ca pasiunea este o sclipire de moment. Este atractia pe care o simtim fata de o persoana la un moment dat, este sinonimul sentimentului unamim denumit “dragoste la prima vedere”.Relatiile ce se bazeaza doar pe atractia involuntara de cele mai multe ori esueaza pentru ca mizeaza doar pe intuitie si aparente si acestea, in unele cazuri, nu sunt tocmai cele corecte. Atunci cand descoperi ca persoana de langa tine nu este cea de la inceput, cand vezi de fapt cum este in realitate, cu defecte si calitati pe care nu credeai ca le are, lumea intreaga se rastoarna cu susul in jos. Este un risc pe care ti-l asumi. Poti fi dezamagita sau nu…

Pe de alta parte, daca vorbim de dragoste in adevaratul inteles al cuvantului, timpul constituie in acest caz proba de foc. Nu iti dai seama dupa o saptamana, dupa o luna, dupa trei luni, daca este dragoste ceea ce simti. Abia dupa un timp, dupa ce cunosti mai bine persoana respectiva, o placi si dincolo de aspectul fizic.. Incepi sa o privesti cu alti ochi. Treci de faza iubirii-pasiune, in care asculti mai mult de instinctele sexuale, ajungi la un alt nivel al dragostei: dragostea platonica. Iti plac anumite lucruri la acea persoana, iti place felul in care gandeste, adori anumite gesturi pe care le face, incepi sa-i vezi si sufletul. Incepi sa o admiri, sa o apreciezi, sa o respecti. Incepe sa-ti fie draga. Abia atunci cand te afli in acest stadiu, iti dai seama daca a fost doar o sclipire de moment sau daca are sanse sa se imbogateasca cu nuante ale unei iubiri mai profunde.

Inainte de a lamuri cat mai profund acest mister,ce cuprinde dorinta,dragostea si pasiunea ar trebui sa stiu sa fac diferenta intre iubire si atractia sexuala. Am ascultat diverse opinii,referitoare la acest aspect si...iata ca,nu-s doua raspunsuri la fel. Parerile sunt impartite. Pentru unii, actul sexual in sine isi are importanta sa intr-o relatie. Aceste persoane nu concep dragostea fara erotism, cel putin nu pana la varsta a treia… Pentru altii, romantici incurabili, sexul nu este neaparat inclus intr-o relatie de dragoste. Sexul e sex, dragostea e dragoste…Pasiunea e a trupului, dragostea se refera strict la suflet si la sentimente. Pentru o alta categorie (de acesta parte a baricadei ma aflu si eu), sexul este un aspect important al iubirii, dar nu neaparat decisiv. Atata timp cat iubesti sufletul celui de langa tine, ce este rau in a-i iubi si trupul?

Dragostea este expresia unei nobile lepadari de sine si a celui mai desavarsit altruism. Nu in sensul unei depersonalizari totale, ci in ideea renuntarii la acel sambure de egoism pe care il avem in sange,inca de la nastere. Izvoarele dragostei nu tasnesc doar din nisipurile atractiei fizice, ci tasnesc si din apa vie a sufletului. Un lucru e cert: pasiunea nu e dragoste. Pasiunea fara dragoste o intalnim la tot pasul. Dragostea, in schimb, e mai mult decat pasiune. Dragostea e si pasiune… Indiferent daca am sau nu dreptate, cu totii suntem poate de acord intr-o singura privinta: fericirea absoluta in dragoste este greu de obtinut,.... Este o stare pe care pe care eu nu am gasit-o niciodata,...cel putin deocamdata.Nu mai caut,deoarece prin cautarea mea...am ignorat in nenumarate randuri,adevaratele lucruri care conteaza,si care conduc in mod sigur catre FERICIRE.Noi alergam dupa dupa fericire intima sau fericire sufleteasca, de ce sa nu le imbinam pe amandoua si sa putem avea un intreg,... aproape de Fericirea Absoluta?...sa spun asa.Deoarece...nu stim sa facem diferenta,acesta este adevarul,crudul adevar,care...ne impiedica sa vedem realitatea,suntem confuzi...si cand traim pasiune,credem ca-i dragoste,cand traim dorinta,spunem ca-i iubire,si cand e dragoste...suntem deja prea euforici,pentru a o mai deosebi de celelalte!

CE NE IMPIEDICA SA SIMTIM,SA TRAIM CU ADEVARAT??

Sa iubesti nu inseamna “a avea emotii”. A iubi inseamna: la fi blind cu

altul si a fi blind cu tine insuti la fi tolerant si ingaduitor la fi

ferm, dar nu rau la fi corect si cinstit cu tine si cu altul, dar nu

a judecala ierta pentru ca tot ce este gresit este cauzat de

suferinta si, ca urmare, totul poate fi iertat la tine si la altul la

nu repeta comportamentele care creeaza suferinta altui om sau tie

insuti la-l incuraja pe celalalt, a-l sprijini si a-l ajuta sa se

simta mai bine, sa rida, sa fie vesel si sa paseasca in viata cu

incredere si speranta.

Cind invatam sa vorbim, noi invatam sa le dam

o denumire lucrurilor din jur, sa stim ca un lucru este bun sau alt

lucru este rau, sa stim ca, daca punem mina la priza, riscam sa ne

alegem cu suferinta si daca cineva se comporta mai rece cu noi

invatam ca aceasta persoana nu ne iubeste.

Felul in care interiorizam informatia despre lume si viata

isi pune amprenta asupra comportamentului, a afectivitatii, a vietii

noastre. Fiecare om interiorizeaza conceptia despre lume in stilul

sau si constatam astfel ca, ceea ce este bun pentru unul este rau

pentru altul. Ceea ce este frumos pentru unul este urit pentru altul.

Conceptul de perfectiune nu incape in sfera exprimarii omenesti din

simplul motiv ca el este generat de felul in care am interiorizat

valorile vietii si ale lumii. Cind ii cerem altui om sa fie perfect,

noi cerem sa fie perfect din punct de vedere al valorilor pe care noi

le-am interiorizat, dar el a interiorizat cu totul diferit valorile

omenesti. Ne luptam cu programele celor pe care vrem sa-I schimbam,

afisind noi insine un program, care nu este decit subiectiv si care

ne duce, in mod evident, la suferinta mentala, emotionala, la

incapacitatea de a ne exprima iubirea fata de cei din jur, la

sentimente profunde de vinovatie si autovictimizare.

De retinut “Singura fiinta de pe lume pe care o puteti schimba si care

va genera schimbarea lumii din jurul vostru sinteti voi insiva”.Cind

urmarim defectele si lipsurile altora, noi nu ne mai iubim si nu mai

putem iubi....De ce se intimpla astfel? De

exemplu, dorinta expresa de a fi iubit devine CEVA generator de

suferinte inimaginabile. Din dorinta de a fi iubiti extragem

suferinta de a nu iubi si suferinta de a nu gasi niciodata o iubire

satisfacatoare sau un sentiment de implinire si multumire

sufleteasca.

Dorinta de a fi iubiti este cauza esentiala a faptului

ca nu iubim si nu ne iubim pe noi insine. De ce? Pentru ca atunci

cind ne vom autosugestiona sa fim iubiti, noi vom cauta la ceilalti fiecare

gest, fiecare cuvint, fiecare fapta care arata ca ei nu ne iubesc.

Pretentiile noastre vor creste continuu si acest fenomen este urmarea

faptului ca urmarind defectele si lipsurile altora, noi nu mai iubim.

Nu mai sintem buni. Nu mai sintem toleranti. Nu mai avem rabdare si

intelegere. Nu le dam celorlalti dreptul de a-si asuma

responsabilitatea alegerilor lor in viata. Vrem ca ei sa aleaga ce

vrem noi ca ei sa aleaga. Vrem sa le luam libertatea. Iar ei vor dori

sa evadeze. Ei se vor simti inlantuiti si sufocati si, de aceea, la

rindul lor, risca sa piarda capacitatea de a iubi. Relatia nu este

intimplatoare niciodata.

Cind unul se schimba in interior, se

schimba si celalalt. Paradoxul in sfera existentei omenesti este

acela ca sfirseste prin a iubi cel ce renunta la orice il face sa nu

iubeasca. Si primul lucru responsabil de lipsa noastra de iubire este

pretentia de a fi iubiti. A alege sa fii tu cel care iubeste este

primul pas catre schimbarea interiorului, a mintii si a emotiilor. Si

ce sa facem pentru a iubi? Sa incepem prin a exersa iubirea pentru

ceilalti in conditiile in care sintem in acest moment. Chiar daca

primiti sau nu un raspuns iubitor de la ceilalti, iubiti.

Ajutati pe

cineva, fie ca va spune multumesc sau nu. Dar nimeni, absolut nimeni pe lumea aceasta nu este

conceput sa nu poata iubi.

Aceasta este numai o frica omeneasca pe

care o putem depasi intelegind ca iubirea nu este o manifestare

hormonala, ci exprimarea bunatatii, a intelegerii, a rabdarii si

compasiunii pentru cei din jur. Alegeti clar: “De azi inainte vreau

sa fiu eu acela care iubeste”. Rugati-va pentru a putea iubi,faceti sport, supravegheati-va mintea si rugati-va pentru ginduri bune cind ele contin ura, suparare la adresa voastra

sau a celor din jur. Orice metoda va va ajuta sa iubiti, folositi

aceasta metoda, dar nu fara a renunta la pretentia de a fi voi cei

iubiti.Nu uitati ca in fiecare moment voi alegeti ceea ce vreti sa fiti; cind

il judecati pe altul, veti sfirsi prin a face lucrul pe care il

judecati la el. Aceasta se intimpla pentru a intelege ca ceea ce un

om face este determinat de perceptia pe care el o are asupra lumii.

Nu uitati ca niciodata nu exista cineva din afara voastra care va

incurca sa iubiti,numai voi insiva...acest lucru il recunosc si eu!

RABDAREA . . . !

Rabdarea...nn cuvânt banal pe care multi îl ignora...din cauza simplitatii. La ce poate fi buna rabdarea? Este, cred, cel mai bun aliat al perseverentei. Rabdarea este un ingredient de baza al vietii de zi cu zi si al marilor proiecte, indiferent de natura lor. Esentialul este sa nu te avânti în lucruri majore, fara sa meditezi înainte asupra mai multor aspecte legate de ele. Obiectivele mici, concrete sunt cele care ar trebui sa ne preocupe în primul rând.E drept ca exista situatii în care rabdarea nu depinde în exclusivitate de noi. Sunt situatii în care oricâte obiective ti-ai fixa, atingerea lor nu depinde în exclusivitate de dorinta proprie. Solutia este sa relativizezi lucrurile si sa privesti partea pozitiva care întotdeauna exista, indiferent cât de mica este. Alteori, pierderea rabdarii duce la crize de nervi intense, accentuate de ideea ca un lucru banal nu poate fi înteles de cei din jur.

Rabdarea e chiar o virtute, daca o ai te ajuta, daca nu o ai poate sa te ajute si asta…cine stie poate sunt situatii in care trebuie sa actionezi fara sa gandesti si fara sa te gandesti la complicatii. Daca ai rabdare ajungi departe…nu mai tin minte cine mi-a zis asta..sau de cate ori mi-a fost zis, tot ce stiu ca se merita sa ai rabdare. Chiar daca pe moment ai impresia ca nu se merita, ca trebuie sa actionezi…e doar o impresie.

Cu dragoste si rabdare se pot face minuni! Toate framantarile celor din jur sunt si framantarile noastre, ale tuturor. Asa cum prin credinta ne gasim linistea, iertarea si lumina, stiinta despre suflet contribuie la consolidarea starii de sanatate a psihicului! Suntem tot mai incurcati in emotii nedefinite, ducem in spate poveri prea mari pentru noi (necazurile de zi ci zi care ni se aduna in spate!), nu ne mai intelegem unii cu altii, ne intalnim parca numai pentru a ne certa, sau pentru a ne rani! Nu mai stim ce inseamna bunatatea, uitam sa mai daruim o floare, ori sa fim buni!In primul rand trebuie sa te accepti asa cum esti, sa te cunosti mai bine, sa te bucuri pentru ce ai, sa nu dezvolti pretentii absurde si sa vrei sa schimbi mereu ceva...

Un frumos aforism spune: "A intelege totul inseamna sa ierti totul!". Daca invatati sa va schimbati un pic atitudinea, sa va conectati la o stare mereu speciala cu sinele, de acceptare si credinta, nu e totul pierdut!

Nu va mai plangeti ca viata v-a trantit usa in nas, ca nu sunteti fericiti! Fericirea e in voi si este forta pe care Dumnezeu ne-o daruieste ca pe un cec in alb chiar de la nastere! Cand aud pe cineva spunand viata este grea,sunt mereu tentata sa intreb..."In comparatie cu ce este grea?"...!Dumnezeu nu ne pune in fata un obstacol,fara a ne da si puterea de al depasi...!

Ce-nseamna prietenia, iubirea, ratiunea, iertarea, respectul de sine, credinta, speranta? Daca nu stim,va trebui sa invatam!...Deoarece daca nu ne vindecam interiorul,daca nu facem nitelusa curatenie spirituala,nu vom reusi sa intelegem...acele lucruri care,nu pot fi descrise in cuvinte...ci doar simtite si intelese tacit!

Omul pierde tot mai mult puterea de a iubi viata. Incarcati de intuneric sunt tot mai taciturni si incordati, abatuti si neincrezatori... traim si suntem martori la tot felul de drame,fiindca un psihic incarcat si bolnav,poate naste monstri!

Am uitat NOI prea devreme valorile pe care le respectam de mii de ani,am uitat noi oare sa fim intelepti...sa nu ne rezumam la aparenta?...

Ectenie
(Zorica Latcu)

Pentru ca iubirea noastra sa-nfloreasca,
Alba cum e crinul Bunelor Vestiri,
Pentru ca mladita dragostei sa creasca,
Plina de miresme, dulce de rodiri;
Pentru ca din neaua grea de peste iarna
Rod de viata calda iarasi sa legam,
Pentru ca lumina peste noi sa cearna.
Domnului sa ne rugam.

Pentru ca sa-si verse binecuvântarea,
Ca un zvon de vânturi line, peste noi,
Pentru ca în suflet sa-i simtim chemarea,
Când plecam genunchii, seara, amândoi;
Pentru ca-n iubirea Lui sa ne-mpreune,
Când, cuprinsi de patimi, numele-I strigam,
Pentru ca-n vecia Lui sa ne cunune,
Domnului sa ne rugam.

Pentru ca belsugul tarinilor grele
Sa ne faca traiul rodnic si umil,
Pentru ca rasfrângeri din surâs de stele
Sa sclipeasca-n lacrimi ochii de copil;
Pentru ca sudoarea sa ne miruiasca
Si-n lumina mortii viata s-o cercam;
Pentru ca din munca pacea sa rodeasca.
Domnului sa ne rugam.
Zapis vesniciei

http://es.scribd.com/doc/109257586/026-Idolul-Noroc

Icoana „Sporirea Minţii” („Sporirea Înţelepciunii”)

Icoana „Sporirea Minţii” („Sporirea Înţelepciunii”) este o Icoană rusă mai rară, prin reprezentarea deosebită a Maicii Domnului, cu Pruncul Sfânt, înfăşuraţi până la umeri într-o îmbrăcăminte în formă de clopot.
Sporirea Minţii este o icoană a Maicii Domnului, mult iubită de cei râvnitori de învăţătură, însă neputincioşi în a înţelege şi reţine cele studiate. Întotdeauna Dumnezeu, prin rugăciunile mijlocitoare ale Maicii Domnului şi ale tuturor Sfinţilor Săi, întăreşte pe cele slabe şi plineşte pe cele neputincioase. Cunoaştem cuvântul Scripturii, care zice: “Ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă.”
Icoana Maicii Domnului Sporirea Mintii a fost descoperită în Rusia, în Catedrala Schimbarea la Faţă – Spaso Preobrajensk – din oraşul Ribinsk, gubernia Iaroslavului. Apariţia acestei icoane se datorează credinţei ortodocşilor în darul Maicii Domnului de a fi mijlocitoare în faţa Fiului ei şi Dumnezeu, pentru a dărui oamenilor binefaceri duhovniceşti şi trupeşti, printre care luminarea minţii şi a inimii cu adevărul dumnezeiesc.
După predanie originea icoanei ţine de un eveniment aparţinând secolului al XVII-lea, legat de un iconograf. Acesta era un om foarte evlavios, dar când s-a petrecut revizuirea cărţilor de cult şi a practicilor religioase din Rusia, în timpul patriarhului Nikon (între 1652-1658), el s-a tulburat, neştiind cum este bine să creadă mai departe. Este vorba de tulburarea care s-a produs în întreaga Rusie, datorată apariţiei rascolnicilor, ce s-au opus oricărei asemenea revizuiri, deşi aceasta se făcea în concordanţă cu practicile Bisericilor din Constantinopol, Ierusalim şi Alexandria, fiind deci în spiritul unei Tradiţii dinamice a Bisericii.
Acest iconograf a ajuns aproape de a-şi pierde minţile, moment în care s-a rugat cu putere Maicii Domnului, să-l ajute. Aceasta i s-a arătat şi i-a indicat să picteze Icoana sa, „Sporirea înţelepciunii”, după ce l-a vindecat şi l-a luminat în privinţa adevărului. Zugravul de Icoane a înfăţişat-o aşa cum i se arătase, rezultând Icoana făcătoare de minuni „Sporirea minţii”, cea care dăruieşte înţelepciune.
Icoane „Sporirea minţii” (şi a Înţelepciunii) se află în satul Pisochin (lângă Harkov), în oraşul Tutaev, în Rybinsk, în Moscova etc. Icoana este considerată ajutătoare a copiilor, dătătoare a harului înţelepciunii, vindecătoare a slăbiciunii minţii.
Oamenii obişnuiesc să se roage la aceasta icoană pentru luminarea minţii la scoală, pentru reuşita şi spor la învăţătură şi la examene. Părinţii care descoperă la copiii lor o slăbiciune a minţii în deprinderea ştiinţei de carte şi a învăţăturii începătoare a credinţei aleargă la această icoana, pentru a se ruga Preasfintei Născătoare şi dumnezeiescul său Fiu, Iisus Hristos, pentru înţelepţirea, dreaptă socotinţă şi sporirea minţii copiilor lor.



Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, în Icoana “Sporirea Mintii”, (Sporirea Înţelepciunii) este înconjurată de sfinţi îngeri, în spatele său aflându-se poarta Raiului, iar în partea de jos a Icoanei, imaginea Ierusalimului ceresc. Îngerii ţin în mâini lumânări aprinse, simbolul Luminii Adevărului, al lui Hristos. În acest fel, Icoana înfăţişează faptul că Mântuitorul Iisus Hristos, născut din Fecioară, este Calea spre Rai.
Maica Domnului şi Pruncul Iisus sunt zugrăviţi în picioare, având trupurile în întregime înfăşurate sub aceeaşi mantie, pe fundalul unui cer de noapte înstelat. Capetele lor, acoperite cu coroane de aur, ies din partea de sus a unui trunchi de con, reprezentând mantia care-i înfăşoară laolaltă. Aceasta este decorată cu diverse ornamente, sub formă de cruce, de floare; pe ea pot fi cusute broderii şi aplicate pietre preţioase şi perle. Pruncul Iisus face gestul binecuvântării cu mâna dreaptă.
Pe părţile laterale sunt zugrăviţi câte doi îngeri stând în picioare sau îngenunchiaţi pe nori, care ţin în mâini câte o lumânare aprinsă. Deasupra capetelor Maicii Domnului şi a Pruncului Iisus sunt zugrăviţi trei heruvimi, iar sub picioarele lor, adică sub partea de jos a mantiei, un heruvim cu aripile larg deschise.
Datorită faptului că nu sunt cunoscute date certe legate de sărbătorirea acestei Icoane a Maicii Domnului din vechime, pomenirea ei se face la 15 (28) august, de Adormirea Maicii Domnului, împreună cu multe alte Icoane făcătoare de minuni. Şi în România a fost popularizată Icoana „Sporirea Minţii” (Sporirea Înţelepciunii), în special prin litografii sfinţite.

Rugăciune la icoana Maicii Domnului Sporirea Minţii


Preacurată Născătoare de Dumnezeu, casa pe care Înţelepciunea lui Dumnezeu Sieşi Şi-a zidit-O, dătătoarea darurilor duhovniceşti, ceea ce de la cele lumeşti la cele dinainte de lume mintea noastră o înalţi şi pe toţi la cunoştinţa înţelepciunii îi ridici!
Primeşte această cântare de rugăciune de la noi, nevrednicii robii Tăi, care cu credinţă şi cu smerenie ne închinăm în faţa Preacinstitei Tale icoane! Înduplecă-L pe Fiul Tău şi Dumnezeul nostru să le dea mai marilor noştri înţelepciune şi putere, judecătorilor dreptate şi necăutare la faţa omului, păstorilor înţelepciune duhovnicească, râvnă şi buna pază a sufletelor noastre, învăţătorilor smerită înţelepciune, fiilor ascultare şi nouă tuturor duhul chibzuinţei şi al evlaviei, duhul smereniei şi al blândeţii, duhul curăţiei şi al adevărului. Şi acum, maică prealăudată, dă-ne bună sporire a minţii, pe cei aflaţi în vrajbă şi în dezbinare împacă-i, uneşte-i şi pune între ei o legatură de iubire nedespărţită, pe cei rătăciţi din nesocotinţă întoarce-i spre lumina adevărului lui Hristos, povăţuieşte-i frica de Dumnezeu, înfrânarea şi hărnicia, dă-le cuvântul înţelepciunii şi cunoştinţe folositoare de suflet celor ce le cer, luminează-ne cu bucuria cea nepieritoare, Ceea ce esti mai cinstită decat Heruvimii şi mai slăvită decât Serafimii. Iar noi, văzând faptele minunate şi preachibzuita înţelepciune a lui Dumnezeu în lume şi în viaţa noastră, să ne înstrăinăm de deşertăciunea pământească şi de prisositoarele griji lumeşti şi să ne ridicăm minţile şi inimile noastre spre cer, pentru ca, prin ocrotirea şi ajutorul Tău, laudă, mulţumire şi închinare pentru toate să-i aducem Întreit Slăvitului Dumnezeu şi Ziditorul tuturor, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Pe cărări de bucurie, la Sfântul Ioan Rusul

Pe cărări de bucurie, la Sfântul Ioan Rusul

Pe cărări de bucurie, astăzi vreau să vă iau în călătorie la un Sfânt minunat şi tare drag mie, Sfântul Ioan Rusul. Însă nu pot purcede la drum înainte de a vă spune povestea întâlnirii mele cu sfântul, pentru a putea gusta mai bine din emoţia călătoriei şi pentru a vă încredinţa mai mult că sfinţii sunt vii şi lucrători ai binelui şi mântuirii noastre.

Mângâiere în suferinţă şi tămăduire în boală
Pe Sfântul Ioan Rusul l-am întâlnit într-o primăvară, cu mai bine de 12 ani înainte. Cineva drag mie suferea din pricina unei boli crunte şi ajunsese să fie internat în spital, fără speranţă de vindecare. Hemoragiile produse de boală erau tot mai frecvente şi mai însemnate şi viaţa îi era ameninţată la fiecare episod de sângerare. Medicii se arătau sceptici şi fără nicio putere pentru a face ceva spre ameliorarea bolii. Nici un tratament aplicat nu dăduse roade şi o operaţie era ceva aproape imposibil de realizat.
Ne-a rămas doar rugăciunea aproape disperată către Dumnezeu, iar Preabunul n-a întârziat să trimită ajutorul Său... O prietenă tocmai aflase un sfânt „nou” – Sfântul Ioan Rusul. Dintr-o broşură mică i-am citit viaţa, pătimirile, adormirea şi câteva mărturii de tămăduiri făcute în cazuri grave de boală. Am citit în cartea aceea mărturia unei vindecări de hemoragie şi am purces la rugăciune fierbinte către Sfântul. Minunea n-a întârziat să apară. Sângerarea s-a oprit ca prin farmec în ziua aceea, după citirea Acatistului închinat Sfântului. N-a mai fost nevoie de transfuziile care îl ţineau în viaţă. Starea de sănătate s-a îmbunătăţit simţitor, vlaga a revenit în trupul stors şi bolnavul a putut părăsi spitalul pe picioarele lui. Iar la puţină vreme de la acea întâmplare, tot Sfântul a mijlocit întâlnirea noastră cu un medic din Cluj, care s-a încumetat la o operaţie complicată şi riscantă, dar care era singura şansă ca omul nostru drag să trăiască.

Mărgăritar de mare preţ al credinţei dreptmăritoare
Născut în pământul Rusiei la sfârşitul anilor 1600, Ioan s-a învrednicit de cinstea ţarului Petru cel Mare şi a fost înrolat în armata sa, în luptele împotriva turcilor. Domnul a îngăduit însă să fie luat prizonier şi-apoi vândut unui agă turc la Prokopi, oraş în apropierea Cezareei Palestinei, în Asia Mică. Mulţi dintre cei căzuţi în mâinile turcilor, după bătăi şi schingiuri, şi-au lepădat credinţa creştină, însă Sfântul Ioan i-a spus stăpânului turc că mai bine se leapădă de viaţă decât să-şi piardă sufletul mărturisind dumnezeu străin.
A fost scuipat, batjocorit, bătut, chinuit, dar nu s-a lepădat de Hristos. A fost umilit fără măsură, fiind obligat să locuiască în grajd, dimpreună cu dobitoacele de care îngrijea, dar inima lui era bucuroasă pentru că s-a putut face părtaş vieţuirii în staul, asemeni Mântuitorului Care a primit să vină în lume într-o iesle sărăcăcioasă.
Ziua şi-o petrecea în ascultare mâncând puţin, de multe ori doar puţină pâine şi apă, iar noaptea se ruga fierbinte Dumnezeului viu, petrecând ceasuri în şir în îngenunchieri, dormind puţin, pe podeaua rece, acoperită doar cu o pânză. Uneori, noaptea, mergea pe ascuns la o bisericuţă a Sfântului Gheorghe ce se afla în apropiere, unde făcea priveghere în pridvor.
Multele lui rugăciuni şi o minune pe care o făcuse cu stăpânul său turc au îmblânzit inima acestuia, care nu l-a mai asuprit, ci i-a dat o cămăruţă mică, lângă grajd, unde să-şi odihnească trupul. Îmbolnăvindu-se în urma lipsurilor şi a chinurilor suferite şi aflând mai înainte de la Domnul vremea trecerii sale din viaţă, Ioan Mărturisitorul a trimis după preotul din bisericuţa Sfântului Gheorghe, pentru a se împărtăşi cu Preacuratele Taine, aşa cum de multe ori, în taină, în bisericuţă, le primise. Acesta le-a ascuns într-un măr scobit, de frica musulmanilor, şi aşa le-a adus la Ioan, care, după ce a primit Trupul şi Sângele Domnului, îndată s-a săvârşit, la data de 27 mai a anului 1730.
Cu învoirea turcilor, trupul său trudit a fost luat şi înmormântat cu evlavie. La trei ani de la adormirea sa, Sfântul Ioan s-a arătat în vis bătrânului său preot şi i-a spus că trupul său a rămas întreg, neputrezit şi se cerea scos din pământ şi cunoscut ca semn al harului şi a binecuvântării lui Dumnezeu. Trupul sfântului a fost dezgropat şi o mireasmă nemaiîntâlnită a umplut aerul. Cu cutremur, credincioşii au ridicat sfintele moaşte şi le-au dus în bisericuţa în care obişnuia să privegheze Sfântul.
Aici a locuit Sfântul, dăruind bucurie şi săvârşind minuni tuturor ce se rugau lui, până în anul 1924 când, în urma conflictului greco-turc, Asia Mică a întrat sub stăpânire musulmană. Grecii au fost nevoiţi să părăsească regiunea şi au luat cu ei şi pe Sfântul Ioan, ca pe cel mai de preţ odor şi dar avut. L-au aşezat mai apoi în Noul Prokopi, oraş pe care l-au denumit aşa după cel din care venise Sfântul şi care a devenit în scurt timp comoara spirituala e insulei Evia, loc de pelerinaj nu numai pentru greci, ci şi pentru întreaga creştinătate ortodoxă


Cu bucurie spre Sfântul Ioan Rusul
Într-o zi de vară cu cer senin şi adieri mângâietoare de vânt, a rânduit Domnul să pornesc la drum spre pământul binecuvântat în care sunt aşezate sfintele moaşte cele tămăduitoare şi izvorâtoare de binefaceri ale Sfântului Ioan.
Deşi nerăbdarea de a ajunge şi a mă închina sfântului era mare, drumul de la Halkida (capitala insulei Evia) la Prokopi mi s-a părut scurt. O parte bună de drum trecea prin pădure, aşa că fierbinţeala zilei a fost mult răcorită de copacii falnici şi umbroşi, de un verde vesel în ciuda căldurii şi lipsei ploii.
Am pătruns pe străduţele înguste ale oraşului. O mulţime de oameni pe străzi, un oraş viu, plin de forfotă. Din spatele tarabelor întinse, vânzătorii de suveniruri, amabili, te îndeamnă să te opreşti şi la ei. Gospodinele şi-au scos la vânzare delicatesele şi dulceţurile, se simte în aer aroma lor suavă.
Pe măsură de ne apropiem de biserica Sfântului, numărul oamenilor şi a maşinilor de tot felul creşte. Abia găsim loc de parcare şi ne îndreptăm, cu emoţie, spre Sfântul nostru drag. Din primele ore ale dimineţii şi până seara târziu, şiruri de pelerini neobosiţi se perindă în biserica din Prokopi. Semeaţă, ne-a primit şi pe noi, cei veniţi cu dor de departe.

Am intrat cu inima bătând să-mi spargă pieptul, cu ochii umezi de recunoştinţă, neputând rosti altceva decât „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale...”. N-am avut îndrăzneala a gândi că vreodată îmi voi putea îmbrăţişa altfel decât în rugăciune, cu ochii minţii, Sfântul drag.
Am păşit bucuroasă până în faţa catapetesmei, albă de strălucire şi lumină, şi am mulţumit fierbinte Domnului că am ajuns până acolo. Pelerinii aşezaţi într-un şir lung, căruia nu-i vedeam capătul, aşteptau tăcuţi şi rugători momentul închinării. M-am alăturat lor, plină de nerăbdare şi bucurie.

Racla de argint cu capac de sticlă lasă privirii bucuria de a vedea o parte din slava lui Dumnezeu în chipul Sfântului, în trupul lui întreg, nestricat de vreme şi de neputinţe omeneşti. O mireasmă dulce învăluie locul. Culoarea negricioasă a sfintelor moaşte aminteşte că Sfântul Ioan a fost aruncat în foc de turcii prădători ai lui Osman-Paşa, însă trupul sfânt, adormit de mai bine de 100 de ani, nu s-a lăsat batjocorit de necredincioşi ci a prins a se zvârcoli, punându-i pe fugă. După ce s-a potolit văpaia, credincioşii au găsit sub cărbunii încinşi trupul Sfântului la fel de mlădios şi înmiresmat ca înainte, doar culoarea i-a fost schimbată, rămânând aşa până astăzi , amintire a minunii petrecute atunci.

La căpătâiul Sfântului se găsesc o mulţime de obiecte şi podoabe care au fost aduse de-a lungul timpului de credincioşii ajutaţi de Sfânt, ca ofrandă şi mulţumire, ca mărturie grăitoare despre puterea dată de Dumnezeu sfinţilor Săi. Pe genunchi sau în picioare, oamenii zăbovesc lângă raclă într-o rugăciune scurtă, pentru a nu prelungi mult aşteptarea celor care vin, nerăbdători, din urmă.
În curtea bisericii, într-o troiţă mică, un vas mare de argint închipuie o candelă ce arde neostoit, ca un dor nestins, în faţa icoanei Sfântului. Lângă candelă, pe o masă, sunt aşezate o tichie şi un brâu – lucruri care au fost aşezate în racla Sfântului şi cu care se pot încinge acum toţi cei ce intră acolo. Şi oh, câte lacrimi am văzut acolo şi câtă rugăciune!
Din candela mare, care are înspre bază două robinete, oamenii primesc untdelemnul tămăduitor – dăruire de mare preţ pe care sfântul o face tuturor.

Am petrecut cu Sfântul Ioan Mărturisitorul una dintre cele mai frumoase duminici din câte am trăit. Nu cred că este pelerin care să treacă pragul casei sale şi să nu-i simtă dragostea şi mângâierea. Nu este rugăciune care să fie rostită din suflet şi să nu fie ascultată. Nu este dor care să nu fie stâmpărat şi alinat. Fie ca mereu, cu rugăciunile sale, Sfântul Ioan să ne fie tămăduitor şi izbăvitor de ispite şi dureri în această viaţă vremelnică şi mărturisitor şi mijlocitor înaintea scaunului Judecăţii dumnezeieşti.

Mariana Popa, Sibiu

„Cum voi lăuda eu, nevrednicul, luptele tale, Sfinte Părinte? Şi cum voi spune marea lacrimilor tale? Căci tu, strălucind încă din viaţă, te-ai aşezat în cortul îngerilor, ţi-ai ucis, preaînţelepte, patimile prin înfrânare, iar trupul l-ai robit şi l-ai supus duhului, ruşinându-l pe stăpânul întunericului. De aceea şi acum, stând lângă tronul Stăpânului, o, Ioane, mijloceşti pentru cei care cu credinţă te cinstesc pe tine.”

(Fragment din slujba Sfântului Ioan Rusul, Noul Mărturisitor)

Eghina. Acasă la Sfântul Nectarie

Eghina. Acasă la Sfântul Nectarie

Sfântul Nectarie a fost mereu pelerin în viaţa lui. Nu s-a legat fizic de locurile pe unde a zăbovit, a trebuit mereu să se mute dintr-un loc în altul, izgonit de răutatea şi neputinţa omenească. Totuşi, spre sfârşitul vieţii, Sfânta Treime i-a rânduit să se aşeze într-un loc, să aibă o „casă” a lui şi aici, pe pământ: mănăstirea „Sf. Treime” din insula Eghina. Deşi pe Sfântul Nectarie îl cunosc de ceva ani şi îi simt mereu prezenţa, mai ales în locurile unde există o părticică din sfintele sale moaşte, mi-am dorit să ajung şi la el acasă. Aşa că m-am bucurat mult când am aflat că Eghina este inclusă în pelerinajul nostru din Grecia.


Pireu. 
Puţin după 7 dimineaţa, în portul însorit, feribotul de Eghina îşi aşteaptă pasagerii. Urcăm direct pe punte. Un soare matinal mângâietor, vapoare multe, de diferite mărimi. Emoţii. Mai avem puţin şi pornim spre locul în care a trăit ultima parte din viaţa pământească Sfântul nostru cel iubit, pe care îl găzduim în bisericuţa noastră din sat – căci avem o părticică din sfintele sale moaşte.
Privesc portul. Totul e exact aşa cum mi-am închipuit acum câţiva ani, când duhovnicul nostru ne-a scris un mesaj din acelaşi loc, la aceeaşi oră. A te afla pe vaporul spre Eghina îmi părea atunci ceva de vis. Un vis a cărui împlinire nu i-am cerut-o Sfântului Nectarie, aşa cum nu am cerut nici părticica din trupul său. Dragostea Sfântului Nectarie a fost mereu atât de copleşitoare, încât pur şi simplu nu i-am cerut niciodată ceva anume. Ce anume din cele lumeşti să-i cer, când el le împlineşte pe toate cele de folos şi aduce atâta bucurie? Darurile sale delicate, cum e şi aflarea mea pe acest vapor, îmi umplu sufletul de lacrimi.
Pornim. Pelerinii s-au împrăştiat pe băncile de pe punte; unii împărtăşesc amintiri, alţii se roagă privind în zare, alţii citesc acatistul. Dintr-un colţ se aud cântări pascale. Mă îndrept spre el, cu un gând ce tocmai mi-a încolţit în inimă: să îi cântăm Sfântului, la el acasă, troparul. Îi întreb pe cei ce revarsă în cântec din preaplinul sufletelor lor dacă ştiu troparul Sfântului Nectarie. Dezamăgirea la răspunsul lor negativ mi se transformă în bucurie în faţa entuziasmului cu care împreună-călătorii se oferă să îl înveţe. Îl scriem pe foi în timp ce cântăm şi repetiţiile încetează abia când acostăm.

Eghina. 
Cobor nerăbdătoare. Portul e plin de iahturi. Fiind la doar o oră cu feribotul de Atena, insula e o destinaţie de week-end mult frecventată de locuitorii capitalei greceşti. Imaginile însă trec pe lângă mine. Nu pot decât să mă gândesc că în acelaşi port cobora şi Sfântul Nectarie. Ne îndreptăm spre mănăstire, iar eu rămân în aceeaşi stare: nu fotografiez, nu reţin nimic. Toate trăirile îmi sunt legate de Sfântul... În ce zonă aridă a venit el să refacă mănăstirea cea veche, uite drumurile pe care a mers, dealurile pe care le-a privit şi poate şi străbătut, cu piciorul...
După câţiva kilometri, iată-ne lângă imensa biserică pe care o ştiu atât de bine din poze. Urcăm pe lângă ea, parcăm lângă mănăstirea veche şi intrăm. Văd imagini cunoscute din pozele celor care au fost aici, dar aşezarea lor împreună, în realitate, în faţa mea, îmi pare încă de necrezut.
Păşim în bisericuţa cu două intrări, în care în timpul slujbelor bărbaţii sunt despărţiţi de femei pur şi simplu printr-un zid. Pereţii simpli, nepictaţi, poartă icoane; vechi şi foarte vechi. În multe dintre ele îl recunosc pe Sfântul. În partea stângă, partea bărbaţilor, se află capul Sfântului Nectarie şi o raclă cu părticelele care au mai rămas din sfintele sale moaşte după ce acestea s-au răspândit, aşa cum şi-a dorit el, în bisericile din toată lumea. Tot aici se află şi un fel de panou închis cu sticlă unde se află nenumărate bijuterii sau diverse obiecte lăsate ca recunoştinţă pentru vindecări.
Lângă bisericuţă se află capela cu mormântul, pe care îl ştiu atât de bine din acatist. Aşezarea acestui cavou de marmură a fost prilejul cu care Sfântul a fost dezgropat, dezvăluind biruirea legilor putreziciunii. Aici s-a aflat sicriul pe care maicile, curioase, l-au desfăcut atunci când muncitorii l-au scos pentru realizarea lucrării. Curiozitate femeiască plină de dragoste, care le-a adus multă bucurie, bucurie care s-a răspândit în toată lumea, odată cu trupul său împărţitor de har şi vindecări celor ce se închină cu dragoste şi credinţă.

Apartamentul. 
Cred că aici mi-am dorit cel mai mult să ajung. Am văzut în poze „căsuţa” Sfântului, locul unde dormea, locul unde primea oaspeţii, lucrurile sale. Mult, mult mi-am dorit să fiu şi eu aici, să adulmec mirosul real al acestui loc sfinţit de prezenţa omului îndumnezeit.
Intru, plină de sfială, şi calc uşor pe podeaua care scârţâie de povara anilor. O cămăruţă ca o sală de aşteptare, apoi un hol şi o cameră de primire tapetată cu poze din acea vreme. Văd originalul pozelor care îl reprezintă pe Sfântul Nectarie în viaţă şi îi simt prezenţa delicată. Delicată este şi chilia, cu patul de un alb cutremurător, icoana mare a Maicii Domnului şi locul său de rugăciune, dulapul cu ochelarii, papucii şi alte obiecte care i-au aparţinut. Aici, aici a locuit Sfântul nostru drag...
Ne regrupăm în curtea mică şi plină de intimitate a mănăstirii, primim blagoslovenia de cafea greceasă însoţită de rahat şi un fel de pâine uscată, posmagi. Mă retrag pe o bancă, savurând momentul şi trăgând până în adâncul plămânilor aerul acesta care aş vrea să rămână veşnic în mine. Mă gândesc şi îi pomenesc pe toţi cei care ştiu că şi-au dorit să ajungă aici. Aş vrea să le duc şi lor o bucată din Eghina – nume cu atâta rezonanţă pentru cei care îl iubesc pe Sfântul Nectarie.
Rugăciunile mele primesc însă un răspuns neaşteptat: locul acesta nu e casa permanentă a Sfântului Nectarie; dragostea lui îl face mereu să lipsească de acasă, pentru că e ocupat să alerge dintr-un colţ în altul al lumii, răspunzând tuturor celor care îl cheamă în rugăciune. Şi îmi dau seama că da, într-adevăr, aşa este. Prezenţa pe care am simţit-o adesea în bisericuţa noastră din Bucium, în timpul acatistelor şi paracliselor închinate lui, este la fel de puternică. Dragostea Sfântului Nectarie străbate orice distanţă. Indiferenţa celor care nu ştiu ce mare comoară adăposteşte biserica lor, o comoară pe care mulţi merg mii de kilometri să i se poată închina, nu îl opreşte pe Sfântul Nectarie să ne ocrotească, să ne păzească satul, să le răspundă celor care îl iubesc, dar şi să-i păzească pe cei care nu-l iubesc, „fără ca aceştia să ştie de unde le vine ajutorul”, exact cum spune acatistul.

Biserica mare. 
Cu multă nădejde şi mângâiere în suflet cobor pe aleea care coboară şerpuind spre biserica mare, ridicată la ceva vreme după moartea Sfântului, cu ajutorul numărului imens de pelerini care îl caută aici. Flori de tot felul răspândesc o mireasmă dumnezeiască. Eghina, insula parfumată – acestea sunt cuvintele care îmi vin în minte. Parfumul florilor, parfumul prezenţei minunate a celui care a sfinţit acest loc.
Biserica e imensă, finalizată în exterior, dar încă în lucru în interior. În paraclisul din dreapta se află mâna Sfântului, pe care am sărutat-o şi acum câţiva ani, la Iaşi, de ziua Cuvioasei. Se află încastrată într-o raclă argintată pe care uneori se văd lucruri minunate, fie flăcări, fie un fel de dublură a chipului Sfântului Nectarie, imortalizate în fotografii. Una din ele o avem şi noi acasă, dar nepreţuit, amintindu-ne mereu cât de minunate sunt lucrurile Domnului în sfinţii Săi.
Găsim un moment de respiro în care rămânem doar noi în paraclis, şi cântăm troparul. Emoţiile ne stâlcesc vocile, dar nădăjduim că Sfântul nu se va uita la calitatea interpretării, ci la dragostea cu care am făcut-o.

Obştea. 
Ieşim din biserică, ne grupăm şi încercăm să ne îndreptăm spre autocarul care a coborât aici, în parcare. Ar trebui să plecăm, dar nu prea ne îndurăm... „Aici nu e greu să vii, e greu să pleci!” – spune părintele, intuindu-ne perfect dorul care deja ni se instalează în suflete. Ne propune să mai urcăm o dată sus, la mănăstirea veche. Nu aşteptăm să întrebe de două ori, deşi scările sunt multe şi soarele puternic.
Atentă mai mult la miresmele florale decât la oboseală, urc uşor. Curtea veche este acum plină de pelerini. Ne mai închinăm o dată. Avem în grup două prietene ale unei maici stabilite aici de câţiva ani. Au apucat să vorbească puţin cu ea când am intrat, dar speră să o mai vadă o dată. Nu o mai găsesc, şi aflăm cu această ocazie că la Eghina rânduiala monahală este destul de strictă şi severă. De pildă, regimul lor alimentar este destul de frugal, fără carne, fără prăjeli. Maicile mănâncă de două ori pe zi: dimineaţa iau doar un ceai sau o cafea, cu măsline, posmagi, halva, iar după-masa o mâncare simplă – o fiertură, o salată, fructe... Cu o zi înainte de a se împărtăşi nu mănâncă nici peşte, nici ulei.
Nu e uşor să trăieşti în obştea Sfântului Nectarie, după gândurile noastre lumeşti... Însă atunci când simţi iubirea lui Dumnezeu şi ajutorul sfinţilor, înţelegi rânduielile de nevoinţă şi folosul lor. Iar ajutorul celor care le-au înţeles şi împlinit înainte de noi este nemăsurat. Cum este şi dragostea lor.
Îmi vin din nou în minte cuvinte din acatist: „şi, mulţumindu-i pentru nemăsurata sa dragoste faţă de noi, să-i cântam într-un glas: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni!”. Fredonând, trec pentru a treia oară prin raiul parfumat de flori, cu inima plină de bucurie.

Natalia Corlean

Insula Eghina

Este cea mai apropiată insulă de Atena, se află în golful Saronic şi are forma unui triunghi de aproximativ 10/15 km. Se cultivă aici cereale, bumbac, măslini, smochine. Cultura cea mai cunoscută la ora actuală este însă cea de fistic. „Fisticul de Eghina” – marcă înregistrată, cunoscută şi apreciată în întreaga Grecie, este cultivat pe mici proprietăţi particulare şi reprezintă pentru localnici principala sursă de venit. În fiecare an în august şi septembrie fisticul este cules cu mâna şi uscat la soare prin tehnici speciale. Datorită climei foarte calde, texturii solului şi apropierii mării, fisticul de Eghina are o formă rotundă specială şi un gust deosebit de savuros, recunoscute de Uniunea Europeană, care i-a acordat distincţia POP (produs de origine protejată), certificând diferenţa faţă de orice alt tip de fistic din lume.
În vremurile vechi, insula era o mare putere maritimă, rivalizând cu Atena. În 1829, în timpul războiului de independenţă, a cunoscut chiar un extraordinar moment de glorie, fiind, pentru câteva luni, capitala statului grec. Astăzi, insula este cunoscută în toată lumea mai ales pentru mănăstirea Sfântului Nectarie, unul din cele mai căutate locuri de pelerinaj din întreaga Grecie.

Sfântul Nectarie – ierarhul făcător de minuni

Sfântul Nectarie – ierarhul făcător de minuni

Acest sfânt s-a născut în nordul Greciei, în ţinutul Traciei, în localitatea Silivria, din părinţi săraci – Demos şi Vasiliki Kefalas, dar evlavioşi. La Botez a primit numele de Anastasie, a fost al cincilea din cei şase copii şi a fost educat creştineşte de către părinţii lui trupeşti. Când a împlinit 14 ani, familia lui a hotărât să îl trimită la Constantinopol să muncească şi să studieze.
Prima minune. Pentru că trebuia să ia un vapor ca să ajungă acolo, a mers în port şi l-a rugat pe un căpitan de vas să îl ducă până în capitala bizantină. Căpitanul l-a refuzat, deoarece nu avea bani să plătească întreaga călătorie. Însă în momentul în care a ordonat să fie pornite motoarele, vaporul nu s-a mişcat. Deşi au încercat să îl mişte prin toate metodele cunoscute, vaporul nu s-a mişcat până când căpitanul nu a îngăduit şi tânărului Anastasie să urce pe punte. O minune asemănătoare cu aceasta a mai avut loc şi într-o altă călătorie a sfântului, de data aceasta când o furtună ameninţa vieţile oamenilor. Sfântul a luat de la gât crucea pe care o purta de la bunica lui, s-a dus la marginea corăbiei, a lăsat-o în apă şi a strigat: „Linişte! Potoleşte-te!” Imediat vântul s-a oprit şi toţi călătorii de pe vas au fost salvaţi.

Vieţuirea la Constantinopol şi scrisoarea către Mântuitorul. După ce a sosit la Constantinopol, şi-a găsit o slujbă la un comerciant, dar salariul era foarte mic şi el trebuia să muncească foarte mult. Pentru că nu îşi putea cumpăra nici măcar cele de trebuinţă, s-a hotărât să îi scrie Mântuitorului tot necazul lui: „Hristoase al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încălţările de mi-au ieşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă, alor mei, să-mi trimită ei. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici şi n-am trimis maicii mele niciun bănuţ... Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind, s-au rupt. Iartă-mă că te necăjesc. Mă închin Ţie şi te iubesc eu, robul Tău, Anastasie”. Iar pe plic a scris ca destinatar: „Pentru Domnul Iisus Hristos din Ceruri”. S-a dus să pună scrisoarea la poştă, însă negustorul nu avea timbru în ziua aceea. Din curiozitate, s-a uitat la adresă a fost atât de mişcat, încât a deschis scrisoarea, a citit-o şi s-a hotărât să îi trimită copilului tot ceea ce avea nevoie. La puţin timp după această întâmplare, a reuşit să obţină un alt loc de muncă, la o şcoală a unei Biserici, unde învăţau copii din clasele mici şi a putut să îşi continue studiile.

Insula Hios: începutul vieţii monastice. La vârsta de 20 de ani, tânărul Anastasie părăseşte Constantinopolul şi ajunge în insula Hios, unde i-a fost repartizat un post de învăţător într-o şcoală locală. Aici a dorit din toată inima să îi ajute pe alţii: făcea ore suplimentare, se ruga zilnic pentru ca Dumnezeu să îi ajute pe elevii lui întru toate, dar, mai ales, pentru învăţarea adevărurilor credinţei ortodoxe. În aceşti ani, sfântul a început să iubească viaţa monahală. Pe insulă existau multe mănăstiri şi a hotărât să intre în mănăstirea Nea Moni (secolul XI), unde a fost primit. A fost tuns în monahism în 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat toata viaţa. Părintele Pahomie, care i-a fost „prieten şi îndrumător în viaţa duhovnicească”, l-a încurajat să meargă la Atena şi să îşi continue studiile.

Atena – început de sfinţenie. După ce a reuşit să-şi finalizeze studiile liceale, a intrat la Facultatea de Teologie. A aprofundat scrierile Sfinţilor Părinţi care au fost luminaţi de Duhul Sfânt şi care au apărat credinţa ortodoxă de erezii. Tot în acest timp, a început să scrie cărţi duhovniceşti şi broşuri.

Mitropolit de Pentapole. După ce a terminat studiile teologice la Atena, în anul 1885, Sfântul a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al patriarhiei, predicator la biserica „Sfântul Nicolae” din capitala Egiptului. A devenit un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi. Din păcate, unii dintre clericii acelui loc au devenit invidioşi din cauza dragostei şi aprecierii pe care credincioşii le aveau către ierarhul lor. Ei au început să răspândească zvonuri despre el, lucruri neadevărate, care l-au tulburat pe patriarh şi acesta l-a demis. Sfântul a suferit enorm că nu mai putea să slujească Bisericii şi oamenilor, dar a răbdat cu dragoste şi smerenie încercarea aceasta. Pentru a nu provoca tulburări şi amărăciune oamenilor, s-a întors în Grecia.

Autoexilat în capitala greacă. În 1891 s-a retras la Atena, sărac, defăimat de ai săi, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în Maica Domnului. Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unui seminar. A reuşit să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii, cu scrierile Sfinţilor Părinţi, dar şi cu propriul model de vieţuire creştină. De asemenea, a făcut slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei. Practica neîncetat rugăciunea inimii, îndelunga răbdare, bucuria şi nu lua în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul lui.

Insula Eghina. A dorit ca la bătrâneţe să se retragă din lumea tulburată în care trăise până atunci şi, cu ajutorul mai multor credincioşi şi ucenici, a construit în insula Eghina o mănăstire de călugăriţe. Aici a rânduit o viaţă de obşte desăvârşită, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Dumnezeu l-a dăruit cu daruri bogate şi, încă din timpul vieţii, a ajutat prin rugăciuni, dragoste şi tămăduire pe mulţi bolnavi şi săraci. Mai ales după primul război mondial, aceştia, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mănăstire să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci Dumnezeu l-a învrednicit de darul facerii de minuni.
În anul 1920, după două luni de suferinţă, după o viaţă de nevoinţe, de răbdare, de prigonire şi hulă, smeritul părinte a fost chemat să se odihnească în Domnul. Îndată după moartea sa a început un lung şir de minuni şi vindecări, care continuă până în zilele noastre.
La puţin timp după moarte, în timpul unor lucrări la mormânt, s-a descoperit că trupul Sfântului este întreg şi nestricat, răspândind o bună mireasmă.

Canonizarea sfântului dăruitor de lumină şi sănătate. În anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, ca urmare a numeroaselor minuni care se făceau la moaştele sale, l-a declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie şi, astfel, a devenit cel mai venerat sfânt din această blagoslovită ţară ortodoxă. Zilnic, credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, merg la chilia în care a trăit şi fac din mănăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia. Sfintele sale moaşte revarsă asupra celor care se învrednicesc să ajungă acolo daruri de bucurie, de sănătate şi de lumină.
Astăzi sfântul Nectarie este cinstit şi este considerat drept mare tămăduitor al cancerului. Şi sunt nenumărate minunile pe care le-a săvârşit asupra creştinilor din întreaga lume ortodoxă, dar şi a celor din România şi chiar din judeţul Braşov; pentru că, din mila şi dragostea Sfântului, părticele din sfintele sale moaşte se află spre închinare şi ajutor şi la schitul de la Şinca Veche, al cărui paraclis are hramul „Sf. Nectarie”, precum şi în biserica din satul Bucium, tot în judeţul nostru.

Eufemia Toma

« Pe steaua cea nou strălucitoare a Ortodoxiei, pe al Bisericii nou zid de apărare, cu bucurie în inimi să îl lăudăm. Slăvit fiind de lucrarea Duhului, izvorăşti tămăduiri şi har bogat; pentru aceea îi strigăm: Bucură-te Părinte Nectarie! » 

(Condacul I din Acatistul sfântului ierarh Nectarie)