Sfantul Ierarh Nectarie

Spovedania
Îndrumar



Arhimandrit Atanasie Anastasiou
Staret al Sfintei Mănăstiri a Marii Meteora




















Textul a fost introdus în format electronic după Ediţia Ed. Sophia, Bucureşti 2004.

Lucrare săvârşită cu ajutorul Domnului, astăzi, 24 Noiembrie 2004,  anul Mântuirii, ziua Sf. Sfinţit Mucenic Clement, Episcopul
Romei şi Petru, Episcopul Alexandriei.

Rugaţi-vă şi pentru robul lui Dumnezeu diaconul Vasile.
Cuprins

Prolog  
Cuvânt înainte 
Introducere 

Partea întâi: Întrebări bazate pe Decalog 
Porunca I 
Porunca a II-a 
Porunca a III-a  
Porunca a IV-a 
Porunca a V-a  
Porunca a VI-a 
Porunca a VII-a 
Porunca a VIII-a  
Porunca a IX-a  
Porunca a X-a  
Cele şapte păcate de moarte  
Milostivirea părintească a lui Dumnezeu este nesfârşită  
Atenţie!! Deznădejdea şi indolenţa nimicesc mântuirea noastră 

Partea a doua: Despre Taina Sfintei Spovedanii 
 
Pocăinţa. Condiţiile bunei spovedanii  
1. Introducere 
2. Rolul preotului mărturisitor (duhovnicului)  
3. Ce este şi cum trebuie fâcută spovedania  
4. Piedici ale bunei spovedanii  
Canonul (epitimia)  
Cele ce urmează spovedaniei 
Spovedanie şi psihiatrie 

Partea a treia: Starea duhovnicească şi morală a lumii contemporane 

Epoca contemporană 
 1. Tinderea către viaţa lipsită de osteneli şi de dureri  
2. Organizarea raţionalistă a vieţii 
3. Elemente neortodoxe în viata familiei 
4. Egoism - iubire de sine - mândrie  
5. Autojustificare  
6. Judecarea (critica) celorlalţi 
7. Erezii vechi şi noi - New Age 
În loc de încheiere 

Anexă: Părintii Bisericii vorbesc despre pocăinţă  
Ca recunoştinţă
Preacinstiţilor noştri părinţi duhovniceşti,
Vrednicilor de pomenire stareţi
ieromonahi Hariton Sarri Şi Spiridon Xeno

Şi preacuvioŞilor părinţi ieromonahi
Ghermanos Dimakos, Ambrozie Lazaris
Şi Antim Dimakopoulos,
care au slujit Taina Spovedaniei cu îngăduinţă,
cu zel, cu jertfire de sine, Şi cu darul deosebirii
şi care ne-au îndrumat cu nzultă dragoste
pe calea pocăinţei şi a vieţuirii monahale

Ca o datorie a rugăciunii pentru cititorii lucrării noastre


Staret Arhimandrit Atanasie Anastasiou 
şi cei împreună cu noi, fraţi întru Hristos
Prolog

Ca întâistătător aI ocrotitei de Dumnezeu mitropolii a Stagonelor şi Meteorei, vestită pentru
ansamblul monahal al Sfintelor Meteore, cu deosebită bucurie şi satisfacţie precuvântăm cartea ce
vă stă înainte, Îndrumar de spovedanie, jertfă plină de dragoste a chinoviei Marii Meteora faţă de
omul contemporan, atât de năpăstuit astăzi.
Taina Sfintei Spovedanii nu este numai condiţie a Sfintei Împărtăşiri, ci, ca dăruire a iertării
păcatelor, este în acelaşi timp izvor al păcii, mângâiere sufletelor, dezlegare multor greutăţi, intrare
în noua viaţă în Hristos, înnoire a minţii şi dobândire a harului.
În sfintele mănăstiri ale Lithopolisului Stagonelor, precum se întâmplă şi în restul mitropoliei
noastre, cu zel deosebit şi cu jertfire de sine, se slujeşte Taina Sfintei Spovedanii de către cercaţii şi
temeinicii părinţi, cu îmbelşugată rodire. Şi această dăruire în îndrumarea şi viaţa duhovnicească
are o importanţă deosebită pentru mitropolia noastră, de vreme ce sfintele mănăstiri oferă nu numai
măreţia sfintelor slujbe sau a artei bizantine, ci sunt totodată bolniţe ale sufletelor şi limanuri
liniştite fraţilor noştri mult întristaţi.
Acest îndrumar, prinos al comunităţii Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă a
Mântuitorului - Marea Meteora -, inspirat de har şi luminat de Duhul Sfânt, este un ajutor de
mare preţ pentru duhovnici şi credincioşi, adăugându-se la bogata activitate editorială a
mănăstirii.
Pentru aceasta îl şi felicit din inimă pe Întâistătătorul, Arhimandrit Atanasie Anastasiou,
dar şi comunitatea Sfintei Mănăstiri a Marii Meteora şi binecuvântez din tot sufletul această
scriere folositoare de suflet şi mă rog ca mâna cea tare a Domnului să-i primească şi să-i
îndrume la turma celor mântuiţi pe cititorii săi, pe cei care se ostenesc, şi să-i răsplătească cu
răsplătirea cea cerească.

Înflăcărat rugător către Dumnezeu,
Mitropolit al Stagonelor şi Meteorelor,
†SERAFIM
Cuvânt înainte

Binecuvântat este Dumnezeu, Cel care nu voieşte moartea,,păcătosului, ci ca păcătosul să se
întoarcă de la calea sa şi să fie viu"1. Acest cuvânt profetic, atât de mângâietor ietor pentru orice om,
nu mărturiseşte numai multa milă şi nesfârşita îndurare a lui Dumnezeu, dar scoate în evidenţă şi
viul  adevăr că modul păcătos de vietuire, viaţa departe de Dumnezeu este moarte pentru suflet şi
lipsire de adevărata viaţă. 
Domnul Cel atotbinefăcător a binevoit să cunoaştem din tinereţe duhovnici sfinţi şi
experimentaţi, care ne-au călăuzit cu nemincinoasă dragoste în viaţa Sfintei noastre Biserici şi la
cugetul cel bisericesc. Apoi ne-a învrednicit să spovedim, cu harul Său, în mănăstirea noastră o
mulţi me de oameni care străbate anevoiosul urcuş până la noi cu nepotolită sete, pentru a primi în
Sfânta Spovedanie iertarea păcatelor, pentru a afla împăcarea şi reapropierea lor de Iisus Hristos. Şi
putem să mărturisim sincer că cele mai emoţionante clipe din slujirea noastră pastorală sunt
acelea ale smeritei spovedanii a credincioşilor şi a învierii din morţi pe care o realizează Duhul
Sfânt înăuntrul Tainei Pocăinţei, cea iubitoare de oameni. Cuviosul Antonie al Kievului scrie:
„Nicicând nu este omul atât de frumos, atât de plăcut lui Dumnezeu ca atunci când îşi ucide
înaintea lui Dumnezeu şi înaintea preotului duhovnic mândria. De îndată ce este distrus vrăjmaşul
de căpetenie al mântuirii noastre, vrăjmaşul lui Dumnezeu, zidul care ne desparte de Dumnezeu,
adică mândria, imediat sufletul celui ce se spovedeşte se deschide spre a primi gândurile, dorinţele,
intenţiile şi hotărârile cele sfinte"2.
Această luptă eroică de micşorare de sine, de osândire de sine a omului, această dezvelire
salvatoare a celor ascunse ale inimii în fata duhovnicului care are darul deosebirii, al
discernământului duhovnicesc, este o faptă de smerenie şi de eliberare pentru primul şi o înaltă
încredere faţă de al doilea. Şi această întâlnire a sufletelor în Duhul Sfânt le uneşte cu legături
puternice, duhovniceşti, într-o relaţie de părinte şi fiu, cu o nevicleană şi adâncă dragoste în
Domnul. Este vorba de o naştere duhovnicească, de o adevărată re-zidire de către Dumnezeu.
Procopie Megalospileotul explică:
,,Căci Dumnezeu, când iartă un păcat cu un singur cuvânt pe care îl rosteşte preotul Său în faţa
păcătosului, face o lucrare atât de mare şi atât de minunată, care nu s-ar fi împlinit nici dacă ar fi
creat alte mii şi mii de lumi cu mult mai frumoase şi mai plăcute decât aceasta creată deja. Şi
motivul este că, atunci când El îndreaptă un păcătos, se arată nu doar conturând o nouă lume,
împodobită cu luminoasele însuşiri ale harului Său, dar şi că îl scoate pe păcătos dintr-un abis
întunecat al nimicului, în care 1-a doborât lucrarea stricătoare a păcatului.”3
Dragostea în Hristos a frăţiei noastre monahale pentru fraţii noştri din lume şi agonia ei pentru
mersul lumii contemporane au condus la alcătuirea acestui ghid practic de pocăinţă, ce poartă
numele de Îndrumar de spovedanie.
Atât primirea călduroasă de care s-au bucurat prima ediţie a acestei cărti şi desele ei retipăriri,
cât şi întrebările ce au urmat din partea cititorilor, care au cerut lămuriri şi explicaţii, ne-au condus
la această a doua ediţie a Îndrumarului, îmbunătăţită şi adăugită.
Tuturor fraţilor noştri care în orice mod au conlucrat cu noi şi ne-au ajutat să dăm expresie în
cartea de faţă Sfintei Taine a Spovedaniei şi a Pocăinţei, le mulţumim pe această cale cu multă
căldură.
Chestionarul, care constituie prima parte a cărţii şi care se doreşte în acelaşi timp un
elementar catehism ortodox, se bazează pe cele zece porunci4, date lui Moise pe Muntele Sinai
de către Însuşi Dumnezeu, porunci care, într-un fel, sintetizează Dumnezeiasca Lege.
Scopul întrebărilor este să-1 ajute pe cititor să localizeze şi să înveţe să deosebească nu
numai abaterile grave, care se observă uşor, dar şi pe cele „mai puţin grave" după părerea
multora, şi din această cauză considerate neimportante, dar care, nemărturisite şi adunate, nu
numai că rămân neiertate, dar conduc treptat la păcate mai adânci şi mai grave. Întrebările nu se
bazează pe o înţelegere legalistă a păcatului, ci pe cuvântul Apostolului: ,că cine va păzi toată
legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile"5.
Trebuie accentuat că nici un păcat, oricât de grav ar fi, nu ne poate lipsi de Împărăţia
Cerurilor, dacă-1 mărturisim cu sinceră căinţă. Nici mulţimea, nici felul păcatelor noastre nu
poate schimba mila lui Dumnezeu, dacă le descoperim cu căinţă, sub epitrahilul duhovnicului,
cu hotărârea tare de a începe o nouă viaţă, conformă voii dumnezeieşti.
A doua parte a cărţii se referă condiţiile unei bune spovedanii, care este în principal
pocăinţa sinceră, şi cuprinde şi unele comentarii şi explicaţii la Taina Spovedaniei, bazate în
special pe ,Manualul de spovedanie" al Sfântului Nicodim Aghioritul şi mai ales pe
capitolul ,Sfaturi către cel ce se pocăieşte".
In partea a treia se face referire la starea contemporană a lumii, stăpânită atât de ,dezvoltarea"
ilogică şi necontrolată a economiei, ştiinţei, tehnologiei (distrugerea mediului, inginerii genetice,
produse sintetice, vaci ,riebune" şi altele), cât şi de noua eră a globalizării, cu noua ordine mondială,
care aplatizează personalitatea şi libertatea - darul dumnezeiesc - şi omogenizează popoare, culturi
şi civilizaţii. Combinarea sincretismului religios cu ecumenismul sincretic, neopăgânismul
(îndumnezeirea naturii, în special sub chipul, zeiţei" Gaia-pământ, ecologismul ateu şi altele),
reînvierea vechii idolatrii (cei 12 zei, panteismul). Lumea de astăzi se apropie, din punct de vedere
spiritual şi moral, de crearea condiţiilor pentru continua şi mai intensa cultivare a păcătoşeniei
omului şi voita şi autodistrugătoarea îndepărtare a lui de Dumnezeu şi predarea (de sine) deplină în
adorarea diavolului.
La sfârşitul cărtii există o anexă ce cuprinde fragmente grăitoare din scrierile Părinţilor
Bisericii, cu referiri largi la marea temă a pocăinţei, de vreme ce ei înşişi au trăit mai întâi din plin
această taină.
Din experienţa noastră îndelungată în Sfânta Taină a Spovedaniei putem afirma că mulţi dintre
cei care vin pentru prima oară la spovedanie încearcă o amorţeală sufletească şi nu ştiu ce să spună.
Este de asemenea adevărat că alţii, deşi au o bună intenţie, stau departe de această taină din
neştiinţă, frică sau ruşine. Credem că prezenta lucrare va constitui pentru toţi un ajutor şi o
provocare pentru un bun început.
Cartea aceasta nu îşi propune să epuizeze marea temă a pocăinţei şi a desăvârşirii duhovniceşti.
Îndrumarea duhovnicească a fiecărui suflet pentru tămăduirea de patimi este lucrarea duhovnicului,
şi nu se face cu ,instructiuni" sau „reţete", ci cu o pedagogie aplicată pentru fiecare persoană, în
funcţie de starea sufletească, de condiţiile de viaţă, de nevoile şi de puteril
urarea noastră sunt ca ea să fie de folos, alături de celelalte cărţi valoroase care tratează aceeaşi
temă, închinătorilor din mănăstiri, dar şi celor ce, în lume fiind, se nevoiesc pentru mântuirea lor,
iubiţilor noştri fraţi, spre o mai conştientă apropiere de mântuitoarea Taină a Spovedaniei şi în
vieţuirea adevăratei pocăinţe.
Rugăciunea şi urarea noastră sunt ca spovedania noastră, a tuturor, să devină deplină, curată,
sinceră, bineplăcută lui Dumnezeu, încât să nu ne găsim fără de răspuns în Ziua Judecăţii, ci,
ştergând păcatele noastre prin deasa spovedanie, să fim scrişi „în cartea vieţii”6 şi primiţi în
Împărăţia Cerurilor.

Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri a Marii Meteora
† Arhimandrit Atanasie Anastasiou
şi fraţii cei întru Hristos
Introducere

Curăţia sufletului este starea firească a omului. Pentru că Dumnezeu aşa 1-a zidit dintru început,
precum menţionează Sfântul Ioan Damaschin: „Dumnezeu 1-a făcut pe om fără răutate, sincer,
virtuos, fără supărare, fără griji, împodobit cu strălucirea fiecărei virtuţi, în "" - "" zestrat cu toate
bunătătile"7. Cu neascultarea protopărinţilor începe să se strice şi să se înnegrească treptat această
dumnezeiască icoană, iar locul virtuţilor care împodobeau sufletul omenesc este luat de răutăţile de
tot felul, omul pierzând din ce în ce mai mult bunătatea dintru început şi a decăzând în starea cea
potrivnică firii, în păcate şi patimi. Astfel setoceşte continuu conştiinţa, legea morală sădită în
om, şi se instalează treptat uitarea lui Dumnezeu şi stăpânirea cea demonică.
Însă nici în această tragică stare dragostea lui Dumnezeu nu părăseşte zidirea Sa. Se
descoperă în multe moduri omului pe Sine şi voia Sa, până la ,plinirea vremii", când Se va
întrupa Fiul şi Cuvântul Tatălui şi va învinge pe diavol cu Sfintele Sale Patimi şi slăvită
Învierea Sa şi va îndumnezei firea omenească.
Legea lui Dumnezeu, aşa cum este exprimată în Sfânta Scriptură, în Vechiul şi Noul
Testament, are rostul de a-1 readuce pe om de la starea cea potrivnică firii, a păcatului, la starea
cea conformă firii, a virtuţii, şi de a-1 îndumnezei cu harul Duhului Sfânt.
Vindecarea de patimi şi dobândirea virtuţilor opuse acestora se realizează prin ţinerea
poruncilor dumnezeieşti. După Sfântul Ioan Damaschin:
,,Sufletul se împarte în trei: raţiune, iuţime şi poftă. Păcatele din raţiune sunt acestea:
necredinţa, erezia, nebunia, hula (blasfemia), nemulţumirea, încuviinţările păcatelor care se
ivesc din partea pătimitoare. Iar tămăduirea şi leacul acestor rele este credinţa neşovăită în
Dumnezeu şi în dogmele adevărate, neînşelătoare şi ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele
Duhului, rugăciunea curată şi neîncetată şi mulţumirea către Dumnezeu. Păcatele iuţimii sunt
acestea: cruzimea, ura, necompătimirea, ţinerea de minte a răului, pizma, uciderea şi cugetarea
necontenită la unele ca acestea. Iar tămăduirea şi leacul lor: iubirea de oameni, dragostea,
blândeţea, iubirea de fraţi, compătimirea, nerăutatea şi bunătatea. Păcatele părţii poftitoare sunt
acestea: lăcomia pântecelui, nesăturarea, beţia, curvia, adulterul, necurăţia, desfrânarea,
iubirea de avuţii,pofta de slavă deşartă, de bani, de bogăţie şi de plăcerile trupeşti. Iar
tămăduirea şi leacul lor: postul, înfrânarea, reaua pătimire, neaverea, împărţirea averilor la
săraci, dorirea bunurilor viitoare nemuritoare, dorul după Împărăţia lui Dumnezeu şi poftirea
înfierii"8.
Cu siguranţă, de vreme ce părtile sufletului omenesc constituie o unitate indestructibilă,
patimile, ca şi virtuţile, nu sunt independente, ci una este legată de cealaltă şi, dacă sufletul
rămâne în vreuna din acestea, nu va putea scăpa nici de celelalte. Cel care vrea să-şi revină la
cele după fire - la starea primordială - şi să ajungă la îndumnezeire trebuie să pornească război
împotriva tuturor patimilor.
Sfinţenia se dobândeşte prin curăţirea de toate patimile şi prin împroprierea binelui,
în conlucrare întotdeauna cu dumnezeiescul har, cel care se dă după voinţa omului.

* * *
În practica ortodoxă a spovedaniei, credinciosul stă întotdeauna înaintea duhovnicului ca
înaintea lui Hristos. Astfel, oricare duhovnic îl primeşte pe cel ce se spovedeşte, îl înfiază
                                                
7 Sfântul Ioan Damaschin, Expunere exactă a învăţăturii Ortodoxe, în „Opere", Dogmatica I, Editura Ediţii
Patristice „Grigorie Palama", Tesalonic, 1976, în Părinţi Greci ai Bisericii [E.P.E.], 19,vol. 1, p. 210 [trad.
rom. Pr. D. Fecioru, Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 71 ].
8 Filocalia sfintelor nevoinţe, Editura Grădina Maicii Domnului, Tesalonic, 1991, p. 303-304 [trad. rom.:
Filocalia, vol. IV, trad. Pr. D. Stăniloae, p. 208].
Principalul rost al Bisericii nu este lucrarea de asistenţă socială - care nu este totuşi lăsată
deoparte -, ci mântuirea credincioşilor, ,pentru care a murit Hristos”14, prin participarea lor la
Sfintele Taine.
În diferite religii există teorii şi practici de îmbunare şi îmblânzire a divinităţii. Ontologic
însă numai Hristos dăruieşte iertarea păcatelor şi îndumnezeirea firii omeneşti.
Sfântul Ioan Gură de Aur, interpretând chemarea iubitoare de oameni a Domnului „Veniţi
la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”15, explică:
,,Nu cutare şi cutare, ci toţi veniţi la Mine, toţi cei împovăraţi, toţi cei întristaţi, toţi cei cu
păcate! Veniţi, nu ca să vă pedepsesc, ci ca să vă iert păcatele! Veniţi, nu pentru că am nevoie să
Mă slăviţi, ci pentru că doresc mântuirea voastră. Că Eu vă voi odihni pe voi! N-a spus numai:
«Vă voi mântui», ci ceea ce-i cu mult mai mult: «Vă voi da deplină odihnă! » 16
Dacă noi, creştinii ortodocşi, vom pierde raiul, îl vom pierde din indolenţă şi prostie.
Pentru că Biserica noastră, ca o mamă gingaşă, ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele Domnului şi
ne oferă toate mijloacele pentru sfinţirea şi pentru unirea noastră mistică cu Mântuitorul
Hristos. Conditia de bază pentru această unire este curăţia inimii, cum limpede ne spune
Dumnezeu-Cuvântul în Predica de pe Munte:
„ Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu"17.
Avem deci nevoie de curăţirea de gândurile viclene, curăţirea de duhul nesaţului, curăţirea
de trufia cea vrăjmaşă lui Dumnezeu.

* * *
Astăzi însă, mai mult decât oricând, curăţia inimii este greu de găsit, este pasăre rară. Până şi
educaţia copiilor este curat egocentrism şi, din cauza puţinilor copii, înşişi părinţii cultivă în ei
egoismul, autosuficienţa, slava deşartă, punându-i în situaţia de a se confrunta nepregătiţi cu în-
cercările vieţii şi cu fricţiunile legăturilor interpersonale.
Excitaţiile provenite din mediul exterior, imaginile şi sunetele televizorului şi ale celorlalte
mijloace de informare în masă murdăresc în mod explicit raţiunea sufletului, stârnesc pofta şi
strivesc puterea voinţei, infiltrând specificul consumismului, specificul unui mod de viaţă fără
îngrădiri şi interdicţii morale.
Duhul autojustificării şi al protejării patimilor pe baze psihologice, refuzul celor mai mulţi
oameni de a-şi recu noaşte greşelile şi neputinţele şi de a se smeri creează oameni egoişti şi
demonizaţi, fiindcă egoismul este robie diavolilor, care îndepărtează harul Duhului Sfânt din suflet.
Raţionalismul în aplicarea la alegere a Sfintelor Canoane şi a poruncilor e
vreunui organism social, ci pe baza Sfintei Evanghelii, ale cărei adevăruri, veşnice şi
neschimbate, ne este de folos să le cunoaştem.

* * *

Iubitorul de oameni şi îndelung răbdătorul nostru Domn, părinteşte, cu răbdare, stă înaintea
porţii sufletului nostru şi bate. Cât mai avem încă timp, înainte de a ne afla moartea, care poate veni
în orice clipă, să răspundem acestei chemări mântuitoare a Lui la întoarcere şi pocăinţă.





PARTEA ÎNTÂI




Întrebări bazate
pe Decalog
Porunca I

„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău [...], să nu ai alti dumnezei afară de Mine!"

• Nu cumva L-ai negat vreodată pe Dumnezeu sau credinta în E1?
• Nu cumva ai simtit îndoială ori din necredintă şi raţionalism ai refuzat să crezi în vreun
articol al Credintei Ortodoxe sau în Sfintele Taine sau în învătăturile Bisericii?
• Nu cumva din ruşine nu ţi-ai arătat poziţia creştină şi convingerile tale creştine,
cunoştinţele şi respectul tău faţă de Tradiţia Bisericii înaintea oamenilor care poate
aveau idei potrivnice sau erau indiferenţi la problemele spirituale?
• Nu cumva ţi-ai pus în minte voit gânduri de hulă şi necredinţă în probleme ale
Credinţei sau în ceea ce priveşte Sfintele Taine?
• Nu cumva ai fost atras de învăţăturile schismaticilor şi ereticilor: romano-catolici, uniţi,
hiliaşti, protestanţi, evanghelişti, penticostali şi ceilalţi?
• Nu cumva te-ai însoţit cu „luminaţii", anume cu oameni care au oarece experient,e
demonice şi ,,descoperiri", pe care le susţin a fi vedenii dumnezeieşti, cu rezultatul de a
se rupe de Biserică şi de a se autoproclama ,sfinti", exploatându-i în diverse feluri pe
creştinii indiferenţi?
• Nu cumva eşti mason?

Să Ştii că masoneria este o religie păgână18 Şi sistem antihristic, care nu se poate concilia cu
creştinismul!

• Nu cumva ai luat parte la ceremonii masonice sau asemănătoare cu acestea?
• Nu cumva faci parte din organizaţii sau organisme care au oarece legătură cu
masoneria, precum Rotary, Lyons ş.a?
Să ştii că Patriarhul ecumenic, Preafericitul Bartolorneu, a declarat despre aceŞtia că se
bazează pe principiile sincretismului religios, care-L consideră pe Iisus Hristos nu Domn al
slavei, ci egal şi similar aşa-zişilor vestiţi învăţători moral-religioşi ai diferitelor popoare19
.
• Nu cumva participi la culte satanice, jertfe sau alte ceremonii neopăgâne (idolatre)?
• Nu cumva ai amestec cu gruparea New Age (şcoli yoga, rationaliste, şcoli gnostice şi
teosofice, religii secrete, budism sau hinduism, scientologie ş.a.)?
• Nu cumva crezi în astrologie (zodii)?
• Nu cumva te ocupi cu magia, vrăjitoria? Poate foloseşti talismane magice-idolatre sau
alte obiecte vrăjitoreşti?

Să Ştii că folosirea talismanelor magice şi idolatre înseamnă puţina credinţă fi lipsa
încrederii în dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, lucru care este respins fi
pedepsit, precum se arată în Vechiul Testament20.

• Nu cumva cumperi sau primeşti ca daruri talismane sau obiecte vrăjitoreşti (picior de
iepure mort, de exemplu), ca să-ţi aducă aşa-zisul noroc şi succes?
                                                
18 Hotărârea Sinodului Bisericii Greciei din 1-4.10.1996
19 Cuvânt al Patriarhului ecumenic, Preafericitul Bartolomeu, făcut public în timpul vizitei reprezentanţilor Lyons
din Grecia şi Cipru la Constantinopol, la 15 septembrie 1996 (vezi ziarul , Ερευνα, Trikala, 1 dec. 1996).
20 2 Macabei, 15

Să ştii că numai Sfânta Cruce trebuie purtată asupra noastră spre ajutor Şi pază.

• Nu cumva ai mânuit fără grijă şi ai necinstit obiecte sfinţite, precum Sfântul Mir,
Agheasma,
• Căldura, Uleiul de la Maslu, Tămâia, sau, mult mai rău, le-ai folosit spre magie?
• Nu cumva ai fost la vrăjitoare pentru rezolvarea problemelor familiale sau economice,
pentru bunăstarea copiilor tăi, pentru îndepărtarea vreunei persoane din cercul tău,
pentru a câştiga dragostea cuiva sau ca să faci rău semenului tău?
• Nu cumva te duci la vrăjitoare ca să desfacă ,,vrăjile"?
Să ştii că diavolul poate fi războit numai cu Sfintele Taine şi cu sfintele rugăciuni ale
Bisericii.

• Nu cumva ai fost la medium, ghicitoare în cărţi, în cafea, în stele sau la ,tigănci", ca
să-ţi spună ,,norocul", ca să te descânte, ca să-ţi spună viitorul, ca să-ţi găsească ceva
pierdut sau ca să ,,cheme" persoane care au murit pentru a vorbi cu ele?
Să ştii că toate acestea şi altele asemănătoare sunt lucrările lui satana, ca să-i înşele pe
oameni.

• Nu cumva crezi în reincarnare?
• Nu cumva te ocupi cu spiritismul sau hipnoza?
• Nu cumva te uiţi la televizor la emisiuni sau filme cu invitaţi magi sau vrăjitoare sau
hipnotizatori, sau citeşti cărti de instruire în magie sau în ghicit, în astrologie sau
alchimie?
Să ştii că şi simpla citire a acestor cărţi provoacă tulburări sufleteşti şi spaime şi conduce
către credinţa în satana şi în reprezentanjii lui (magi, vrăjitoare, mediumuri ş.a.), cu
consecinţe dureroase în echilibrul sufletesc şi în sănătatea trupească.

• Nu cumva dai oarece importanţă exorcismelor prin săritul în foc la 24 iunie, ziua
praznicului Sfântului Ioan sau iei parte la astfel de celebrări păgâne?
• Nu cumva ai fost la descântătoare să te vindece de „deochi"?
Să ştii că Biserica noastră are rugăciuni speciale pentru deochi şi tre
• Nu cumva dai importanţă superstiţiilor, cum ar fi că martea este rea sau numărul 13
este cu ghinion, că potcoava aduce noroc sau că usturoiul te păzeşte de deochi?
• Nu cumva consideri întâlnirea cu un preot semn rău sau faci gesturi obscene când îl
vezi?
• Nu cumva încurajezi sau obligi pe alţii să aibă prejudecăţi sau superstiţii?
• Nu cumva ţi-ai pierdut nădej dea în Dumnezeu, deznădăjduind chiar faţă de bunătatea
Sa şi de posibilitatea mântuirii tale?
• Nu cumva ţi-ai pierdut încrederea în Dumnezeu că vrea şi poate să te ierte şi să te ajute
în nevoile tale?
Să Ştii că această deznădejde este cel mai mare păcat faţă de Dumnezeu şi cea mai
puternică armă a diavolului.

• Nu cumva te-ai gândit, ţi-ai dorit sau ai încercat să-ţi pui capăt vieţii?
• Nu cumva te-ai lăudat vreodată cu calitătile tale personale, cu ,mijloacele" tale
omeneşti, şi consideri că numai prin acestea reuşeşti în viaţă, desconsiderând cuvântul
Domnului: ,fără Mine nu puteţi face nimic"?21
• Nu cumva în oarecare ispite, întristări şi încercări (ale vieţii), care ne vin de cele mai
multe ori din păcatele noastre, dai vina pe Dumnezeu şi simţi aversiune, dezgust sau
mânie şi critici pronia şi dreptatea lui Dumnezeu?
Să Ştii că Dumnezeu rabdă Şi permite toate acestea pentru smerirea noastră, pentru
înaintarea noastră duhovnicească Şi pentru mântuirea noastră.

• Nu cumva te-ai expus pericolului fără vreun motiv serios, ca să vezi dacă te va păzi
Dumnezeu, nesocotind cuvântul evanghelic: ,Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul
tău"? Nu cumva Îl ispiteşti gonind, de exemplu, prea repede cu maşina?
• Nu cumva în caz de boală gravă ai refuzat ajutorul medical, sfidându-i pe doctorii ,pe
care i-a rânduit Domnul"22?
• Nu cumva te-ai abătut către formele alternative de medicină (homeopatie, acupunctură,
radiestezie, cromatoterapie), care nu sunt deplin recunoscute ştiinţific şi abordează
omul în concepţia holistă a religiilor orientale, care sunt străine de credinta ortodoxă?
• Nu cumva te apropii de Sfânta Împărtăşanie fără pregătirea necesară şi fără
binecuvântarea duhovnicului tău?
• Nu cumva ai necinstit locurile sfinte (biserici, mănăstiri) ori prin îmbrăcăminte ori prin
purtare?
• Nu cumva ai prilejuit ceartă în interiorul bisericii sau mănăstirii, insistând în mod
egoist în părerile tale?
• Nu cumva ai săvârşit păcatul ierosiliei, adică ai încercat să profanezi vreun loc sfânt, să
dobândeşti siluit vreun teren al bisericii sau mănăstirii sau ai profitat de ceva din ale
bisericii (sfinte icoane, acoperăminte, bani)?
• Nu cumva eşti nepăsător faţă de rugăciune, care este hrană sufletului şi convorbire cu
Dumnezeu?
• Nu cumva rugăciunea ta cuprinde cereri privitoare preponderent sau chiar exclusiv la
cele materiale, ignorând pe cele spirituale?
• Nu cumva uiţi să mulţumeşti lui Dumnezeu după împlinirea cererilor tale?
                                                
21 Ioan 15, 5.
22 Sirah 38, 1.
Să ştii că suntem datori cu recunoştinţă către Dumnezeu pentru toate, şi pentru darurile
materiale (sănătate, hrană, familie, casă, bani ş.a.), şi pentru cele duhovniceşti. Dar şi orice
încercări îngăduie Dumnezeu să suferim trebuie primite cu recunoştinţă, căci prilejuiesc
îndreptarea sufletului.

• Nu cumva uiţi că, pe lângă cerere, rugăciunea are şi caracter sau valoare doxologică
(de slăvire)?
Să ştii că Biserica noastră Îl slăveşte pe Dumnezeu „pentru hinefacerile cele arătate şi
cele nearătate, ce ni s-au fâcut nouă " (Sfânta Liturghie, Rugăciunea anaforalei) şi tradiţia
patristică susţine nevoia rugăciunii de mulţumire pentru nenumăratele Sale daruri
dumnezeieşti: pentru că ne-a jâcut oameni şi nu animale, pentru că ne asigură sănătate,
hrană, locuinţă, pentru că ne-a dat părinţi, învăţători, părinţi şi păstori duhovniceşti, pentru
că ne-a aşezat în mijlocul frumuseţii creaţiei, pentru că ne-a dat vremuri cu pace, pentru că
ne-a învrednicit să ne naştem ortodocşi şi să trăim liberi, astfel încât să frm demni de
moştenirea primită, în sfârşit, pentru că ne-a dat putinţa de a ne ruga şi de a ne împărtăşi cu
Trupul şi Sângele Său, şi pentru câte altele...

• Nu cumva dragostea ta pentru Dumnezeu provine din frică sau este interesată?
Să ştii că această dragoste este nedeplină.. Nu trebuie să ignorăm faptul că Dumnezeu este
Părintele nostru, aşa încât suntem datori să-L iubim şi să-L cinstim din dragoste, ca nişte fii
adevăraţi, şi nu din frică, ca robii, sau din interes, ca slugile.

• Nu cumva ai cerinţe exagerate şi ceri de la Dumnezeu ceea ce nu este de folos
sufletului tău?
• Nu cumva te îndreptăţeşti în orice lucrare şi nu accepţi nici un sfat sau părere din partea
celorlalţi, în special din partea duhovnicului, situându-te judecător al tuturor, chiar şi al
lucrărilor lui Dumnezeu, negând dreapta Lui judecată?
Să Ştii că acesta este cel mai mare păcat, culmea mândriei, păcat care singur te poate lipsi
de mântuire.
• Nu cumva îţi venerezi raţiunea şi nu primeşti cu credinţă şi smerenie poruncile lui
Dumnezeu, respingându-le sau considerând unele dintre ele ca nefiind cu putinţă de
împlinit, pentru că raţiunea ta nu le poate cuprinde?
Să ştii că ralionalismul este urmarea trufiei Şi un păcat foarte grav. Raţionalismul
venerează logica şi ignoră faptul că mintea umană este supusă greŞelii, capabilă să
cerceteze fi să cuprindă numai cele sensibile. Pentru cele cereŞti Şi mai presus de fire func-
ţionează alte reguli, care depăŞesc raţiunea. Cele duhovniceŞti se cuprind cu credinţa Şi prin
luminarea Duhului Sfânt, Cel care Se dăruieşte sufletelor curăţite fi smerite.

Porunca a II-a


„Să nu-ţi faci chip cioplit,
nici vreo înfăţişare a celor ce
sunt sus în cer, sau jos pe pământ,
sau în apă şi sub pământ. Să nu te
închini lor, nici să le slujeşti... "

• Nu cumva eşti iubitor de arginţi şi lacom?

Să ştii că lăcomia este idolatrie23. Iubirea de arginţi se manifestă ca iubire de
bani, lăcomie, nesaţiu, învârtoşare a inimii, nemilostivire, furt, răpire, viclenie,
simonie, ierosilie, cămătărie, mituire, escrocherie, jefuire de morminte,
înşelăciune.

• Nu cumva din cauza iubirii tale de arginţi nu te hrăneşti cum trebuie sau eşti delăsător
în a-ţi îngriji familia?
• Nu cumva eşti risipitor şi cheltuieşti banii pe jocuri de noroc, jocuri de cărţi, în centre
de distracţie şi îţi lipseşti familia . de cele trebuincioase?
• Nu cumva eşti zgârcit şi indiferent la nefericirea celorlalţi, evitând să dai milostenie şi
să faci fapte de întrajutorare?
• Nu cumva eşti rob pântecelui şi te preocupi continuu de ce vei mânca şi ce vei bea,
stricându-ti astfel sănătatea?

Să ştii că păcatul robiei pântecelui se manifestă ca poftă a gâtlejului (nesaţiu),
mâncare jâră măsură, preasăturare, căutare a bunătăţilor, neţinere a postului,
beţie, somn mult, iubire de plăceri trupeşti, lascivitate, extravaganţă, râs jâră
măsură, glume jără măsură.

• Nu cumva te prefaci a fi bun creştin, în realitate nefiind?
• Nu cumva crezi în vise?


Să ştii că nu trebuie să credem în vise, deoarece, după Sfântul Ioan Scărarul, ,
cel ce crede visurilor e cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici unora e filozof.
Când începem să credem în vis dracilor, ei îşi bat joc de noi şi când suntem treji.
Dracii slavei deşarte sunt în visuri prooroci. Ei închipuiesc ca nişte vicleni cele
viitoare şi ni le vestesc ntai dinainte. Împlinindu-se vedeniile, ne minunăm şi ne
înălţăm gândul ca şi când am avea darul preştiinţei.
Celor ce ascultă de dracul acesta, el s-a jăcut adeseori prooroc. Iar faţă de cei
ce-l dispreţuiesc, el pururea minte. Căci fiind duh, el vede cele dinlăuntrul cerului
acesta şi cunoscând pe cineva că moare, prooroceşte prin visuri c
doftorii pot să ne spună moartea de mai înainte”24 .

• Nu cumva venerezi şi idolatrizezi persoane sau grupuri dintre artişti, sportivi, oameni
politici sau din alte domenii?
• Nu cumva se întâmplă aceasta şi în spaţiul bisericesc şi devii susţinătorul vreunuia şi
nu mădular credincios al Bisericii?
• Nu cumva te preocupi în mod exagerat cu cele lumeşti (discuţii neduhovniceşti, şuete,
glume, vorbire fără rost, adică cuvinte deşarte şi nefolositoare25, pălăvrăgeală) şi eşti
indiferent şi plictisit de cele duhovniceşti (predici, cuvântări sau discuţii cu conţinut
duhovnicesc, participarea la slujbe, studierea cărţilor folositoare de suflet)?

Să ştii că această indolentă aduce treptat uitarea de Dumnezeu şi duce la
depărtarea de Acesta şi de Biserica Sa şi în final eşuează în necredinţă.

• Nu cumva te îngrijeşti de trupul tău mai mult decât de suflet?
• Nu cumva te preocupi şi te legi peste măsură de cele lumeşti, care sunt trecătoare, şi
uiţi că există viaţa cea veşnică de după mormânt?
• Nu cumva întreţii exagerat interesul faţă de tine, de viaţa ta, de averea şi bunurile tale?
Nu cumva cauţi să fii opulent, posedând hrană de prisos, îmbrăcăminte, comodităţi? Nu
cumva te caracterizează o sensibilitate exagerată (manie) pentru curăţenie şi ordine în
casă? Nu cumva cheltuieşti mult timp şi bani pentru înfrumuseţarea trupului tău, pentru
aranjarea casei tale, sau a altor obiecte care devin centrul vietii tale?

Să Ştii că urmarea tuturor acestora este alipirea exagerată la formele Şi
lucrurile exterioare, superficiale, care-l îndepărtează pe om de Dumnezeu.

• Nu cumva îţi place să îţi arăţi darurile (calitătile) tale, trupeşti sau sufleteşti, prin
cuvinte sau actiuni şi să te autoadmiri pentru însuşirile tale?
• Nu cumva expui exagerat calităţile familiei tale (ale copiilor, sotului, fratilor) şi îţi
place să te lauzi cu însuşirile lor trupeşti sau sufleteşti, cu virtutile şi reuşitele lor?
• Nu cumva îţi exprimi părerea sau judecata fără să-ti fi fost cerută?
• Nu cumva insişti pe părerea ta, fie că este dreaptă, fie că nu, fără să respecţi sau să
discuti şi părerile altora, cu scopul de a fi primită de ceilalţi, sau cu impertinenţă, sau cu
siguranţă de sine?
• Nu cumva nu ai discernământ şi răbdare să asculţi întreaga părere sau gândul
interlocutorului tău şi îl întrerupi cu neruşinare?
• Nu cumva îi desconsideri şi îi batjocoreşti pe cei fără experienţă sau pe cei inferiori ţie
ca educatie sau instruire, ca înfăţişare, sau sub aspect economic?
• Nu cumva nu ai duhul lepădării de sine sau duhul jertfirii de sine în folosul celorlalţi?
• Nu cumva eşti foarte insistent, cerând încontinuu explicatii de la ceilalti, în probleme
pe care le poti rezolva singur?


                                                
24 Cuviosul Ioan,,Scărarul" Sinaitul, Scara, Cuv. 111, „Despre înstrăinare. Despre visurile care urmează pe
începători", Editura Măn. Paraklitou, Oropos Atiki, 1989, pp. 60-61 [trad. rom.: Filocalia, vol. IX].
25 Domnul osândeşte orice cuvânt deşert: ,Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-1 vor rosti, oamenii
vor da socoteală în ziua judecăţii." (Matei 13, 36)
Porunca a III-a
„Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert... "

• Nu cumva te juri pe numele lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, pe Sfânta Cruce, pe
Sfinţi, fără rost, doar ca să te faci crezut?
• Nu cumva pui pe alţii să jure spre a crede ceea ce spun?
• Nu cumva ai încălcat jurământul facut?
• Nu cumva n-ai împlinit făgăduinţa făcută lui Dumnezeu sau vreunui sfânt?
• Nu cumva foloseşti cuvinte din Sfânta Scriptură ca să faci glume simple sau chiar
murdare?
• Nu cumva Îl huleşti pe Dumnezeu sau pe Hristos, sau pe Maica Domnului, sau pe sfinţi,
sau Sfintele Taine?
• 
Să ştii că orice hulă adusă lui Dumnezeu, lui Hristos, Maicii Domnului sau sfinţilor
este lepădare de credinţă. Hula (blasfemia) îl face pe om mai rău decât diavolul, căci
„demonii cred şi se cutremură28 şi nu hulesc numele lui Dumnezeu. Cel care huleşte se
predă de bună voie diavolului, iar acesta îl stăpâneşte cu totul în rău. Hula atrage mânia
dreaptă a lui Dumnezeu şi se face cauză a multor şi mari dezastre.

• Nu cumva dai diavolului pe soţia ta, pe copiii tăi, animalele, uneltele pe care le
foloseşti, pe alţi oameni, chiar şi în glumă uneori?

Să ştii că, atunci când îi drăcui pe copiii tăi, îi lipseşti de harul lui Dumnezeu şi îi
dăruieşti satanei, care-i poate poseda.

• Nu cumva obişnuieşti cu motiv sau fără să-ţi blestemi copiii sau alţi oameni?

Să ştii că este mare păcat şi motiv de mari rele, şi nu ignora faptul că blestemul
nedrept se întoarce asupra celui ce l-a spus!
Porunca a IV-a

„Şase zile lucrează şi-ţi fă toate treburile tale;
ziua a saptea este ziua de odihnă a Domnului Dumnezeului tău... "
• Nu cumva duminicile şi sărbătorile mari lipseşti de la Biserică?
• Nu cumva atunci când mergi la Biserică nu urmăreşti de la început până la sfârşit Sfânta
Liturghie, adică nu cumva mergi târziu sau pleci înainte de a se termina?
• Nu cumva atunci când mergi la Biserică nu participi cu atenţie şi evlavie la Sfânta Litur-
ghie, ci uneori vorbeşti şi-i deranjezi pe ceilalţi, mai ales în timpul vreunei taine sau slujbe
(la Botez sau la Cununie, la parastas)?
• Nu cumva munceşti duminica sau în sărbătorile mari, sau îi obligi pe lucrătorii tăi să
muncească atunci?
46
Să ştii că, precuni spune Sfântul Cosma Etolianul: „ CâŞtigul care se face duminica este
afurisit Şi blestemat şi [cu el] băgaţi foc Şi blestem în casa voastră, Şi nu binecuvântare”29.

• Nu cumva nu te pregăteşti în aceste zile, duminici şi sărbători mari, cu înfrânare, ca să
mergi la Biserică?
• Nu cumva zilele de odihnă din sărbători nu le închini lui Dumnezeu sau nu te odihneşti, ci
iroseşti timpul în beţii, joc de cărţi, în locuri de distracţii păcătoase ş.a.?
• Nu cumva nu posteşti miercurea şi vinerea, în lipsa vreunui motiv serios de sănătate?
Să ştii că miercuri este ziua în care l-au legat evreii pe Hristos, iar vineri este ziua
răstignirii Sale.

• Nu cumva nu te împărtăşeşti regulat, ci doar de 2-3 ori pe an, şi atunci fără pregătirea
sufletească necesară?

Să Ştii că evitând Sfânta ÎmpărtăŞanie î,ti lipseŞti sufletul de hrana cea cerească, de
Trupul şi Sângele lui Hristos, care mântuieŞte, salvează, iartă păcatele şi tămăduieŞte
sufletul Şi trupul. Nu ignora faptul că depărtarea de dumnezeiasca Împărtăşanie Şi de
Taina cea miluitoare a Spovedaniei te aŞază încet sub lucrarea Şi înrâurirea satanei Şi a
oamenilor stricaţi şi răufăcători (descântători, vindecători, vrăjitori).

• Nu cumva nu te spovedeşti, spunând, din neştiinţă: „n-am facut nimic rău", sau din
gând rătăcit: „e acelaşi lucru să le zic înaintea icoanei", sau din obrăznicie: ,astea-s
poveştile popilor, vezi să nu fie!"?
Spovedaniei a fost instituită de însuşi Hristos.
Să creadă cineva că nu a căzut în păcat este însăŞi căderea Şi cel mai mare păcat, căci
acelaŞi lucru l-au păţit şi îngerii apostaţi din cauza răutăţii lor, la fel Şi cei de-a stânga
Domnului la Judecată, care zic «când te-am văzut?» ca şi cum ar fi zis «noi n-am păcătuit
nimic». Că acesta este cel mai mare păcat, mărturiseŞte şi iubitul Şi feciorelnicul (Apostol
Ioan) zicând: Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este
întru noi (I Ioan 1, 8).”30

• Nu cumva din plictiseală nu te împotriveşti şi nu te lupţi cu gândurile rele şi păcătoase,
pe care ţi le dă diavolul, ci te dedai lor şi te îndulceşti de cugetarea lor şi faci înţelegere
cu ele în inima ta, spre a le împlini în faptă la momentul potrivit?

Să Ştii că păcatul plictiselii se manifestă ca indiferenţă, tristeţe, lene, evitare a
greutătilor, puţinătate a sufletului, micime de suflet, laŞitate, necredinţă, deznădejde. 
Să ştii că tradiţia Bisericii noastre ne arată cel mai bun fi eficient mod de a combate
lupta gândurilor necurate prin rugăciunea de-un singur gând ,,Doamne Iisuse Hristoase
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! ". Inivocarea dumnezeiescului nume
constituie armă împotriva diavolului, căci ne întăreŞte cu harul lui Dumnezeu Şi ne face
imuni la ispite.
Mai mult, datorită scurtimii ei, împlineşte cu putere cuvântul: „rugaţi-vă neîncetat”31,
astfel încât să putem dobândi cu harul lui Dumnezeu împlinirea cuvântului: „să nu mai
păcătuieŞti "32...
                                                
30  Sfântul Simeon al Tesalonicului, Opere complete, Editura Rigopoulou, Tesalonic, p. 213-214 [trad. rom.:
Tratat, II, cap. 264, ,,Cum că şi cel ce trăieşte cu evlavie trebuie să vieţuiască în supunere şi să primească
canon de la duhovnic", Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2003].
31 I Tesaloniceni 5, 17; neîncetata invocare a numelui lui Iisus în rugăciune este lucrarea prioritară a vieţii, în
special pentru monahi. Pentru creştinii care se nevoiesc în lumea plină de griji episcopul Kallistos (Ware) al
Diokleei propune: ,Putem să o spunem o dată sau de multe ori în diverse clipe ale zilei care altfel ar rămâne
duhovniceşte pierdute: când ne ocupăm cu o activitate obişnuită sau cu mişcări automate... când ne plimbăm
sau conducem... într-o clipă de linişte înaintea unei convorbiri dificile... când nu putem dormi sau întâi de
toate când ne trezim din somn... Este în mod deosebit folositoare în momentele de tensiune şi de criză ...
Rugăciunea minlii, facută prin repetare deasă, aproape pe nesimţite ne ajută să stăm în prezenţa lui
Dumnezeu, oriunde ne-am afla, sau în pustiu, sau în bucătărie, sau în fabrică, sau la birou" (Kallistos Ware,
Puterea numelui, Editura Akritas, pp. 24-25 [trad. rom., Editura Christiana, 1992]).
32  Ioan 5, 14
Porunca a V-a
„ Cinsteşte pe tatăl tău şi
pe mama ta, ca să trăieşti ani mulţi
şi să-ţi fie bine în pământul acela,
pe care Domnul Dumnezeul tău
ţi-l dă lie"

1. Pentru copii

• Nu cumva nu arăţi respectul cuvenit, datorata dragoste, cinstea şi ascultarea faţă de
părinţii tăi?
• Nu cumva le răspunzi în faţă, sau te porţi necuviincios, sau îi înjuri, sau chiar ridici
mâna şi îi loveşti?
• Nu cumva desconsideri sfaturile lor şi le răspunzi cu neruşinare la orice ţi-ar spune?
• Nu cumva nu te interesează părerea lor şi în general nu te interesează binecuvântarea
lor spre bunul mers al oricărei lucrări ce-o faci?
Să ştii că „binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le
dărâmă până în temelie"33.

• Nu cumva nu le mulţumeşti pentru toate cele pe care le-au făcut şi le fac pentru tine?
• Nu cumva nu-i îngrijeşti sau nu le stai alături în greutăţile şi în nevoile lor?
• Nu cumva nu îi cercetezi când sunt în boală?
• Nu cumva, bătrâni fiind, nu te mai interesezi de ei? Sau nu te străduieşti să-i bucuri, sau
nu le îngădui slăbiciunile şi ciudăţeniile bătrâneţilor?
• Nu cumva nu faci parastasele34 părinţilor sau rudelor, ori din necredinţa în folosul lor
de odihnire sufletească, ori din zgârcenie? Nu cumva nu dai milostenie pentru sufletele
lor şi nici măcar pomelnic cu numele lor la Biserică?


2. Pentru părinţi


• Nu cumva nu te îngrijeşti pentru buna creştere a copiilor tăi, sufletească, şi trupească?
• Nu cumva nu le dai exemplul cel bun de dragoste, de pace, de supunere, de iertare, de
bună înţelegere în familie şi nu creezi atmosfera caldă în care să se dezvolte copiii tăi,
spre a deveni mădulare sănătoase ale societătii?
                                                
33 Sirah Sirah 3, 9
34 Pentru folosul parastaselor, vezi leromonah Benedict Aghioritul, Parastasele şi folosul lor, Editura Frăţiei
Ieromonah Spiridon, Noul Schit, Sfântul Munte, 2000; Arhimandrit Haralambos Vasilopoulos, Folosesc
parastasele?, Atena, 1972.
• Nu cumva îi consideri pe copiii tăi ca pe proprietatea ta şi nu ca pe daruri ale lui
Dumnezeu, fiind mai întâi copii ai lui Dumnezeu şi mai apoi copii ai tăi?
• Nu cumva comportamentul tău este nepotrivit pentru copiii tăi? Nu cumva îi înjuri sau
îi pedepseşti fără un motiv serios, ca să-ţi verşi nervii, neurmărind educaţia lor?
• Nu cumva îi consideri pe copii chin şi povară greu de dus?

Să ştii că astfel îţi exprimi ingratitudinea faţă de Dumnezeu, Care ţi i-a dat.

• Nu cumva dragostea faţă de copiii tăi este în funcţie de cât răspund ei aşteptărilor tale?
Nu cumva nu eşti în stare să te adaptezi şi să accepţi nici o scădere a lor, indiferent de
domeniu (de la micile zburdălnicii până la handicapurile fizice sau mentale)?

Să ştii că o astfel de dragoste este pe deplin egoistă.

• Nu cumva nu te ocupi personal şi cum trebuie de copiii tăi, ci transferi
responsabilitatea încredinţând creşterea lor unei ,dădace" care nu are credinţă şi
vieţuire ortodoxă?
Să ştii că cele sădite în sufletul copiilor vor fi străine de credinţa ortodoxă.

• Nu cumva consideri pe copii obstacole în realizarea carierei tale, sau în calea distracţiei
şi comodităţii tale, pentru că educaţia şi creşterea lor necesită efort şi jertfire de sine?
• Nu cumva zici că-ţi ajunge un copil, având pe deplin o mentalitate lumească asupra
acestei teme?

Să ştii că un copil singur nu creşte firesc, ci din lucrurile din jur dobândeşte cuget
egoist şi devine răzgâiat şi pretenţios. Refuzul naşterii de copii şi folosirea multor şi
diferitelor feluri de contracepţie arată lipsa nădejdii în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi
este un mare păcat.

• Nu cumva faci deosebire între copiii tăi şi contribui la naşterea invidiei între ei?
• Nu cumva arăţi o dragoste exagerată faţă de copiii tăi şi-i cocoloşeşti, încât neglijezi
dragostea datorată soţului (soţiei) tău?

4. Pentru soţii

• Nu cumva nu-ţi asculţi bărbatul şi desconsideri părerea lui, făcând doar ce vrei tu?
• Nu cumva nu rabzi când este nervos, ci îl contrazici, fără să aştepţi să-i treacă mânia şi
să-i spui apoi ce vrei, ca o femeie înţeleaptă?
• Nu cumva cu trecerea timpului nu-i mai arăţi afecţiunea şi interesul pe care-1
mărturiseai înainte?
 5. Pentru ambii soţi

• Nu cumva ignori faptul că cununia este binecuvântarea lui Dumnezeu şi cinstire pentru
soţi, căci pot deveni astfel conlucrători cu Dumnezeu în crearea altor oameni?
• Nu cumva prin diferite mijloace vă feriţi de naşterea de copii?
• Nu cumva ignoraţi faptul că prin cununie aţi devenit „una", după porunca lui
Dumnezeu, că dragostea voastră trebuie să fie atât de mare şi în aşa fel, încât nici o altă
dragoste (faţă de pă rinţi, de copii, de rude) să nu o strice?
• Nu cumva vă expuneţi problemele, supărările sau divergenţele înaintea copiilor voştri
(oricât de mici ar fi), provocându-le traume psihice?
• Nu cumva nu respectaţi cuvenita înfrânare în duminici, sărbători şi în posturi - de
comun acord, desigur -, pentru a vă îndeletnici cu postul şi rugăciunea?35
• Nu cumva nu-1 iubiţi şi nu-1 acceptaţi pe tovarăşul vostru de viaţă aşa cum este, cu
scăderile lui, ci vreţi să-1 potriviţi propriilor voastre dorinţe şi nevoi şi să-1 faceţi
unealta voastră supusă?
• Nu cumva simţiţi uneori regret (şi persistaţi în el) pentru că v-aţi legat prin cununie sau
că aţi ales persoana respectivă şi nu alta?
• Nu cumva nu vă răbdaţi reciproc sau nu vă iertaţi greşelile unul altuia?
• Nu cumva invidia voastră strică pacea familiei şi cârtiţi unul împotriva altuia?
• Nu cumva nu cinstiţi sau nu iubiţi părinţii sau rudele celuilalt?
• Nu cumva nu cinstiţi pe duhovnicii voştri sau pe preoţi, pe episcopi, pe monahi, ci
dimpotrivă, îi subestimaţi?
• Nu cumva cârtiţi împotriva lor, vă comportaţi necuviincios cu aceştia, îi judecaţi,
căzând astfel în păcatul grav al judecării şi, mai grav, al judecării preoţilor?
• Nu cumva refuzati să faceti ascultare de duhovnic, ci preferaţi să faceţi în toate voia
voastră?
• Nu cumva nu-1 cinstiţi pe sfântul vostru ocrotitor, al cărui nume îl purtaţi?
• Nu cumva prin viaţa păcătoasă îl întristaţi pe îngerul vostru păzitor?
• Nu cumva nu arătaţi cuvenitul respect faţă de învăţătorul, de profesorul vostru, de
superiorul vostru, din ingratitudine, din complexul de inferioritate, din invidie sau din
egoism?
• Nu cumva nu arătaţi recunoştinţă faţă de binefăcătorii voştri sau, mai grav, răspundeţi
cu ingratitudine la binele făcut de ei, oricât de mică le-ar fi binefacerea?
• Nu cumva tu însuţi faci binele în mod interesat, cu un scop anume, aşteptând răsplată şi
mulţumire de la cel ajutat?
                                                
35 Să nu vă lipsiţi unul de altul decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu
rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre." (I Corinteni 7,
5)
• Nu cumva te-ai blestemat singur sau pe altul ai blestemat?
• Nu cumva nu te-ai îngrijit şi ai transmis vreo boală contagioasă?
• Nu cumva din cauza îmbuibării, a beţiei sau plăcerilor trupeşti ai provocat, ţie sau
altuia, vreo boală?
• Nu cumva eşti robit patimii fumatului şi îţi alterezi atât sănătatea ta, cât şi pe a celor din
jur?
• Nu cumva ai luat sau iei droguri (LSD, opiu, heroină, cocaină, extasy) care distrug
viaţa, ucigând astfel sufletul pentru care S-a răstignit Hristos?
Să ştii că, după Sfântul Apostol, , trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care
este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu Şi că voi nu sunteţi ai voŞtri. Căci aţi
fost cumpăraţi cu preţ! "36, adică cu sângele lui Hristos.

• Nu cumva ai îndemnat pe alţii la consumul de droguri?
• Nu cumva faci comerţ cu droguri, pentru un câştig uşor, ignorând că astfel te faci
ucigaş al fratilor tăi?
• Nu cumva ai luat alte substanţe aşa-zis nedăunătoare, calmante, marijuana, haşiş,
întărind astfel tiranica patimă care afectează grav sănătatea trupului, pacea sufletului,
dar şi starea familiei?
• Nu cumva eşti robit groaznicei patimi a beţiei, care calcă în picioare demnitatea ta şi
cinstea familiei tale, care te conduce spre moarte lentă, dar sigură?
• Nu cumva obişnuieşti să mergi prin localuri (cârciumi, discoteci, baruri, cabarete), care
constituie locuri de naştere a necuviinţei, a vieţii imorale şi materialiste, care conduc la
alcoolism, la dependenţă de droguri, la goana după câştigurile uşoare şi ilegale şi la
fapte care degradează personalitatea şi provoacă lenea?
Porunca a VII-a
„Să nu fii desfrânat!"

• Nu cumva ai păcătuit cu cineva căsătorit(ă) - sau tu fiind căsătorit(ă) - şi te-ai făcut
adulter(ă)?
• Nu cumva te-ai desfrânat cu cineva necăsătorit, rudă sau nu?
• Nu cumva ai lăsat pe careva gravidă şi ai abandonat-o, forţând-o astfel să facă avort,
adică ucidere?
• Nu cumva te masturbezi?
• Nu cumva ai avut vreo relatie homosexuală?
• Nu cumva ai avut vreo legătură cu vreun animal?
• Nu cumva te-ai unit cu femeia ta peste fire?
• Nu cumva ai avut legături trupeşti înainte de cununie?
• Nu cumva te împodobeşti şi te parfumezi exagerat pentru a provoca?
• Nu cumva admiri exagerat pe careva, sau pofteşti pe careva, bărbat sau femeie, şi astfel
întreţii patima desfrânării şi a iubirii de trup în sufletul tău?
• Nu cumva ai fost vreodată mijlocitor al unei legături nepermise, pentru a cădea alţii în
desfrânare?
• Nu cumva ai scris scrisori anonime mincinoase, cu scopul de a strica căsnicia, logodna
sau înţelegerea dintre doi oameni?
• Nu cumva eşti mândru şi egoist, lacom şi beţiv, patimi care conduc la desfrânare şi
adulter?
• Nu cumva îţi face plăcere şi obişnuieşti să te uiţi la imagini pornografice, erotice (filme,
spectacole, reprezentaţii în localuri de noapte, reviste, pagini de internet)?
Porunca a VIII-a
„Să nu furi!"

• Nu cumva ai furat sau furi lucruri străine?
• Nu cumva ai cumpărat lucruri furate?
• Nu cumva ai luat din lucrurile fratelui tău sau ale altei rude, nedreptăţindu-1?
• Nu cumva eşti hoţ în meseria ta (furi la cântar, înşeli la cantitate, prezinţi supraevaluat,
în mod mincinos, produsele tale, îţi însuşeşti bani sau bunuri ale altora sau ale firmei
unde lucrezi)?
• Nu cumva ai mutat hotarul pământului tău, furând de la vecini?
• Nu cumva ai falsificat acte, sau ai ascuns acte de proprietate, sau ai intervenit în mod
vicios în aplicarea vreunui testament?
• Nu cumva ai falsificat vreodată semnătura cuiva (rudă, cunoştinţă) pentru a-ţi însuşi
bunuri sau bani ce nu-ţi aparţineau?
• Nu cumva deschizi scrisori străine?
• Nu cumva ai furat animale sau ai tăiat copaci ai altora sau ai cules roadele altora?
• Nu cumva ai găsit vreun lucru care nu-ţi aparţine şi nu 1-ai înapoiat proprietarului
(portofel, bani ş.a.)?
• Nu cumva ai împrumutat bani, unelte, alte bunuri şi nu le-ai înapoiat proprietarului?
• Nu cumva tragi cu urechea, ca să foloseşti cele auzite în scopuri rele (calomniere,
înşelăciune, autojustificare ş.a.)?
• Nu cumva joci cărţi sau iei parte la jocuri de noroc (furt „legal" al celor mulţi) şi îţi
nedreptăţeşti astfel familia, furând-o şi furând apoi şi pe aproapele tău?

Să ştii că şi ultimele tipuri de joc de noroc (de întrajutorare, tip , Caritas "), care de
dragul îmbogăţirii rapide şi fă ră osteneală au dus la catastrofe financiare şi economice, la
falimentul multora, şi mari şi mici, la distrugerea de familii, la boli psihice, la sinucideri, se
bazează pe lăcomie sau avariţie, care este cauză a mii de rele şi care constituie un păcat
complex.
Porunca a IX-a
„Să nu dai nzărturii mincinoase asupra aproapelui tău!"

• Nu cumva ai minţit sau ai pus pe altul să mintă pentru vreun câştig?
• Nu cumva spui minciuni pentru a te justifica, pentru a nu te mustra pe tine şi a te pocăi?
• Nu cumva spovedania ta nu este directă şi sinceră, ci îi judeci pe ceilalţi, aruncând vina
păcatelor tale pe alţii (soacră, noră, soţ, şef, coleg ş.a.)?
• Nu cumva minţi pentru a nu primi vreo responsabilitate sau vreo muncă pe care eşti
dator să o faci?
• Nu cumva ai calomniat pe cineva, pentru a-1 păgubi, sau umili, sau defăima?
• Nu cumva flatezi pe alţii cu laude mincinoase, pentru a-ţi asigura stima lor sau pentru
oarecare foloase?
• Nu cumva te arăţi cu două fete, pentru a câştiga favoarea sau aprobarea unora?
• Nu cumva eşti suspicios şi dai crezare suspiciunilor tale faţă de ceilalţi?

Să Ştii că din această patimă se nasc curiozitatea, 1 bârfele, zvonurile, certurile, osândirile.
Bârfa este a se deda cineva la cuvinte despre păcate sau slăbiciuni ale aproapelui, precum Şi a
discuta despre acestea cu patimă. Osândirea constă în exprimarea părerii desconsideratoare,
umilitoare despre un om, în reaua caracterizare, prin care se trag concluzii dintr-o faptă despre
întreaga viaţă.37

• Nu cumva te preocupi şi urmăreşti în amănunt viaţa altora, dincolo de ceea ce implică
datoria şi dragostea faţă de ei?

Să Ştii că rezultatul unei astfel de comportări este că devii obositor pentru ceilalţi Şi te
păgubeşti duhovniceşte.

• Nu cumva eşti stăpânit de duhul curiozităţii şi ai răul obicei să întrebi continuu, fără
discernere, despre problemele personale ale altora?
• Nu cumva vorbeşti mult, căzând adesea în păcatul judecării celorlalţi?

Să nu desconsideri cuvântul Mântuitorului ,Nu judecaţi ca să nu fiţi
judecaţi!”38 Şi „cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura "39

• Nu cumva te dedai la a lua în glumă, a ironiza, a măscări (imita), a-i lua în râs pe
ceilalţi, plecând de la greşelile lor, de la slăbiciunile lor trupeşti sau sufleteşti?
• Nu cumva obişnuieşti să retransmiti informaţii sau secrete ale altora încredintate
numai ţie, provocând astfel certuri şi vrăjmăşii între confraţii tăi?

                                                
37 Vezi Avva Dorotei, Învăţătura IX, ,Despre minciună", în Opere ascetice, Editura Etimasia, Sf. M. Sfânta Cruce,
Karea, 1993, p. 237
38 Matei 7, 1
39 Matei 7, 2
Porunca a X-a

„Să nu pofteşti nimic din cele ce
sunt ale aproapelui tău. "

• Nu cumva ai poftit la femeie străină (sau bărbat), fiindu-ţi rudă, sau nu?
• Nu cumva ai invidiat reuşita altuia sau ai râvnit la bunurile sale?
• Nu cumva te stăpânesc tristeţea şi deprimarea din cauză că altul îţi este înainte sau că
excelează în ceva şi te simţi pus în umbră?
• Nu cumva eşti muncit de supărare, de amar împotriva cuiva şi cauţi mijloace să îl
micşorezi sau să îl desconsideri în fata celorlalti? Nu cumva faţă de acela te porţi cu
duritate, fără duhul păcii?
• Nu cumva iubirea de plăcere şi aplecarea către viaţa de confort te fac să-ţi compari
mereu felul de viaţă cu al altora mai bogaţi decât tine?
• Nu cumva, în timp ce te plângi de sărăcia ta, arunci cele ce-ţi prisosesc (din mâncare şi
altele) sau faci alte feluri de risipă, pentru a semăna cu cei mai înstăriti ca tine?
• Să ştii că, precum ne învaţă Domnul (prin gura Înainte-Mergătorului Său), cele
prisositoare apartin celor săraci: ,Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce
are bucate să facă asemenea.40
• Nu cumva felul tău de viaţă este provocator şi preţios şi constituie pricină de sminteală
fratelui tău care petrece în strâmtorări?
• Nu cumva din iubire de slavă soliciţi primul loc (în colectiv, în întruniri, în familie) sau
demnităţi care nu ţi se potrivesc?
Cele şapte păcate de moarte

Şi patimile ce izvorăscdin acestea41


1) MÂNDRIA: Slava deşartă, lăudăroşenia, trufia, nesupunerea, batjocura,
ipocrizia, invidia ş.a.
2) IUBIREA DE ARGINŢI: Lăcomia, nemilostivirea, împietrirea inimii,
furtul, răpirea, minciuna, nedreptatea, viclenia, sperjurul, simonia, ierosilia,
înşelarea ş.a.
3) DESFRÂNAREA: Adulterul, sodomia, zoofilia, pedofilia, violul, malahia,
incestul, neruşinarea, orbirea minţii, lipsa conştiinţei, necredinţa ş.a.
4) INVIDIA: uneltirea, vrăjmăşia, bucuria de rău, cearta, osândirea,
înşelăciunea, trădarea, uciderea, ingratitudinea, tristeţea la binele altuia ş.a.
5) LĂCOMIA PÂNTECELUI: lăcomia, beţia, risipa, iubirea de plăcere,
senzualitatea (concupiscenţa) ş.a.
6) MÂNIA: Blasfemia, ura, amintirea răului, cearta, sperjurul, blestemul,
înjurătura, controversa, uciderea ş.a.
7) LENEA (Akedia): micimea de suflet, moleşeala, tristeţea şi imobilitatea
faţă de binele ce-1 poţi face, dezvinovăţirea păcatelor42, deznădejdea,
necredinţa, indolenţa şi lipsa faptelor bune.
Milostivirea părintească a lui Dumnezeu este nesfârşită

Domnul, Cel care a rânduit Taina Spovedaniei ca mijloc al restaurării şi mântuirii noastre,
Însuşi a dat făgăduinţa cea nemincinoasă, şi în Vechiul şi în Noul Testament, că prin mărturisirea
sinceră a fărădelegilor noastre şi prin hotărârea statornică de a ne schimba din patimi primim
deplina iertare. Prin proorocul Isaia porunceşte:
„ [...] spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi o dată! Învăţaţi să
faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!
Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi,
şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face."43
Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează:
„[...] lăsarea păcatelor este izvor mântuirii şi plată a pocăinţei; căci pocăinţa este loc de
vindecare din păcat, este dar ceresc, putere minunată, har care învinge consecinţele legii. De aceea
nu îl izgoneşte pe curvar, nu îl alungă pe adulter, nu-şi întoarce faţa de la beţiv, nu se scârbeşte de
idolatru, nu îl goneşte pe rău-vorbitor, nu îl alungă pe hulitor, nici pe lăudăros, ci pe toţi îi primeşte;
pentru că este topitoarea păcatului,,44
Dumnezeu, ca un preaduios Părinte, Care se îngrijeşte de toţi copiii Săi, şi mai ales de cei
rătăciţi, cu nemăsurată milostivire şi neţărmurită milă, a trimis pe Fiul Său, pe Domnul Iisus Hristos,
în lumea noastră păcătoasă, pentru a ne aduce mântuire, izbăvire, iertarea păcatelor noastre, prin
Preacuratele Sale Patimi şi Slăvită Învierea Sa.
Nici un păcat nu poate să ne închidă uşa milei dumnezeieşti.
Nu trebuie să ne îngrozească nici mulţimea nici mărimea păcatelor noastre, nici felul lor.
Pocăinţa sinceră poate curăţa sufletul nostru de orice întinare a păcatului.
Pentru toate se dă iertare, prin Taina Spovedaniei.
Prin această Taină se dobândesc nu numai iertarea, nu numai mântuirea, ci şi sfinţenia.
Ne încredinţează de aceasta cei mai înainte prigonitori, care apoi au devenit propovăduitori ai
Evangheliei; cei mai înainte rătăciţi, care au devenit moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu; cei
mai înainte desfrânaţi, care apoi au tămăduit cu puterea Crucii; cei mai înainte tâlhari, care au
devenit miei blânzi ai turmei lui Hristos.
Este cu putinţă iertarea, este uşoară izbăvirea, este posibilă sfintenia.
Preţul răscumpărării noastre s-a dat pe Cruce, contractul eliberării noastre s-a semnat cu
Cinstitul Sânge al Hristosului Celui fară de păcat.
Iertarea a izvorât din Mormântul Său cel dătător de viaţă şi porţile Raiului s-au deschis pentru a
primi pe păcătoşii pocăiţi.
Ţinem în mâinile noastre izbăvirea noastră şi fericirea veşnică.
Dumnezeu îi iartă şi îi mântuieşte pe păcătoşii care sincer cad înaintea milostivirii Sale.
Dumnezeu nu îi mântuieşte însă pe cei insolenţi, adică pe cei care se autojustifică în mod
egoist şi se împotrivesc trufaş purtării Sale de grijă, milei şi dragostei Sale fără de hotar.
Cât durează viaţa noastră pe pământ avem posibilitatea să ne întoarcem la Părintele nostru, să
mărturisim, precum fiul cel pierdut: ,am păcătuit", căci „Dumnezeu este grabnic spre ajutor şi
zăbavnic la mânie”45. Înainte ca moartea să stingă nădejdile mântuirii noastre, să ne pocăim sincer
şi să depunem mulţimea păcatelor noastre sub epitrahilul duhovnicului nostru.
Aceasta aşteaptă Dumnezeu de la noi: hotărârea nezdruncinată de a lăsa obiceiurile noastre
păcătoase şi patimile. Să facem pasul cel hotărâtor către sfânta Spovedanie, ca să spulberăm din
                                                
43 Isaia 1, 15-18
44 Sfantul Ioan Gură de Aur,”Despre pocăinţă”, Omilia a VII-a, în Opere, Editura E.P.E (Părinţi Greci ai Bisericii),
vol. 30, p. 240.
45 Rugăciunea a V-a la Sfântul Maslu. 76
sufletul nostru tiranica robie a păcatului şi, curăţiţi, întăriţi de dumnezeiescul har, să aplecăm
grumazul sub jugul cel uşor şi mântuitor al lui Hristos.
Să devină credinţă şi vieţuire a noastră marele adevăr: păcatele noastre toate pot fi şterse prin
pocăinţă, patimile noastre pot fi transformate în virtuţi, cu harul lui Dumnezeu şi cu lupta noastră
personală.
Nici un gând de necredinţă, de îndoială sau de deznădejde privitor la putinţa mântuirii noastre
să nu ne îndepărteze de la Taina cea mântuitoare a Spovedaniei.





PARTEA A DOUA




Despre Taina
Sfintei Spovedanii
Pocăinţa. Condiţiile bunei spovedanii

1. Introducere

,,Un tânăr ofiţer, care nu demult se îndreptase pe calea lui Dumnezeu şi care încă se lupta cu
conştiinţa sa, îl întrebă pe duhovnicul său dacă Dumnezeu primeşte cu adevărat, precum se spune,
atât de uşor pocăinţa omului.
- Dacă s-ar întâmpla să ţi se rupă mantaua, ai scoate-o îndată şi ai arunca-o, ca fiind
nefolositoare?
- Nu, desigur, răspunse acela. Aş coase-o şi aş repara-o, dacă poate fi reparată.
- Dacă tu te întristezi pentru o manta şi nu o arunci cu uşurinţă, cum nu se va întrista Dumnezeu
pentru făptura Sa şi cum nu va face orice este cu putinţă pentru a o îndrepta? a spus bunul părinte şi
astfel s-a liniştit tânărul."48
48
La sfârşitul Sfântului Botez, preotul se roagă Domnului pentru nou-luminatul creştin:
,,Cel ce ai dăruit robului Tău izbăvire de păcate prin Sfântul Botez şi i-ai dat înnoirea vieţii,
Însuţi, Stăpâne Doamne, [... ] păzeşte într-însul nespurcată şi neîntinată haina nestricăciunii, cu care
s-a îmbrăcat... "49Astfel, creştinul, curăţit de păcatul strămoşesc şi de păcatele sale personale şi
îmbrăcat cu luminoasa şi preacurata haină a harului lui Dumnezeu, începe o nouă viaţă. Însă, din
cauza patimilor care sălăşluiesc înăuntrul nostru, a înclinaţiei noastre spre păcat şi a indolenţei
noastre, această strălucitoare haină se înnegreşte, se întinează, se strică şi ajungem să ne dezbrăcăm
încet-încet, de harul lui Dumnezeu.
Iubitorul de oameni Dumnezeu însă, cunoscând neputinta noastră de a ne păstra nestricată
această dumnezeiască legătură, a rânduit mijloacele şi modurile prin care, chiar şi în căderea
noastră, să putem redobândi Dumnezeiescul Har, să ne îndreptăm şi să curăţim îmbrăcămintea
sufletului, pentru a deveni vrednici de Împărăţia Cerurilor. A rânduit adică Taina Pocăinţei şi
Spovedaniei, dând apostolilor Săi - şi prin aceştia şi urmaşilor lor, episcopii şi preoţii - puterea de a
ierta păcatele.
Dacă fără Sfântul Botez nu putem deveni mădulare ale Bisericii lui Hristos, fără Sfânta
Spovedanie este imposibil să moştenim Împărăţia Cerurilor. Este o rătăcire să credem că
respectarea unor anumite îndatoriri religioase, precum mersul la biserică, milosteniile şi alte fapte
bune, pot înlocui Taina Sfintei Spovedanii. Cuvântul Domnului este foarte clar. Viaţa veşnică ne
este dăruită prin iertarea fărădelegilor noastre. Iar iertarea nu se dă în nici un alt mod decât numai
în Spovedanie. Însă, pentru a primi iertarea în Taina Sfintei Spovedanii
„[... ] pocăinţa este a lăsa cineva păcatele sale cele de mai înainte şi să se întristeze pentru
acestea"50
Şi Sfântul loan Scărarul, în capodopera sa Scara, ne dă deplina definire a pocăintei:
„Pocăinţa înseamnă înnoirea botezului. Pocăinţa înseamnă legământul cu Dumnezeu
pentru o nouă viaţă. Cel ce se pocăieşte este cumpărător al smereniei. Pocăinta înseamnă
îndepărtarea statornică a oricărei mângâieri trupeşti. Pocăinta înseamnă gândul osândirii de
sine; negrija fată de toate celelalte şi grija faţă de propria mântuire. Pocăinta este fiica nădejdii
şi izgonirea deznădejdii. Pocăinta este deplina izbăvire de ruşine.
Pocăinta înseamnă re-împrietenirea cu Domnul, prin faptele virtuţii potrivnice căderilor
noastre. Pocăinţa înseamnă curăţirea conştiintei. Pocăinta înseamnă suferirea  de bună voie a
tuturor lucrurilor dureroase. Cel ce se pocăieşte este un cercetător al osândirii de sine. Pocăinţa
înseamnă ostenirea peste măsură a pântecelui cu [postul] şi lovirea sufletului cu conştiinţa"51
Nu ar fi fost de trebuinţă pocăinţa dacă firea omenească nu era înclinată către rău, după căderea
protopărinţilor, dacă prin întunecarea raţiunii nu am fi ajuns să-L ignorăm pe Dumnezeu şi
poruncile Sale, dacă nu ar fi ajuns cel creat după chipul lui Dumnezeu, omul, rob diavolului. Fiul şi
Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om şi a venit pe pământ pentru că numai EI putea să elibereze
crea[ia Sa din tirania diavolului şi din lanţurile păcatului. Numai El, prin Jertfa de pe Cruce şi cu
cea de viaţă-dătătoare Învierea Sa, putea să ridice la o via[ă nouă în Dumnezeu pe omul cel mort
duhovniceşte. Numai El putea să-1 facă, din rob al satanei, fiu al lui Dumnezeu şi dumnezeu după
har.
Lucrarea salvatoare a Domnului se continuă în Una, Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca
Biserică, care este trupul lui Hristos, loc de vindecare a sufletului şi trupului, maică şi hrănitoare a
credincioşilor. Biserica lui Hristos, care-L are pe Preasfântul Duh plinitor a toate, cu învăţătura Sa
cea prealimpede, cu rânduiala Sa cea nezdruncinată, cu Sfintele Sale Taine, lucrează la sfinţirea
mădularelor sale, vindecându-le, cu mântuitoarele Sale leacuri, rănile şi bolile.
Sfântul Botez, începutul şi condiţia tuturor Tainelor, ne introduce în Biserică, şi totodată
înnoieşte „după chip", activează adică toate darurile care ne-au fost date de către Dumnezeu şi care
după căderea noastră au ajuns în nelucrare. Pocăinţa şi Spovedania reîmpacă omul cu Dumnezeu,
de vreme ce după Sfântul Apostol lacov: 
,,Prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se
face vrăjmaş lui Dumnezeu.”52

2. Rolul preotului mărturisitor (duhovnicului)

Pentru ştergerea datoriei păcatelor noastre şi împăcarea cu Dumnezeu este nevoie de un
mijlocitor. Sfântul Ioan Damaschin scrie:
mijlocitor, cu rugăciunea şi cu înfăţişarea personală, pe care o va face faţă către faţă şi va îmblânzi
pe Dumnezeu pentru tine."53
Acest doctor, mijlocitor şi sfătuitor este duhovnicul. Duhovnicul este preotul care are, pentru
această înaltă lucrare, o binecuvântare specială de la episcopul său. Este, în această slujire, urmaş al
Sfinţilor Apostoli şi are, precum aceştia, puterea de a ierta sau nu păcatele. Preotul mărturisitor este
înţeles şi ca părinte duhovnicesc, şi legătura cu cel ce se mărturiseşte este o legătură de paternitate
şi de veşnică rudenie duhovnicească. Lucrarea lui nu este doar aceea de a asculta păcatele celui ce
se mărturiseşte şi de a citi rugăciunea de iertare. Nici nu se limitează doar la momentul spovedaniei.
Duhovnicul, ca părinte, îl renaşte pe credincios la o viaţă nouă, în Hristos, urmăreşte parcursul
fiului său duhovnicesc, se străduieşte sfătuindu-l, dându-i canon, rugându-se pentru el, ca să se
vindece de patimi şi să ia Hristos chip în sufletul său. Osteneala şi grija lui sunt exprimate deplin în
cuvintele Sfântului Apostol Pavel:
,,O, copiii mei, pentru care sufar iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!”54
Această relaţie părintească a duhovnicului cu cel ce se spovedeşte creează atmosfera de deplină
încredere care este necesară pentru ca cel din urmă să-şi poată descoperi şi cele mai ascunse fapte şi
chiar cele mai intime gânduri şi dorinţe, chiar şi pe cele pe care nu vrea să şi le mărturisească nici
sieşi. Orbirea noastră duhovnicească numai duhovnicul este în măsură să o tămăduiască. E1 este cel
căruia îi încredinţăm sufletul nostru, căruia îi descoperim trecutul, îi împărtăşim prezentul, cel care
se trudeşte împreună cu noi pentru înaintarea noastră duhovnicească în viitor. Un viitor care
depăşeşte limitele morţii, care se întinde în veşnicie. Această încredere este mărită de faptul că
duhovnicul este legat până la moarte de sfintele canoane cu păstrarea secretului asupra păcatelor
mărturisite lui.
Duhovnicul este îndrumător în lucrarea de mântuire a sufletului nostru. E1 va da socoteală
înaintea lui Dumnezeu în clipa Judecăţii pentru felul în care şi-a îndrumat fiii duhovniceşti, pentru
cât s-a trudit cu rugăciuni, sfatuiri şi nevotnţe să-i păzească de căderi, să le lumineze necunoştinţa,
să cultive înăuntrul lor dragostea lui Dumnezeu şi râvna pentru lupta cea duhovnicească, să-i
încurajeze în dezamăgirile lor, în amărăciunile luptei împotriva patimilor, ca să-i arate moştenitori
ai Împărăţiei lui Dumnezeu.
Îndrumarea duhovnicească a fiecărui suflet este lucrarea duhovnicului şi nu se face cu
îndrumări generale sau „ reţete", ci cu moduri particulare de educare, în funcţie de constituţia
sufletească, de nevoile şi puterile celui ce se mărturiseşte. Duhovnicul, cu dragostea în Hristos pe
care o are şi cu luminarea Duhului Sfânt, poate discerne unde va folosi iconomia (îngăduinţa), când
va aplica un canon, când va arăta blândeţe, când asprime. Astfel, pentru acelaşi păcat, putem avea
multe şi diferite feluri de abordare şi de vindecare.
Din acest motiv, precum este interzis duhovnicului să facă cunoscute păcatele credinciosului,
la fel - şi vă rog să luăm aminte serios la aceasta! -, şi credinciosului îi
,,Dumnezeu... să-ţi ierte prin mine păcătosul toate, şi în veacul de acum şi în cel ce va să vină; şi
neosândit să te arate în ziua cea înfricoşată a Judecăţii; iar pentru fărădelegile iertate nemaiavând
nici o grijă, mergi în pace!"55

* * *

În urma celor spuse despre sfânta legătură dintre credincios şi duhovnic, despre această
nezdruncinată înfrătire în lupta pentru mântuirea noastră, este evident că alegerea duhovnicului
potrivit nouă nu trebuie să se facă la repezeală, ci după îndelungată şi îndelung-răbdătoare căutare
şi rugăciune. Şi din clipa în care se va odihni sufletul nostru alături de acesta, trebuie să omorâm
voia noastră proprie şi să primim în orice situaţie cuvântul său, căci este cuvântul lui Dumnezeu
pentru noi. Dacă se înţelege de la sine că nu se pune la îndoială cele rânduite de un doctor pentru
vindecarea trupului nostru, în mod analog nu ne este de folos să judecăm sau să refuzăm prescripţi-
ile sau eventual interdicţiile duhovnicului, doctorul sufletului nostru, căci altfel rămânem în boala
noastră şi îndepărtăm dumnezeiescul har. 
În legătură cu importanţa ascultării de duhovnic fericitul părinte Sofronie scrie despre Cuviosul
Siluan:
,,Stareţul acorda o importanţă cu totul deosebită ascultării duhovniceşti faţă de egumen şi de
părintele duhovnicesc, socotind-o un dar al harului, o Sfântă Taină a Bisericii. Când se apropia de
părintele său duhovnicesc, el Î1 ruga pe Domnul să se milostivească de el prin slujitorul Său,
descoperindu-i voia Lui şi calea care duce la mântuire. Ştiind că întâiul gând ce se naşte în suflet
prin rugăciune e o indicaţie dată de sus, el pândea întâiul cuvânt al părintelui său duhovnicesc,
întâia sa aluzie, şi nu lungea dincolo de acesta discuţia. Aceasta e înţelepciunea şi taina adevăratei
ascultări, al cărei scop e de a cunoaşte şi împlini voia lui Dumnezeu, şi nu cea a unui om. O
asemenea ascultare duhovnicească fără nici o obiecţie sau împotrivire, nu numai exprimate, dar şi
lăuntrice, neexprimate, e în general condiţia indispensabilă pentru primirea predaniei vii.
Predania vie a Bisericii transmisă de-a Iungul veacurilor din generaţie în generaţie e unul din
aspectele cele mai importante şi, în acelaşi timp, cele mai subtile ale vieţii sale. Când un povăţuitor
duhovnicesc nu întâlneşte nici o împotrivire din partea ucenicului său, atunci, ca răspuns la credinţa
şi smerenia acestuia, sufletul său se deschide cu uşurinţă şi poate chiar cu totul. Dar de îndată ce în
ucenic se iveşte cea mai mică împotrivire faţă de părintele duhovnicesc, firul predaniei pure se rupe
şi sufletul învăţătorului se închide în el însuşi.
Adeseori gândim pe nedrept că părintele duhovnicesc «nu e şi el decât un om nedesăvârşit», că
trebuie «să-i explicăm în amănunţime toate, altfel nu va înţelege», că şi el «poate să se înşele cu
uşurinţă» şi, de aceea, trebuie să-1 «corectăm». Dar a-1 contrazice şi corecta pe părintele
duhovnicesc înseamnă a ne aşeza noi înşine mai presus de el şi a înceta prin aceasta de a mai fi
ucenicii lui. Desigur, nimeni nu e desăvârşit, şi cine ar îndrăzni să înveţe ca Hristos, «ca unul care
are putere»? Fiindcă obiectul învăţăturii duhovniceşti «nu vine de la om» şi «nu este pe măsura
omului» (Gal. 1, 11-12), ci comoara nepreţuită a darurilor Duhului Sfânt a fost aşezată în «vase de
lut» (2 Cor. 4, 7); ea este nu numai nepreţuită, dar şi ascunsă prin însăşi firea ei. Numai cine
urmează calea unei ascultări sincere şi totale poate pătrunde în taina acestei comori.
Un ucenic sau penitent avizat se comportă faţă de părintele său duhovnicesc în felul următor: în
câteva cuvinte îi spune gândul sau esenţialul stării lui, după care tace. La rândul său, părintele
duhovnicesc care, încă de la începutul convorbirii, se pune în stare de rugăciune, îi cere lui
Dumnezeu să fie luminat de har; dacă simte în sufletul său o « înştiinţare» sau «încredinţare», el îşi
dă răspunsul, după care discuţia trebuie oprită. Căci dacă lăsăm să ne scape «primul cuvânt» al
                                                
55 Aceasta este formula de iertare în Ευχολογιον, molitfelnicul grec. În cel românesc este: „Domnul şi Dumnezeul
nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (N) şi să-ţi lase tie toate
păcatele. Şi eu nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin", Molitfelnic, E.I.M.B.O.R., Bucu
părintelui duhovnicesc, puterea Tainei slăbeşte, şi mărturisirea riscă să se transforme într-o simplă
discuţie omenească.
Dacă ucenicul (sau penitentul) şi părintele duhovnicesc observă o atitudine corectă faţă de taină,
«încredinţarea» nu întârzie să fie dată de către Dumnezeu; dar dacă, dintr-o pricină oarecare, acest
lucru nu se produce, părintele duhovnicesc poate cere informaţii suplimentare, şi atunci numai ele
vor fi binevenite. Dar dacă penitentul nu dă atenţia cuvenită întâiului cuvânt al părintelui
duhovnicesc şi îl copleşeşte cu explicaţiile, el îşi trădează prin însuşi acest fapt lipsa sa de încredere
şi de înţelegere şi ascultă în realitate de o dorinţă secretă de a-1 face pe părintele duhovnicesc să
încline spre propriul său gând. Acest lucru marchează începutul unui conflict psihologic, care,
potrivit cuvântului Apostolului, este «fără folos» (Evr. 13, 17)."56
Este din preaînalta iubire de oameni a lui Dumnezeu faptul că nu a trimis îngeri să
administreze Taina Spovedaniei, spre a ierta aceştia păcatele noastre, ci a dat această misiune
oamenilor - preoţilor -, aşa încât aceştia să arate milostivire şi înţelegere pentru căderile
oamenilor, de vreme ce şi ei au aceeaşi fire omenească bolnavă şi cunosc apăsarea ispitelor.
Fiind ei înşişi urmaşi ai lui Adam, trebuie să se cureţe primii în baia spovedaniei, ca să ne
curăţească apoi şi pe noi.
3. Ce este şi cum trebuie făcută
spovedania
Sfântul Nicodim Aghioritul, tratând despre Taina Sfintei Spovedanii, în cartea sa
E~oµoÂoyr/zâptov (Îndrumar de mărturisire), ne arată modul în care putem participa
deplin şi conştient la aceasta:
,,Spovedania este destăinuirea rostită a faptelor, şi cuvintelor, şi gândurilor viclene,
fâcută de bună voie, cu frângerea inimii, cu osândire de sine, limpede, fâră ruşine, cu
hotărâre, către un duhovnic rânduit canonic."57
Deci, conform învăţăturii de-Dumnezeu-purtătortului Părintelui nostru, spovedania
trebuie să fie:

a) De bună voie
Ridicarea păcatelor noastre trebuie să fie voită, dorită de noi. Nimeni nu ne poate obliga să
venim la Taina Spovedaniei şi nici nu trebuie ca duhovnicul să ne smulgă mărturisirea tuturor celor
greşite, atât a celor săvârşite cu fapta, cât şi a celor cu gândul. Condiţii ale spovedaniei sunt
amănunţita cercetare de sine58, recunoaşterea vinovăţiei noastre şi destăinuirea păcatelor noastre cu
propria noastră gură.




                                                
56Arhimandrit Sofronie, ,Sfântul Siluan Atonitul", Editura Mănăstirii Ioan Botezătorul, Essex, 1988, pp.
89-91 [trad. rom.: Viaţa Şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, trad. pr. prof. dr.
Ioan Ică, „Despre ascultare”, pp. 88-901.
57 Sfântul Nicodim Aghioritul, Εξοµολογηταριον, Editura Nect. Panagopoulos, p. 213.
58 Sfântul Nicodim sfătuieşte să însemnăm păcatele pe hârtie, ca să nu le uităm. Dacă însă facem necesara
autoanaliză şi uităm ceva Dumnezeu ne iartă, căci aceasta se face fără voie, din cauza slăbiciunii noastre (a
memoriei). În timp, ne poate lumina să ne amintim păcatul uitat, spre a nu rămâne nemărturisit.
b) Cu frângere de inimă
Una din cele mai importante condiţii ale spovedaniei - poate cea mai reprezentativă – este
frângerea inimii. Inima se frânge când conştientizează că prin păcat L-a întristat pe Dumnezeu şi că
nespusei Sale iubiri, nemăsuratelor Sale daruri a răspuns cu nerecunoştinţă.
Sfântul Nicodim accentuează în mod special asupra ,,duhului umilit, a inimii înfrânte şi
smerite" în spovedanie. Frângerea este o tristeţe şi o durere adâncă a inimii, că prin păcatele sale
omul L-a întristat întâi de toate pe Dumnezeu. „Tie unuia am greşit"59, după cum zice şi Psalmistul.
În acelaşi timp se manifestă şi ca o puternică ură faţă de păcatul care a fost pricină a tulburării
legăturii cu Creatorul nostru.

c) Cu osândire de sine
Spovedania curată este făcută cu osândire, cu autoînvinuire, fără încercarea de a ne uşura
responsabilitatea sau de a arunca vina asupra altora. Eu şi numai eu sunt răspunzător de păcatele
mele. Nimeni altul, nici chiar diavolul, nu ne obligă să păcătuim. Bolii noastre sufleteşti şi
ignoranţei noastre li se datorează toate căderile. Sfântul Ioan Scărarul sfătuieşte:
,,Dezgoleşte-ţi, dezgoleşte-ţi rana în faţa doftorului şi nu te ruşina. «A mea e buba, părinte, a
mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei:
nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!»"60
Micşorarea de sine şi osândirea de sine sunt cunoscute adevăratei pocăinţe. Cel ce se pocăieşte
sincer îşi vede continuu neputinţele şi se fereşte a se preocupa de viaţa altora şi de a-i judeca. Căci
judecarea este ,specialitatea" celor mândri. Cel ce se pocăieşte cu adevărat primeşte fără crâcnire
orice încercare, considerând că este vrednic de orice rea-pătimire, de orice întristare, de vreme ce
L-a întristat pe Dumnezeu. Se consideră pe sine mai rău decât toţi ceilalţi, şi nu prin cuvinte sau
prin semne exterioare de smerenie, ci cu o adâncă şi deplină siguranţă interioară; aceasta, în
antiteză cu cel care nu se pocăieşte, care îi consideră pe toţi ceilalţi inferiori lui.
Cel ce trăieşte adevărata pocăinţă, pe cât înaintează în virtute, pe atât mai păcătos se simte pe
sine. În acelaşi timp, cu atât mai mult creşte în el nădejdea în mila lui Dumnezeu. Pocăinţa cea
adevărată, în timp ce cultivă îndurerarea sufletului, aduce şi o negrăită pace şi bucurie adâncă, pe
care nu le poate îndepărta nici o ispită, nici o întristare a lumii acesteia. Este fericita întristare,
tristeţea cea îmbucurătoare, despre care vorbesc adesea Părinţii Bisericii noastre.
d) Limpede
Este nevoie să ne mărturisim păcatele cu sinceritate, limpede, riguros, fără învârteli sau
jumătăţi de cuvânt. Nu mergem la duhovnic spre a ne dezvinovăţi sau spre a ne ascunde
căderile, ci pentru a descoperi boala noastră duhovnicească.
Adevărul ne obligă să-i destăinuim duhovnicului toate păcatele noastre, fără să omitem
intenţionat nici unul dintre ele, căci altfel ar fi o batjocorire a Tainei şi ne-am zădărnici iertarea.
Este un lucru căruia ar trebui să-i dăm o atenţie deosebită. Ascunderea chiar şi a unui singur
păcat lasă neiertate şi păcatele pe care le-am mărturisit. Nu este valabil, desigur, în cazul în care
nemărturisirea se datorează uitării sau necunoştinţei. Dar şi pentru aceasta să ne rugăm ca
Dumnezeu să ne aducă aminte toate păcatele, şi pe cele pe care timpul, necunoştinţa sau
nebăgarea de seamă le fac uitate. De aceea, o bună pregătire pentru spovedanie este cercetarea
atentă a sinelui, care duce şi la cunoaşterea de sine.
Este necesară cunoaşterea de sine atât pentru spovedanie, cât şi pentru curăţirea sufletului
nostru. Este în acelaşi timp grea acceptarea patimilor şi a lipsurilor noastre. Este nevoie de
luminarea lui Dumnezeu pentru a ne putea cerceta ungherele sufletului şi a ne vedea clar
                                                
59 Psalm 50, 6.
60 Sfântul Ioan ,Scărarul" Sinaitul, Cuvântul IV,”Despre ascultare”, în Scara, p. 95 [trad. rom.: Filocalia, vol.
IX].
- Chiar şi de săvârşeşte cineva păcat de moarte (mândrie, iubire de arginţi, desfrânare, invidie,
lăcomie, mânie, lene), prin spovedanie vine uşor înapoi, în sufletul său, harul lui Dumnezeu,
restaurând iarăşi pacea. Dimpotrivă, dacă păcatul rămâne nespovedit pentru mult timp, întunecă
sufletul cu remuşcările şi, ceea ce este mai important - şi să luăm bine aminte la aceasta -, pe
perioada cât omul rămâne nespovedit, este lipsit de Dumnezeiescul Har, iar eventualele lui fapte
bune (post, rugăciune, milostenii ş.a.) rămân fără plată.
- Spovedania regulată, cu pocăinţă şi sinceritate, se face zid împotriva atacurilor demonice,
şi cei ce se spovedesc nu sunt atinşi de magie, de vrăji şi de celelalte lucruri satanice, în
detrimentul lucrării oamenilor răi. Spre exemplu, magii, vrăjitorii, în timp ce-i sfătuiesc pe
oameni - spre înşelare, desigur - să meargă la biserică, la Sfânta Liturghie, la Maslu, să spună
rugăciuni, să aprindă lumânări, le interzic în mod categoric să se spovedească, pentru a nu
strica lucrarea vrăjitorească, satanică. Spunea un demonizat unuia dintre cei de faţă: ,ce ţi-a
trebuit să te duci la nemernicul de ţap şi să le vomiţi pe toate?", înţelegând prin „vomiţi"
spovedania şi prin „ţap" duhovnicul. Iertarea este deci reală, iar diavolul nu poate nici măcar să
amintească de vreun păcat spovedit. Şi am putea spune că epitrahilul duhovnicului face să
dispară orice influenţă demonică. „Îi vine de hac", cum se spune în popor.
- Pe cei care se spovedesc regulat nu îi îngrozeşte frica morţii. Sunt mereu pregătiţi, de
vreme ce prin continua pocăinţă şi-au curăţit sufletul, şi aşteaptă în pace mutarea lor din lumea
stricăciunii în fericirea raiului. Spovedania deasă este piedică a păcatului. Căci la gândul că
iarăşi se va umili înaintea duhovnicului (spunând din nou aceleaşi păcate) şi că va primi canon,
omul se luptă pentru a nu mai păcătui.

4. Piedici ale bunei spovedanii

Starea noastră în legătură cu Taina Spovedaniei exprimă gradul în care trăim adevărata
pocăinţă. Dacă socotim spovedania doar o simplă anticameră, o procedură obligatorie în pregătirea
pentru Sfânta Împărtăşanie, o corvoadă ce trebuie împlinită de două-trei ori pe an pentru a primi
permisiunea formală de a ne împărtăşi, atunci, din nefericire, subapreciem Taina şi îl descalificăm
pe preot din lucrător în simplu mijloc, în ,comerciant" al Dumnezeiescului Har, într-unul care
împarte rugăciuni şi formule de iertare. Astfel, o legătură personală - duhovnic-ucenic - eşuează
într-o relaţie de ,liber schimb", şi durerea pentru păcatele noastre este înlocuită de un sentiment de
autocontrol şi autojustificare.
Dacă îi exceptăm pe puţinii ,aleşi" - care din fericire însă n-au lipsit niciodată din lume şi care
prin faptele adevăratei pocăinţe bine-plac lui Dumnezeu -, cei mai mulţi dintre noi ne limităm la o
pălăvrăgeală pe teme duhovniceşti, la o viaţă plină de compromisuri şi de regrese, la o
spovedanie făcută la o anumită perioadă de timp din obişnuinţă, la repezeală şi inconştient, fără
acea legătură tainică de ascultare fată de duhovnic. De aceea nu e de mirar
Mărturisirea păcatelor noastre se limitează la o cercetare de sine cu totul plată şi se baricadează
într-un fel în încercarea de a ne îndreptăţi, trecând sub tăcere multe aşa-zise (după judecata noastră)
păcate neînsemnate, ,,mici abateri", şi ajungând de multe ori să ascundem căderi grave. Aşa încât
putem să venim ani întregi la Taina Spovedaniei şi să nu plecăm cu adevărat odihniţi, ci să
rămânem înăuntrul nostru tulburaţi. Lăsând însă nemărturisite patimile noastre, tumorile păcatului
îşi fac neîmpiedicate lucrarea lor omorâtoare de suflet. Patimile, în loc de a fi îmblânzite de noi, ne
stăpânesc şi ne îndepărtează sufletul de harul lui Dumnezeu. Şi cât timp rămânem în lenevire, fără o
conştientă luptă duhovnicească, diavolul nu ne deranjează, căci nu există pericolul de a ne pierde.
Însă, atunci când ne conştientizăm starea şi punem început pocăinţei, începe şi el turbat războiul
împotriva noastră, folosindu-şi toată viclenia pentru a ne împiedica deşteptarea din moleşeala lenei
(akediei).
O mare piedică în calea pocăinţei şi a bunei spovedanii, în special pentru oamenii ce merg
la biserică, este rătăcirea, suficienţa şi părerea de sine pentru viaţa lor ,,virtuoasă". Justificarea
de sine este un duşman foarte periculos şi exprimă trufia, mândria interioară. Dacă adevărata
pocăinţă constă în micşorarea de sine sau osândirea de sine, în recunoaşterea păcatelor şi a
patimilor noastre, este evident cât de departe este justificarea de sine, ca rod şi semn al trufiei,
de adevărata pocăinţă.
Fariseul din parabolă este tipul reprezentativ al omului care se justifică pe sine. Se laudă cu
virtuţile sale, se consideră pe sine drept şi în acelaşi timp îl desconsideră pe vameş, văzându-1
păcătos, inferior lui.
Cel ce se justifică pe sine îşi devine propriul judecător şi-şi oferă titlul de ,drept", considerând
că Dumnezeu este obligat să-1 răsplătească. Devine şi judecător aspru al celorlalţi, judecând chiar
şi cele mai nesemnificative scăderi ale lor. Nu recunoaşte slăbiciuni, nu acceptă greşeli.
Cu întunecarea duhovnicească pe care i-o provoacă trufia îi este cu neputinţă să-şi distingă
întinarea lăuntrică. Şi de aceea nu are duhul umilit, nu poate să se căiască sincer şi în consecinţă să
primească harul lui Dumnezeu. Dacă cumva are bună intentie, poate cândva Dumnezeu să-1 tre-
zească. Dacă însă s-a împietrit din cauza trufiei, numai Dumnezeu ştie de mai are nădejde de
mântuire.
Amânarea este, de asemenea, o vicleană uneltire a diavolului, cu care ne poate înşela uşor.
Amânăm cel mai important şi mai urgent lucru al vieţii noastre, pocăinta, pentru mai târziu,
considerând că avem timp. Ignorăm faptul că doar prezentul ne apartine. De viitor nu putem fi
siguri. Clipa morţii este neştiută. De aceea acum trebuie să luăm hotărârea mântuitoare. Acum
să punem început mântuirii.
Unul din multele mijloace pe care le foloseşte diavolul pentru a ne împiedica spovedania
este şi neîncrederea în discreţia (păstrarea secretului) duhovnicului. E1 le insuflă multora
teama că duhovnicul le va face cunoscute păcatele. Aceasta este o înşelare, pentru că
duhovnicul este legat cu făgăduinţe înspăimântătoare înaintea lui Dumnezeu. Nici sub
ameninţarea mortii duhovnicii nu au voie să divulge nimic din cele mărturisite înaintea lor de
credincioşi. Femeile, de regulă, obişnuiesc să-şi povestească singure prietenelor sau
cunoscutelor păcatele - ,dar rămâne între noi!" -, iar atunci când una dintre ele le face publice,
dau vina pe duhovnic.
Ultima şi cea mai puternică armă a diavolului, mai ales împotriva celor ce au săvârşit păcate
mari, este deznădejdea. Acesta ascunde cu viclenie milostivirea lui Dumnezeu, nemăsurata Sa
milă şi dragostea Sa de nespus faţă de noi şi ni-L arată ca fiind doar drept şi osânditor. Mai mult, ne
şterge din memorie adevărul că patimile noastre se pot transforma în virtuţi, cu harul lui Dumnezeu,
pecare Dumnezeu îl dăruieşte oricui se smereşte şi se pocăieşte sincer. Deznădejdea constituie
hulă împotriva lui Dumnezeu, căci este negarea dragostei Lui, a iubirii Sale de oameni şi a
milei Sale. Este încă şi negarea făgăduinţelor Sale. Dacă ar fi fost cu putinţă curătirea sufletelor
noastre de patimi numai cu puterile sufletului nostru, atunci cu îndreptătire toţi ar trebui să fim
stăpâniţi de deznădejde. Acum însă, când Dumnezeu cere de la noi numai hotărârea şi
străduinţa să trăim conform voii Sale, indiferent de trecut, nu trebuie să ne tulbure nici un
gând de deznădejde.
Trebuie să spunem că un păcat deosebit de grav îl constituie faptul de a nu-1 chema pe
preot la cei muribunzi, sub pretextul de a nu-i speria. Îi lăsăm astfel să trăiască groaza aparitiei
diavolilor la ieşirea sufletului lor, de vreme ce pleacă nepregătiti.
Cele ce urmează spovedaniei

Cel ce se pocăieşte sincer şi vine la Taina Spovedaniei aşa cum se cuvine nu se limitează numai
la a se feri de păcate, ci îşi asumă lupta neîncetată împotriva patimilor sale. Sufletul, ca să devină
sălaş al harului Duhului Sfânt, trebuie să se curăţească de întinăciunea patimilor.
Această ,extirpare" presupune zilnic o înfruntare a lor, cu conştiinciozitate şi hotărâre. Prin
studierea cuvântului dumnezeiesc şi al Sfinţilor Părinţi, se luminează mintea şi ne vedem nu numai
slăbiciunile evidente şi patimile, ci şi dispoziţiile cele mai ascunse şi resorturile greu de deosebit ale
acţiunilor noastre. În războiul împotriva păcatului şi a patimilor, un rol precumpănitor îl
are ,tinerea" gândurilor. Toate păcatele încep de la gânduri. Întâi le gândim, apoi le dorim şi în final
le făptuim.
Demonii hrănesc şi mânuiesc patimile noastre cu incitări potrivite. Este însă răspunderea
noastră dacă nu respingem de îndată gândul viclean şi începem să ,vorbim" cu el, dacă începem
adică să lucrăm păcatul în mintea noastră şi să ne îndulcim la gândul lui, încât în final să consimţim
şi să hotărâm să-1 făptuim, chiar şi în cazul în care condiţiile - din dumnezeiasca purtare de grijă -
ne împiedică.
Şi exact în acest punct se găseşte împlinirea cuvântului Domnului: „Căci din inimă ies: gânduri
rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule.”70
În consecinţă, inima este pepiniera patimilor şi incubator al gândurilor celor viclene, dacă nu ne
luptăm să dobândim curăţia inimii, dezrădăcinând patimile sau mai bine zis prefăcându-le în virtuţi.
În ce fel însă vom ajunge la mult dorita nepătimire?
Biserica este ,calea" care ne oferă moduri practice de mântuire. Nu se limitează la iertare, ci ne
dă şi vindecarea. Ne primeşte păcătoşi, întinaţi, bolnavi şi ne restituie sănătoşi, curaţi, sfinţi, cu
Taina Spovedaniei, care este leacul ignorat - pentru cei mai mulţi - şi curăţirea duhovnicească a
sufletului.
În „Îndreptarul de mărturisire" (E~oµokoyrliâptov), care reprezintă compendiul înţelepciunii
patristice, sunt propuse de către Sfântul Nicodim Aghioritul reguli practice despre cum să se
păzească credinciosul după spovedanie şi să evite păcatul.
Un mod eficace de a evita cineva păcatul şi de a dobândi cugetul smerit este de a nu uita, ci de
a avea neîncetat amintirea păcatelor sale71: „căci fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu este
înaintea mea pururi”72, după cum spune psalmistul.
Nu ajunge însă ca cineva doar să hotărască să nu repete păcatul. Hotărârea trebuie însoţită
de ferirea de prilejurile lui, căci:
,, ...cel ce nu fuge departe de păcate, ci păşeşte alături de ele va trăi cu frică şi de multe ori
va cădea în ele”73
Un gând potrivnic păcatului este gândul la moarte. Cugetarea că odată viaţa noastră aici pe
pământ se va termina şi că ne aşteaptă judecata, care, în funcţie de faptele noastre, ne va trimite
în iadul cel veşnic sau în fericirea cea nesfârşită lângă Dumnezeu, poate depărta sufletul de
ataşamentul faţă de bucuriile şi grijile pământeşti şi să-1 îndrepte pe calea cea cerească. „În tot
ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată.”74
                                                
70 Matei 15, 19
71 Excepţia de la regulă o constituie păcatele trupeşti, pe care nu trebuie să ni le amintim, spre a nu deveni această
amintire prilej de noi căderi.
72 Psalm 50, 5.
73 Sfantul Ioan Gură de Aur, Omilia a XV-a, în Opere, ed. cit.,
vol. 32, p. 460.
74  Sirah 7, 38
O armă foarte puternică împotriva păcatului şi conlucrătoare la dobândirea virtuţii este
rugăciunea. ,Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită.”75
Porunca mântuitoare a Domnului ne păzeşte de păcat, întărind împotrivirea noastră faţă de
ispită. Rugăciunea creşte dragostea noastră pentru Dumnezeu, împacă sufletul nostru,
desprinde cugetul nostru de cele pământeşti, instituie virtutea, sfinţeşte toate faptele noastre.
Invocarea Numelui Domnului prin scurta rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!" poate constitui pentru noi toţi o dulce desfătare
şi poate deveni un aliat al nostru în lupta împotriva diavolului.
Spovedanie şi psihiatrie

Uneori se întreţine o confuzie legată de Taina Spovedaniei şi de psihiatrie76. Este o greşeală să
se confunde spovedania la preot cu vizita la psiholog sau psihiatru deoarece sunt lucruri
fundamental diferite.
Spovedania este Taină a Bisericii şi, ca toate Tainele, varsă în suflet harul lui Dumnezeu, în
timp ce psihiatria şi celelalte discipline înrudite cu ea sunt ştiinţe omeneşti.
Scopul esenţial al Tainei Spovedaniei este izbăvirea omului de greutatea păcatelor prin iertarea
lui sau împăcarea cu Dumnezeu, resfinţirea şi pregătirea lui pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Pacea
interioară, echilibrul sufletesc şi bucuria nu sunt rosturile ultime ale spovedaniei, ci, ca daruri ale
Duhului Sfânt, ele sunt consecinte fireşti ale restabilirii legăturilor omului cu Dumnezeu.
Spovedania e necesară tuturor celor care doresc să câştige viat,a veşnică, indiferent dacă suferă
sau nu psihic. Ştiinţa psihiatrică vine să ajute în situaţiile de tulburări şi suferinţe psihice.
În Taina Spovedaniei credinciosul, cu harul lui Dumnezeu, dobândeşte cunoaştere de sine,
identificându-şi patimile şi slăbiciunile care îl despart de Dumnezeu. Duhovnicul, cu
luminarea Duhului Sfânt, care cercetează adâncurile inimii, discerne patimile, şi cel ce se
spovedeşte este pus faţă în faţă cu sinele său real şi recunoaşte boala acestuia, fară să fie
traumatizat, fără să deznădăjduiască şi fără încercarea de a se autojustifica.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, ca vase ale Duhului Sfânt, sunt cei mai buni
psihoanatomişti. Acest har îl au şi duhovnicii, ca administratori şi iconomi ai Tainelor lui
Dumnezeu.77

* * *

Psihanaliza, ca metodă psihoterapeutică, deşi caută cauzele traumatismelor interioare, nu poate
da iertarea păcatelor, nici nu poate vărsa harul lui Dumnezeu în sufletul celui bolnav. Pe lângă
aceasta, nu este de competenţa sa să discearnă dacă o anume stare interioară, sau o exprimare, sau o
acţiune este păcătoasă sau nu. Şi, peste toate, nu este în stare să găsească moduri de eliberare de
patimi. Vindecarea de patimi se face prin nematerialnica ,,intervenţie chirurgicală" a Duhului Sfânt,
care foloseşte bisturiul curatei şi smeritei spovedanii şi medicamentul Sfintelor Taine şi al
rugăciunii, având întotdeauna ca bază şi condiţie totodată bunăvoinţa liberă a omului şi lupta sa
conştientă şi intensă de desăvârşire.
Sfântul Grigorie Palama accentuează că în Taina Spovedaniei credinciosul primeşte iertarea,
dar şi tămăduirea sufletului de la duhovnicul său:
,,Să te îngrijeşti în toată viaţa ta să ai părinte duhovnicesc şi să-i arăţi fiecare păcat şi fiecare
gând şi să iei de la el vindecarea şi iertarea; căci acestora s-a dat puterea de a dezlega şi de a lega
sufletele... De aceea să te şi sfătuieşti şi să asculţi până la sfârşit pe părintele tău duhovnicesc.”78
                                                
76 Confuzie care creşte din ce în ce mai mult şi în ştiinţele care se ocupă cu starea psihică şi sufletească a
omului, cu comportamentul şi cu adaptabilitatea lui în mediul familial şi social, deşi există serioase
îndoieli despre cât de „ştiiniifice" sunt psihologia şi psihanaliza şi în special metodele practicate
77 „Duhovnicul nu este psiholog şi nici nu-1 înlocuieşte pe acesta. Este psihoanatomist, anatomist al patimilor,
slujitor smerit al Tainelor lui Dumnezeu... Este chemat să discearnă ceea ce line de suflet de ceea ce line de
psihologic, duhovnicescul de ralional, experienţa (duhovnicească) autentică de cea sentimentalistă sau
bolnăvicioasă, ... simpla remuşcare de adevărata pocăinţă, prezenţa în spovedanie de o efemeră nevoie sau
satisfacere a vreunei temeri... Duhovnicul este chemat să discearnă dacă tânărul care a venit să se
spovedească este imatur, angoasat, suferă de lipsa afecţiunii, are dorinţe neîmpli nite, cunoaşte dragostea lui
Dumnezeu, pericolele păcatului sau dacă există vreo mai mică sau mai mare problemă de sănătate psihică,
ereditară, sau dacă e vorba de demonizare şi altele." (Moise Monahul, Mesajul Sfântului Munte, Editura
Tinos, 1988, p. 104-105).





PARTEA A TREIA




Starea duhovnicească şi morală 
a lumii contemporane

Epoca contemporană

Astăzi, mai mult decât în oricare altă epocă, predicarea pocăinţei este actuală şi societatea
creştină are nevoie de o reevanghelizare şi de o înnoire a legăturii cu Biserica lui Hristos.
Considerăm important să insistăm aici asupra anumitor scăderi şi concepţii greşite ale oamenilor
vremii noastre, pe care nu recunosc ca încălcări ale Legii Evanghelice.

1.Tinderea către viaţa lipsită de osteneli şi de dureri

O suferinţă gravă a oamenilor contemporani, chiar şi a credincioşilor, este lipsa dispoziţiei de a
ridica şi de a-şi duce propria cruce şi de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.
Vrem binecuvântarea lui Dumnezeu, vrem pacea lui Dumnezeu, vrem cununile mântuirii, vrem
raiul, îi cinstim pe sfinţi şi pe mucenici, dar nu vrem pătimirea celor rele, nu vrem postul şi
strâmtorarea înfrânării, nu răbdăm încercările şi bolile, nu suferim plecarea din viaţa aceasta a celor
dragi nouă, nu suportăm nedreptăţile şi izgonirile. Confortul şi consumismul influenţează cadrul
vieţii noastre duhovniceşti.
Însă, precum scrie Sfântul Isaac Sirul, ,Nimeni nu a urcat la ceruri cu răsfăţul”80. Şi înţeleptul
Sirah susţine: „Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău
spre ispită.”81
Ne găsim des în faţa realităţii triste în care atunci când Dumnezeu permite vreo boală gravă sau
vreo altă greutate într-o familie creştină, spre înţelepţire şi întărire duhovnicească, părinţii nu
întârzie să fugă în durerea şi disperarea lor la vrăjitori şi magi, la bioterapeuţi, la iluminaţi şi bio-
energeticieni şi predau sufletele lor şi ale copiilor lor satanei, în loc să arate o mai adâncă căinţă şi
supunere sub voia lui Dumnezeu şi să se sfinţească în mijlocul încercărilor primite. Este mai bine,
scrie Sfântul Nicodim Aghioritul, să moară copilul şi să meargă în rai decât să-1 legăm în plasele
satanei şi să ajungem în iad. Acelaşi lucru este valabil pentru toate celelalte greutăţi, cum sunt de
exemplu dobândirea copiilor şi tulburările vieţii conjugale.
De asemenea, cu totul rătăcită şi neortodoxă este părerea celor mai mulţi creştini de a-şi dori o
viaţă cât mai uşoară, „fericită", şi de a cere de la Dumnezeu - pentru că lin unele dintre poruncile
Sale: merg la slujbe, ţin post, se împărtăşesc ş.a. - să le dea succes şi reuşită în toate problemele
lumeşti.
Din Pateric aflăm că vechii asceţi când pentru o perioadă nu aveau nici o greutate sau nici o
ispită ziceau, cu nelinişte, că i-a uitat Dumnezeu şi se simţeau în siguranţă numai atunci când
dragostea lui Dumnezeu le trimitea încercări. Recapitulăm: este o rătăci
viaţă care ne face să judecăm toate numai cu mica şi limitata noastră minte şi prin preferinţele
sinelui nostru negociind încrederea noastră în dumnezeiasca purtare de grijă şi în intervenţia lui
Dumnezeu în viaţa noastră.
Raţionalistul, deoarece crede că acţionează mereu corect şi fară greşeală, nu-I lasă lui
Dumnezeu dreptul de a-1 judeca şi declară că nu are nici un păcat şi prin urmare nu are nevoie de
spovedanie şi de mila Lui. Trebuie să subliniem cu trrie aici încă o dată cuvintele Sfântului Simeon
al Tesalonicului:
,,A crede cineva că nu a căzut în păcat este însăşi căderea şi cel mai mare dintre păcate, precum
au păţit şi îngerii apostaţi din pricina răutăţii lor, la fel şi cei care stăteau de-a stânga Domnului (în
parabola Judecăţii) zicând «când Te-am văzut?», ca şi când ar fi zis că n-au greşit. Că acesta este cel
mai mare păcat o mărturiseşte şi cel preaiubit şi feciorelnic (Evanghelist Ioan) zicând «Dacă zicem
că păcat nu avern, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi» (I Ioan 1, 8)82. Această
rătăcire a minţii o aprinde diavolul cu mult mai mult astăzi, exploatând reuşitele ştiinţifrce şi
tehnice care se bazează pe lucrarea cerebrală, aşa încât omul să se simtă foarte puternic, posedând
puterea în sine.
Însă, atunci când problemele depăşesc soluţiile lor ultime, bazate pe raţiune şi pe puterile
proprii (ex: boli incurabile sau pierderea unei persoane apropiate), oamenii se pierd, se destramă
sufleteşte şi trupeşte, cad în deprimare, se vrăjmăşesc cu Dumnezeu, caută ieşire în droguri, în beţie
şi uneori chiar în sinucidere.

3. Elemente neortodoxe în viata familiei

Consecinţă firească a raţionalismului este şi fenomenul prograrnării familiale, care constituie o
încălcare a Legii lui Dumnezeu, lipsa încrederii în dragostea Sa şi în acelaşi timp şi o ameninţare la
adresa viitorului poporului, deci a copiilor noştri.
De altfel, concepţia părinţilor despre copiii lor ca despre proprietatea lor personală conduce
către trei devieri:
Prima deviere este idolatrizarea copilului, legată şi de naşterea a puţini copii. Adică o vizibilă
şi exagerată slăbiciune faţă de copil din partea tuturor şi mai ales din partea mamei. Rezultatul este
egocentrismul copilului, iubirea sa de sine, neputinţa unei legături şi colaborări sociale armonioase,
nefericirea sa, cauză a nefericirii întregii case, transformarea lui într-uri adevărat tiran.
A doua deviere constă în faptul că părinţii îşi privesc copilul ca pe un bun personal al lor, nu ca
pe un nepreţuit dar al lui Dumnezeu şi, ca nişte proprietari iraţionali, hotărăsc uneori avortul
criminal. Din nefericire, aşa cum citim în presă, Grecia Ortodoxă este la această crimă prima din
Europa83.
A treia deviere constă în transformarea copilului întrun mijloc al creşterii şi satisfacţiei slavei
deşarte a părinţilor şi în rezolvarea tuturor ambiţiilor lor neîmplinite. Dragostea lor se transformă
într-un fel de despotism care tiranizează psihic copilul şi care conduce fără excepţie la vătămări, din
momentul în care se va dezvolta eu-ul său personal. Şi din acea clipă ori va suferi interior (dacă are
bun-simţ) pentru că părinţii îi desconsideră preferinţele, sau va găsi soluţia în a fugi de acasă.
Din nefericire, dispoziţia părinţilor de a interveni nu se limitează la orientarea profesională sau
la alegerea soţului, ci foarte des continuă antievanghelic şi în interiorul familiei copiilor, creând
răceală sufletească, presiuni psihice şi înclinaţie către divorţ.
Iisus Hristos, care a dat porunca, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”84, a rezolvat complet
problema acestor traume sufleteşti, când a zis:
„De aceea (pentru Taina Nunţii) va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia
sa.”85
Educaţia copiilor este, cu mici excepţii, egocentrică, axată pe ambiţie şi foarte puţin legată de
valorile creştine. Întreaga săptămână, de obicei din ambiţia părinţilor, viaţa copiilor este umplută cu
lecţii, meditaţii, limbi străine, muzică, înot, karate, dansuri, atletism, în timp ce seara cofetăriile
gem de elevi, într-o nefondată explozie de divertisment, periculoasă nu numai pentru sănătatea
sufletească, ci şi pentru cea trupească. Astfel că nu mai rămâne timp nici pentru odihna necesară
copilului sau pentru joacă şi cu atât mai puţin pentru educaţia creştină. Părinţii şi învăţătorii creştini
vor da răspuns înaintea lui Dumnezeu pentru că nu s-au îngrijit prioritar de îmbisericirea copiilor,
de o participare activă a lor la viaţa Bisericii, a parohiei şi de hrănirea lor din duhul tradiţiei noastre
ortodoxe.
* * *
Am dori în acest punct să enunţăm anumite consideraţii asupra vieţii familiei contemporane.
Temeliile familiei de azi se clatină. Se clatină din pricina conflictelor personale. Şi aceasta,
deoarece două egoisme nu pot convieţui într-o con jugare de-o viaţă. Cei mai mulţi dintre soţi se
înalţă pe sine fără să cedeze în nimic şi astfel strică pacea familiei, refuzând ca după altercaţiile şi
divergenţele de opinii sau voinţă să cadă la pace şi să-şi ceară simplu şi smerit iertare.
Fraza ,iartă-mă, am greşit!" a dispărut din lexicul familiei şi se păstrează expresii formale de
tipul ,,scuze, pardon, sorry...", uzuale în manifestări şi în locuri publice.
Diavolul nu poate destrăma familia creştină dacă soţii obişnuiesc să se ierte reciproc.
Măsura bunei purtări a soţilor nu este dată de uşurătatea legăturilor de societate sau de maniere
şi preţiozitate la recepţii sau în vizite, ci în special de comportamentul inimos şi fară viclenie în
preocupările zilnice din interiorul casei lor, acolo unde copiii primesc zi de zi lecţii de viaţă.
Participarea copiilor de la vârstă mică la izbăvitoarea Taină a Spovedaniei, întru cunoştinţă, îi
va întări cu harul lui Dumnezeu, astfel încât să-şi clădească viitorul pe temelia durabilă a vieţii de
comuniune cu Hristos.
Este fundamental ca părinţii să-şi înveţe copiii de foarte mici să ceară şi să dea iertare după
fiecare mică neînţelegere. Am propune ca fiind corect, chiar de va părea desuet, ca să-i înveţe pe
copii să le sărute mâna părinţilor şi bunicilor în fiecare seară, înainte de culcare, şi neapărat după
spovedanie şi înaintea împărtăşirii cu Sfintele Taine. Pentru că astfel îşi exersează smerenia,
respectul şi recunoaşterea celor care au întâietate în familie.
În mănăstirea noastră, după slujba pavecerniţei, mai întâi Stareţul şi în continuare toţi fraţii
facem unii altora metanie (plecăciune) şi ne cerem iertare. Smerenia îl arde pe diavol şi iertarea îl
izgoneşte.
Credem că din casa în care iertarea convieţuieşte cu inima milostivă - virtuţi care-1 aseamănă
pe om cu Părintele ceresc - niciodată nu va lipsi binecuvântarea luiDumnezeu, iar porţile raiului vor
fi mereu deschise pentru cei ce locuiesc acolo.
De altfel, credinţa că nu banii sau averea, ci dragostea lui Dumnezeu va împlini dorinţele şi
nevoile vieţii noastre este de cel mai mare folos pentru copii.

4. Egoism - iubire de sine – mândrie

O altă boală gravă a vremii o constituie egoismul şi iubirea de sine. Egoismul şi mândria sunt
cauzele căderii lui Lucifer şi a cetei sale, precum şi ale celor mai multe dintre căderile noastre şi ale
                                                
84 Ieşire 20, 12.
85 Matei 10, 5; Marcu 10, 7.
lipsei harului lui Dumnezeu. Conform Sfintei Scripturi „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă,
iar celor smeriţi le dă har" (Iacov 4, 6), iar „Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului"
(Pilde 16, 5).
Cel mândru se socoteşte pe sine mai bun ca ceilalţi în toate şi consideră părerea sa întotdeauna
înţeleaptă. Vrea să se impună mereu în jur. Nu ia în seamă părerea nimănui, îi desconsideră şi-i
judecă pe ceilalţi, vânându-le şi exagerându-le lipsurile, făcându-se că nu le vede darurile şi
virtuţile.
Iubirea bolnăvicioasă de sine se manifestă ca slavă deşartă, dorinţa de a plăcea, lăudăroşenie şi
fală, ca impertinenţă şi îndrăzneală, ca împotrivire la orice autoritate sau putere superioară şi ca
autojustificare.

5. Autojustificare

La polul opus smeritei recunoaşteri a păcătoşeniei noastre se găseşte cel mai mare şi mai
periculos vrăjmaş al pocăinţei: autojustificarea, născută din mândrie.
Rătăcirea în zilele noastre este aşa de mare, încât până şi oamenii înglodaţi literalmente în păcat
rămân neruşinaţi şi nepocăiţi, justificându-se pe sine pe deplin. Intr-o lucrare a unui scriitor
contemporan eroul săvârşeşte cu bună-ştiinţă o crimă, căutând astfel ieşire din fundătura vieţii în
care ajunsese, dar este prins şi trimis în închisoare. Este condamnat la moarte şi cu puţin timp
înainte de execuţie repetă insistent: ,am avut dreptate, am dreptate, voi avea dreptate”86.
Omul care se justifică pe sine suferă mai mult de probleme psihice, deoarece nu-şi
recunoaşte vinovăţia. Devine astfel nervos, tulburat, nemulţumit, pretenţios, revoltat. Urmând
exemplul lui Lucifer, nu vrea să-şi ceară iertare şi să-şi mărturisească păcatele. Repetă ca pe un
refren: ,am avut dreptate, am oricum dreptate, voi avea întotdeauna dreptate", şi pune singur
stavilă veşnică milei dumnezeieşti.

6. Judecarea (critica) celorlalţi

O formă foarte dăunătoare a egoismului şi a iubirii de sine este grija de ceilalţi, adică
preocuparea indiscretă pentru viaţa celorlalţi şi judecarea lor.
Omul de astăzi, din cauza multelor activităţi (uneori două servicii, şedinţe, conferinţe, întruniri,
sport şi multe altele), dispune de foarte puţin timp pentru cercetarea Legii lui Dumnezeu, pentru
participarea la viaţa de taină (sacramentală) a Bisericii, pentru cercetarea sinelui, pentru amintirea
de moarte - care e adevărata filozofie despre viaţa veşnică -, şi pentru mântuirea sufletului său.
În paralel, toate mijloacele mass-media, cu modul lor provocator, bazat pe impresii, vin şi
umplu mintea şi sufletul cu ştiri, comentarii şi informaţii despre tot felul de teme şi în special despre
delicte, greşeli, eşecuri, scandaluri şi păcate ale altora. Şi, dacă ia cineva în consideraţie că omul
contemporan urmăreşte până noaptea târziu cu o atracţie ferventă programele acestea, pierzând
astfel şi puţinul timp ce 1-ar fi putut destina îndeletnicirii cu sine şi cercetării sinelui, atunci
înţelege de ce am ajuns judecători şi cenzori ai tuturor şi ne ignorăm propria boală, justificându-ne
pe noi în toate.
De aceea, grija de cele străine nouă, cu cele trei forme ale sale (bârfa, judecarea şi denigrarea
aproapelui), a luat forma unei epidemii globale, creând între oameni răceală, vrăjmăşie, ură,
amintirea de rău şi părăsirea de către harul lui Dumnezeu.
Judecarea sau bârfa, precum conchid toţi Părinţii Bisericii noastre, este dintre cele mai mari
păcate, deşi ne par de mică importanţă. Aceasta, pentru că arată lipsa dragostei pentru ceilalţi şi
egoism.
                                                
86 Albert Camus, Străinul.
europene îl îndepărtează cu totul pe Dumnezeu-omul Iisus şi în locul său îl aşază pe omul european
[...]”. 93
Iar Andreas Theodorou, profesor al Facultăţii de Teologie din Atena, scrie despre perfidul şi
periculosul caracter al ecumenismului:
,,Este ceva mult mai rău decât erezia. Ereziile erau duşmani declaraţi ai Bisericii [...]
Ecumenismul însă [...] este un duşman viclean, de aici şi primejdia de moarte ce vine din partea
lui...”94

* * *

Termenul de Noua Eră (New Age), care se evidenţiază în ultimii ani şi în tara noastră prin toate
mijloacele şi în toate mediile, provine din astrologie. Se susţine că se încheie ,era Peştilor", epoca
lui Hristos şi a creştinismului,care a fost o epocă a limitării, a constrângerii şi cenzurării
oamenilor liber-cugetători. Această eră se termină - ni se spune - şi începe Noua Eră, Era
Vărsătorului. Ce presupune Noua Eră ni se descoperă cu claritate chiar de către susţinătorii ei:
,,... mişcarea Noii Ere constituie o filozofie şi un mod de viaţă. Este mai mult o mişcare
sincretică (complexă) şi cuprinde şi abordează tradiţii din diferite ţări, precum Zen (Japonia),
acupunctura, taoismul, tai-chi (China), gnosticismul, mitologia antică greacă (Grecia), yoga
(India), lamaismul (Tibet), şamanismul (amerindieni) şi până la tehnologia modernă”.95
Însă felul nostru de viaţă este creştinismul: trăirea şi armonizarea vieţii noastre zilnice cu
poruncile Mântuitorului Hristos. În consecinţă, Noua Eră ne propune un alt fel de viaţă,
ignorând creştinismul, ca fiind nedemn, ca ,,cea mai de jos formă de spiritualitate"!
Scopul de bază al Noii Ere este denaturarea până la schimbare a cugetelor creştinilor.
Adepţii ei scriu:
,,Noua Spiritualitate nu nesocoteşte modelele precedente ale religiilor mondiale. Preotul şi
biserica nu vor dispărea, dar vor fi absorbite (integrate) în existenţa Noii Ere”96
Astfel, suntem conduşi către un sincretism religios de plin, care eşuează într-o totală
confuzie, într-o relativizare a credinţei şi o schizofrenie religioasă, punând în primejdie însăşi
existenţa şi mântuirea noastră. 
Noua Eră este, deci, o imensă reţea care a înconjurat lumea şi se mişcă în toate nivelurile
societăţii şi vieţii noastre: politic, religios, social, economic, ştiinţific ş.a. Noi ne referim în această
prezentare doar la aspectul religios.
Este vorba despre o mişcare în care sunt implicate mii de grupări şi indivizi. În această tendinţă
putem să încadrăm toate grupările teozofice, yoghine, budiste, grupări oculte care merg până la
magie şi satanism. Vorbesc despre ,dragoste înflăcărată", despre „Noua Spiritualitate",
şi ,Libertatea Universală", înăuntrul unei ,societăti mondiale", mai presu
,,Lumina care ne descoperă pe Hristos vine de la Lucifer. Lucifer vine ca să ne dea desăvârşita
[...] iniţiere luciferică [...], pe care multi oameni, în zilele care vor veni, o vor vedea ca pe o chemare
a Noii Ere.”99
Este vechea provocare a şarpelui: veţi fi ca Dumnezeu!, într-o altă prezentare.
,,Nu ar trebui să i se spună Noua Eră, ci Vechea Eră, pentru că este vorba despre o renaştere,
resuscitare, a vechilor tehnici şi metode medicale, precum masajul, yoga,
aromoterapia, shiatsu”100.
Elementele de bază care leagă toate aceste mii de grupări şi care ne arată, totodată, caracterul
lor anticreştin sunt următoarele:
A. Noua Eră nu-L acceptă pe Iisus Hristos ca Dumnezeu-om

Adepţii ei spun clar că ,,Hristos nu e Dumnezeu”101 , că ,,Mesia nu este Iisus. [...] De-a lungul
istoriei, Mesia s-a întrupat în Buddha, Moise, Ilie şi în multi alti lideri spirituali.102 L-au prezentat
pe Hristos şi ca pe o anume stare (stare hristică) la care trebuie să ajungem, dar pe care trebuie să o
şi depăşim! În locul lui Hristos-Dumnezeu-om ei aşteaptă să vină „hristos-Vărsătorul", un alt în-
vătător ,avatar", mai ,ales" decât Iisus Hristos, după cum susţin ei!
B. Noua Eră promovează concepţia holistă despre lume

Conform acestui holism toate sunt Dumnezeu. Nu există deosebirea între Creator şi creaturile
Sale, întreDumnezeu şi lume, între Dumnezeu şi om. Astfel, negăm existenţa unui Dumnezeu
personal şi credem într-o „putere superioară", în ,energia universală" ş.a., ajungând la panteism:
,,Peste tot în jurul tău există duhuri (spirite). Trăiesc în râuri, în mări, în pământ, în cer.
Ascultă-le cu atentie, acestea te vor îndruma.”103 [ce fel de duhuri sunt acestea, oare?]
Mai mult, în Noua Eră este respins Dumnezeul-om, Domnul nostru şi se dezvoltă un alt tip de
om, omul-(dumne)zeu. Apoteoza egoismului omenesc şi luciferic. De aceea, precum predică Noua
Eră, ,ateu nu este cel care nu crede în Dumnezeu, ateu este cel care nu crede în Sine însuşi"!

C. Crearea unei Noi Morale şi absolutizarea conştiinţei umane

,,Cine sunt? Şi pentru această întrebare există numai un singur răspuns: sunt
(dumne)zeu!”104
De vreme ce omul este Dumnezeu, vointa lui este Lege. Deci omul poate şi trebuie
să facă orice vrea. El însuşi desemnează legea pentru sine. ,Vointa mea este suprema
Lege". Aceasta este noua etică a Noii Ere (care a fost exprimată şi de satanişti). Este
abrogată deci Legea lui Dumnezeu şi locul ei este luat de noua lege a răzvrătitului şi
ego-obsedatului om-Dumnezeu al Noii Ere.

                                                
99 David Spranger, Reflections of the Christ (,,Reflecţii ale lui Hristos"), Scotland
D. Firesc deci, urmează credinţa în autoemancipare şi în automântuire

"Nu există Mântuitor", zic ei, omul se va mântui singur. Mijlocul principal al ,emancipării" este
credinţa în reincarnare. Că fiecare fiintă, după moartea biologică, revine în viaţă într-un alt trup.
Astfel, sufletul este înlăntuit într-un continuu ciclu de naşteri şi morţi, pe care îl stabileşte karma,
adică faptele vieţii omului.
Credinţa în reincarnare este pe deplin incompatibilă cu credinţa ortodoxă. Ea anulează Învierea
lui Hristos şi credinta în Evanghelie - credinţa noastră în învierea morţilor. Credinţa în reincarnare
este şi din punct de vedere social periculoasă, de vreme ce poate justifica multe fapte antisociale,
între care şi păcatele.
Pericolul grupărilor Noii Ere este că, de cele mai multe ori, acestea se prezintă sub o altă faţă,
ca grupări sau uniuni filozofice, istorice, teatrale, ecologice, naturaliste şi în consecintă sădesc
concepţiile lor prin diverse tehnici în toti cei care participă cu inconştienţă la aceste grupuri: aceştia
încep să creadă în reincarnare sau să combine rugăciunea cu meditaţia, sau să facă diverse incantaţii
pentru fiintele luminoase (care or fi acestea?), sau să înteleagă cu o altă semnificaţie cele scrise în
Sfânta Scriptură sau de către Sfintii Părinti ai Bisericii noastre, iar în paralel, ei cred şi predică că au
devenit creştini mai buni, dovedind astfel confuzia în care se găsesc.
Din nefericire, în ultimul timp, sub lozinca neclară „întoarcerea la rădăcini", se propune
reînvierea idolatriei şi chiar avem de-a face cu o Nouă Idolatrie şi un Nou Păgânism, care se
manifestă în mişcările pentru promovarea civilizatiei vechi greceşti, în preocupările naturiste şi
ecologiste, în reanimarea prin teatru a misterelor şi celebrărilor vechi greceşti.
Criza ecologică mondială de azi este pretextul prezentării conceptiilor neopăgâne şi oculte prin
activitatea grupurilor de reacţie şi a mişcărilor de atitudine precum ecopăgânismul,
ecologismul ,adânc", ecofilosofia etc., care din păcate influentează în profunzime multe din
organizaţiile şi concepţiile ecologiste contemporane (teoria Gaia, armonia cu natura, noua morală a
mediului).
Este de la sine înteleasă incompatibilitatea Ortodoxiei cu această mişcare, care din păcate îi
rătăceşte pe mulţi oameni cu bună-intenţie, cu simtăminte nationale şi ecologice sincere.
Există o diferentă fundamentală între Ortodoxie şi ereziile cunoscute până astăzi. Noile grupări
constituie o ameninţare nu numai pentru viaţa religioasă a ortodocşilor, ci şi pentru viaţa socială şi
pentru libertate, de aceea au şi fost caracterizate ca distrugătoare ale libertăţii.
Să fim foarte precauţi, căci prin amestecul nostru în astfel de grupări, chiar şi prin citirea
anumitor cărţi, putem să pierdem treptat darul dăruit de Dumnezeu - al autodeterminării, al
libertăţii noastre personale. Dar, şi mai important, putem să ne lipsim de Dumnezeiescul Har, de
vreme ce ne depărtăm continuu de credinţa cea dreaptă şi treptat ne deconectăm de la harul sfinţitor
al Sfintelor Taine ale Bisericii noastre.
Fraţii mei, cea mai importantă lucrare a noastră în această viaţă este lucrarea mântuirii noastre,
şi mântuirea nu se izbândeşte prin nici un alt mod decât prin pocăinţă adevărată, prin spovedanie,
prin lupta continuă împotriva patimilor, prin toate mijloacele ce ni le oferă Sfânta noastră Biserică.
Pocăinţa are o importanţă hotărâtoare nu numai pentru viaţa noastră viitoare, ci şi pentru cea
pământească, căci îi dăruieşte sufletului blândeţea firească şi bucuria.
Atât de mari sunt pacea şi desfătarea în Hristos ale sufletului renăscut, încât acesta va considera
anii petrecuţi departe de Taina Spovedaniei ca pe nişte ani pierduţi. Foarte des auzim în scaunul
spovedaniei: Ah, părinte, de ce nu ne-a spus nimeni atâţia ani aceste lucruri, cât de mult timp am
putut pierde!
Este inexprimabilă deplinătatea sufletească pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce se pocăiesc
în mod sincer. Ei înşişi devin apoi mărturisitori şi propovăduitori ai pocăinţei, făcători de pace în
universul lor personal sau într-un cadru mai larg, adevăraţi prieteni şi fraţi ai aproapelui lor.
Cuviosul Antonie al Kievului scrie:
,,Nicicând nu este omul atât de frumos, atât de plăcut lui Dumnezeu
de căpătâi al mântuirii noastre, vrăjmaşul lui Dumnezeu, zidul care ne desparte de Dumnezeu, adică
mândria, imediat sufletul celui ce se spovedeşte se deschide spre a primi gândurile, dorinţele, inten-
liile şi hotărârile cele sfinte.”105
Vrăjmaşul nostru, diavolul, care urăşte şi se împotriveşte cu război acestei lucruri, seamănă
adesea gânduri de îndoială în privinţa iertării păcatelor noastre.
                                                
105 Cuviosul Antonie al Kievului, Despre spovedanie, 1936, la Arhim. Ilie Mastroianopoulos, Cum văd Părinţii
spovedania, Editura Zoi, Atena, 1994, pp. 63-67.
În loc de încheiere

De cele mai multe ori păcatul ne încântă, deoarece nu-i cunoaştem consecintele dezastruoase.
Este nevoie deci să conştientizăm faptul că păcatul este rupere, despărţire de Dumnezeu şi moarte
duhovnicească, constituind cea mai josmcă formă de nerecunoştintă faţă de dragostea generoasă a
Creatorului nostru. Aceasta până-ntr-atât, încât ajungem să-i stăm împotrivă cu mai mare hotărâre.
Nefericirea noastră nu sunt nici bolile, nici foametea, nici sărăcia, nici nedreptăţile sociale, nici
toate cele ce determină marginalizarea în această lume. Adevărata noastră tragedie este păcatul.
Acesta singur ne desparte de harul lui Dumnezeu, acesta chinuie întregul neam omenesc, acesta ne
lipseşte de înfierea dumnezeiască şi de moştenirea cea veşnică a raiului. Dacă spulberăm legăturile
păcatului prin pocăintă ne eliberăm de întristare şi de angoasă şi pregustăm chiar din această viaţă
din desfătarea de nedescris a dumnezeieştii arătări.
Atâta timp cât durează viaţa noastră pe pământ, chiar de am şi urî păcatul şi am dori cu harul lui
Dumnezeu faptele cele virtuoase, din slăbiciune şi din neputinţă, eşuăm în greşeli şi de aceea cu
toţii, fără excepţie, avem nevoie de spovedanie mereu. Pocăinţa este hrană a vieţii duhovniceşti.
Ridicarea continuă şi regulată şi spovedania sinceră ne înarmează cu putere în războiul împotriva
răului şi ne garantează sfârşit creştinesc, în pace, de vreme ce ne vom afla pregătiţi şi curăţiţi
duhovniceşte. Cel ce se apropie regulat de această taină a împăcării şi a dragostei cu adevărată
pocăinţă şi frângere a inimii nu se teme de ieşirea din viaţă şi de ceasul răspunsului său înaintea
Dreptului Judecător. Prin ştergerea datoriei păcatelor sale şi prin curăţirea inimii sale este îmbrăcat
în Dumnezeiescul Har şi rămâne în desfătarea prezenţei lui Dumnezeu în veşnicie. Nu pot păcatele
noastre, oricare ar fi ele, să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, deoarece, precum scrie Sfântul
Ioan Gură de Aur: ,ce este o scânteie înaintea întinsului mării aceea este şi păcătoşenia omenească
înaintea nesfârşitei iubiri de oameni a lui Dumnezeu, şi mai degrabă zic nici atât, ci cu mult mai
mică, fiindcă pe de o parte cuprinsul mării, deşi pare nesfârşit, poate fi măsurat, în timp ce iubirea
de oameni a lui Dumnezeu este fără de margini”106
Numai reaua voinţă, indiferenţa şi amânarea ne pot sta piedică în calea legăturilor noastre cu
Dumnezeu. Persistenta în păcate ne depărtează de Acela şi ne osândeşte în iadul absenţei Sale.Dacă
moartea ne ajunge înainte de a face hotărâtorul pas de a ne spovedi sub epitrahilul preotului
toate cele ce ne împovărează sufletul şi dacă refuzăm cu bună ştiinţă mila lui Dumnezeu, ne
asemănăm diavolului cel nepocăit şi ne osândim singuri în iadul cel veşnic. În iad, unde focul
Dumnezeirii, în loc să ne dea viaţă, ne va arde, iar dragostea Sa, în loc să fie izvor de bucurie,
ne va fi chin continuu, căci niciodată nu o vom putea înţelege, nu o vom putea primi, nu o vom
putea trăi, spre a ne îndumnezei. Atât cât avem vreme să ne întoarcem precum fiul cel rătăcitor,
să ne împăcăm cu Dumnezeul şi Părintele nostru; E1 nu ne va cere socoteală aici, nu ne va
cerceta şi nici nu ne va pedepsi, ci ne aşteaptă să ne dea iertarea, să ne dăruiască alinarea şi
bucuria, atât în viaţa de aici, cât şi în veşnicie, şi să ne dăruiască bunurile acelea de nerostit pe
care le-a pregătit pentru noi ,de la întemeierea lumii”107
,, ... Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii.”108
                                                
106 Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre pocăinţă", Omilia a VIII-a, în P.G. 49, 337.
107 Matei 25, 34.
108 II Corinteni 6, 2.





ANEXĂ




Părinţii Bisericii vorbesc
despre pocăinţă
Sfântul Ioan Gură de Aur

„,Dacă pedeapsa ar ajunge din urmă îndreptarea, lumea s-ar fi pierdut şi s-ar fi distrus pe deplin.
Dacă Dumnezeu ar fi fost grabnic spre pedepsire, Biserica nu 1-ar fi dobândit pe Pavel. Îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu 1-a facut pe prigonitor tor apostol şi propovăduitor; bunătatea lui
Dumnezeu 1-a preschimbat pe lup în păstor; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu 1-a făcut pe vameş
evanghelist; îndelunga răbdare al lui Dumnezeu ne-a miluit pe toţi, ne-a prefăcut pe toţi, ne-a
schimbat pe toţi.
Dacă vezi că vreunul, mai înainte hulitor, s-a preschimbat în teolog, dacă-1 vezi pe cel ce
altădată îşi întina gura cu cântece deocheate că îşi curăţeşte acum sufletul cu imne dumnezeieşti,
minunează-te de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, laudă pocăinţa şi zi: «aceasta este schimbarea
dreptei Celui Preaînalt».”109
 „Dumnezeu nu aşteaptă să treacă timpul pentru pocăinţă. Ai spus păcatul tău, te-ai
îndreptat, ai fost milostivit. Nu timpul depărtează păcatul, ci aşezarea sufletească a celui care se
pocăieşte stinge păcatul. Este cu putinţă să treacă mult timp şi să nu câştige omul mântuirea, în
timp ce altul, după o scurtă vreme, mărturisindu-se nefăţarnic, să se elibereze de păcat.
[...] Iertarea păcatelor este izvorul mântuirii şi răsplată a pocăinţei, căci pocăinţa este
bolniţă vindecătoare de păcate, este dar ceresc, putere făcătoare de minuni, har care învinge
urmările legii. De aceea, nu-1 izgoneşte pe desfrânat, nu-1 îndepărtează pe adulter, nu-şi
întoarce faţa de la beţiv, nu se scârbeşte de idolatru, nu-1 îndepărtează pe grăitorul de rele, nu-1
izgoneşte pe hulitor, pe cel îngâmfat, ci pe toţi îi preface, căci pocăinţa este înghiţitoarea
păcatelor.
[...] Timpul de faţă este timp de mântuire, pentru că este mare frica pentru păcatele ce le-am
făptuit dacă nu premerge pocăinţa pedepsei [...] să stingem vâlvătaia păcatelor, nu cu multă apă,
ci cu multe lacrimi, căci, deşi este mare flacăra păcatului, ea se stinge cu puţine lacrimi, pentru
că lacrima stinge vâlvătaia păcatelor şi curăţeştemurdăria lăsată de ele.”110
„Pocăinţa este leac al greşelilor, este cea care face să dispară fărădelegile, ştergerea lacrimilor,
îndrăzneală către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, cuţit care-i taie acestuia capul, nădejdea
mântuirii, ştergerea neştiinţei. Aceasta deschide cerul, aceasta ne conduce către rai. Aceasta îl
învinge pe diavol (de aceea şi vorbesc mereu despre ea). Iar mărginirea la încrederea în noi înşine
ne duce la cădere. Eşti păcătos. Nu-ţi pierde nădejdea. Nu încetez să înfăţişez aceste leacuri,
căci cunosc ce armă puternică este împotriva diavolului. Să nu fim stăpâniţi de deznădejde.
Dacă ai păcate nu-ţi pierde nădejdea. Nu încetez să spun aceasta. Şi chiar de în fiecare zi ai
păcătui, în fiecare zi pocăieşte-te. Precum facem cu casele vechi, ce stau să cadă, curăţăm
partea căzută şi până nu o vedem refăcută nu ne oprim din grijă, aceasta să o facem şi cu noi
înşine. Dacă te-ai învechit în păcat, înnoieşte-te pe tine însuţi cu pocăinţa.”111


Cuviosul Efrem Sirul

„Apropie-te, păcătosule, şi tămăduieşte-te uşor, aruncă de pe tine greutatea păcatelor! Ia
rugăciunea şi pune lacrimi în locul cel putrezit. Doctorul acesta este ceresc, şi pentru că este bun cu
lacrimi şi suspine tămăduieşte rănile. Apropie-te, păcătosule, la Doctorul cel bun, aducând prinos
lacrimile ca pe leacul cel mai bun, căci Doctorul ceresc aşa doreşte, ca fiecare să se vindece cu
                                                
109 Psalm 76, 11
110 Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre pocăinţă", Omilia a VII-a, E.P.E., vol. 30, pp. 243-267.
111 Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre pocăinlă", Omilia a VIII-a, E.P.E., vol. 30
propriile lacrimi, şi să se mântuiască. Căci acest leac nu lucrează mai mult decât trebuie şi nici nu
zgândără rana, ci te vindecă de îndată. Doctorul aşteaptă să vadă lacrimile tale, apropie-te. Nu te
teme să arăţi rana ta, aducând şi leacul, lacrimi şi suspine. Iată, aşadar, s-au deschis uşile pocăinţei.
Intră, păcătosule, înainte de a se închide. Vremea nu aşteaptă după nepăsarea ta. Nici această poartă
a pocăinţei, de vreme ce te vede lipsit de putere nu poate să aştepte mult până te vei îngriji. Fugi să
te vindeci! Vei face să se bucure cetele cereşti pentru pocăinţa ta.”112

Cuviosul Isaac Sirul

„Pocăinta s-a dat oamenilor după botez, ca un har peste har. Căci pocăinţa este a doua naştere
din Dumnezeu şi darul a cărui arvună am primit-o prin credinţă îl primim prin pocăinţă. Pocăinţa
este uşa milei, deschisă celor ce o caută pe ea. Prin uşa aceasta intrăm la milă; şi dacă nu intrăm prin
ea, nu aflăm mila. Pentru că toţi au păcătuit, după Dumnezeiasca Scriptură, «îndreptându-ne în dar
prin harul Lui» (Rom. 3, 24). Pocăinţa este al doilea har ce se naşte în inimă din credinţă şi frică. lar
frica este toiagul părintesc ce ne călăuzeşte până ce vom ajunge în raiul duhovnicesc al bunătăţilor.
Şi când vom ajunge acolo, ne lasă şi se întoarce.”113

Sfântul Ioan Damaschin

„Pocăinta nu este nimic altceva decât mărturisirea datoriilor, adică recunoaşterea greşelilor şi a
necugetărilor noastre, cercetarea sărăciei noastre. [...] De aceea, întâi să fugim de păcat, deoarece,
dacă suntem răniţi cu săgeata lui, dar nu rămânem mult timp cu otrava lui, ci alergăm grabnic la
doctorul duhovnicesc şi scoatem prin spovedanie otrava păcatului, de vreme ce scuipăm otrava lui,
primim de bună voie ca pe un antidot epitimia (canonul) pocăinţei care ni se dă de către acesta; să
ne luptăm s-o săvârşim neîncetat cu credinţă caldă şi cu frica lui Dumnezeu".114


Sfântul Chiril al Ierusalimului

„Dumnezeu este iubitor de oameni, şi nu putin iubitor. Să nu zici deci am curvit, am facut
adulter, şi nu o singură dată, ci de multe ori, cum mă va ierta oare? Cum să-mi şteargă datoria?
Auzi ce zice psalmistul: O,  cât de mare este bunătatea Ta, Doamne! Toate păcatele tale nu întrec
mărimea milostivirii lui Dumnezeu. Rănile tale nu biruiesc marea experientă a întâiului Vindecător.
Predă-te Lui doar pe tine, în credinţă, spune-i Doctorului boala ta, spune-i şi tu precum David:
Mărturisi-voi jrrădelegea mea Domnului! Şi atunci se va împlini şi cu tine ceva asemănător cu ceea
ce spune David în continuare: şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu... Şi, chiar dacă întreg
poporul va păcătui, nu va birui iubirea de oameni a lui Dumnezeu.”115

                                                
112 Cuviosul Efrem Sirul, „Despre pocăinţă", în Opere, vol. 1, p. 368. 113 Cuviosul Isaac Sirul, Scrieri
ascetice, 72, p. 348 [trad. rom.: Filocalia, X, Cuvântul LXXII, Care cuprinde învăţături folositoare].
113 Cuviosul isac Sirul. Scrieri Ascetice, 72, p.348 [trad.rom., Filocalia, X, Cuvântul LXXII, Care cuprinde
învăţături folositoare].
114 Cuviosul Ioan Damaschin, ,Epistolă despre spovedanie", în Opere, vol. 8, pp. 498-527.
115 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 2, pp. 58-65 [trad. rom. pr. Dumitnz Fecioru, EIBMBOR,
Bucureşti, 2003, II, 6, p. 27]. 143
Cuviosul Marcu Ascetul

„Lucrarea pocăinţei se înfăptuieşte cu aceste trei porunci:
- îndepărtarea gândurilor,
- rugăciune neîncetată,
- răbdarea în necazurile ce ne vin, care sunt nu doar văzute, ci şi nevăzute, 
astfel încât să supună aceste gânduri care stăruie mult şi să le facă nelucrătoare, deci, deoarece prin
cele trei virtuţi amintite se poate întregi lucrarea pocăinţei. Cred că pocăinţa se potriveşte tuturor, şi
păcătoşilor, şi drepţilor, care vor să se mântuiască, căci nu există normă a urcuşului desăvârşirii
care să nu se prelungească în timp întru săvârşirea virtuţilor amintite. Cu adevărat, pocăinţa le este
celor ce sunt începători - început în credinţă, celor ce sunt la mijlocul urcuşului - înaintare, iar celor
desăvârşiţi - statornicie în aceasta...
Neîndoielnic mă vei întreba: dar aceia care au bineplăcut lui Dumnezeu şi au ajuns la
desăvârşire de ce mai au nevoie de pocăinţă? Căci, desigur, unii oameni ajung desăvârşiţi; unii ca
aceştia există şi astăzi. Da, dar ascultă cu înţelegere şi vei afla de ce au şi aceştia nevoie de pocăinţă.
Minciuna vine de la diavol, a spus Dumnezeu; iar vederea şi poftirea unei femei a numit-o adulter,
şi mânia împotriva aproapelui a numit-o ucidere, şi de orice cuvânt necugetat a spus că vom da
socoteală. Cine, atunci, nu a căzut vreodată măcar în ispita minciunii, cine a rămas străin de orice
dorinţă provocată de vedere, sau nu a fost biruit cumva de mânia către aproapele, sau nu a grăit nici
un cuvânt nefolositor, ca să nu aibă nevoie de pocăinţă. Căci chiar de acum nu mai este la fel cum
altă dată a fost, şi îi este de folos să se pocăiască până la moarte[...]
De ne vom nevoi in pocăinţă până la moarte, şi nici aşa nu vom putea împlini cele de
trebuinţă, căci nimic nu este vrednic de împărăţia cerurilor. Precum mâncăm şi bem şi vorbim
şi ascultăm, astfel suntem datori din fire să ne pocăim.”116


Avva Isaia

„Să ne îngrijim, iubiţilor, să umplem candelele noastre cu untdelemn cât suntem în
" kĂ ' trup ca ele să strălucească şi să intrăm în Imparaţia Sa, căci candela este pocăinţa, iar uleiul
dinăuntru este făptuirea tuturor virtuţilor, a sufletului sfânt. [...] Toţi cei ce-şi fac voia lor în păcat şi
nu se pocăiesc, şi sunt în ispita plăcerilor, şi prin căderea lor făptuiesc răutatea lor, şi din uşurătatea
cuvintelor lor, şi din strigătele, din certurile şi luptele lor, şi din lipsa fricii Judecăţii lui Dumnezeu,
şi din nemilostivirea faţă de săraci, şi celelalte păcate, au faţa plină de ruşine în veacul acesta, iar
oamenii îi desconsideră, iar când vor ieşi din această lume durerea şi urâciunea îi vor călăuzi în
gheenă.
Dacă vrei să afli dacă ţi s-a dat iertarea păcatelor tale, acesta este semnul: de nu te va mai mişca
nici un păcat în sufletul tău, sau dacă nu vei mai înţelege când îţi vorbeşte altul despre ele, atunci ai
reuşit să dobândeşti milostivirea. Dacă însă trăiesc încă în tine, păzeşte-te şi plângi pentru ele, căci
este frică şi groază şi tulburare să fii nepăsător faţă de acestea, până când te vei înfăţişa înaintea lui
Dumnezeu.”117




                                                
116 Filocalia greacă, vol. 13, pp. 108-177.
117 Ibidem, vol. 12, p. 74-101 [Filocalia, XII,
1
,,Un monah foarte evlavios şi virtuos avea în oraş o soră care trăia o viaţă în fărădelege şi care
îi atrăgea pe mulţi tineri în păcat. Fraţii din pustiu îi cereau des să meargă până în oraş ca să-i bage
minţile în cap destrăbălatei lui surori. La început acela a şovăit, se temea de primejdiile pe care le
ascunde oraşul pentru monahi. Apoi, pentru ascultare, s-a hotărât să meargă.
De cum s-a apropiat de casa părintească, vecinii au şi apucat de au înştiinţat-o pe sora lui. Inima
acestei destrăbălate s-a tulburat la auzul veştii. De ani de zile îşi dorea să-1 vadă pe fratele ei. Şi-a
lăsat tovărăşia în care era şi, precum se găsea în acea clipă, cu picioarele goale şi capul neacoperit,
a alergat pe drum să-1 întâmpine. Văzând cu ochii lui starea ei căzută, s-a tulburat şi a plâns pentru
sufletul său.
- Nu-ţi pare rău de tine şi de aceia care din pricina ta au căzut, sora mea? Gândeşte-te la ce te
aşteaptă după moarte!
Faţa luminoasă a fratelui, starea lui cuvioasă, lacrimile împreună-pătimirii care curgeau din
ochii lui, împreună cu certarea cea dreaptă, au mişcat-o pe păcătoasă.
- Există şi pentru mine mântuire? a şoptit ea. - Da, desigur, ajunge doar să o doreşti sincer.
- Ia-mă cu tine, 1-a rugat. Nu mă lăsa singură să mă lupt cu valurile cele sălbatice ale păcatelor!
- Încalţă-ţi sandalele, acoperă-ţi capul şi urmează-mă, a zis monahul.
- Lasă-mă să vin cum sunt, frate, căci cine ştie dacă intrând iarăşi în atelierul satanei, voi avea
puterea să mai ies.
Monahul, bucuros de hotărârea ei, fără ezitare, a condus-o afară din oraş şi au luat amândoi
calea pustiei. Avea de gând să o ducă la o mănăstire cunoscută de maici. Dar, în vreme ce
călătoreau, au văzut venind de departe o caravană.
- Aşteaptă-mă puţin, soră, ascunde-te după aceste tufişuri, căci oamenii, neştiind că eşti sora
mea, văzându-ne împreună, pot să se smintească.
Aceea a ascultat pe dată.
După ce a trecut caravana fratele a strigat-o, spre a-şi continua drumul, dar ea n-a răspuns. S-a
apropiat şi a văzut-o întinsă fară simţire. Murise. I-a văzut picioarele goale sfâşiate de pietre şi spini.
Monahul, nemângâiat de moartea cea năprasnică a surorii lui, s-a întors la chilia lui. Îndoiala îl
măcina.
- Cu neputinţă să se mântuiască, de vreme ce n-a apucat să facă faptele pocăinţei.
A povestit părinţilor din pustiu cele întâmplate. Aceia au hotărât post şi rugăciune pentru
sufletul ei şi s-a descoperit atunci unui pustnic sfânt că Dumnezeu a primit pocăinţa păcătoasei şi a
aşezat-o cu drepţii, pentru hotărârea pe care o arătase.”125

* * *
„ Un tânăr atras de puterea înfricoşătoare a relei obişnuinţe cădea des în păcate grele. Dar nu
lăsa lupta. După fiecare cădere a sa vărsa lacrimi fierbinţi şi se ruga lui Dumnezeu cu cuvinte
îndurerate:
- Doamne, mântuieşte-mâ şi de vreau şi de nu vreau. Eu, din pământ fiind, sunt uşor de tras în
mlaştina păcatului. Tu ai însă puterea să mă împiedici. Nu e nici o minune dacă vei milui pe cel
drept, nici de vei mântui pe cel îmbunătăţit, căci aceştia sunt vrednici, ci mie păcătosului arată-mi,
Doamne, mila şi iubirea Ta de oameni, şi mântuieşte-mă prin minune. Căci cu toată necurăţia mea,
numai către Tine găsesc scăpare eu, nefericitul.
Acestea le zicea cu frângere de inimă tânărul, şi când era stăpânit de patimă, şi când era liniştit.
Odată, când iarăşi fusese biruit de patimă, după împotrivirea nefolositoare, a îngenuncheat întristat
şi a repetat aceleaşi vorbe, vărsând râu de lacrimi. Neîncetata lui nădejde în dumnezeiasca
milostivire 1-a întărâtat pe diavol. S-a arătat înaintea lui în întreaga sa mânie şi i-a strigat:
- Prostule, nu te ruşinezi când cu astfel de buze îndrăzneşti să te rogi şi să iei în gura ta numele
lui Dumnezeu? Află o dată pentru totdeauna că pentru tine nu este mântuire!
                                                
1251bidem, pp. 134-135.

Curajosul luptător nu s-a înfricoşat şi nici nădejdea nu şi-a pierdut-o, precum aştepta diavolul.
- Află şi tu, i-a răspuns cu curaj, că această chilie este ca la fierărie. Un fier îl dai şi altul îl iei
înapoi. Nu voi înceta să lupt prin pocăinţă şi prin rugăciune până te vei plictisi să mă ispiteşti cu
păcatele.
- Aşa deci, a strigat diavolul, de acum înainte voi înceta să te mai războiesc, ca să nu-ţi crească
cununile răbdării.
Şi s-a făcut nevăzut. Din acea clipă a încetat războiul, acela însă nici o clipă nu a încetat să se
îngrijească de sine şi să-şi plângă greşelile.”126

* * *

,,Odată, într-un pustiu, trăia un ieromonah împreună cu ucenicul său. Faima de duhovnic a
aceluia se răspândise peste tot. Mulţi veneau de departe, să-şi mărturisească înaintea lui păcatele.
De aceştia s-a apropiat într-o zi şi un mare păcătos.
Acest om era îngreuiat de un mare păcat, care-1 îngrozea şi pe el însuşi. De aceea şovăia mereu
să se mărturisească duhovnicului, dar de vreme ce pe timp ce trecea vocea conştiinţei îl apăsa din ce
în ce mai mult, se hotărî să-1 cerceteze pe duhovnicul din pustiu. Atunci când a venit vremea să-şi
arate căderea i-a fost foarte greu. Şi-a făcut cunoscute toate păcatele, pe rând, dar păcatul cel mare,
pentru care venise la duhovnic nu găsea curaj să-1 mărturisească. Deschidea gura, dar nu-i ieşea
vorba din gură. Înăuntrul său se luptau două puteri, una o izgonea pe cealaltă, dar aceasta se
întorcea mereu, astfel că până la sfârşit s-a supus puterii răului şi a lăsat nemărturisit păcatul cel
greu, în vreme ce pe celelalte toate le spusese. Astfel acest om a plecat cu o conştiinţă mai grea
decât cea cu care venise la duhovnic.
Duhovnicul se pregătea după spovedanie să se întoarcă la chilia sa când s-a apropiat un ucenic
de-al său şi i-a zis:
- Părinte, trebuie să vă spun o vedenie ce-am avut-o de curând.
- S-auzim, copile, a zis bătrânul.
- Citeam din Scriptură, când de departe v-am văzut stând cu un necunoscut sub copacul acela.
Părea că vroia să se mărturisească. Eram gata să-mi continui citirea, când, deodată, văd ceva
înfricoşător. Ceva foarte mare care ieşea din gura celui care se spovedea, mai mare ca un şarpe. Dar
nu asta este ceea ce m-a îngrozit ci un cap uriaş pe căre 1-am văzut ieşind din gura lui şi apoi
întorcându-se înăuntru. De trei ori s-a repetat această vedenie, iar la sfârşit a rămas şarpele înăuntrul
omului şi nu şi-a mai scos capul.
Cu uimire priveam cum ceilalţi şerpi, ieşiţi din gura lui intrau din nou în om, înnebuniţi de
bucurie."

* * *
,,Un alt tânăr a fost înşelat, dar atât s-a pocăit, încât dumnezeiescul
Atunci Iubitorul de oameni a pus mâna Sa pe capul îndureratului păcătos şi i-a zis cu blândeţe:
- Dacă tu pentru Mine te întristezi atât de mult, atunci Eu nu Mă mai întristez de cele trecute ale
tale.
Tânărul a ridicat privirea să-i mulţumească Mântuitorului său, dar Acela se făcuse nevăzut. Cu
recunoştinţă în suflet s-a închinat apoi.
Apoi, după acea vedenie, a coborât iarăşi în lume, ca să fie fierbinte propovăduitor al pocăinţei
şi să-i, îndrume către Hristos pe mulţi alţi rătăciţi.”127

* * *
,,Un frate s-a mărturisit avvei Sisoe:
- Am căzut, părinte, ce să fac? - Ridică-te, i-a spus sfântul.
- M-am ridicat, dar iar am căzut. - Să te ridici din nou!
- Până când? a întrebat ucenicul.
- Până când moartea te va găsi, ori în cele căzute, ori în ridicare, căci scris este: în cele ce te voi
găsi întru acelea te voi şi judeca. Roagă-te lui Dumnezeu să te găsească însă ridicat prin
pocăinţă.”128