O persoană care este inca in deznadejde si are gânduri de sinucidere şi după ce s-a spovedit, credem că încă nu s-a spovedit sincer. Dacă s-a spovedit sincer, fie nu a împlinit sfatul şi canonul primite, fie nu a avut încă parte de îndrumarea care îi trebuie.
Prin harul care lucrează în Taina Spovedaniei, cuvântul pe care îl dă
Dumnezeu duhovnicului este un cuvânt cu totul special. De altfel, totul
este special în Taina Spovedaniei. În spovedanie Duhul lui Dumnezeu îl
povăţuieşte pe preot ce sfaturi să dea, nu pentru vrednicia preotului,
ci pentru nevoia şi sinceritatea celui care se spovedeşte. De aceea,
dacă în mintea lui revin gânduri de sinucidere şi după spovedanie, să se
mărturisească încă o dată, sincer, să-şi spună toate gândurile pe care
le are, să-şi cerceteze conştiinţa până ajunge la rădăcinile păcatului
şi să mărturisească şi acele rădăcini, căci din ele se nasc gândurile
cele rele. Apoi să împlinească cu credinţă şi deplin ceea ce-i
rânduieşte duhovnicul în Taina Spovedaniei.
Ce poate el să mai facă după ce s-a spovedit? O lectură bună! Îi recomand ca mai întâi să citească Evangheliile. Să înceapă cu cea de la Ioan, căci în Evanghelii, şi mai ales în Evanghelia de la Ioan, va descoperi mila şi bunătatea lui Dumnezeu, dragostea Lui faţă de om.
Când va vedea cât de mult îl iubeşte Dumnezeu, nu se va mai gândi niciodată să se despartă pentru totdeauna de Dumnezeu prin acea faptă îngrozitoare. Să-i fie limpede că un astfel de pas nu înseamnă altceva decât că îşi dă sufletul în mâinile diavolului pentru totdeauna. Prin sinucidere el se desparte de tot ceea ce este bine, frumos, înălţător, de frumuseţea vieţii în Dumnezeu, adevărata noastră viaţă.
Să înţeleagă clar că, ascultând de acele gânduri, el ascultă de diavol şi se dă în mâna lui; iar diavolul nu îi oferă decât o urâţenie lăuntrică, o teamă pe care i-o strecoară în suflet, o neîncredere în atotputernicia lui Dumnezeu, în locul frumosului, bucuriei, nădejdii, dragostei şi luminii credinţei. Aceasta se întâmplă în lumea de aici. Iar în veşnicie, nu-i oferă altceva decât continuarea stării rele pe mai departe: ruperea de Dumnezeu şi ruperea de comuniunea cu oamenii.
Cel mai greu pentru om este atunci când e lipsit de comuniune şi de dragoste, când nu mai poate comunica şi nu mai poate intra în comuniune cu cel de lângă el. Aceasta este starea spre care se îndreaptă cel ce se gândeşte la sinucidere, căci sinucigaşul, în viaţa de dincolo, are parte de tragedia singurătăţii pentru totdeauna. El nu mai gustă din bucuria comuniunii, deoarece prin gestul său s-a despărţit de oameni şi de Dumnezeu.
În Pateric ni se istoriseşte cum Sfântul Macarie cel Mare a găsit în pustiu o tigvă (craniu) şi a întrebat a cui este şi care este starea sufletului acelui om. Era vorba despre un păgân şi află de la el că este în iad şi că cei din iad nu-şi văd faţa unii altora. Aveau însă şi o mângâiere: atunci când Sfântul Macarie se ruga pentru cei din iad, aceştia îşi vedeau feţele unii altora. Această putere o aveau rugăciunile Bisericii! Sfântul a suspinat şi a zis: „Dacă aceasta este mângâiere, vai de ziua în care s-a născut păcătosul”.
Un episcop arăta odată icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe şi zicea: „Este bine ca fiecare dintre noi să ne gândim că suntem nişte prunci în braţele Maicii Domnului. Căci Maica Domnului, aşa cum şi-a iubit Fiul, tot aşa ne iubeşte pe fiecare dintre noi”. Aşa să încredinţaţi persoana deznadajduita Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos, având nădejdea şi încredinţarea că Maica Domnului îl ţine în braţe şi nu-l lasă. Această nădejde nu va rămâne de ruşine!
Un părinte spunea odată că această nădejde este rugătoare şi lucrătoare. De ce?
Ea este rugătoare pentru că vine din partea noastră şi, astfel, este ca o rugăciune pe care o facem înaintea lui Dumnezeu. Şi este lucrătoare pentru că se întoarce la oameni şi aduce lucrarea lui Dumnezeu asupra persoanei respective. Nu-I cerem lui Dumnezeu să-l mântuiască, pentru că Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni cu forţa. Dar Îi cerem lui Dumnezeu să aibă milă şi să-i mişte inima spre pocăinţă, căci acesta o poate face Dumnezeu independent de voinţa omului, fie că vrea, fie că nu vrea omul.
Să aveţi permanent încredere că Dumnezeu ne ţine cu adevărat în braţe şi ne iubeşte pe fiecare din noi şi rugaţi-vă pentru prietenul dumneavoastră cu încredinţarea smerită că nu-L va lăsa din braţe!
Părintele Ioan Mina
Ce poate el să mai facă după ce s-a spovedit? O lectură bună! Îi recomand ca mai întâi să citească Evangheliile. Să înceapă cu cea de la Ioan, căci în Evanghelii, şi mai ales în Evanghelia de la Ioan, va descoperi mila şi bunătatea lui Dumnezeu, dragostea Lui faţă de om.
Când va vedea cât de mult îl iubeşte Dumnezeu, nu se va mai gândi niciodată să se despartă pentru totdeauna de Dumnezeu prin acea faptă îngrozitoare. Să-i fie limpede că un astfel de pas nu înseamnă altceva decât că îşi dă sufletul în mâinile diavolului pentru totdeauna. Prin sinucidere el se desparte de tot ceea ce este bine, frumos, înălţător, de frumuseţea vieţii în Dumnezeu, adevărata noastră viaţă.
Să înţeleagă clar că, ascultând de acele gânduri, el ascultă de diavol şi se dă în mâna lui; iar diavolul nu îi oferă decât o urâţenie lăuntrică, o teamă pe care i-o strecoară în suflet, o neîncredere în atotputernicia lui Dumnezeu, în locul frumosului, bucuriei, nădejdii, dragostei şi luminii credinţei. Aceasta se întâmplă în lumea de aici. Iar în veşnicie, nu-i oferă altceva decât continuarea stării rele pe mai departe: ruperea de Dumnezeu şi ruperea de comuniunea cu oamenii.
Cel mai greu pentru om este atunci când e lipsit de comuniune şi de dragoste, când nu mai poate comunica şi nu mai poate intra în comuniune cu cel de lângă el. Aceasta este starea spre care se îndreaptă cel ce se gândeşte la sinucidere, căci sinucigaşul, în viaţa de dincolo, are parte de tragedia singurătăţii pentru totdeauna. El nu mai gustă din bucuria comuniunii, deoarece prin gestul său s-a despărţit de oameni şi de Dumnezeu.
În Pateric ni se istoriseşte cum Sfântul Macarie cel Mare a găsit în pustiu o tigvă (craniu) şi a întrebat a cui este şi care este starea sufletului acelui om. Era vorba despre un păgân şi află de la el că este în iad şi că cei din iad nu-şi văd faţa unii altora. Aveau însă şi o mângâiere: atunci când Sfântul Macarie se ruga pentru cei din iad, aceştia îşi vedeau feţele unii altora. Această putere o aveau rugăciunile Bisericii! Sfântul a suspinat şi a zis: „Dacă aceasta este mângâiere, vai de ziua în care s-a născut păcătosul”.
Un episcop arăta odată icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe şi zicea: „Este bine ca fiecare dintre noi să ne gândim că suntem nişte prunci în braţele Maicii Domnului. Căci Maica Domnului, aşa cum şi-a iubit Fiul, tot aşa ne iubeşte pe fiecare dintre noi”. Aşa să încredinţaţi persoana deznadajduita Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos, având nădejdea şi încredinţarea că Maica Domnului îl ţine în braţe şi nu-l lasă. Această nădejde nu va rămâne de ruşine!
Un părinte spunea odată că această nădejde este rugătoare şi lucrătoare. De ce?
Ea este rugătoare pentru că vine din partea noastră şi, astfel, este ca o rugăciune pe care o facem înaintea lui Dumnezeu. Şi este lucrătoare pentru că se întoarce la oameni şi aduce lucrarea lui Dumnezeu asupra persoanei respective. Nu-I cerem lui Dumnezeu să-l mântuiască, pentru că Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni cu forţa. Dar Îi cerem lui Dumnezeu să aibă milă şi să-i mişte inima spre pocăinţă, căci acesta o poate face Dumnezeu independent de voinţa omului, fie că vrea, fie că nu vrea omul.
Să aveţi permanent încredere că Dumnezeu ne ţine cu adevărat în braţe şi ne iubeşte pe fiecare din noi şi rugaţi-vă pentru prietenul dumneavoastră cu încredinţarea smerită că nu-L va lăsa din braţe!
Părintele Ioan Mina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu