Cuvânt Teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

 Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu, în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii?

Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă - şi prin ea pe noi toţi - că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea.

Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvânt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemâna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate este adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt puterea jertfei lui Hristos; din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui, pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El. „Căci Domnul aproape este“ - spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 4, 15) şi „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem“ (Fapte 17, 28).

Pe de o parte, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pun în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu decât într-un singur loc. Pe de altă parte, aceasta uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din zi.

Dar Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencei - şi prin ea nouă - numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, ci El a adăugat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie „în Duh şi Adevăr“ - a spus Mântuitorul.

Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină numai câte ceva din bogatul lor conţinut.

Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d.Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea în Duh şi în Adevăr este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducându-Se pe Sine ca jertfă nesfârşit mai preţioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui Hristos - spune Sfântul Apostol Pavel.

El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu Îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decât prin anumite lucruri exterioare ale sale.

Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri şi de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne.

Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci când ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga „cu duhul“ înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gândul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.

Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cât mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenţia noastră este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintă la Cel căruia ne rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau de câte ori un credincios se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, întinde în jurul lui duhul rugăciunii şi atrage şi pe cei din jur în adâncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.

Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.

Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: „Avva, Părinte“ (Romani 8, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.

Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi „în adevăr“ sau „cu adevărul“. Aceasta înseamnă în primul rând să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De câte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă şi cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles, ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbândirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie, şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mântuirea lui.

Credinciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe Însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurându-ne şi nouă la sfârşitul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe pământ ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvârşire neîncetată, de iubire de Dumnezeu şi de oameni, ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii.

Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea, şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mândrie şi de invidie împotriva semenilor noştri.Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniune cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între credincioşi, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întâlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune „în duh“.

Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea „să păzim unitatea Duhului în legătura păcii“, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4, 3).

Rugându-ne „în duh şi în adevăr“, vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvântarea aceluiaşi sfânt apostol: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi“ (2 Corinteni 13, 13).

* Preot profesor Dumitru Stăniloae, Glasul Bisericii nr. 5-6, 1966, pp. 377-380

Sărutarea păcii Biserica este umanitatea restaurata în Hristos, chemata sa ajunga la unitate în iubire dupa chipul Sfintei Treimi şi marturisind credinta în Sfânta Treime. În Biserica omul se împlineşte ca persoana în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. De aceea participarea fiecarui credincios la Sfânta Liturghie, slujba în care Biserica se înalta, ca Trup al lui Hristos, în Împaratia lui Dumnezeu, nu poate fi un act individual ci trebuie sa fie un act personal, în comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga umanitate. În Sfânta Liturghie umanitatea toata, rascumparata de Dumnezeu, se unifica şi devine o icoana. Si aceasta icoana exprima doua aspecte: iubirea şi credinta în Dumnezeu . Aceasta unitate în credinta şi în dragoste care, dupa cum remarca înca din secolul al II-lea d.H. Sfântul Ignatie al Antiohiei , caracterizeaza Biserica, se înfaptuieste în Sfânta Liturghie, în mod concret, înainte de aducerea Sfintei Jertfe, prin doua acte: sarutarea păcii şi marturisirea credintei prin rostirea Crezului. Sărutarea păcii înseamna îmbracarea fiecaruia şi a tuturor în iubirea lui Hristos Din secolul al XI-lea sarutarea păcii se restrânge în general la clericii din altar. Ca urmare îndemnul diaconului la dragoste reciproca nu se mai concretizeaza într-un act, chemarea la o actiune devenind chemarea la o stare sufleteasca. Aceasta actiune avea însa o importanta deosebita fiind o lucrare sfânta a iubirii, semnul şi ritualul vazut prin care - în chip nevazut dar real - se savârsea revarsarea iubirii lui Dumnezeu în inimile credincioşilor, era îmbracarea fiecaruia şi a tuturor laolalta în iubirea lui Hristos. A te îmbraca în iubirea lui Hristos înseamna a primi harul dumnezeiesc care te face sa-ti depasesti limitele egoismului şi sa te asemeni lui Dumnezeu îmbratisând pe toţi în iubire, chiar şi pe dusmani. A te îmbraca în iubirea lui Hristos înseamna sa nu mai vezi în aproapele tau, începând chiar cu cel ce se întâmpla sa fie lânga tine în biserica, un strain sau chiar un dusman, ci un frate. Înseamna sa constientizezi faptul ca Hristos ne uneste pe toţi în Biserica, ca madulare ale Trupului Sau, prin participare la Sfânta Liturghie. Daruindu-si sarutul păcii creştinii marturisesc credinta ca se împartasesc de iubirea celui ce este prezent în mijlocul lor precum a promis: unde sunt doi sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). De aceea îmbratisându-se ei spun "Hristos în mijlocul nostru" - "Este şi va fi!" - "Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor!". Ritualul sarutarii păcii, asezat înaintea anaforalei şi a împartasirii, scoate în evidenta faptul ca nu putem sa intram în comuniune cu Dumnezeu daca nu suntem uniti în iubire cu ceilalti membri ai Bisericii: Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca şi pe fratele sau (I Ioan 4, 20-21). Nu se poate înfaptui împreuna noastra înaltare spre Cel Unul şi spre împartasirea de Unul având despartiti pe aceia de unirea întru pace cu noi scrie Sfântul Dionisie Areopagitul. Sfânta Liturghie presupune şi angajarea trupeasca, în relatia cu Dumnezeu prin împartasire şi în relatia cu aproapele prin sarutarea păcii Sărutarea păcii este un act în care trupul exprima şi transmite iubirea fata de aproapele ca împartasire din iubirea lui Hristos. De la începutul Bisericii s-a înteles faptul ca în Sfânta Liturghie relatia de iubire fata de aproapele trebuie sa implice şi trupul în actul sarutarii păcii, aşa cum relatia cu Dumnezeu angajeaza şi trupul în actul împartasirii. Omul este o fiinta dihotomica, trup şi suflet. Trupul, care potrivit învataturii Bisericii nu este rau în sine, participa alaturi de suflet la rugăciune. Prin intermediul trupului daruim şi primim: aducem darul la altar, un dar material constând în pâine şi vin dar cu o profunda încarcatura simbolica, şi primim în schimb însusi Trupul şi Sângele Domnului ca hrana trupeasca. Astfel printr-un act trupesc, mâncarea, ne unim cu Dumnezeu şi experiem iubirea Lui. Tot aşa iubirea fata de cel ce, împreuna cu mine este madular al Trupului lui Hristos, Biserica, şi participa la Sfânta Liturghie, nu poate sa se rezume doar la o stare sufleteasca ci se exprima într-un act trupesc, sarutarea păcii, ca o daruire şi primire efectiva a iubirii. Sa nu-ti închipui ca sarutarea aceasta este o sarutare obisnuita, din acelea ce-si dau prietenii pe strada sau în piata, arata Sfântul Chiril al Ierusalimului. Sărutarea aceasta uneste sufletele unele cu altele şi îndeparteaza din suflete orice vrajmasie. Sărutarea aceasta este un semn al unirii sufletelor şi al izgonirii oricarei vrajmasii. Sărutarea aceasta este deci împacare; pentru aceasta e sfânta. Sărutarea păcii este un ritual liturgic de mare forta în care omul se deschide fata de aproapele şi se îmbraca în iubirea lui Hristos printr-un act al trupului care exprima împacarea şi unirea sufletelor în iubirea daruita reciproc. Importanta deosebita a acestui gest al păcii este demonstrata de faptul ca este întâlnit în toate riturile liturgice, facând parte din structura originara a Liturghiei. El scoate în evidenta o trasatura fundamentala a cultului creştin şi anume ca legatura cu Dumnezeu nu se poate stabili fara o relatie iubitoare cu aproapele. "Pace vouă" este marturisirea şi transmiterea păcii treimice Principalele momente ale Sfintei Liturghii (lecturile biblice ca împartasire cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt, aducerea sfintei jertfe şi sfintirea darurilor prin rostirea anaforalei, frângerea şi împartasirea cu Sfintele Taine) sunt precedate de daruirea păcii de catre întâi-statatorul slujbei printr-un gest de binecuvântare însotit de cuvintele "Pace tuturor", marturisind astfel de fiecare data ca Hristos însusi este în mijlocul nostru. "Pace vouă" este salutul lui Hristos înviat, un salut care nu e un simplu cuvânt de politete ci o daruire efectiva a acelei paci (salom) mesianice care înseamna, potrivit Sfintei Scripturi, plenitudine, împlinire, echilibru fericit, armonie. Este climatul specific Noului Legamânt al lui Dumnezeu cu oamenii în Iisus Hristos Înviat. Pacea lui Hristos este o pace jertfelnica, rodul eshatologic al Crucii, semnul comuniunii regasite cu Dumnezeu şi cu toti: Caci în El a binevoit (Dumnezeu) sa salasluiasca toata plinirea. Si printr-Însul toate cu Sine sa le împace, fie cele de pe pamânt, fie cele din ceruri, facând pace prin El, prin sângele crucii Sale (Coloseni 1, 19-20). "Pace vouă" este marturisirea şi transmiterea păcii treimice, este o invitatie de a intra în plenitudinea vieţii treimice în masura primirii acesteia prin credinta. Rostind "Pace tuturor", protosul binecuvinteaza adunarea în semnul crucii închipuind cu degetele literele grecesti care prescurteaza numele Mântuitorului (IC XC), aratând astfel ca prin Crucea lui Hristos s-a restabilit comuniunea între Dumnezeu şi om şi noi putem fi facuti partasi păcii treimice. Prin acest gest protosul, în puterea Duhului Sfânt, transmite, asemenea lui Hristos, în mod efectiv pacea de sus celor ce sunt gata sa o primeasca: Si de va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastra se va odihni peste el, iar de nu, se va întoarce la voi (Luca 10, 6). Credinciosii raspund "Si duhului tau!" amintindu-si lor însisi ca Duhul Sfânt este în protos şi ca protosul nu face nimic de la el ci harul Duhului este de fata şi se pogoara peste toti. Duhul Sfânt face din fiecare participant la Sfânta Liturghie un fiu al păcii, ne face partasi păcii Dumnezeului Treimic care este pace tainica, adâncime linistita, plenitudine nedescrisa, reciprocitate de iubire. Numai atunci când primim pacea de de sus în sufletul nostru putem sa ne deschidem cu iubire fata de aproapele şi sa ne unim în Trupul lui Hristos, Biserica. De aceea daruirea păcii de catre protos înainte de anafora este şi o inaugurare a ritualului sarutarii păcii. Aceasta sarutare are ca semnificatie principala tocmai primirea şi transmiterea darului păcii lui Dumnezeu, salom-ul biblic care este darul mesianic prin excelenta (Lc. 2, 14; 24, 36; In. 20, 19; 21, 26), darul eshatologic caracteristic Noului Israel, devenit un ritual liturgic de mare forta. Iubirea dintre noi este o marturisire de credinta în Sfânta Treime Sa ne iubim unii pe altii ca într-un gând sa marturisim îndeamna diaconul la sarutarea păcii iar poporul raspunde Pe Tatal, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta şi nedespartita. Nu se stie exact cum a evoluat aceasta formula liturgica deoarece vechile manuscrise liturgice nu cuprind de obicei decât cele rostite de episcop sau preot, partea ce revine diaconului fiind eventual indicata de cuvintele începatoare. În orice caz în primele secole se folosea expresia paulina: Îmbratisati-va unul pe altul cu sarutare sfânta (I Cor. 16, 20). În secolul al X-lea întâlnim îndemnul Sa ne iubim unii pe altii! caruia ulterior i se adauga ca într-un gând sa marturisim (întâlnit în manuscrise din secolul al XII-lea), completare care leaga îndemnul la iubire de marturisirea credintei. Raspunsul Pe Tatal, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta şi nedespartita apare tot din secolul al XII-lea fiind initial recitat numai de clerici şi apoi preluat de popor. În forma ei de azi formula liturgica ce introduce sarutarea păcii scoate în evidenta faptul ca iubirea dintre noi este premiza marturisirii credintei în Sfânta Treime. Chiar mai mult, însasi iubirea dintre noi, ca împartasire din iubirea Sfintei Treimi, este o marturisire de credinta în Sfânta Treime. Daca n-am simti valoarea iubirii, care nu ne poate veni decât de la Dumnezeu Cel în Treime, nu am lauda şi admira cu toata puterea Sfânta Treime şi nu ne-am sili sa înaintam în ea. Astfel marturisind credinta noastra în Dumnezeu cel în Treime nu socotim pe Dumnezeu ca un adevar teoretic ci ne marturisim credinta noastra într-un Dumnezeu al iubirii în Sine însusi şi izvor al iubirii din noi. Hristos este în mijlocul nostru şi ne da puterea sa ne iubim unii cu altii În timpul cântarii Pe Tatal, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta şi nedespartita episcopul şi preotii se închina de trei ori în fata Sfintei Mese rostind Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întarirea mea şi scaparea mea şi izbavitorul meu (Ps. 17, 1) şi saruta Cinstitele Daruri şi Sfânta Masa. Practica sarutarii, mai întâi numai a Sfintei Mese apoi şi a Cinstitelor Daruri, apare prin secolul al XIII-lea fiind introdusa probabil ca un substitut al sarutului păcii la Liturghia savârsita de un singur preot şi ulterior generalizata. Acest act este o expresie a dragostei fata de Dumnezeu pe care o aratam sarutând Cinstitele Daruri, care se vor preface în Trupul şi Sângele Domnului, şi a Sfintei Mese, altarul pe care se aduce Sfânta Jertfa. Dragostea şi credinta în Dumnezeu o exprimam folosindu-ne de cuvintele psalmistului: Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întarirea mea şi scaparea mea şi izbavitorul meu(Ps. 17, 1). Ne aratam astfel dorinta de a împlini prima porunca a Domnului: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau şi din toata puterea ta (Marcu 12, 30). Dumnezeul nostru e Cel ce ne-a iubit mai întâi: Caci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viaţa vesnica (Ioan 3, 16). El ne da şi noua puterea sa-L iubim şi sa ne iubim aproapele, chiar şi pe vrajmasi, el este vârtutea, întarirea, scaparea şi izbavitorul nostru. Liturghierul precizeaza ca, pentru a sublinia solemnitatea momentului, acest verset poate fi cântat în altar sau la strana. În cazul slujbei în sobor episcopul şi preotii, dupa sarutarea Cinstitelor Daruri şi a Sfintei Mese, îsi dau succesiv sarutul păcii pe umeri, strângându-si mâna dreapta. Sărutarea se da de trei ori în numele Sfintei Treimi, cel dintâi spunând: "Hristos în mijlocul nostru", celalalt raspunde "Este şi va fi" iar cel dintâi încheie "Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Marturisim astfel ca Hristos este în mijlocul nostru şi ne da puterea sa ne iubim unii cu altii. În practica greceasca şi slava, dupa sarutarea umerilor, preotii îsi saruta reciproc mâinile pentru ca Hristos lucreaza sfintenie prin aceste mâini. Sărutarea umerilor, care în timpul lui se practica numai în Postul Mare, este explicata de Sfântul Teofilact al Bulgariei prin aceea ca umerii sunt simbolul vieţii active prin care putem purta crucea Domnului pentru a fi rastigniti cu El, în masura în care ne e posibil. Nu putem sa ne iubim aproapele, inclusiv dusmanii, decât lepadându-ne de egoism, asumându-ne crucea şi urmându-i lui Hristos (Matei 16, 24). Practicarea din nou a sarutarii păcii de catre credincioşi ar fi benefica Timp de peste zece secole toţi participantii la Sfânta Liturghie, atât clericii cât şi credincioşii, îsi dadeau sarutul păcii. Dupa secolul al X-lea acest ritual s-a restrâns la clericii din altar, dar restrângerea nu a fost urmarea unei hotarâri a autoritatii bisericesti. În articolul precedent şi în cel de fata am încercat sa surprindem importanta deosebita a acestui gest al păcii care face parte din structura originara a Sfintei Liturghii. El nu poate fi redus la o stare sufleteasca ci implica un act concret prin care iubirea şi pacea dumnezeiasca este primita şi transmisa fratelui din biserica, unindu-ne cu totii în iubirea lui Hristos şi marturisirea Sfintei Treimi, structura supremei iubiri. Un gest al păcii este prezent în toate riturile liturgice creştine, forma lui concreta de împlinire fiind diferita de la un rit la altul şi de la o epoca la alta, în functie de contextul cultural şi traditiile locale. Esential în ceea ce priveste sarutarea păcii nu este însa forma concreta de împlinire ci faptul de a fi un gest trupesc care sa exprime dragostea curata fata de aproapele. Din fericire, daruirea sarutarii păcii între credincioşi nu a disparut cu totul nici în Ortodoxie. În cazul tarii noastre, Parintele Dumitru Staniloae da marturie despre practicarea sarutului păcii în unele biserici din Transilvania într-o forma specifica: sarutarea mâinilor credincioşilor mai în vârsta de catre cei mai tineri urmata de îmbratisarea lor, barbati cu barbati şi femei cu femei. Aceeasi practica se întâlneste şi la sud de Carpati. Pastrarea pe alocuri în Ortodoxie a acestui gest al păcii între credincioşi precum şi lipsa unei hotarâri a autoritatii bisericesti care sa-l interzica dovedeste ca nu exista nici un impediment canonic pentru savârsirea lui. Din contra, importanta sa deosebita în angajarea participarii efective a credincioşilor la slujba dovedeste importanta reintroducerii lui, în ultimul timp întâlnind tot mai multe initiative în acest sens. Multi credincioşi au pierdut constiinta împreunei slujiri la Sfânta Liturghie şi tind sa devina simpli spectatori pasivi: nu aduc darul de pâine şi vin la altar, nu cânta, nu se împartasesc decât rareori, nu-si dau sarutul păcii. Sigur, reintroducerea sarutului păcii nu rezolva toate problemele, dar este un pas înainte spre o participare deplina la slujba. Cei care l-au practicat pot da marturie ca, atunci când e facut cu sinceritate, sparge efectiv zidurile care ne despart de multe ori de cei ce se întâmpla sa fie lânga noi în biserica, facându-ne sa ne simtim frati. Si sa nu uitam ca multi din cei ce parasesc Ortodoxia pentru a merge la secte acuza faptul ca nu au simtit comuniunea şi iubirea în Biserica şi nu au înteles slujbele. În mod concret sarutul păcii între credincioşi se poate da astazi în timpul cântarii Iubi-Te-voi Doamne a carei interpretare este permisa de Liturghier. Cântarea este foarte potrivita pentru acest moment, marturisind ca iubirea aproapelui îsi ia puterea din iubirea lui Dumnezeu. Sarutul se poate da între vecini, ca în epoca primara, barbati cu barbati şi femei cu femei, fara a se produce tulburare în biserica. Ca forma concreta, adaptându-ne la contextul de azi, nu se pune problema sarutului pe gura. Se poate opta pentru forma traditionala româneasca, sarutarea mâinilor credincioşilor mai în vârsta de catre cei mai tineri urmata de îmbratisarea lor, care însa este greu de aplicat în mediile mai putin traditionale, sau pentru simpla strângere a mâinii ca în ritul roman. Credem însa ca cea mai potrivita forma este cea practicata de preoti în altar: strângerea mâinii şi sarutarea umerilor însotita de formula "Hristos în mijlocul nostru" - "Este şi va fi" - "Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Când preotul slujeste singur îsi poate da sarutarea păcii cu paracliserul aşa cum se practica şi în vechime. Sărutarea păcii presupune respingerea oricarei ipocrizii sau viclenii O conditie esenţiala pentru ca acest gest sa fie lucrator este sinceritatea lui, respingerea oricarei ipocrizii sau viclenii. Textele liturgice şi Sfintii Parinti atentioneaza în repetate rânduri asupra acestui lucru. Astfel în Constitutiile Apostolice, dupa ce se relateaza ca la momentul sarutarii păcii diaconul avertiza: Nimeni sa nu aiba ceva împotriva cuiva. Nimeni sa nu fie fatarnic! se adauga: nimeni sa nu o faca precum Iuda care l-a vândut pe Domnul printr-un un sarut. Sărutarea păcii trebuie sa fie expresia iubirii sincere fata de aproapele (Origen) şi sa nu fie data doar cu buzele ca Iuda având ura şi rautate fata de fratii în credinta (Theodor de Mopsuestia) . Fiind simbolul împacarii interioare despre care vorbeste Evanghelia, sarutarea păcii trebuie sa fie o sarutare a sufletului, o îmbratisare a inimii şi nu doar a buzelor şi al gurii (Sfântul Ioan Gura de Aur) . În aceste conditii reactualizarea acestui gest şi pentru credincioşi nu constituie o abatere de la tradiţie ci din contra, o întoarcere la aceasta, cu efecte benefice pentru slujirea şi trairea ortodoxa.

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte întreaga facere a Lui

Precum fiecare concepţie raţionalistă a lumii îşi are propria desfăşurare logică, propria dialectică, tot astfel şi lumea duhovnicească îşi are – exprimându-mă, fireşte, convenţional – propria structură, propria dialectică. Însă dialectica experienţei duhovniceşti este cât se poate de originală şi nu coincide cu demersul obişnuit al gândirii.

Astfel, raţionaliştilor li s-ar putea părea straniu criteriul adevăratei credinţe, adevăratei părtăşii cu Dumnezeu, însemnul adevăratei lucrări a harului, pe care îl învăţa Fericitul Stareţ – anume, iubirea de vrăjmaşi.

Aci, cu toată dorinţa mea de a vorbi cât mai pe scurt şi de a ocoli tot ce este de prisos, socotesc de trebuinţă a spune câteva cuvinte de lămurire.

Omului îi este dată nădejdea că în veacul ce vine va primi darul marii asemănări cu Dumnezeu şi deplinătatea fericirii, dar aci el nu cunoaşte decât «arvuna» stării ce va să fie. În hotarele experienţei pământeşti, omului îmbrăcat în trup îi este dat în vremea rugăciunii să împreune petrecerea în Dumnezeu cu pomenirea lumii; dar când petrecerea cu Dumnezeu îşi atinge o mai mare deplinătate, atunci «lumea este uitată», la fel cum cel ce este deplin «lipit de pământ» uită de Dumnezeu.

Dar dacă în starea mai deplină a petrecerii în Dumnezeu lumea «este uitată», este oare cu putinţă a vorbi despre iubirea de vrăjmaşi ca fiind criteriul adevăratei părtăşii cu Dumnezeu? Căci desigur, uitând lumea, omul nu se mai gândeşte nici la prieteni, nici la vrăjmaşi.

Dumnezeu, Care în esenţa Sa este mai presus de lume, dincolo de hotarele lumii (transcendent), prin lucrarea Sa petrece în lume (este imanent lumii). Deplinătatea şi desăvârşirea stării mai-presus-de-lume a lui Dumnezeu nu se încalcă nicidecum prin neîncetata Sa lucrare în lume. Însă omul pe pământ, îmbrăcat în trup, nu are o astfel de desăvârşire; şi, deci, atunci când este deplin afundat în Dumnezeu, adică din toate puterile minţii şi inimii sale, nu mai are în conştiinţa sa nimic din lume. Totuşi de aci nu trebuie înţeles că deplina petrecere în Dumnezeu nu are legătură cu iubirea de vrăjmaşi. Stareţul, dimpotrivă, afirmă cea mai strânsă legătură a uneia cu cealaltă.

Prin faptul că Domnul i S-a arătat i se dăduse acea stare a cunoaşterii ce nu mai lăsa loc îndoielii sau clătinării. Întărea categoric că cel ce iubeşte pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, iubeşte neapărat şi întreaga facere a lui Dumnezeu, şi mai întâi de toate omul. Această dragoste el o ştia ca darul Duhului Sfânt; o înţelegea ca lucrarea lui Dumnezeu ce se pogoară de sus. Şi dimpotrivă, el cerca deplina adâncire în Dumnezeu ca venind în vârtutea iubirii de aproapele după har.

Vorbind de vrăjmaşi, Stareţul folosea limbajul mediului său, unde mult se vorbea şi scria despre vrăjmaşii credinţei. El însuşi nu despărţea omenirea în vrăjmaşi şi prieteni, ci în cei ce cunosc pe Dumnezeu şi cei ce nu-L cunosc. Dacă împrejurările istorice ar fi fost altele, presupun că şi Stareţul s-ar fi exprimat altfel, ceea ce se şi întâmpla adesea când vorbea despre dragostea pentru om în general, adică pentru toţi oamenii, şi cei ce fac bine, şi cei ce fac rău. În aceasta vedea el asemănarea cu Hristos, Care «mâinile pre cruce Şi-a întins» pentru a aduna pe toţi.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Ideea creştină

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste

De fiecare dată când suntem prezenţi la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, după citirea Evangheliei, ectenia întreită şi Imnul heruvic, urmate de Intrarea cea Mare cu Cinstitele Daruri, urmează o parte liturgică de mare însemnătate pentru întreaga iconomie a slujbei. Este vorba despre Ectenia şi Rugăciunea punerii înainte, ectenia cererilor, Imnul iubirii dumnezeieşti şi Crezul sau Simbolul de Credinţă. Dintre acestea vom zăbovi puţin asupra cântării "Iubi-te-voi Doamne", care este un imn davidic din Psaltire, în care împăratul prooroc îşi exprimă iubirea sa pentru Dumnezeu: "Iubi-te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu" (Psalmul 17, 1).

Este una dintre cele mai frumoase şi pline de sens teologic profund cântări din Liturghie. Ea urmează proclamării preotului: "Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim: Pre Tatăl, pre Fiul şi pre Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită".

Este un imn în care Biserica întreagă, prin cuvintele lui David, se cufundă baptismal în abisul infinit al iubirii lui Dumnezeu pentru a mărturisi iubirea ei pentru Creator, ca fiind aerul pe care îl respiră orice suflet în căutarea lui de Dumnezeu. Fără iubire, sufletul se atrofiază şi moare veşnic, fără a dispărea, ci tinzând spre nefiinţă, neajungând-o vreodată. Acesta este iadul, înstrăinarea voită de iubirea răstignită şi jertfelnică a lui Dumnezeu, ura către Cel ce te iubeşte de o veşnicie şi a murit pentru tine, refuzul suprem al Celui ce te-a primit în inima Lui, dar nu te poate forţa să moşteneşti libertatea harului.

Acest imn este cântat omofon de către preoţi în altar şi de toţi credincioşii în Biserică. Prin această cântare, Biserica se declară liberă în iubire să mărturisească adevărul mântuitor al dogmelor, concentrate în Simbolul de Credinţă. Pentru că nu se poate mărturisi adevărul decât în iubire. Ura schimonoseşte adevărul, îl transformă în minciună benevolentă, iluzie sau vicleşug mascat. Fără iubire, adevărul moare în scolastică sau livresc, devine neinteligibil sau se confundă cu întunericul.

Ceea ce fascinează pe teologii de câteva milenii bune este conţinutul teologic al acestui imn atât de scurt şi de concentrat. Iubirea de Dumnezeu este răspunsul firesc al omului pentru iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu, Care este "vârtutea", adică tăria, puterea, bărbăţia, curajul omului de a se ridica la luptă împotriva morţii. Aşadar, orice faptă bună şi chiar rădăcina virtuţilor se află în Izvorul cel pururea curgător al iubirii dumnezeieşti. Apoi, Domnul este "întărirea mea" ("stereoma" - gr.), adică fermitatea şi statornicia oricărui om care doreşte să se asemene cu Dumnezeu, în stăruinţa Sa veşnică de iubire. Traducerile engleze ale acestui imn transpun acest cuvânt cu "my rock", adică temelie a vieţii, promontoriu adevărat, fundament al unei clădiri.

Iubirea dumnezeiască nu este însă doar fermitate absolută, ci şi mişcare necontenită către Ţelul cel veşnic al iubirii, adică spre Dumnezeu. Dumnezeu este numit astfel şi "scăparea" oamenilor, adică refugiul ultim, fortăreaţa (katafugh în greacă, fortress - în trad engleză) adevărului, locul unde omul poate fugi de răul acestei lumi.

Şi, în final, Dumnezeu este numit "izbăvitorul meu", adică Persoana care "cu mână tare şi cu braţ înalt" mântuieşte din moarte pe cei pe care i-a iubit.

Adresarea personală şi imperativă, de o sensibilitate mistică uimitoare, arată intimitatea proorocului cu Dumnezeu şi profunzimea vorbirii lui cu Creatorul tuturor. Psaltirea este tocmai cartea în care omul vorbeşte cu Dumnezeu ca şi cu un tată, se plânge, se înfurie, mulţumeşte, cere, ascultă, reproşează, mărturiseşte iubirea.

Cântarea "Iubi-te-voi Doamne" este declaraţia de dragoste a omului către Dumnezeu, imnul preoţiei şi expresia familiarităţii ontologice cu Ziditorul. Căci nu suntem doar adoptaţi formal de El, prin Fiul Său devenit Om pentru noi, ci suntem "rude de sânge" cu El, prin Jertfa nemuritoare a Mielului lui Dumnezeu, care ne-a dăruit mântuirea, şi prin Sângele Lui pe care L-a vărsat pe Cruce pentru noi şi pe care ni-l dăruieşte ca hrană veşnică a iubirii.

 Legendele salciei plângătoare

---

Pentru că atâţia oameni iubesc sărbătoarea Floriilor, au apărut tot felul de poveşti şi legende despre salcie. Într-una se spune că salcia a fost cândva, un copac mândru, cu ramurile înălţate spre cer. Dar când Pilat L-a chemat pe Domnul Hristos, pentru a-L judeca, deşi era fără vină, L-a dat soldaţilor să-L bată. Oştenii au căutat nuiele cu care să-L lovească şi au rupt ramurile salciei. Salcia nu ştia de ce i-au rupt crengile. Dar când L-a văzut pe Domnul Hristos lovit fără milă, de durere şi de ruşine, şi-a aplecat şi şi-a chircit ramurile. De atunci salcia nu a mai îndrăznit să privească spre cer.
O altă poveste frumoasă spune că, aflând Maica Domnului că Fiul ei a fost răstignit, s-a încălţat cu opinci de fier, a luat un toiag de oţel şi a plecat, plângând, să-L caute. Pe drum, s-a întâlnit cu o broască. - De ce plângi ? , a întrebat-o. - Pentru că un singur Fiu am avut şi oameni răi mi L-au răstignit pe cruce, i-a răspuns. - Nu mai plânge, i-a spus. Tu ai pierdut unu, dar eu am avut nouă pui mititei şi frumuşei, cu ochi beşicaţi, şi mi i-a omorât o roată pe toţi odată şi tot nu plâng aşa de tare. Maica Domnului s-a simţit mai alinată şi a binecuvântat-o pe broască, dându-i darul de a nu mirosi urât după moarte. Mergând mai departe, a dat peste o apă, la marginea căreia creştea o salcie. I-a cerut copacului să-i facă o punte peste apă şi salcia s-a aplecat. După ce a trecut, Maica Domnului a binecuvântat-o : - Să nu te taie nimeni pentru cărbuni şi în ziua de Florii să te duci la biserică . ( poveste adaptată după S. F . Marian , "Sărbătorile la români" , Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994 )

 Incărcătura păcatelor

---

Un frate a căzut intr-o ispită şi , fiin alungat din mânăstire, s-a dus la munte la avva Antonie. După ce fratele a rămas un timp, avva l-a trimis la mânăstirea de unde venise, dar cei din mânăstire l-au alungat. El s-a întors la avva Antonie, zicându-i : "Nu au vrut să mă mai primească, părinte". Bătrânul l-a trimis inapoi, povăţuindu-l să le spună acelora : " O corabie s-a sfărâmat în valurile mării, a pierdut încărcătura şi cu osteneală a scăpat la uscat. Voi , insă , cele scăpate la uscat vreţi să le aruncaţi in mare ." Iar ei, auzind că avva Antonie l-a trimis, l-au primit îndată.

Ascunderea virtuţilor

Odată, câţiva bătrâni au venit la avva Arsenie şi s-au rugat foarte mult să-l intâlnească. Şi, in cele din urmă, le-a deschis. Şi i-au cerut să le spună o vorbă despre cei ce se liniştesc şi nu dau ochii cu nimeni.
Bătrânul le zice : "Cât timp fecioara stă in casa tatălui ei , mulţi vor s-o ia in căsătorie, dar când işi alege un bărbat, nu mai place la toţi. Unii o ponegresc, alţii o laudă şi nu mai găseşte cinestea de la inceput, când stătea ascunsă. Tot astfel şi cu cele sufleteşti. Odată ieşite in văzul lumii nu pot convinge pe toţi.

Cine este ca Dumnezeu?

un frate odata a incepute sa invete sa se roage, si in timpul rugaciunii i-a dat Dumnezeu vedere sa vada cum stau lucrurile pe pamant si a venit si darul lacrimilor, atunci fratele a inceput sa se mandreasca si sa zica in sine in timp ce se ruga,"Ce mare sunt eu, am primit asemenea dar, eu sunt bun de episcop, de conducator al bisericii lui Dumnezeu...", atunci diavolul a inceput a pune stapanire pe trupul fratelui, si a inceput a se speria fratele, dar si-a facut mila Dumnezeu de pacatos si a zis el in sinea sa: "oare nu cumva sunt eu cel dintai dintre pacatosi?" si l-a lasat diavolul.

Să fim cu multă luare aminte !

---

Un bătrân zicea către un frate : "Păzeşte-te , fiule, de vorbă multă, de vreme ce tăcerea este mai bună. Iar din vorba cea multă, măcar de se intâmplă uneori a fi şi de folos, insă prin ea se amestecă şi cuvintele nefolositoare.
Pazeşte-te , fiule, cu multă luare aminte pentru vorbele tale, ca să nu te căieşti mai pe urmă de cele ce ai vorbit. Că mulţi pentru vorbă şi-au pierdut cinstea, iar alţii şi-au pierdut viaţa. De-ai clevetit cumva pe vreun frate şi te mustră pe tine cugetul tau, atunci să mergi cu smerenie la acel frate şi, inchinându-te lui până la pământ, să zici : < Iartă-mă frate, ca am greşit şi te-am clevetit ! > Iar după aceea să te păzeşti a nu mai cleveti pe nimeni, căci clevetirea este moartea sufletului. De va cleveti cineva către tine pe fratele său, să nu alungi şi tu un cuvânt la clevetirea lui, ci ori taci, ori zi aşa : < Eu frate, insumi sunt foarte păcătos şi osândit, incât nu pot să osândesc pe alţii . > Si aşa te vei izbăvi de osândire şi pe acela il vei folosi . "

__________________

"Povara" care te uşurează !

---

Odată un necredincios i-a spus fericitului Augustin :
-Poruncile Evangheliei sunt o povară care limitează libertatea omenească. Atunci fericitul i-a răspuns : - Şi aripile rândunicii sunt un adaus de greutate la trupul ei, insă tocmai datorită acestei greutăţi, trupul rândunicii se face uşor şi străbate văzduhul

Grijile zilei si venirea la biserica

Un crestin se indrepta spre biserica, cand, la mica distanta de poarta bisericii, un altul il opreste din drum si ii spune: - Hai pana acasa si vinde-mi cateva duble de porumb. Auzind cerinta aceluia, crestinul ii zise cu caldura: - Nu pot merge acum, dar mai zaboveste si tu putin, pana ce ies de la biserica. Auzind aceasta, omul cel ocupat cu munca zise: - Fie biserica, fie altceva, eu nu zabovesc. Daca vrei sa imi vinzi, vino acum, caci altfel, cu bani pot gasi porumb la oricare altul. Gandul ca va pune mana pe ceva bani, chiar si in vremea slujbei, il intoarse pe crestin spre casa, impreuna cu celalalt. Ajuns acasa, ii vandu masura dorita, apoi se intoarse repede spre biserica. Intrand in biserica, parintele s-a nimerit a fi la predica. Sfanta Evanghelie vorbise despre umblarea pe mare a Sfantului Petru, cum s-a dat el jos din corabie, plin fiind de credinta, apoi cum mergea pe apa, ca pe uscat, iar la urma, slabindu-i credinta, cum era gata sa se scufunde, daca Mantuitorul nu-i intindea mana. Preotul incheie zicand: - Credinta muta muntii din loc in loc. Necredinta abate insa pe om din calea mantuirii, spre pacat. Auzind aceasta, crestinul simti cum fuse inselat de cel viclean, spre a intarzia si chiar amana definitiv venirea la biserica: - Asa a fost si cu mine, la inceput am plecat de acasa plin de credinta, la poarta bisericii m-a cuprins necredinta si m-a robit banul, mi-am dat seama ca n-am facut bine, apoi m-am intors la biserica, mahnit ca suparasem pe Dumnezeu. Doamne, intinde-Mi mana Ta, ca sa nu ma scufund?

Lectie despre rabdarea nedreptatilor

Avva Antonie a zis odata catre un frate: - Tu trebuie sa sporesti inca mult intru frica lui Dumnezeu, deoarece iti lipseste inca foarte mult pana la desavarsire. Apoi il conduse la o piatra si ii zise: - Ocaraste piatra aceasta si bate-o intruna. Calugarul facu asa, iar Antonie il intreba daca i-a raspuns ceva piatra. Calugrul rspunse negativ. - Asa trebuie sa induri si tu toate nedreptatile, fara a le lua in seama. Abia atunci te vei apropia de desavarsire.

Cum tainuim o fapta buna ?

Un comandant cu inima buna, trecand printre randurile de soldati, spre a verifica cele de trebuinta, a observat cum unul dintre cei mai viteji capitani avea, datorita faptului ca era sarac, un cal foarte slab. Pentru aceasta, el il chema pe capitan la el, spre a il intreba de una, de alta, despre soldati. In cele din urma, comandantul a zis: - Capitane, am sa-ti cer un serviciu si sper ca nu ma vei refuza. Stii ca nu mai sunt de treizeci de ani, asa ca nu mai pot incaleca usor pe caii prea iuti. Insa calul dumitale, pe care l-am vazut ieri, mi se potriveste de minune. N-ai vrea sa mi-l dai? Capitanul, crezand ca face comandantului un serviciu, a incuviintat imediat si a primit in schimb unul dintre cei mai buni cai din armata.

Vietuirea la un loc cu rudele

Se spune despre un mare demnitar cum, intr-o zi oarecare, trecand pe langa o casa din satul din apropiere, vazu cum cei ai casei locuiau toti la un loc: parinti, copii, nepoti, gineri si nurori, cu totii traiau in cea mai buna intelegere. Chemandu-l pe tatal familiei, un batran cu chip luminos, il intreba: - Cum se face ca, atatia fiind la un loc, de la mic si pana la mare, puteti trai in intelegere ? Atunci, batranul ii zise: - Rabdare, rabdare, rabdare !

Si gandurile ne vatama

Odata au venit la fericita Maica Teodora niste surori si au intrebat-o despre gandurile cele necuviincioase si murdare. Fericita Teodora a lacrimat si a zis: - N-auziti oare ce zice Domnul: "Voua insa si perii capului toti sunt numarati."? Parul sunt gandurile, iar capul, mintea. Orice gand insotit de o impreuna-indulcire si invoire cade sub judecata si Dumnezeu socoteste pofta de femeie drept desfranare, mania drept ucidere, ura drept crima, caci zice: "Tot cel ce se manie pe fratele sau in desert este supus judecatii" si "Cel ce uraste pe fratele sau este ucigas de oameni". De asemenea, marele Pavel zice: "Va descoperi Domnul sfaturile inimii si va da pe fata cele ascunse ale intunericului" si inca: "Cel ce va osandi si cu gandul, va raspunde in ziua Judecatii". Asadar sa nu ziceti ca gandurile nu ne vatama, ca numai unirea cu ele este judecata ca si fapta. Auzind acestea, monahiile s-au mirat si au proslavit pe Dumnezeu, Care i-a daruit Fericitei Teodora un asemenea har si o astfel de judecata si, aratandu-i recunostinta, s-au dus cu un mare folos sufletesc.

Omul cu nadejde in Dumnezeu

Vizualizari: 202

In timpul unei furtuni pe mare, cand corabia se invaluia de valurile naprasnice, sotia unui ofiter zise catre sotul ei: - Cum poti fi tu atat de linistit in mijlocul unei astfel de furtuni? Atunci ofiterul si-a scos sabia, a indreptat-o cu varful spre pieptul sotiei si a intrebat-o: - De ce esti linistita si nu ti-e frica? - De ce sa-mi fie frica, raspunse sotia, caci sabia se gaseste in mana barbatului meu, care ma iubeste si nu poate sa-mi poata vreun rau. - Daca este asa, raspunse sotul, cugeta la Acela in care credem noi si vezi ca vantul si valurile sunt in mana Lui. Oare ce motiv sa am sa fiu nelinistit si cuprins de frica?

Duminica a patra după Învierea Domnului

Biserica Ortodoxă se va afla mâine în Duminica a patra după Sfintele Paşti. La Sfânta Liturghie se va citi pericopa din Evanghelia după Ioan, capitolul 5, versetele de la 1 la 15, în care se relatează minunea vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda.

„Omul acesta, ne spune Sfânta Evanghelie, suferea de mult timp, de 38 de ani şi încerca într-un chip chinuitor, târându-se probabil, să ajungă în acest spaţiu, la Scăldătoarea Vitezda, unde, spune Sfântul Ioan Evanghelistul, că se producea anumite minuni. Vrei să te faci sănătos, îl întreabă Mântuitorul Iisus Hristos.  Iniţiativa vine din partea Mântuitorului şi omul răspunde Da Doamne, dar nu am om care să mă arunce în scăldătoare? Apoi, Mântuitorul l-a vindecat”, a precizat pentru TRINITAS TV pr. Marian Cojoc de la Facultatea de Teologie din Craiova. 

În sinaxarul acestei Duminici se spune:  „În această zi, Duminica a patra după Paşti, facem pomenirea slăbănogului şi prăznuim, minunea vindecării lui, făcută de Domnul.

S-a aşezat în această zi şi pomenirea minunii acesteia, fiindcă Hristos a săvârşit-o în vremea Cincizecimii iudeilor. Astfel, suindu-se în Ierusalim, cu prilejul sărbătorii acesteia, a venit la scăldătoarea cea cu cinci pridvoare, pe care o zidise Solomon, şi căreia i se mai spunea şi scăldătoarea oilor pentru că aici se spălau măruntaiele oilor înjunghiate spre jertfă la templu; cel ce intra în ea, după ce îngerul tulbura apa, venind o dată pe an, se făcea sănătos.

Şi venind acolo, a aflat un om zăcând de treizeci şi opt de ani, pentru că nu avea pe nimeni care să-1 arunce în apă. Din acest fapt învăţăm, mai întâi cât de bună este răbdarea şi aşteptarea; şi apoi, pentru că Dumnezeu avea să dăruiască Botezul curăţitor de toate păcatele, rânduise în Legea Veche să se săvârşească minuni prin mijlocirea apei, astfel încât, atunci când avea să vină Botezul, să poată fi primit cu uşurinţă. Deci, Iisus a venit la acel slăbănog ce se numea Iaron şi 1-a întrebat: «Vrei să te vindeci?», dar acesta I-a răspuns că n-are cine să-l ajute. Iar Iisus ştiind bine că suferinţa acestuia durează de atâta timp, i-a zis: «Ridică-ţi patul tău şi umblă». Şi slăbănogul îndată s-a ridicat însănătoşit, şi luându-şi patul pe umeri a pornit spre casa lui, pentru ca fapta aceasta să nu pară o nălucire. Dar fiind zi de sâmbătă, era împiedicat de iudei să meargă. El însă aducea în sprijinul său pe Cel care îl vindecase şi Care îi spusese să umble sâmbăta, cu toate că nu ştia cine era Acela. Căci Iisus, după cum se spune, pentru că acolo se adunase mulţime multă, S-a dat la o parte, îndepărtându-Se.

După aceasta Iisus l-a găsit în templu, şi i-a zis: «Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău». Unii zic, fără să aibă însă dreptate, că Hristos ar fi spus aceasta deoarece acesta avea să-L lovească mai târziu peste obraz, atunci când Iisus se va găsi în faţa arhiereului Caiafa, şi că, din cauza aceasta, el urma să primească pedeapsa focului veşnic, mai rea decât aceea pe care o avusese mai înainte, mergând în ea, nu numai treizeci şi opt de ani, ci în veac muncindu-se. Mai adevărat este însă că, prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că suferinţa slăbănogirii i-a venit acestuia de pe urma păcatelor, căci nu toată suferinţa vine de pe urma păcatelor, ci şi din boală naturală, din lăcomia de mâncare, din nepăsare, ca şi din multe alte pricini.

Deci, slăbănogul, cunoscând că Cel ce l-a însănătoşit este Iisus, s-a dus şi a spus acestea iudeilor, care, întărâtându-se de mânie, căutau să ucidă pe Hristos, pentru că, vezi Doamne, strica odihna sâmbetei. Iar Hristos le-a grăit lor multe, arătându-le că este un lucru drept a face bine şi sâmbăta; şi că El este Cel ce a poruncit să fie păzită sâmbăta,ca Unul care este asemenea Tatălui, şi că, precum Tatăl încă lucrează, tot aşa lucrează şi El (Ioan, cap. V).

Să se ştie apoi că acest slăbănog este altul decât acela din Evanghelia de la Matei (cap. IX). Căci vindecarea aceluia s-a petrecut în casă, ajutat fiind de oameni, iar Domnul, cu acest prilej a grăit: «Iartă-ţi-se ţie păcatele»; pe când vindecarea acestuia s-a săvârşit în pridvor, şi acesta nu a avut om care să-l arunce în scăldătoare, precum spune Sfânta Evanghelie, ci şi-a ridicat singur patul, ca şi acela.

Vindecarea slăbănogului se prăznuieşte acum, fiindcă şi ea s-a petrecut în vremea Cincizecimii; ca şi a orbului şi ca şi întâmplarea cu samarineanca.
Astfel prăznuim pe Toma şi pe Mironosiţe, spre dovedirea învierii lui Hristos din morţi; iar pe celelalte, petrecute până la înălţare, le prăznuim fiindcă au fost săvârşite în chip deosebit, în timpul prăznuirii de către iudei a Cinci-zecimii. Şi pentru că cel puţin astfel, le aminteşte Sfânta Evanghelie de la Ioan”.

Săptămâna viitoare, Biserica Ortodoxă se va afla în Duminica a V-a după Paşti, închinată Femeii Samarinence.

Slabiciunea cunoasterii omenesti

Nu pentru multa vreme va va rabda pamântul pe voi, care ati ajuns la atât de nemasurata trufie, ca îndrazniti a cerceta, ca pe ceva cu totul de nimic, aceea ce ar trebui numai sa slaviti si sa adorati?

Asa, Pavel, care era plin de multa întelepciune, privind neasemanata maretie a lui Dumnezeu si josnicia firii omenesti, se porneste împotriva acelora care vreau sacerceteze temeiurile lui Dumnezeu -si în indignarea lui, striga cu tarie: “în adevar, omule, cine esti tu sa raspunzi lui Dumnezeu?” Cine esti? Cugeta mai întâi la firea ta – nici nu s-ar gasi cuvinte care sa-ti arate josnicia.

Dar – veti zice – om sunt si sunt cinstit cu de buna voie. Ati primit aceasta cinste, dar nu pentru a o folosi gresit, împotrivindu-va lui Dumnezeu, ci pentru a va bucura de cinstea aceasta, dând ascultare celui care v-a daruit-o.

Dumnezeu nu v-a cinstit, ca sa-L jigniti, ci ca sa fie slavit de voi. Caci a-L jigni, înseamna a-i cerceta cuprinsul. Daca, asadar, cinstim pe Dumnezeu crezând în El, si a nu dori sa crezi este o jignire care cade pe capul celui ce a savârsit-o.

Apostolul apoi, vrea sa arate ce departare este între om si Dumnezeu. N-a putut s-o faca pe cât trebuia, dar pilda data ne îngaduie sa ne facem o idee despre o deosebire cu mult mai mare înca. Ce spune? “Vasul va întreba el pe cel ce l-a facut: De ce m-ai facut asa? Olarul care potriveste lutul n-are, oare, putinta ca din acelasi lut sa faca fie un vas de cinste, fie unul de ocara?”

Ce ziceti? Trebuie sa ma supun lui Dumnezeu, ca lutul, olarului? Da – raspunde apostolul – caci deosebirea care desparte pe om de Dumnezeu, este tot una cu aceea dintre lut si olar – si înca nu tot una, ci cu mult mai mare. Lutul si olarul au acelasi continut, cum este scris la cartea lui Iov: “Las pe cei ce salasluiesc în casele de lut, de vreme ce noi însine suntem alcatuiti din aceeasi plamada”.

Daca omul este mai mult decât lutul si mai aratos, deosebirea nu vine de la o schimbare de cuprins, ci de la priceperea lucratorului. Voi nu va deosebiti câtusi de putin de lut, iar de nu vreti sa credeti, ascultati ceea ce va învata mormintele si urnele funerare - mergeti si cercetati mormintele celor mai dinainte ai vostri – si veti vedea daca am dreptate.

Asadar, între lut si olar, nici o deosebire nu-i. Dar între Dumnezeu si om, atâta de mare e deosebire de cuprins, ca nici cuvintele nu o pot arata, nici gândirea a o masura. Ci lutul asculta de mâna olarului, ori în ce fel îl potriveste sau îl împietreste – tot asemenea voi, fiti tacuti ca lutul, când voia lui Dumnezeu este de a lua o hotarâre sau alta.

Pavel n-a grait asa, ca sa ne lipseasca de libertatea noastra (Domnul fie slavit!), nici ca sa ne stânjeneasca voia noastra cea libera, ci ca din vreme, sa ne înfrâneze îndrazneala.

De vreti, sa mai luam în seama înca ceva: Ce voiau sa stie acei pe care Pavel îi înfrâna? Chiar sa cerceteze cuprinsul cel dumnezeiesc? De loc – nici gând vreunul din ei nu au avut o asemenea îndrazneala.

Ceea ce cautau ei a cerceta era ceva cu mult mai putin: planurile lui Dumnezeu, ca de pilda: de ce acela este pedepsit – iar celalalt afla milostivire?

De ce cutare este scutit de pedeapsa – si celalalt este atât de nefericit?

De ce unul este iertat si altul nu? Si altele asemenea acestora…

Astfel, Pavel înfrâneaza pe cei care se îndeletniceau cu neîngaduite cercetari asupra gândurilor lui Dumnezeu. Nici aceasta chiar nu le-o îngaduie, iar când voi îndrazniti cu nerusinare a ispiti însusi cuprinsul cel dumnezeiesc, care hotaraste si îndrumeaza toate, nu credeti ca sunteti vrednici de pedeapsa? Nu-i aceasta cea mai necuprinsa nebunie?
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Cea dintâi treaptă a renunţării: milostenia

Aş fi mulţumit acum, dacă v-aş putea învăţa să nu fiţi zgârciţi, să pricepeţi frumuseţea milosteniei şi îndatorirea de a da ceva din ceea ce aveţi.

De veţi pune în lucrare aceste îndrumări, prea iubiţii mei, ridicaţi-vă curând la şi mai mari învredniciri. Acum se cade să lepădăm de la noi luxul prisoselnic, să ne mulţumim cu normalitatea, să ne deprindem a câştiga, prin muncă dreaptă, toate cele de trebuinţă.

Preafericitul Ioan, vorbind celor de la fisc şi soldaţilor, le poruncea să se mulţumească cu plata lor. Avea, neîndoielnic, dorinţa de a-i îndruma spre o şi mai mare înţelepciune, dar cum ei erau nu erau în stare de a o săvârşi, nu le dă decât o învăţătură din cele de jos, cugetând că de le va da una mai înaltă, ei n-ar băga-o în seamă şi s-ar depărta şi de cea mai simplă.

De aceea şi noi de asemenea, nu vă punem să vă obişnuiţi decât cu învrednicirile mai mici. Ştiu că ar fi peste puterea voastră, ca deodată să vă lepădaţi de avuţii si că înţelepciunea aceasta departe-i de voi, asemenea cerului de pământ.

Să ne supunem, aşadar, poruncilor de mai jos, şi aceasta poate aduce o mângâiere vizibilă. Fi-vom, cu toale acestea, prea mulţumiţi, în ceea ce vă priveşte, de veţi face milostenii multe, căci, propăşind în felul acesta, ajunge-vom repede la ţinta noastră .
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Blândeţea şi laşitatea, economia şi zgârcenia

Trebuie multă băgare de seamă să putem lămuri ceea ce este una şi ceea ce este alta, aceasta pentru că alături de virtuţi se află viciile, alături de uşurinţa exprimării obrăznicia, alături de blândeţe laşitatea.

Să ia aminte bine oricine crede că este stăpân al unei virtuţi, pe când el nu are decât viciul.

Aşadar, ce este blândeţea şi ce este laşitatea? Să nu ajuţi pe cei jigniţi, să rămâi mut când sunt asupriţi, aceasta-i laşitate; să suferim jignirile pe care ni le fac alţii, iată ce este blândeţea.

Ce este curajul opiniei? Acelaşi lucru: a lupta pentru altul. Dar obrăznicia? Când vrei să te răzbuni tu însuţi. Blândeţea şi curajul opiniei merg împreună, şi tot împreună, pe altă parte, obrăznicia şi laşitatea. Cine se mâhneşte de propriile sale suferinţe, greu îi va fi să se mâhnească de ale altora, cine nu se răzbună pe sine, bine va răzbuna pe alţii…

Mărinimia este o virtute, dar e vecină cu risipa.

Economia, asemenea e o virtute, alături de ea se află zgârcenia. Să apropiem iarăşi virtuţile. Risipitorul nu-i mărinimos. Cum oare!… Cel înlănţuit de mii de patimi va putea avea duh înalt? Nu dispreţuieşte bogăţiile, ci-i stăpânit de alte patimi. Nu-i mai liber decât omul pe care tâlharii îl silesc să-i asculte. Nu din dispreţ pentru bogăţii le risipeşte, ci numai din pricină că nu ştie să le chivernisească cum se cuvine.

De ar fi cu putinţă să le şi păstreze şi să le şi folosească, iată ce ar face. Este mărinimos acela care-şi cheltuieşte averea aşa cum se cade, căci duh cu adevărat înalt are acela care nu-i rob patimii şi căruia puţin îi pasă de bogăţii. Economia, şi ea este un bine.

Cel ce merită bun nume, este acela care cheltuieşte cu înţelepciune, nu la întâmplare şi fără discernământ. Cu totul altceva este omul zgârcit.

Economul nu cheltuieşte decât când trebuie, cel zgârcit nu se atinge de avutul său, nici chiar când nevoia cere. Economia, putem zice, este soră cu mărinimia. Să punem aşadar, deoparte mărinimia şi economia, de alta risipa şi zgârcenia. Unele se ţes din micimea de suflet, altele, din măreţia lui.
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Tatăl

În timp ce mâncau, un ţăran i-a întrebat pe cei trei fii ai săi:
- Ştiţi voi, băieţi, de unde vine mălaiul din care este făcută această mămăligă ?
- Da, sigur că da! - a răspuns cel mai mic. Din sacul din cămară.
Râzând de el, cel mijlociu îi spuse:
- Nu-i adevărat! Mălaiul e măcinat din porumbul cules de pe câmp; porumbul a crescut din pământul udat de apa ploilor. Deci, pământul şi ploaia l-au făcut.
- Nu ştiţi nimic! - zise şi cel mai mare dintre băieţi. Porumbul acesta vine de la Dumnezeu. E adevărat că a crescut din pământ şi că ploaia l-a udat, dar, dacă Dumnezeu nu ar fi dat vreme bună şi ploaie la timp, porumbul nu s-ar fi făcut, iar noi n-am fi mâncat acum mămăligă. Iată cine L-a făcut: Dumnezeu!
Oare avea dreptate vreunul dintre copii ? Nu, nici unul!
Tatăl lor a arat şi a semănat pământul, a cules porumbul, l-a măcinat la moară şi a adus mălaiul acasă. Tatăl lor a muncit un an întreg pentru ca fiii lui să aibă ce mânca. A muncit, dar s-a şi rugat. Şase zile pe săptămână a fost pe câmp, dar a şaptea a fost la biserică să se roage pentru sănătate şi spor în casă. S-a rugat mereu ca Domnul să aibă grijă şi de familia lui, iar Dumnezeu, văzând hărnicia omului, i-a ascultat ruga şi l-a blagoslovit cu o recoltă bogată şi, pe drept cuvânt, meritată. Păcat că fiii lui nu vedeau efortul pe care părintele lor îl făcea pentru ei...
Cu banii câştigaţi atât de greu, părinţii ar putea să cumpere lucruri pentru ei, dar nu fac astfel! Ei renunţă la tot ce îşi doresc, pentru ca fiii şi fiicele lor să aibă de toate.
Dacă toţi copiii ar avea grijă de lucrurile lor, atunci părinţii ar fi mulţumiţi. Dar, dacă toţi copiii ar avea grijă, în primul rând, de bunul cel mai de preţ pe care l-au primit de la părinţi, adică de viaţa lor, pe care s-o trăiască frumos şi fără păcat - atunci toţi părinţii ar fi, cu siguranţă, fericiţi.

“Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi ani mulţi să trăieşti pe pământ!” - Sfânta Scriptură - una dintre cele zece porunci.

Nemurirea sufletului

Într-o şcoală, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului. Văzând chipurile nedumerite ale micuţilor, domnul profesor scoase un ceas mare de masă şi îl arătă tuturor:
- Vedeţi cum merge acest ceas ? Ca şi un om care trăieşte, tot astfel ceasul ticăie şi rotiţele lui se învârt.
După aceea, a pus ceasul pe catedră, i-a demontat cu grijă carcasa de metal şi a scos mecanismul plin de rotiţe mici, ce continuau să se învârtă.
- Vedeţi, chiar dacă am scos motoraşul din carcasă, el continuă să meargă. Tot aşa şi sufletul, când părăseşte trupul, după moarte, continuă să trăiască. Sufletul este nemuritor şi, de aceea, trebuie să ne îngrijim nu doar de trupul nostru, ci şi de suflet. Aşa cum aveţi grijă să nu vă murdăriţi hainele sau să nu vă răniţi lovindu-vă, tot aşa trebuie să fiţi mereu atenţi ca nici sufletul vostru să nu se “murdărească” de păcate sau să fie doborât de ispite şi neputinţă. Sufletul trebuie să fie mereu curat, fără răutate şi fără păcat, fiindcă doar aşa el poate primi lumina binecuvântată a dragostei dumnezeieşti. Doar aşa sufletele noastre pot iubi şi pot fi iubite.

“Sufletul trăieşte veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, iar la Judecata de Apoi, sufletul iarăşi se va uni cu trupul” - Sfântul Ioan Gură de Aur.

Păcatul indiferenţei

S-au întâlnit într-o după-amiază, pe uliţa unui sat, preotul din partea locului şi un ţăran din parohia sa. Cum l-a văzut, părintele l-a întrebat:
- Ieri dimineaţă am întâlnit doi săteni ce se certau dintr-o pricină oarecare şi am reuşit în cele din urmă să îi împac. Am văzut că tu ai trecut pe lângă ei fără să-ţi pese şi ţi-ai continuat liniştit drumul. Cum este posibil aşa ceva ? Crezi că ai făcut bine ?
- Părinte, i-a răspuns omul, eu nu prea cred că este important ceea ce fac. Dumnezeu este puternic şi dacă vrea să mă mântuiască mă va mântui, iar dacă nu vrea să mă mântuiască, atunci aşa va fi, indiferent de ce-aş face eu.
- Vai, fiule, cum poţi să vorbeşti aşa ?! - i-a răspuns cu blândeţe preotul. Ia spune-mi, de unde vii tu acuma cu sapa în spinare ?
- Păi, cum de unde, părinte ? De la câmp. Muncesc acolo de azi de dimineaţă. La cât m-am străduit, sper din tot sufletul ca Dumnezeu să-mi dea o recoltă bună.
- Nu crezi că este la fel, fiule, şi cu viaţa şi cu păcatele tale ? De ce te duci să munceşti la câmp ? Dacă Dumnezeu vrea să ai o recoltă bună, o să le găseşti de-a gata pe toate, dacă nu vrea, de ce te mai osteneşti ? Ţi se pare firesc ?
- Nu, părinte! Dacă nu muncesc, cum aş putea să am de-ale gurii ?
- Aşa este, fiule, dacă munceşti cu drag, Dumnezeu îţi ajută şi obţii o recoltă bună. E, tot aşa, dacă trăieşti fără păcat, purtându-ţi şi ţie de grijă, dar şi celor din jurul tău, atunci Dumnezeu se îndură şi, chiar dacă ai mai greşit în viaţă, îţi iartă păcatul, iar la Judecată vei fi mântuit.
Aşa cum buruienile năpădesc o grădină neîngrijită, tot astfel păcatele pun stăpânire pe sufletul omului rău. După cum vei căuta tu ca aceia din jurul tău să aibă linişte şi bucurie, să aibă credinţă şi speranţă în mântuire, tot astfel va căuta şi Dumnezeu ca şi tu să ai parte de toate acestea.
Să nu mai faci niciodată ca ieri! Dacă poţi să ajuţi pe cineva, chiar şi cu un sfat sau cu o vorbă bună, fă-o numaidecât, fiindcă trebuie să fim atenţi la tot ce întâlnim în viaţă, căci lumea toată este grădina de care noi toţi trebuie să avem grijă.

“Numai cine îşi iubeşte aproapele, Îl iubeşte pe Dumnezeu” - Sfânta Scriptură.