Cum pot respecta poruncile Mântuitorului?

,,Doxologia"

Adu-ţi aminte şi sileşte-te din toată puterea să suferi cu mulţumită, orice ţi s-ar întâmpla, că prin aceasta vei împlini cu lesnire toate poruncile.

Multe sunt poruncile lui Hristos, şi mintea mi se întunecă, fiindcă nu pot să le păzesc pe toate. Spune-mi dar, ce să fac?

Frate, nu te teme de aceasta, numai adu-ţi aminte şi sileşte-te din toată puterea să suferi cu mulţumită, orice ţi s-ar întâmpla, că prin aceasta vei împlini cu lesnire toate poruncile. Căci, ce osteneală este a se ruga cineva pentru cel ce l-a întristat? Au, doară, sapă la pământ, sau călătoreşte pe drum, sau trece marea, sau se păgubeşte de bani? Deci, mulţumeşte când eşti necinstit, că astfel te faci ucenic sfinţilor apostoli, care umblau bucurându-se că s-au învrednicit a fi necinstiţi pentru numele lui Hristos.

(Sfântul Zosima, Învățături și scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 160)

Apostulul

De la Pilde (31:8-31), citire: 

 Deschide gura ta pentru cel mut şi pentru pricina tuturor părăsiţilor. Deschide gura ta, judecă drept şi fă dreptate celui sărac şi năpăstuit. Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Preţul ei întrece mărgeanul. Într-însa se încrede inima soţului ei, iar câştigul nu-i va lipsi niciodată. Ea îi face bine şi nu rău în tot timpul vieţii sale: ea caută lână şi cânepă şi lucrează voios cu mâna sa. Ea se aseamănă cu corabia unui neguţător care de departe aduce hrana ei. Ea se scoală dis-de-dimineaţă şi împarte hrana în casa ei şi dă porunci slujnicelor. Gândeşte să cumpere o ţarină şi o dobândeşte; din osteneala palmelor sale sădeşte vie. Ea îşi încinge cu putere coapsele sale şi îşi întăreşte braţele sale. Ea simte că bun e câştigul ei; sfeşnicul ei nu se stinge nici noaptea. Ea pune mâna pe furcă şi cu degetele sale apucă fusul. Ea întinde mâna spre cel sărman şi braţul ei spre cel necăjit. N-are teamă pentru cei ai casei sale în vreme de iarnă, căci toţi din casă sunt îmbrăcaţi în haine stacojii. Ea îşi face scoarţe; hainele ei sunt de vison şi de porfiră. Cinstit este bărbatul ei la porţile
www.teologie.net 4 cetăţii, când stă la sfat cu bătrânii ţării. Ea face cămăşi şi le vinde, şi brâie dă neguţătorilor. Tărie şi farmec este haina ei şi ea râde zilei de mâine. Gura şi-o deschide cu înţelepciune şi sfaturi pline de dragoste sunt pe limba ei. Ea veghează la propăşirea casei sale şi pâine, fără să lucreze; ea nu mănâncă. Feciorii săi vin şi o fericesc, iar soţul ei o laudă: "Multe fete s-au dovedit harnice, dar tu le-ai întrecut pe toate!" Înşelător este farmecul şi deşartă este frumuseţea; femeia care se teme de Domnul trebuie lăudată! Să se bucure de rodul mâinilor sale, şi la porţile cetăţii hărnicia ei să fie dată ca pildă!

Sfântul Ioan Scăraru, model de asceză

 "Depărtatu-te-ai de desfătarea lumească, cuvioase, ca de ceva vătămător şi, veştejindu-ţi trupul cu mâncarea, ai înnoit tăria sufletească şi ai câştigat mărire cerească, vrednicule de laudă. Pentru aceasta nu înceta rugându-te pentru noi, Sfinte Ioane."
S fântul Ioan Scărarul sau Climacus s-a născut în jurul anului 570 şi a decedat în anul 649. Intră în viaţa monahală la vârsta de 16 ani. Este primit la Mânăstirea Sinai, ca ucenic al stareţului Martiriu. Dupămoartea acestuia, Ioan Scărarul se retrage într-o peşteră de la poalele muntelui Sinai, unde petrece timp de 40 de ani în rugaciune, post şi meditaţie. În anul 639 este chemat la mânăstire pentru a fi numit stareţ. Primeşte să devină stareţ pentru puţin timp. Lasă această slujire episcopului Gheorghe, fratele său, şi se retrage în vechea sa peşteră, unde petrece în rugăciune până la sfârşitul vieţii sale. Numele de "Scărarul" sau Climacus, vine de la principala sa operă, intitulatăScara Paradisului, pe care a scris-o la îndemnul prietenului său Ioan, egumen al mânăstirii Rait. "Scara" este un îndrumar, un ghid sau pedagog al căutătorului sau trăitorului mistic. Ea arată sufletului calea spre cer. Acest urcuş al sufletului spre cer este descris după viziunea scării lui lacov din cartea Facerii (28, 12). Cele 30 de capitole, care amintesc şi de cei 30 de ani ai Mântuitorului, sunt o serie de 30 de cuvântări, înţelese ca momente pe care monahul trebuie să le trăiască nemijlocit în urcuşul lui duhovnicesc. Primele trei capitole vorbesc despre viața monahală, care este necesarăBisericii, prin exemplul pe care monahii îl pot da lumii prin "viaţa lor îngerească". Următoarele 23 de capitole trateazădespre virtuţi şi păcate, înşiruite într-o coerenţănaturală. Ultimele patru capitole au un conţinut teologico-mistic şi se ocupă de isihie, liniştea sfântă, rugăciunea personală, nepătimirea sau eliberarea de patimi, dezvoltarea celor trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai ales a dragostei. Scara a fost tradusă în limba românăde părintele Dumitru Stăniloae şi se aflăcuprinsă în volumul al IX-lea al Filocaliei. Sfântul Ioan Scărarul reprezintăicoana înfrânării şi a ascezei. El şi-a luat crucea sa pentru a urma Evangheliei în toatărigoarea, retrăgându-se din lume pentru a-şi stăpâni plăcerile trupului şi a se înălţa spre Dumnezeu prin rugăciune. Prin puterea Duhului Sfânt s-a făcut stăpân peste trupul său, ajungând pe aripile rugăciunii, până la lumina duhovniceascăa contemplaţiei, ca apoi "să lumineze lumea" prin învăţătura și exemplul său.

Poveste despre ouăle roșii

 S e spune că în vremea când Iisus era răstignit pe cruce, şi suferea pentru păcatele noastre, în Cetatea Ierusalim a venit o femeie care a adus cuiva un coş plin cu ouă. Trecând ea prin acel oraş a auzit că Domnul nostru Iisus Hristos a fost condamnat la moarte şi a fost dus să fie răstignit pe dealul Golgota. Când femeia a auzit vestea aceea cutremurătoare, inima ei a fost cuprinsăde o mare durere. Ea era cu atât mai supărată pentru căIisus l-a vindecat odată pe fiul ei, care era bolnav de moarte. Aşa cum era, cu coşul plin de ouă, a fugit repede la dealul Golgota, unde Iisus era bătut în cuie pe cruce şi nişte soldaţi îl păzeau. Din mâinile şi picioarele Lui sfinte curgeau stropi mari de sânge. Femeia şi-a aşezat coşul ei cu ouăacolo jos, lângă crucea Domnului, şi a început să se roage plângând de durere: - Doamne Sfinte, Tu, care ai făcut numai bine, ai salvat oameni de la moarte, ai înviat morţii şi ne-ai învăţat săcredem în Dumnezeu, acum eşti răstignit pe cruce ca cel mai mare duşman. Te rugăm, iartă-ne pe noi, păcătoşii, şi lasă-ne un semn, să ne aducem aminte de suferinţa pe care ai îndurat-o pentru noi. Când s-a ridicat femeia de jos, ouăle din coşul ei erau toate roşii de la sângele care picurase pe ele din rănile Lui Iisus. Femeia n-a mai mers acasă, ci a rămas în oraşul Ierusalim. După trei zile de la răstignire, acea femeie împreună cu alte femei au mers la mormântul Domnului, dar acesta era gol şi atunci s-au bucurat mult, spunând: Hristos a înviat! Plină de bucurie, femeia spunea tuturor despre ouăle roşii din coşul ei, care erau semnul suferinţelor Lui Iisus pe cruce. Cu ochii strălucind de bucurie împărţea tuturor câte un ou roşu, spunându-le: Hristos a înviat! De atunci, în fiecare an, în Vinerea Mare, femeia aceea credincioasă îşi pregătea câte un coş cu ouă roşii în amintirea Răstignirii şi Învierii Domnului. Le împărţea copiilor şi săracilor, povestindu-le despre suferinţele lui Iisus pentru mântuirea noastră, a oamenilor. Apoi îi punea săciocneascăîn amintirea Învierii Domnului, spunându-le: Hristos a înviat!, şi primind răspunsul: Adevărat a înviat! De la femeia aceea a rămas obiceiul să fie vopsite ouăroşii de Paşti şi să fie dăruite în amintirea Patimilor şi Învierii Domnului.

Cuvânt Ortodox

Trăirea în Hristos
 Mântuitorul Iisus îşi aratădumnezeirea afirmând că ̈nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Tatălui, care este în cer ̈. Prin aceasta a vrut să ne arate nouă că locuinţa Sa este în cer. Dar noi zicem că I-am pregătit locuinţăşi în sufletele noastre. Ceea ce este adevărat - fiecare căutăm să-I facem un sălaşşi să-L purtăm. Important este cu câtă credinţă, cu câtă sinceritate şi cu câtă dăruire Îl purtăm. Că dacă o facem doar formal, ca să ne numim creştini, nu înseamnă mare lucru. Şi doar să-L purtăm fără să-L şi dobândim în inimile noastre iar nu am făcut mare lucru! Şi dacă nu săvârşim faptele pe care El le-a săvârşit, asemănătoare acestora, iar nu am făcut mare lucru! Important este să coboare fiecare în adâncul sufletului său şi săvadădacăîntr-adevar acolo Îl adăposteşte pe Domnul Iisus. Aşadar dragii mei, importantă este participarea noastră, a fiecăruia în parte la trăirea în Hristos. Să nu facem din ea o simplăformalitate. E o problemă de sinceritate şi de fond. 

 Încrederea şi speranţaÎncrederea şi speranţa
 Să nu cădem în disperare când ne găsim în faţa perspectivei de a muri noi sau în faţa morţii altcuiva. Pentru că noi credem în învierea morţilor. Noi ca fii ai Bisericii şi ca slujitori ai Bisericii, îi mângâiem pe cei vii, pe cei rămaşi. E datoria noastră să le alinăm durerea şi să-i încurajăm. În acelaşi timp ne rugăm pentru cel adormit. Moartea în sine este o certitudine, iar rugăciunile noastre îl însoţesc şi dupămoarte pentru că rugăciunea nu are bariere. În faţa rugăciunii nu există nici o poartă închisă. Ea străbate cerurile şi ajunge la Dumnezeu, şi prin Dumnezeu la persoana pentru care ne rugăm. De aceea, o speranţă existăşi pentru cei care ajung în iad pentru păcatele lor. Rugăciunile Bisericii nu încetează pentru aceştia şi o rază de lumină se deschide şi pentru ei. Pentru că la Judecata de Apoi, la învierea cea de obşte, ei să fie în bunăparte curăţiţi de păcatele lor prin rugăciunile celor ce s-au rugat pentru ei. Ultima pocăinţăşi ultima împărtăşanie este decisivă pentru un om. Chiar dacă a dus o viaţă păcătoasăşi nu s-a pocăit, cel puţin pe patul de moarte dacă este conştient şi este sincer de viaţa pe care a dus-o, prin Sf. Euharistie care urmeazăpocăinţei este posibilământuirea lui şi pătrunderea lui în rai. Iată ce imensă posibilitate ne oferăBiserica prin exemplul tâlharului de pe cruce de lângă Mântuitorul. Vedeţi dumneavoastră cum poarta raiului se deschide prin pocăinţă unui mare păcătos; cu atât mai mult pentru noi. De aceea dragii mei, fiţi încrezători că deşi credinţa voastră se clatină sau ştiinţa noastră teologică este incompletă, ne rămâne un mare dar al Sfântului Duh – speranţa. Pe aceasta să nu o pierdeţi niciodată.
 Sensul vieţiiSensul vieţii 
Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte. Nu este un merit să trăieşti mult, cel mult dacă ai ambiţia să te înscrii cumva în seria recordurilor. Important este să trăieşti cu folos, iar pentru aceasta trebuie să ai şi o educaţie de la părinţi, pe care eu am avut-o. De aceea, în ziua mea de naştere, mărog întâi cu rugăciunea intimă de dimineaţă pentru părinţii mei care mi-au dat viaţă, dar nu numai viaţă, că aceasta încă n-ar fi mare lucru, dar pentru că mi-au dat o educaţie. De la tatăl meu, care era un om plin de înţelepciune, am învăţat ca niciodată să nu iau nimic în tragic, iar de la mama mea, care era un tezaur de folclor, am învăţat credinţa în Dumnezeu, teama şi iubirea faţă de El, respectul faţă de propria mea demnitate, munca şi respectul faţă de demnitatea altora. Mama mea ne spunea nouă, copiilor, cu precădere un proverb pe care-l moştenise şi ea de la înaintaşii ei: Decât să înting în unt şi să mă uit în pământ, mai bine să înting în sare şi sămă uit la soare. Dacă m-ar întreba cineva „Ce-ai învăţat de la mama dumitale?”, i-aş răspunde: Asta am învăţat - să mă uit la soare. Şi dacă Dumnezeu va hărăzi această luminăşi dincolo de mormânt, voi fi într-adevăr fericit.