Evreul şi crucea

---

Se povesteşte că un evreu, care avea o prăvălie într-un sat moldovenesc, l-a tocmit odată pe un ţăran ortodox pentru a-l duce la oraş cu căruţa, pentru a cumpăra ceva marfă. Au hotărât asupra preţului, apoi au plecat la drum.
Dar, pe când încă în sat fiind, au trecut pe lângă biserică. După ce au trecut de biserică, evreul s-a adresat speriat ţăranului:
- Bade, opreşte, întoarce, că nu mai mergem!...
- Dar ce s-a întâmplat, jupâne?
- Nimic, nimic, dar nu mai merg cu dumneata…
A întors ţăranul şi, pe când îl lăsa la poartă pe evreu, l-a întrebat ce s-a întâmplat, de ce nu a mai vrut să-şi continue drumul.
- Păi cum puteam să mai merg cu dumneata? zise evreul. Ai trecut prin faţa bisericii şi nu ţi-ai făcut cruce. Religia ta îţi spune să îţi faci cruce, iar dumneata nu-ţi asculţi religia, iar aceasta înseamnă că eşti un om periculos, nu ai teamă de Dumnezeu. Puteai să mă omori într-o pădure şi să îmi iei banii!
- Cum aşa jupâne?
- Da, eu nu am încredere în dumneata. Dacă nu ai teamă de Dumnezeu, poţi face orice, mă pot aştepta la orice de la dumneata!

Viaţa

---

Demult, a venit la un călugăr, un om tare necăjit şi l-a întrebat:
- Ce este rău cu mine ? De ce nu îmi găsesc liniştea ? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea ?

Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat:
- Cum e această sticlă ?
- Este pe jumătate goală!
- Vezi, i-a mai spus călugărul - eu o văd pe jumătate plină.

În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos. Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste.

Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.

†
"Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!”
( Sfântul Ioan Gură de Aur )

__________________

Linguşirea

---

Un rege al Persiei, voind să-şi aleagă un sfetnic bun, a chemat la palat într-o zi cinci dintre cetăţenii cei mai de vază din oraş şi le-a zis:
- Iată, am cinci inele strălucitoare pe degetele mele; ele vor fi plata sincerităţii voastre. Spuneţi-mi fără linguşire: ce credeţi voi despre puterea şi mărirea mea?
Primii patru, uluiţi de frumuseţea diamantelor de pe inele şi voind să le aibă, răspunseră regelui cu multe laude, pe care nu se cuvenea să le spună decât lui Dumnezeu.
Regele părea mulţumit şi dădu pe rând câte un inel celor patru care îl lăudaseră.
Pentru că al cincilea, tăcea, regele l-a îndemnat să-şi spună părerea.
- Eu cred, zise acesta, altfel decât cred cei care au vorbit înaintea mea. Eu cred, o rege, că toată puterea o ai de la Dumnezeu, şi că ţi-a fost dată pentru binele poporului ce-l stăpâneşti şi odată va trebui să dai socoteală de felul în care ai întrebuinţat-o.
- Şi eu cred tot aşa, zise regele cu mulţumire. Dar ţie nu-ţi dau inelul ci încrederea şi prietenia mea. Vei sta mereu lângă mine, ca sfetnic al meu, căci în tine am găsit omul şi prietenul sincer pe care-l căutam.
A doua zi cei patru veniră foarte grăbiţi să spună că inelele cu diamante, pe care le primiseră, sunt false.
Iar regele le zise:
- Ce, credeţi că eu nu ştiu că diamantele sunt false? Eu le-am comandat astfel. V-am plătit cinstit. Voi mi-aţi dat laude false, eu v-am dăruit inele false. V-am plătit cu aceeaşi măsură, de ce vă mai plângeţi?!

__________________

Sa avem curajul si indrazneala (nerusinarea) de a alerga la Dumnezeu chiar de am pacatui zilnic "de saptezeci de ori cate sapte", fara a pierde nadejdea iertarii noastre !
Blogul tuturor iubitorilor de Dumnezeu

Doamne Iisuse grăbește-ne spre Tine pe toți – și grăbește și Tu spre noi spre fiecare. Căci oricâte nevoi am avea cu toții, cea mai urgentă o avem de Tine, fiecare.
Amin!+

Sfânta Muceniţă Evdochia - un altfel de mărţişor

Această cuvioasă muceniţă Evdochia a trăit în cetatea feniciană Heliopolis în timpul domniei împăratului Traian. Evdochia mai înainte de aceasta a fost o desfrânată vestită. Dar apoi ea a plâns cu amar pentru păcatele ei, s-a retras în pustie în asceza cea mai aspră, şi mai la urmă a luat cununa muceniciei. În timpul vieţii ei desfrânate ea adunase averi uriaşe. Schimbarea vieţii ei a survenit pe neaşteptate, prin cea Dumnezeiască Purtare de Grijă a Făcătorului nostru, şi printr-un monah, Avva Gherman. Acesta, venind cu o ascultare în cetate, el a găzduit în casa unui creştin al cărei zid era lipit de al părţii de casă în care se afla iatacul Evdochiei. Serile, potrivit obiceiului călugăresc, monahul citea din Psaltire, şi câte un capitol din Sfintele Evanghelii, despre înfricoşata Judecată. Evdochia auzea aceste citiri, şi a început să asculte cu atenţie, de la început până la sfârşit. Curând a fost cuprinsă de frică şi spaimă, rămânând trează până în zori. Când s-a luminat, ea şi-a trimis sluga să-l caute pe acel monah şi să-l roage să vină la ea. Avva Gherman s-a înfăţişat şi a stat de vorbă cu ea îndelung, despre credinţă şi mântuirea sufletului. Ca urmare a acestei convorbiri, Evdochia s-a dus la episcop şi i-a cerut să o boteze. După botezul ei, Evdochia a lăsat întreaga uriaşă a ei avere Bisericii, spre a fi împărţită sărmanilor. Ea şi-a eliberat toţi robii şi roabele şi s-a retras cu totul într-o mânăstire, unde s-a dăruit celei mai aspre vieţuiri, în desăvârşita ascultare, în posturi, privegheri, şi rugăciuni. După treisprezece luni, obştea mânăstirii a cerut-o stareţă. Evdochia a trăit timp de patruzeci şi şase de ani în mânăstire şi a fost aflată vrednică înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu văzând râvna ei arzătoare şi cinstită, şi lacrimile ei nesecate, a învrednicit-o şi cu darul învierii morţilor. Când s-a declanşat persecuţia împotriva creştinilor sub Cezarul Vincenţiu, Sfânta Evdochia a fost decapitată. Sfânta Evdochia este un exemplu glorios a cum vasul cel de stricăciune se poate curaţi, sfinţi, şi umple cu Harul Sfântului Duh, cu buna mireasmă a cerului. sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, PROLOAGELE DE LA OHRIDA, Vol. I, Editura Cartea ortodoxa, Editura Egumeniţa, Bucureşti, 2005

Închin această poezie tuturor creştinelor care sunt la suflet precum florile de primăvară.   Se vesteşte peste codri, că a iernii bold se curmă, Iar de astăzi, primăvara a ajuns din nou la cârmă. Razele fierbinţi de soare, auzind că-i primăvară, Se reped într-o năvală peste-a iernii plăpumioară.   Bucuriile zăpezii, fără să se-mpotrivească, Lasă-n voie primăvara, peste lume să domnească. Veselia învierii se revarsă-n tonuri vii Peste flori şi rămurele, peste codri şi câmpii.   Revenind din nou la viaţă, toate florile de-afară, Pregătesc pe-a lumii scenă, un concert de primăvară. La acest măreţ spectacol, floricele mii şi mii Îşi anunţă, iar, prezenţa, cu măiestre melodii.   Vin din vale ghioceii cu zăpadă pe trăsură, Ca să cânte, în tăcere, cei dintâi, o uvertură; Vin în urmă toporaşii hotărâţi să cânte iară, La slăvita înviere, în parfum de primăvară.   Vin în grabă liliecii, zambiluţele, salcâmii; Vin frumoasele narcise de pe-ntreg cuprinsul lumii. Toată floarea cea vestită a întregului pământ, Vrea s-aducă azi, pe scenă, Creatorului un cânt.   Rând pe rând pe scenă urcă mii de flori, frumos gătite, Inundând văzduhul straşnic, cu parfumuri diferite. Revărsând în jur mireasmă, unele din ele cântă, Iară altele, prin straie, ochiul dulce ţi-l încântă.   Ghioceii, într-un suflet, cântă oda bucuriei, Iar un cor de violete, simfonia modestiei; Sus, pe scenă, liliacul cântă despre tinereţe, Iar magnolia vorbeşte despre-a florilor nobleţe.   Trandafirii te încântă cu dragi versuri de iubire, Gălbenelele zic dulce despre dor şi fericire, Laurii vorbesc de faimă, crinii albi de puritate, Iar trifoiul dă o pildă tandră de loialitate.   Albăstreaua te uimeşte cu a ei delicateţe, Iar ferigile zic stihuri parfumate cu francheţe; Bradul tuturor vorbeşte, cu mult dar, de veşnicie, Iar măslinul cântă vrednic imnul păcii, cu tărie.   Şi aşa, cu-a sa mireasmă, sau hăinuţă hărăzită, Fiecare floricică, vesel cântă sau recită, Aducându-şi fiecare mulţumirea şi obolul Pentru Cel ce le-a dat viaţă, pentru Tatăl Creatorul.   Fără tobe, fără zbucium, glasul florilor răsună Şi încing o horă mare, împletite-ntr-o cunună. Festivalul lor se-ntinde până-ntr-un târziu de toamnă, Iar a lor mesaj profetic strigă tare şi ne-ndeamnă:   Lume, lume trecătoare, fii ca noi în astă viaţă, Un buchet de floricele cu iubire şi speranţă, Căci precum noi înviat-am, din a iernii noapte grea, Tot aşa şi omenirea, negreşit va învia.   ......    Ce frumoasă este lumea florilor şi-a ei simţire, Care este pentru oameni pildă vie de trăire, Căci nu vezi la ele ură, nu vezi hulă, nu vezi ceartă, Nici nu se invidiază, nici nu se mândresc vreodată.   Chiar de sunt, câteodată, năpădite de ciulini, Ele înfloresc voioase şi sub spini, sau mărăcini. Din a lor mireasmă, ele împrumută cu plăcere Şi acelor ce fac umbră, şi-s pricină de durere.   Numai tu om fără minte şi grozav căzut din har, Nu poţi suferi harisma fratelui primită-n dar, Sau de-o ai, altă durere, căci cu dânsa te mândreşti, Iar pe cei lipsiţi de daruri, repede îi osândeşti.   Nu ai vrea ca, tu, de astăzi să devii o scumpă floare? Căci şi tu ai nişte daruri, ce nu-s puse în valoare. Fii mireasmă pentru semeni, fii la fapte cu tupeu Şi fă haină luminoasă, haina sufletului tău! sursa

POPAS DUHOVNICESC

Omule

Cine esti, de unde vii,
Omule, tu poti sa stii?
Unde mergi, ce soarta ai
Poti tu seama ca sa-ti dai?

In ce scop te-ai zamislit,
Pe Pamant, de ce-ai venit?
Si traind, la ce traiesti
Ce solie implinesti?

Tu esti mare, tu esti mic,
Tu esti tot, tu esti nimic,
Tu esti rau, dar esti si bun,
Tu-ntelept si tu nebun.

Toata viata o petreci
Obosit in lupte seci
In necazuri, in sudori,
Ca sa strangi, s-aduni comori,

Si la urma, cazi zdrobit,
Pleci sarac cum ai venit.

Si de-aici mister, abis,
Viata nu-i decat un vis.

(Lucian Blaga)

- See more at: http://saptepietre.ro/2009/08/omule.html#sthash.yOrNFNWL.dpuf

PENTRU SUFLET !

Un călugăr bătrân, după ce şi-a învăţat timp de mai mulţi ani ucenicii tainele credinţei, i-a trimis în lume să împărtăşească ceea ce au învăţat.

După zece ani de misiune printre oameni, trei dintre ucenici s-au întors să-şi viziteze părintele duhovnicesc. Acesta îşi trăia ultimii ani ţintuit într-un pat din cauza unei boli de picioare. 

Fiecare începu să povestească ce făcuse în ultimii zece ani: 

- Eu, zise primul cu mulţumire de sine, am scris zece cărţi şi le-am vândut într-o mulţime de exemplare. 

- Ai umplut aşadar, lumea de hârtie, zise bătrânul.

- Eu, luă cuvântul al doilea la fel de satisfăcut de el însuşi, am ţinut multe predici în faţa a mii de oameni. 

- Tu ai umplut lumea de vorbe, răspunse duhovnicul.

Al treilea ucenic, începu să desfacă un pachet şi scoase din el o pernă, şi zise: 

- Eu, părinte, n-am făcut nimic bun, dar ţi-am adus această pernă ca să ai de ce să-ţi sprijini picioarele când te dor. 

- Tu, zise bătrânul călugăr, tu l-ai găsit pe Dumnezeu.



Aşadar, cel mai corect bilanţ pe care omul şi-l poate face din când în când, nu este să-şi contabilizeze realizările, ci să se cerceteze cât de capabil a fost să împartă iubire în jurul lui



Vindecarea prin credinţă






Când faci un bine cuiva, te aştepţi să ţi se răspundă cu recunoştinţă. Şi când nu ţi se răspunde aşa, ajungi să-ţi pară rău de binele făcut, sau să gândeşti că omul pe care l-ai miluit nu merita binefacerea ta. 

Acest tip de comportament nu este deloc creştinesc. Asta pentru că nu corespunde îndemnului lui Iisus Hristos: "când faci milostenie să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta". Cu alte cuvinte, să ai grijă ca binele pe care-l faci să nu se transforme în instrument de satisfacere a propriului orgoliu sau de promovare a unei imagini bune. 

Se povesteşte că un părinte care trăia în deşert, pe nume Longinus, era cunoscut pentru puterea rugăciunilor sale prin care reuşea să vindece boli foarte grave. 

O femeie avea cancer la sân. A auzit despre avva Longinus şi a căutat să-l întâlnească. El locuia la vreo nouă mile depărtare de Alexandria. Tot căutându-l, femeia l-a întâlnit pe fericit când el aduna lemne pe ţărmul mării. Apropiindu-se, l-a întrebat: „Avva, unde locuieşte avva Longinus, robul lui Dumnezeu?“. Nu ştia că el este. Bătrânul întreabă: „Dar ce vrei cu înşelătorul acela? Nu te duce la dânsul. E un mincinos. Ce-ai păţit?“. Femeia i-a arătat boala. Atunci el a făcut o cruce peste loc şi a lăsat-o să plece, zicând: „Mergi, Dumnezeu o să te vindece, Longinus nu-ţi poate fi de nici un folos“. Femeia a plecat cu credinţă în cuvântul lui şi s-a vindecat îndată. Pe urmă a povestit câtorva persoane despre cele întâmplate, descriindu-l pe bătrân, şi aşa a aflat că el era avva Longinus. 





Glasul florilor Bucuriile zăpezii, fără să se-mpotrivească,

Lasă-n voie primăvara, peste lume să domnească.

Veselia învierii se revarsă-n tonuri vii

Peste flori şi rămurele, peste codri şi câmpii.



Revenind din nou la viaţă, toate florile de-afară,

Pregătesc pe-a lumii scenă, un concert de primăvară.

La acest măreţ spectacol, floricele mii şi mii

Îşi anunţă, iar, prezenţa, cu măiestre melodii.



Vin din vale ghioceii cu zăpadă pe trăsură,

Ca să cânte, în tăcere, cei dintâi, o uvertură;

Vin în urmă toporaşii hotărâţi să cânte iară,

La slăvita înviere, în parfum de primăvară.

Mântuitorul meu Cel milostiv, caută spre mine robul Tău, cel ce mă afund în marea încercărilor şi a necazurilor, şi precum oarecând pe Petru cel ce se afunda l-ai izbăvit, scapă-mă şi pe mine cu Harul Tău cel sfânt, sfinţeşte-mi sufletul şi mă întăreşte pe calea mântuirii, ca să-Ţi cânt cu inimă şi buze curate şi cu dragoste: Aliluia 

  

Parintele Arsenie Papacioc "Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce inseamnă rugăciune neincetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă-i intristare, se clocesc ouăle diavolului. Este o stare de absenţă, de intunecare."

Trandafiri pentru mama





În drum de la serviciu spre casă, un bărbat cu soţia lui trecură pe la o florărie. Voiau să comande un buchet care să fie trimis mamei soţului. Ea locuia la vreo 120 de km distanţă. A doua zi împlinea 65 de ani. 

După ce coborâră din maşină, cei doi soţi au văzut în faţa florăriei o tânără stând pe trotuar şi plângând. O întrebară de ce e aşa tristă şi aflară că fata voia să-i ia mamei sale un trandafir roşu, dar nu avea bani decât pentru jumătate din preţul unui trandafir. Mişcaţi de lacrimile fetei, au luat-o cu ei în florărie, şi-i achitară ei trandafirul. După ce plăti şi buchetul pentru mama lui şi-i lăsară vânzătoarei adresa la care trebuia să ajungă a doua zi florile, soţul, împreună cu soţia sa, se oferi s-o ducă pe fată cu maşina acasă. 

Pe drum, fata îi rugă pe cei doi să oprească, spunându-i că a ajuns la mama ei. Le mulţumi celor doi, coborî din maşină şi intră pe poarta unui cimitir. 

Atunci cei doi soţi au înţeles unde se afla mama fetei; se uitară unul la altul şi, fără să vorbească, se întoarseră la florărie. Acolo au anulat comanda, au cumpărat un buchet de trandafiri şi au mers cu maşina împreună cei 120 de kilometri până la mama soţului acasă, ca să-i ofere florile în persoană, bucurându-se că dânsa este încă în viaţă…



Trei paşi

Tu m-ai chemat când nu eram,
Şi nu ştiam ce har mă cheamă,
Tu m-ai chemat când nu ştiam
Ce este dragostea de mamă.

Când ne-am văzut, m-ai strâns la piept 
Cu-n dor nebun, de pus în ramă,
Şi mi-ai şoptit: de când te-aştept,
Copilul meu, nemângâiat de mamă!

Regret c-am mers pe căi deşarte,
Străin de bravi şi căuzaşi,
C-am stat atâta timp departe,
Deşi, eram la doar trei paşi…

Când am făcut, fricos, întâiul pas,
Privindu-mi fraţii uriaşi,
Mi-ai zis, cu bucurie-n glas,
Copilul meu, mai fă trei paşi!

Când am căzut şi m-am rănit,
Împins fiind de cei pizmaşi,
Tu iarăşi, dulce, mi-ai şoptit:
Ridică-te şi fă trei paşi!

Văzându-ne în greu necaz,
Înconjuraţi de mulţi vrăjmaşi,
Din nou ne spune mama azi:
Copiii mei, mai sunt trei paşi!

Vegheaţi copii, vegheaţi mereu,
C-aveţi la ceruri bravi chezaşi,
Iar lângă voi e Dumnezeu,
La mai aproape de trei paşi!

Şi tot ce e proorocit
Se va-mplini, iubiţi ostaşi,
V-aşteptă cerul, pregătit,
Mai faceţi încă vreo trei paşi!

Nu auziţi din cer cum cheamă
Atâţia sfinţi şi îngeraşi:
Să ascultaţi de-a voastră mamă!
Mai sunt trei paşi, mai sunt trei paşi!

"Cine nu are Biserica de Mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată"- Sfântul Ciprian

GlitSiliţi-vă să intraţi prin uşa cea strâmtă, că precum pomii, de nu vor lua ierni şi ploi, nu pot face roadă, aşa şi nouă veacul această iarnă ne ieste. Şi Împărăţiei cerurilor nu vom putea să ne facem părtaş, fără numai prin multe necazuri şi ispite!

(


Glitters123.com | Flowers | Forward this Picture2. Concepţia creştină despre post

Mântuitorul însuşi a practicat postul; El a postit 40 de zile înainte de începutul activităţii Sale publice (Mt. 4, 2; Mc 1, 13 şi Lc 4, l-3) şi a învăţat pe ucenicii Săi, atât prin cuvânt cât şi prin faptă, că postul este inseparabil de rugăciune (Mt. 4, l; Mc 9, 29). El l-a recomandat ca pe un mijloc de luptă împotriva ispitelor şi a puterii diavolului (Mt.17, 21), stăruind că nu trebuie practicat numai ca forme externe, după obiceiul iudeilor, ci cu voie bună şi cu conştiinţa că, postind, săvârşeşti o faptă bine plăcută lui Dumnezeu (Mt. 4, 16).

Sfinţii Apostoli au practicat şi ei postul. Aşa, de exemplu, Sfântul Apostol Pavel a postit şi a îndemnat pe fiii săi duhovniceşti să practice postul, unit cu rugăciunea (Fapte 9, 9; 13, 2-3 şi 14, 23; 2 Cor 6, 5; l Cor 7, 5). 

Menţiuni despre practicarea postului după epoca apostolică găsim apoi la numeroşi scriitori creştini, ca de exemplu Barnaba, Sf. Iustin, Sf. Policarp, Herma, Clement al Alexandriei, iar din sec. IV înainte, mărturiile sunt prea numeroase ca să mai stăruim asupra lor. 

Sfinţii Părinţi practicau postul, după pilda Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, relevând foloasele lui pentru trupul şi sufletul omului. 

De aceea, creştinismul a dat postului o însemnătate mare în viaţa religioasă şi mai ales în viaţa monahală, făcând din el un act de virtute şi de cult, un mijloc de progres în viaţa spirituală, de luptă împotriva patimilor şi a poftelor şi totodată un semn de respect şi de omagiu adus lui Dumnezeu. S-a accentuat îndeosebi sensul spiritual al postului, precizându-se că postul adevărat constă nu numai în abţinerea voluntară de la mâncare şi băutură, ci într-o străduinţă neîncetată de a domina, cu spiritul, cu voinţa, toate patimile şi poftele, instinctele şi pornirile inferioare ale trupului, care îl apropie pe om de animale. Este vorba deci nu numai de o renunţare temporară, conştientă şi consimţită, la satisfacerea unui instinct natural, ci de un efort pentru înnoirea vieţii, prin întronarea supremaţiei spiritului asupra trupului şi a sufletului; iar această strădanie este legată cu o luptă grea, care constă în întărirea voinţei şi a raţiunii sănătoase, în disciplinarea instinctelor, în înfrânarea sufletului, tinzând la stabilirea unui echilibru lăuntric, în care spiritul să domine toată viaţa omului. 

Iată de ce postul face parte din mijloacele de cultivare şi desăvârşire a sufletului, fiind inseparabil de alte virtuţi şi acte creştine, ca rugăciunea, căinţa, smerenia, milostenia ş.a.m.d. El slăbeşte, atenuează sau chiar stinge puterea patimilor şi a instinctelor, constituind deci o formă sau un auxiliar al sârguinţei continue spre desăvârşire, prin urmare, numai atunci este postul desăvârşit, când abţinerea de la mâncărurile de dulce (postirea de bucate sau de alimente) este unită cu efortul spre virtute şi progres spiritual, cu încordarea voinţei spre purificarea sufletului, spre alungarea gândurilor şi dorinţelor păcătoase, spre înfrânarea de la răul moral (păcat). “Posteşte, dar, lui Dumnezeu, un post ca acesta: să nu faci nici o faptă rea în viaţa ta, ci slujeşte Domnului cu inimă curată, păzind poruncile Lui şi mergând pe calea hotărârilor Lui; să nu se suie în inima ta nici o faptă rea; crede, însă, lui Dumnezeu, că dacă vei face acestea, dacă te vei teme de El şi dacă te vei înfrâna de la orice lucru rău, vei trăi în Dumnezeu. Dacă vei face acestea, vei posti post mare şi primit de Domnul” – zice unul dintre discipolii apostolilor. Cu alte cuvinte postul extern se completează cu postul intern, sau «postul de bucate» se desăvârseşte prin «postul de păcate», însoţit de rugăciune. 

De aceea e nevoie, din timp în timp, de zile sau perioade de postire, în care lupta spirituală cu patimile trupeşti şi sufleteşti trebuie ajutată şi intensificată printr-o strunire mai atentă şi mai aspră a trupului, pentru ca acesta să devină (rămână) un instrument docil şi apt pentru realizarea năzuinţelor superioare ale spiritului, pentru ridicarea lui către Dumnezeu, izvorul şi întruparea desăvârşită a Binelui şi a Perfecţiunii. 

Postul este conceput deci şi practicat în creştinism ca un mijloc de progres în virtute şi ca un act de cult, ca o jertfă vie de evlavie, de căinţă, de supunere faţă de Dumnezeu şi un mod de cinstire a Lui. El nu este numai un efort de a supune, a domina şi a birui ceea ce este rău şi inferior în noi, ci şi o dorinţă de a ne apropia de modul de viaţă îngeresc, ca şi de Dumnezeu, de a-I plăcea si a ne asemăna cu El, căci - precum spune Simeon al Tesalonicului - nici Dumnezeu, nici îngerii nu au nevoie de hrană. De aceea, de regulă postul religios se încheie şi se încununează prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, care este în acest caz o pecetluire şi o încununare a străduinţelor noastre ascetice şi duhovniceşti. Postul este astfel rădăcină sau începătură a eliberării de patimi şi «maică a virtuţilor», temelie a întregii vieţi morale. 

Postul poate să fie practicat şi ca un mijloc igienic pentru păstrarea sănătăţii, pentru întărirea şi înviorarea organismului. Ştiinţa medicală de astăzi a constatat că postul, departe de a fi împotriva naturii omului, dimpotrivă el este întotdeauna folositor, fiind în unele cazuri chiar recomandat ca mijloc de vindecare, pentru redresarea organismului obosit şi intoxicat de hrană prea îmbelşugată. E de la sine înţeles că, atunci când e practicat din nevoie, din motive pur igienice sau sanitare, postul e lipsit de valoarea religioasă pe care o are atunci când e practicat de bună voie şi din motive pur spirituale, ca un act de virtute şi de cult, prescris şi reglementat de Biserică.

”Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţa, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Daca cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă.” (Ioan 15, 4-7)

Sunt un mesager rătăcitor prin lume
Sunt un călător spre patria de sus
Mi-am pus harfa mea în slujba unui mire
Mire înălţat şi minunat Isus!

(:Lauda mea e pentru Împăratul
Nimeni nu-i ca El aşa frumos
Sfânt şi bun a fost şi nu e altul
Ca şi Mirele Isus Hristos:)

Cum să nu îi cânt când cu atâta milă
M-a luat în braţe când zăceam zdrobit
Când celor din jur le înspiram doar silă
El m-a chemat, cu drag El m-a iubit.

Voi cânta mereu cât voi avea suflare
Şi-L voi preamări căci m-a iubit nespus
Când mi-a fost mai greu în foc şi-n încercare
Lângă mine-a stat aproape doar Isus.

Spuneţi tuturor să ştie orişicine
De iubirea Lui şi-a lui belşug de har
Orice muritor la El ce sincer vine
Are viaţă-n veci şi mântuire-n dar 

Sfântul Împărat Constantin cel Mare a stat la temelia libertăţii de manifestare a întregii Biserici creştine. Pentru buna sa îndrăzneală prin care a reuşit să schimbe o întreagă lume, Dumnezeu l-a aşezat laolaltă cu sfinţii Săi, în cereştile Sale locaşuri.

Sfântul Împărat Constantin se naşte în partea răsăriteană a marelui Imperiu Roman, spre sfârşitul veacului al III-lea. Cei ce cred în rânduiala dumnezeiască afirmă cu putere în toată vremea: iată, vin Dumnezeule, ca să fac voia Ta. Aşa a făcut şi Constantin. Se naşte în chip providenţial din părinţi credincioşi şi buni (Elena, mama lui, era creştină), creşte ca soldat în preajma împăratului Diocleţian şi dobândeşte arta de a conduce instituţiile statului. Vede în mod direct efectele inutile ale persecuţiilor şi înţelege puterea creştinilor. Istoricii vremii (Eusebiu şi Lactanţiu) ne mărturisesc că Hristos i Se revelează lui în mod direct şi minunat. De atunci, la fel ca Saul, dă mărturie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos nu prin predică, ci prin legile şi lucrul mâinilor sale. Istoricul Teodoret spune că împăratul şi-a dorit să se boteze în Iordan la fel ca Împăratul Hristos. Istoria a mărturisit: „Constantin şi-a făcut fiii creştini“.

„Pildă de viaţă închinată lui Dumnezeu“

Cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu este mereu actual şi veacurile nu aduc cu ele şi ştergerea numelui său. Şi Constantin se regăseşte aici. Este actual pentru că el a devenit mângâietorul celor în nevoi, al celor ce sufereau prigoană pentru că-L mărturiseau pe Hristos Domnul, Fiul Înomenit al Dumnezeului Celui viu. Sfântul Constantin ne arată concret că orice om poate realiza o relaţie vie şi personală cu Hristos. Pentru el, Împăratul cerului şi al pământului nu rămâne ascuns, ci Se revelează ca Dăruitor viu şi Protector Atotputernic.

Dintotdeauna Biserica noastră a mărturisit guvernarea lumii de către Dumnezeu prin oameni. Sfântul Împărat Constantin cel Mare s-a făcut pildă de ascultare, deşi avea lumea întreagă datornică spre supunere. Despre el, Eusebiu al Cezareei, istoricul perioadei patristice, spunea: „Dintre toţi bărbaţii care au apucat vreodată să stăpânească peste împărăţia romanilor, singur Constantin a ajuns să fie în chip vădit iubit de Dumnezeu Cel atoatestăpânitor, făcându-se pentru toţi oamenii o adevărată pildă de viaţă închinată lui Dumnezeu“.

Fericit cel ce aduce pacea!

Chemat să slujească ca împărat, Constantin a avut în grijă pacea lumii. Aşa a înţeles el să împlinească fericita poruncă: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema“. Dar pacea imperiului nu putea fi dobândită fără găsirea unei soluţii concrete şi responsabile a problemei creştine. În 313, împreună cu împăratul Liciniu, Sfântul Constantin hotărăşte la Milan ca religia creştină să nu fie doar îngăduită, ci şi ajutată spre răspândire şi spre întărire. Din acele vremuri avem ca mărturie cuvintele învăţatului Lactanţiu, biograful său, care spune: „Devenit împărat, Constantin Augustus nu a întreprins nimic mai înainte de a-i reda pe creştini cultului şi Dumnezeului lor“. A ctitorit biserici şi a organizat sinoade pentru pacea şi liniştea Bisericii. Prin Sinodul de la Niceea, Constantin a rezolvat problema datei Paştelui, care neliniştea şi dezbina întreaga lume creştină.

Începând cu anul 317, Sfântul Împărat a dat acces creştinilor pentru înaltele funcţii în stat. În 322, chipului zeului Mithra a fost şters definitiv de pe monede, iar în 321 duminica a devenit în mod oficial zi de odihnă în tot imperiul. Din 324, Constantin rămâne singur stăpânitor peste tot Imperiul Roman. Un an mai târziu, adună toţi episcopii pentru a readuce unitatea dogmatică a Bisericii, scindată de erezia preotului Arie.

Părinte al Bizanţului

Sfântul Împărat Constantin a rămas în memoria Sfintei noastre Biserici şi ca părinte al Imperiului Bizantin, leagănul şi podoaba creştinismului vreme de câteva secole. Această cetate el o construieşte din temelii, punând un nou început lumii romane. Dorea cu tot dinadinsul acest lucru, voia un imperiu nou, un stat nou, o capitală nouă, o ordine socială bazată pe principii noi. Iar această noutate era Creştinismul cu modul lui de viaţă. Pentru a deveni universal, pentru tot imperiul, Constantin a înţeles că este nevoie de o singură conducere creştină şi de o capitală creştină - Constantinopolul.

Faptele sale de milostenie şi de mângâiere împărătească arătate creştinilor i-au adus Sfântului Constantin sfârşit bun şi pomenire veşnică. El a murit botezat de episcopul Eusebiu al Nicomidiei în Duminica Rusaliilor a anului 337. A fost înmormântat împreună cu mama sa la Biserica „Sfinţii Apostoli“, ctitoria sa, din Constantinopol.

Posteritatea creştină va da mărturie până la venirea Celui Ce l-a preaslăvit pe Constantin pe pământ: „Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi Apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus, pe care păzeşte-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni“.

‎"Cel ce a împodobit cerul cu stele putea oare să nu împodobească şi mai frumos cerul său duhovnicesc cu Preasfânta Fecioară, Născătoare de Dumnezeu? Cel ce a smălţuit pământul cu multe şi felurite flori, făcându-le să răspândească miresme fără seamăn, putea oare să nu-şi împodobească Maica cea după trup cu multele şi feluritele flori ale virtuţilor, făcând-o să răspândească toate aromele duhovniceşti? Astfel Stăpâna noastră s-a făcut cer şi tron al Dumnezeirii, preaînfrumuseţată cu toate splendorile şi cu toate miresmele, mai presus de toate aromele pământului. O, dacă bunătatea dumnezeiască m-ar împodobi şi pe mine, neruşinatul, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici, dacă m-ar înmiresma şi pe mine, necuratul! La Dumnezeu, toate sunt cu putinţă! „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia 1, 18)." (Sfântul Ioan din Kronstadt)

‎"Priveşti cerul care-i atât de minunat, înalt şi întins, împodobit cu felurite stele; soarele şi luna, care strălucesc, luminând întreaga lume; norii care, trecând prin văzduh dintr-o parte în alta şi asemănându-se cu nişte burdufuri, izvorăsc ploaie şi ne adapă grânele. Simţurile şi mintea îţi înfăţişează pământul cu tot ce-l umple: cu pomi şi ierburi, cu dobitoace şi fiare, cu mări, lacuri, râuri, izvoare şi cu celelalte podoabe ale sale. De la cele văzute înalţă-te cu mintea la cele nevăzute, de la contemplarea lumii – la Ziditorul ei. Să-ţi fie această împrejurare un prilej pentru a te minuna: 1) de măreţia Dumnezeului nostru, Care pe toate acestea din nimic le-a izvodit cu un singur cuvânt (Facerea 1); 2) de înţelepciunea Aceluia, Care atât de înţelept le-a făcut pe toate; 3) de bunătatea Lui, Care pe toate acestea pentru noi le-a zidit. Cel ce va cugeta astfel şi prin zidire va cunoaşte puterea, înţelepciunea şi bunătatea Ziditorului va fi răpit cu duhul şi întru bucurie va cânta dimpreună cu Psalmistul: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne! Toate întru înţelepciune le-ai făcut” (Psalmul 103, 24)." (Sfântul Tihon din Zadonsk)

De la neghină la grâu

Un puşti de nouă ani se întoarce de la şcoală cu o veste rea: a murit profesorul care le preda anul trecut. Era un om iubit de toată lumea, cu o inimă extraordinară şi un adevărat dascăl.
Auzind vestea, mamei lui i-a scăpat un comentariu ca un fel de reproş:
-Şi Dumnezeu ăsta... mereu îi strânge pe cei mai buni.
Copilul – nouă ani – îi răspunse îndată:
-Mamă, Dumnezeu îi poate lua la dânsul pe cei buni când vrea. Cu cei răi mai aşteaptă să vadă dacă se fac buni.

Făcând aluzie la parabola neghinei din grâu, spunea odată un sfânt preot că, atunci când neghina este omul, poate sfârşi prin a fi grâu. De aceea Dumnezeu aşteaptă.
Câtă neghină, de convertit în grâu există încă în viaţa mea! O, de-ar fi ca Dumnezeu să nu obosească în a aştepta!

Pilde 3

Modelul unui preot de tara

Se povesteste despre un preot foarte cunoscut pentru milostenia sa. Intr-o zi geroasa de iarna, un boier se duse sa-i faca o vizita. Intrand in casa, boierul ramase uimit de ceea ce vazu in camera de primire a preotului. Mobila era foarte simpla si putina de tot, iar peretii erau simplu varuiti si fara tablouri sau covoare. Boierul, intru uimirea lui, il intreba pe preot: - Parinte, ce este saracia aceasta din odaie ? Cu multa dragoste, parintele ii raspunse, zicand: - Pai, cand intru iarna in casa, peretii nu mi se plang niciodata ca nu au podoabe pe ei sau ca le este frig. Saracii insa, care intra pe poarta casei mele, primesc intotdeauna cate o mancare calda si cate o haina, care ii poate apara de frig.

Trandavia aduna ispitele

Odata, un tanar a venit la Fericitul Ieronim si l-a intrebat, zicand: - Ce sa fac spre a rezista ispitelor ? Fericitul Ieronim i-a raspuns astfel: - Nu fii trandav. Pasarea nu poate fi prinsa sau lovita de sageata cand zboara, ci numai cand sta pe loc.

Sa nu exageram intru nimic

Vazand avva Antonie cel Mare cat de tare era incordata sageata cugetarii mintii fratilor in arcul nevointelor duhovnicesti, a hotarat sa se pogoare fratilor, glumind cu ei, tocmai cand avea sa se apropie de ei un vanator ratacit prin pustiu. In soborul fratilor, acest necunoscut se sminteste de avva Antonie, nestiind pedagogia duhovniceasca si filocalica a marelui parinte. De aceea, plin de intelepciune si luminat de Duhul Sfant, Sfantul Antonie cel Mare ii da acestuia o lectie folosindu-se tocmai de unelte sau armele lui. - Pune sageata in arcul tau si intinde. Si indata, ascultand vanatorul, s-a supus poruncii sfantului, iar la al treilea cuvant a zis: - De-l voi intinde peste masura, se frange arcul. Raspuns-a avva Antonie, marele invatator al dreptei socoteli, al intelepciunii si discernamantului: - Asa si la lucrul lui Dumnezeu, daca peste masura vom intinde cu fratii, degrab se rup. Deci trebuie cate putin si cateodata a ne pogora fratilor. Acestea auzind vanatorul, s-a umilit. Si mult folosindu-se de la batranul, s-a dus. Si fratii intarindu-se, au mers la locul lor.

Omul cu nadejde in Dumnezeu

In timpul unei furtuni pe mare, cand corabia se invaluia de valurile naprasnice, sotia unui ofiter zise catre sotul ei: - Cum poti fi tu atat de linistit in mijlocul unei astfel de furtuni? Atunci ofiterul si-a scos sabia, a indreptat-o cu varful spre pieptul sotiei si a intrebat-o: - De ce esti linistita si nu ti-e frica? - De ce sa-mi fie frica, raspunse sotia, caci sabia se gaseste in mana barbatului meu, care ma iubeste si nu poate sa-mi poata vreun rau. - Daca este asa, raspunse sotul, cugeta la Acela in care credem noi si vezi ca vantul si valurile sunt in mana Lui. Oare ce motiv sa am sa fiu nelinistit si cuprins de frica?

Grija pentru mantuire

Un frate l-a intrebat pe un batran: - Ce lucru bun sa faptuiesc si sa traiesc din el? Batranul a raspuns: - Dumnezeu stie ce-i bun, dar am auzit ca un parinte l-a intrebat pe avva Nistheroos cel Mare, prietenul avvei Antonie: "Ce lucru sa fac?" El i-a zis: "Nu sunt toate lucrurile egale? Scriptura zice ca Avraam era iubitor de oaspeti, si Dumnezeu era cu el; Ilie iubea linistea, si Dumnezeu era cu el; David era smerit si Dumnezeu era cu el. Fa ce vezi ca sufletul tau isi doreste, ca sa-i fie drag lui Dumnezeu si ai grija de inima ta."

Satul zânei din Munţii Cindrelului

Între vechile sate româneşti din partea de Ardeal unică prin istorie şi tradiţii, cunoscută sub numele de Mărginimea Sibiului, localitatea Jina impresionează vizitatorii prin peisajele de munte, oamenii primitori şi un trecut de care sătenii sunt mândri. Au locuit aici de-a lungul secolelor români vrednici, care au înfruntat cu multă credinţă toate încercările istoriei şi nu şi-au părăsit nici un moment credinţa străbună.

Urcuşul spre localitatea Jina din judeţul Sibiu ne deschide o altă lume, în care munţii încep să ne înconjoare, iar aerul curat şi liniştea ne determină să uităm repede de viaţa citadină. Din loc în loc se zăresc pe munţi turme de oi, păzite de vreun cioban îmbrăcat în suman şi sprijinit într-un ciomag, iar fâneţele dese ne arată că aici îşi duc traiul şi trudesc din greu oameni vrednici, despre care legendara „Mioriţa“ ne vorbeşte atât de plăcut. Poposim în satul Jina, unde casele mari şi frumoase ne spun povestea unor oameni gospodari, curajoşi, mândri că s-au născut aici şi că au avut înaintaşi despre care istoria vorbeşte asemenea legendarelor figure din antichitate.
 
Frumuseţea acestor meleaguri binecuvântate de Dumnezeu a atras aici oameni încă din vechime. „Se povesteşte că a venit aici în timpuri străvechi o femeie căpitan, despre care se spune că era frumoasă ca o zână. De aici vine şi denumirea localităţii noastre, ca «satul zânei», sau «satul jinei», cum spuneau strămoşii noştri. În 1396, a venit o delegaţie din Ţara Românească şi a cerut azil politic. Aceştia s-au adresat scaunului săsesc de Sebeş, cerând loc de posesie pentru turmele lor, pentru că nu mai puteau sta în ţara lor. Au cerut aceste locuri pentru a le fi oază de linişte şi de bucurie“, ne-a povestit părintele Pavel Oltean de la vechea biserică din Jina, un lăcaş de cult închinat Bunei Vestiri pe care trebuie să-l vizitezi odată ce ai ajuns în aceste locuri.

„Oamenii munţilor“

De la părintele Pavel Oltean aflăm multe lucruri despre sat, despre oamenii de aici şi mai ales despre istorica lor biserică. Cu mult respect pentru credincioşii săi, părintele paroh ne povesteşte cum încercările istoriei din Ardeal nu au ocolit Jina. Această linişte a locurilor şi bucuria pe care o aduce în suflete au fost adesea ameninţate de prigoana habsburgică şi de prozelitismul uniaţilor, aprige în acţiunea lor de a-i îndepărta pe români şi de a-i forţa să-şi părăsească credinţa ortodoxă.

„Jinarii nu s-au lăsat ademeniţi şi când a fost nevoie au trecut munţii în Ţara Românească şi au format comunităţi precum Vaideeni, Băbeni, Corbii de Piatră, Novaci. Şi-au păstrat acolo credinţa şi au spus tuturor că nu îi poate îndepărta nimeni de Dumnezeu. Aceşti oameni au fost oameni ai munţilor şi au învăţat duritatea vieţii. Au întâmpinat adesea intemperii, îşi păzeau turmele lor în condiţii grele şi aveau conştiinţa că sunt în mâinile lui Dumnezeu, Care le trimite pedeapsa, sau belşugul şi binecuvântarea. Credinţa lor a fost atât de puternică încât declarau adesea că nu se pot lăsa de credinţa ortodoxă. S-au călit în aceste vremuri grele şi să ştiţi că mulţi se luptau cu ursul ca să scoată vitele din gura lor. Am întâlnit femei care mi-au spus că taţii lor le-au pedepsit că au lăsat mielul să fie luat de lup şi nu s-au dus după el cu bâta. Aceste lucruri m-au determinat să-i caracterizez ca nişte oameni hotărâţi, puternici, cu multă credinţă în Dumnezeu“, a mai spus părintele Pavel Oltean.

Legaţi de trecut
În acest sat de români simpli, de oieri, s-au născut şi personalităţi mari, care au rămas în istoria ţării noastre. Sunt amintiţi cu mândrie oameni ca Naum Râmniceanu, un strălucit istoric şi poet, care povesteşte în lucrările sale că a trecut munţii într-o dăsagă aşezată pe un cal, pus acolo de părinţii lui, refugiaţi în Ţara Românească pentru a scăpa de prigoana catolică. Un alt nume de care jinarii sunt mândri este căpitanul Vlad Stejar, despre care se spune că a studiat la Viena şi că a fost un apropiat al primului mitropolit din Ardeal, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna. În zilele noastre, ne spune părintele Oltean, jinarii au rămas cu o puternică amprentă a trecutului, chiar dacă cei de azi şi-au schimbat modul viaţa şi nu mai stau atât de mult în munţi cu oile, iar mulţi au mers şi au întemeiat localităţi şi prin Banat sau Maramureş. „Sămânţa creştină a trămas în sufletele lor“, rosteşte cu tărie părintele paroh.
 
Munţii care înconjoară localitatea au intrat în posesia oamenilor prin daniile primite după efectuarea stagiului militar. Personalul grăniceresc era recrutat din rândul sătenilor, existând şi o şcoală specială, în limba germană. La eliberarea din stagiul militar, soldaţii primeau posesii în munţi, pentru a-şi duce traiul zilnic prin păstorirea turmelor.

Biserica istorică din sat

Cea mai puternică legătură cu trecutul lor, cu strămoşii lor ce nu şi-au lepădat pentru nimic în lume credinţa ortodoxă este vechea biserică din sat, amintită mai sus. A fost zidită în 1795, după ce generalul Bucow, în 1760, a început campania de dărâmare a bisericilor ortodoxe din Transilvania. Credincioşii au vândut pământuri de la Albele, de lângă Miercurea Sibiului şi au zidit o minunată biserică de piatră. A fost pictată la câţiva ani după zidire, în 1801, de zugravul Vasile Muntean din Laz. Pictura se păstrează în original şi a fost restaurată recent, după ce în urmă cu 20 de ani au mai fost executate lucrări de reînfrumuseţare a podoabei. „De două sute de ani, această pictură ne încântă, iar cei care vin să viziteze biserica noastră rămân impresionaţi de frumuseţea ei“, ne-a mai spus părintele paroh. În ultima perioadă, pe lângă restaurarea picturii, lucrare coordonată de pictorul Mihai Bârhală, au fost efectuate şi alte lucrări de renovare, toate fiind binecuvântate de Înalt Preasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, pe 20 ianuarie 2013.

Tradiţii vechi păstrate de tineri

Ne-a impresionat la Jina ataşamentul oamenilor faţă de credinţa strămoşilor şi faţă de tot ceea ce este românesc. Biserica „Buna Vestire“ este plină duminica de oameni înveşmântaţi în costume populare moştenite de la bunici şi străbunici. Am întâlnit la poarta bisericii doi tineri îmbrăcaţi „româneşte“ ce invitau sătenii la cel mai fericit eveniment din viaţa lor: nunta, ţinută la o săptămână după duminica respectivă. Adi şi Mihaela ne-au povestit câteva lucruri despre tradiţiile de nuntă din Jina, păstrate încă de tinerii de aici.

„La noi, lumea se cheamă la nuntă cu o săptămână înainte. Trebuie să ne îmbrăcăm în portul popular, ieşim în centru şi la biserică, îi chemăm pe toţi cei întâlniţi, iar domnişorilor şi domnişoarelor le spunem să vină duminica dimineaţa la noi, băieţii la mire, fetele la mireasă. În ziua nunţii, băieţii merg la mireasă acasă şi după domnişoare, mergem cu toţii la biserică, la cununie şi începe nunta şi fericirea noastră de o viaţă“, au mărturisit cei doi. De la ei am aflat şi că obiceiurile vestite de la Crăciun se păstrează încă la Jina. Ceata junilor vine în centrul satului şi colindă în ziua de Crăciun, iar în fiecare duminică se îmbracă în costumele populare vechi şi unice, care cu greu se mai fac în zilele noastre, pentru a veni la biserică.

„Biserica noastră veche ne face să simţim o uniune cu Dumnezeu. Lumea se simte bine la biserică, unde ne adunăm gândurile. La sate încă se merge la biserică în număr mare, mai ales când suntem acasă, pentru că noi mergem la oi, în munţi, în anumite perioade“, au mai spus cei doi tineri.

Instinct matern

O femeie, mamă a şase copii, dintre care unul preot, ajungând la vârsta de optzeci de ani suferă o gravă demenţă senilă. Începând din acel moment capul a încetat de a o mai ajuta.
Într-o zi, una dintre fiicele sale era cu un căţel în braţe. La un moment dat, pentru ca să lucreze puţin, i-a spus bătrânei sale mame:
-«Ţine-mi puţin căţelul că mă duc să fac ceva şi mă întorc îndată.»
Când s-a întors, mama sa mângâia căţelul, ca şi cum ar fi încercat să-l adoarmă, în timp ce îi repeta: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…”.

Faptul de a ţine căţelul în braţe trezi în bătrânică instinctul său de mamă. Însă instinctul mamei care a fost întotdeauna: o mamă profund creştină.
Acea bună mamă, în demenţa sa, îl trata pe câine ca şi cum ar fi fost copilul său, ca şi cum ar fi avut suflet. Astăzi, din păcate, multe mame îi educă pe copiii lor ca şi cum nu ar avea suflet, ca şi cum, să-mi fie cu iertare, ar fi câini.

“Noi ne facem griji pentru averea copiilor noştri, nu pentru ei înşişi. Tu observi cât de absurd e acest lucru? Formează sufletul copilului, celelalte se vor găsi de la sine. Dacă sufletul nu e bun, atunci banii nu au nici o valoare pentru copil. Dacă sufletul e în ordine, atunci nici sărăcia nu-l afectează. Dacă vrei să-i laşi moştenire bogăţie, atunci deprinde-l pe copil cu obiceiul bun.”–Sfântul Ioan Gură de Aur

Inelul de logodnă

Un băiat intră cu pas hotărât într-un magazin de bijuterii şi ceru să-i fie arătat cel mai bun inel de logodnă pe care îl aveau. Bijutierul îi arătă unul. Băiatul privi inelul şi, surâzând, făcu un gest de aprobare. Întrebă care este preţul şi se pregăti să-l plătească.
-«Vă căsătoriţi în curând?» întrebă bijutierul.
-«Nu. Nici măcar nu am logodnică», răspunse acesta.
Surprinderea bijutierului îl amuză pe băiat.
-«Este pentru mama mea. Când m-am născut eu, ea era singură. Cineva a sfătuit-o să mă ucidă înainte de a mă naşte, în felul acesta se evitau o serie de obligaţii şi probleme. Însă ea a refuzat şi mi-a oferit darul vieţii. Şi a avut multe probleme, o mulţime. A fost tată şi mamă pentru mine, a fost prietenă şi soră şi a fost şi învăţătoare. M-a făcut să fiu ceea ce sunt. Acum, fiindcă pot, îi cumpăr acest inel de logodnă. Ea nu a avut niciodată un astfel de inel. I-l ofer ca o promisiune că dacă ea a făcut totul pentru mine, acum eu voi face totul pentru ea. Poate că după aceea voi oferi cuiva un alt inel de logodnă, însă acela va fi al doilea. Primul este pentru mama mea.»
Bijutierul nu spuse nimic, în schimb ordonă casierei sale să-i facă băiatului acea reducere care se făcea doar clienţilor speciali. — 

Dar mai înainte?- PILDA

Un necredincios zise unui om temător de Dumnezeu:
- "Spune-mi lămurit cine este Dumnezeu şi voi crede şi eu."
Atunci, credinciosul "îi zise:
- "Numără, te rog, până la trei." Acela zise:
- "Unu-doi-trei?"
- ?Nu, nu aşa."
- "Dar cum?"
- "Începe cu numărul de dinainte de unu."
- "Nu, se poate."
Credinciosul îi spuse atunci:
- "Tot asemenea îmi ceri şi tu să-ţi spun cine este Dumnezeu. El a fost mai înainte de a fi lumea, şi de aceea mintea noastră cea mărginită nu-L poate cuprinde."