Administrator: 05-06-2015 11:59:58 in Anul omagial
Luminătorul lumii şi dascălul a toată lumea, stâlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei[1],
înţelept păstor de suflete, Sfântul Ierarh Ioan Gura de Aur,
Arhiepiscopul Constantinopolului, a fascinat cu predica sa bogata şi
captivantă nu numai pe contemporani, ci toate generaţiile de la el până
la noi.
Dascăl
al dreptei credinţe, al pocăinţei şi al rugăciunii, al milosteniei, al
sfinţeniei şi al vieţii veşnice, preotul antiohian şi arhiepiscopul
constantinopolitan a rămas, peste veacuri, cel mai mare predicator al
creştinătăţii şi un neîntrecut tâlcuitor al Sfintei Scripturi în
lucrarea pastorală.
A
combătut multe păcate şi multe patimi, pentru a ridica şi vindeca pe
mulţi păcătoşi şi pătimaşi. A combătut egoismul şi lăcomia, pentru a
lăuda apoi iubirea şi dărnicia. A combătut decăderea umană, pentru a
apăra şi preţui demnitatea umană. A preţuit virtuţile vieţii monahilor
din mănăstire şi, în acelaşi timp, a lăudat virtuţile vieţii creştine
din familie. A arătat cu pasiune şi înţelepciune că rostul vieţii
pământeşti şi vremelnice este pregătire pentru viaţa cerească şi
veşnică.
Bogăţia
operei sale, adâncimea gândirii sale, frumuseţea cuvântului său, pilda
vieţii sale sfinte, dragostea sa jertfelnică pentru Hristos şi pentru
Biserică, grija sa pentru cei săraci şi umiliţi arată iubirea sa
părintească pentru toţi[2].
Prin
cuvântările sale înaripate şi înălţătoare despre prietenie, a dovedit
că după Platon, Aristotel, Cicero şi Grigorie de Nazianz este cel care
ne-a lăsat acest model de prietenie peste veacuri, Sfântul Ioan Gută de
Aur este, după Origen, cel care a lăsat o operă literară considerabilă
şi care ocupă în colecţia Migne 18 volume (47-64). Ea s-a păstrat în cea
mai mare parte şi datorită însemnătăţii, a fost tradusă, nu mult după
moartea lui, în limba latină, apoi în siriacă, armeană, coptă, arabă şi
slavonă. Astăzi există traduceri din ea în toate limbile culte ale
pământului.
În continuare ne vom apleca puțin și asupra câtorva date din viața
sfântului. S-a născut la Antiohia, între 344 şi 354, mai probabil la
354, după ultimele cercetări asupra cronologiei vieţii şi operelor sale.
Tatăl Secundus, mare dregător militar moare curând după naşterea
copilului. Mama Antusa, dintr-o bogată familie creştină, rămasă văduvă
la 20 ani, s-a dedicat cu râvnă şi perseverenţă educaţiei fiului ei,
renunţând la recăsătorire. A primit o instructie aleasă și la școlile
vestite ale timpului, având între dascăli pe retorul Libanius și pe
filozoful Andragatius, chiar Libanius după cum ne spune Sozomen cel care
îi scrie viața Sfântului Ioan, către sfârșitul vieții sale, fiind
întrebat cine ar dori să îi fie urmaș spune că Ioan, „de nu l-ar fi
furat creștinii”[3]A fost botezat pe la 372, de Meletie, episcop de Antiohia.
În
374, după moartea Antusei, s-a retras în munţii Antiohiei, unde a dus
patru ani o viaţă severă sub conducerea unui ascet, iar după aceea doi
ani a stat retras într-o peşteră unde şi-a compromis sănătatea, în 381,
Meletie 1-a făcut diacon. Timp de 10 ani, înaintea diaconatului, el a
fost preocupat de problema monahismului şi a fecioriei, cărora le-a
consacrat tratate mici. În cei şase ani de diaconat, probleme de ordin
pastoral şi apologetic au început să-1 preocupe, deşi nu primise încă
Taina Preoţiei. Din această vreme datează tratatul săuDespre preoţie.Este
scrisă în 6 cărţi, în formă de dialog, după modelul literar platonic,
între autor şi prietenul său, Vasile (probabil viitorul episcop de
Rafaneea). Este scrisă între anii 381-386, inspirându-se din lucrarea cu
aceeaşi temă a Sfântului Grigorie de Nazianz:Despre fuga în Pont,depăşindu-1
pe acesta în profunzimea gândirii şi frumuseţea expresiei retorice.
Sfântul Ioan e preoţit de episcopul Flavian, în 386, şi primeşte
misiunea de predicator. Dărâmarea statuilor împăratului Teodosie şi ale
membrilor familiei sale, în anul 387, din cauza cuantumului neobişnuit
al obligaţiilor fiscale, a adus locuitorilor Antiohiei ameninţarea cu
exterminarea totală. Episcopul Flavian a plecat la Constantinopol spre a
cere clemenţă împăratului Teodosie, iar Sfântul Ioan a rostit de-a
lungul întregului post 21 de omilii, numiteOmiliile despre statui,în
care consolează şi încurajează pe credincioşii îngroziţi, dar face şi
operă morală, combătând păcatele şi arătând deşertăciunea lucrurilor de
aici.Omilia 21-a, finală, anunţă rezultatul fericit al intervenţiei lui Flavian care aducea iertarea celor vinovaţi.
La
moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sf. Ioan a
fost numit patriarh, având această titulatură el a început prin a
stârpi neregulile şi abuzurile mediuluiclerical al capitalei, suprimând
luxul reşedinţei episcopale, pe care 1-a înlocuit cu o simplitate
călugărească, întrebuinţând surplusul pentru spitale şi săraci. A
continuat să-şi scrie predicile şi Comentariile la Scrisorile pauline
(Coloseni, Tesaloniceni, Evrei), scrie Comentariul asupra Psalmilor,
apoi la Faptele Apostolilor. Face misiune externă formând şi trimiţând
misionari până la goţii de la Marea Neagră şi Dunăre.
În
ce priveşte opera Sfântului Ioan, se poate spune că scrierile dogmatice
nu sunt curat dogmatice, nici cele morale nu sunt curat morale şi
lipsite de partea dogmatică, şi nici explicările sau herminiile lui
asupra Sfintei Scripturi nu pot fi curat hermeneutice, fără partea
dogmatică, ci toate se prezintă sub aceste trei feţe: dogmatică,
hermeneutică şi morală. Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat o considerabilă
operă literară, care ocupă 18 volume în ediţia Migne după cum am mai
spus. În continuare vom încerca să facem o clasificare a operei, după
cum urmează:
Omilii asupra Sf. Scripturi.
Asupra cărţilor Vechiului Testament Sf. Ioan a scris:
9
Omilii la Geneza, scrise în anul 386 și ținute în Postul Mare, fiind
prima serie de omilii la facere, acestea 9 fac referire la primele trei
capitole din cartea Facerii, Sfântul Ioan mai având încă o serie în
număr de 67 la întrega carte a Facerii între anii 388-395.
67 Omilii asupra întregii Geneze,
5 Omilii asupra Anei, mama lui Samuil(387),
3 Omilii asupra lui David şi Saul, probabil în anul 387,
58
Omilii asupra Psalmilor: 4-12, 43-49, 108-117, 119-150, sunt socotite
printre cele mai însemnate opere ale Sfântului Ioan. Datează de la
sfârşitul misiunii sale din Antiohia. Nu se ştie sigur dacă el a
comentat şi restul psalmilor sau nu. în ele dezvoltă ideile sale
predilecte legate de problema viciilor şi a virtuţii, despre dreapta
rugăciune sau rugăciunea autentică: Au şi un conţinut polemic, deoarece
în unele din ele se angajează în polemică cu arienii, maniheii şi cu
Pavel de Samosata. Patrologul Quasten mai subliniază faptul că în aceste
Omilii, Ioan face uz de mai multe traduceri în greacă ale Vechiului
Testament (Septuaginta, Synunachus, Aquila şi Theodotion), dar şi de
versiunea ebraică şi de cea siriacă.
2 Omilii asupra obscurităţii profeţiilor, 6 Omilii la Isaia.
Asupra cărţilor Noului Testament, Sfântul Ioan a scris:
90 Omilii la Matei[4],
datând aproximativ din anul 390, găsim aici o frumoasa chemare şi un
frumos îndemn la pocăinţă şi ridicare: „Chiar dacă in timpul
exerciţiului cazi o dată, de două ori sau de mai multe ori, nu te
descuraja, ci scoală-te şi luptă mai departe. Să nu încetezi până ce
nu-ţi încununezi fruntea cu cunună strălucită împotriva diavolului, până
ce nu-ţi pui averea câştigată în vistieria cea nejefuită a virtuţii[5].
Asemănând
viaţa cu un drum spre mântuire, primejduit de numeroase capcane şi
primejdii. Sfântul Ioan ne îndeamnă ca, indiferent de rătăcirile
noastre, de îndepărtarea de ţinta şi scopul călătoriei noastre
duhovniceşti, să nu deznădăjduim niciodată, ci, având neclintită
încredere în mila şi ajutorul lui Dumnezeu, să ne întoarcem la Părintele
Ceresc, Izvorul vieţii şi al mântuirii: „Nu-i aşa că de câte ori cazi
când mergi pe drum”, spune Sfântul Părinte, „tot de atâtea ori te şi
ridici? Fă tot asa de câte ori păcătuieşti, pocăiește-te de păcat, nu
deznădăjdui. Ai păcătuit a doua oară, pocăieşte-te a doua oară, ca nu
cumva, din pricina trândăviei, să cazi”[6].
7 Omilii despre săracul Lazăr,
88
Omilii la Ioan, datează din anul 389. Conştient de încărcătura
doctrinară deosebită a acestei Evanghelii, Sf. Ioan dezvoltă în omiliile
ioaneice o teologie profundă, respingând doctrinele ereticilor arieni,
în special ale anomeilor.
55 Omilii la Faptele Apostolilor, le-a rostit la Constantinopol pe la anul 400.
Circa250 Omilii asupra Scrisorilor Sf. Apostol Pavel.
Hrisostom
a fost atras în mod deosebit de personalitatea Apostolului neamurilor
în care a văzut modelul desăvârşit al păstorului de suflete, drept,
neînfricat şi jertfelnic, având un temperament înflăcărat.
Din cele 250 s-au păstrat următoarele:32 la Romani, poate cele mai frumoase,44 la I Corinteni, 30 la 2 Corinteni, 24 la Efeseni,
34 la Evrei, 6 la Galateni,analizează şi comentează textul, verset cu verset, prezentându-se astfel ca o lucrare modernă și104 la celelalte Scrisori pauline.
Menționăm15 la Epistola către Filipeni,12 la Coloseni,11şi respectiv5 omiliila cele două(epistole cătreTesaloniceni,18 omilii la I Timotei,10 la II Timotei,6 la Tit, 3 la Filimon. Acestea au fost scrise fíe în Antiohia, fie la Constantinopol.
Opere dogmatico-polemice:
Contra anomeilor,
despre faptul că Dumnezeu nu poate fi înţeles, în 12 cărţi, lucrare de
teologie, în care se critică orgoliul eunomian, care pretindea că
înţelege Tainele lui Dumnezeu. Autorul susţine deofiinţimea Fiului cu
Tatăl. Dumnezeu e simplu, necompus şi fără formă. Nici îngerii nu pot
cunoaşte pe Dumnezeu în chip clar şi precis. Ei nu îndrăznesc să
privească la fiinţa pură şi neamestecată[7].
Contra iudeilor, în 8 cărţi, critică pe iudeo-creştinii care păstrau tradiţiile iudaice;
Despre înviere;
Cuvântărisau predici la sărbătorile mari ale Mântuitorului:La Naşterea Domnului,
unde se afirmă că Hristos S-a născut la 25 decembrie. Este ţinută în
Antiohia în anul 388, această sărbătoare era prăznuită în Apus încă
înainte de secolul al IV-lea la 25 decembrie, iar în Răsărit abia din
anul 379 înainte; începutul îl face Constantinopolul, serbându-se pană
atunci în 6 ianuarie, împreună cu Botezul Domnului. El arată într-o
cuvântare că Mântuitorul cu adevărat S-a născut in 25 decembrie, de
aceea trebuie ca atunci să fíe prăznuit acest eveniment.
Apoi laEpifaniesaula Botezul Domnului;La Joia Sfântă(trădarea lui Iuda);La Vinerea Sfântă;La înviere;La Rusalii;
Cuvântări panegiriceîn cinstea sfinţilor, dintre care cele mai vestite sunt cele7 în cinstea Sf. Pavel,apoiîn cinstea lui Iov, a lui Eleazar, a Macabeilor, a Sf. Ignatie Teoforul, a Sf.Vavila, a Sf. Eustaţiu, a lui Meletie, a lui Diodor de Tars, a lui Roman, a lui Varlaam, a Pelaghiei;
Cuvântări
morale cu bază biblică: 2 Cateheze înainte de Botez, 3 Cuvântări despre
diavolul ispititor, 9 Despre pocăinţă, Despre calende,combătând
ca şi Asterie al Amasiei obiceiurile urâte cu prilejul zilei de l
ianuarie,Despre milostenie, Contra jocurilor de circ şi contra
teatrelor;
Cuvântări
ocazionale din care menţionăm: 21 Cuvântări sau Omilii despre statui,
care rămân un model pentru asemenea gen de cuvântări, Cuvânt cu ocazia
hirotoniei sale, 2 Cuvântări despre trecerea şi nimicnicia fericirii
pământeşti, cu ocazia căderii ministrului Eutropiu, 2 Cuvântări, una
înainte şi una după primul exil.
Opere neoratorice şi tratate. Aceste opere au caracter apologetic, ascetic şi educativ-moral în general.
Apologetice pot fi socotite: Contra lui Iulian şi a păgânilor şi Despre Sf. Vavila, micul tratat Că Hristos este Dumnezeu,care arată păgânilor şi iudeilor dumnezeirea lui Hristos[8].
Contra iudeilor şi a păgânilor despre divinitatea lui Hristos.Dovedeşte
divinitatea Mântuitorului cu citate din Profeţi, prin progresul
realizat de Biserica creştini şi prin dărâmarea Ierusalimului.
Către cei ce sunt supăraţi pe calamităţile ce vin asupra lor.Este
scrisă în timpul exilului. Este un fel de apologie a providenţei
divine. Pe lângă providenţă, tratează despre graţie şi existenţa lui
Dumnezeu, pe care o dovedeşte din scopul lumii.
Ascetice:
Către Teodor cel căzut,sub
forma a două scrisori, prin care îndeamnă stăruitor pe prietenul său
Teodor, viitor episcop de Mopsuestia, să revină în mânăstire, întrucât
acesta, după ce studiase teologia şi se dedicase practicilor ascetice,
se retrăsese în lume; s-a gândit să se ocupe de lucruri lumeşti şi să se
căsătorească, ademenit de drăgălăşeniile unei oarecare Hermione.
Sfântul îl îndeamnă să se abată de la aceste gânduri şi să se întoarcă
în monahism, care este o viaţă mult superioară celei pe care Teodor vrea
să o urmeze. Ele au avut efectul dorit, aşa că Teodor s-a întors în
mănăstire. Sunt scrise între 371-378.
Despre pocăinţa,în
două cărţi, adresate una lui Demetriu şi alta lui Stelehiu, ca să le
arate practica ascetică; în ele dezvoltă necesitatea şi foasele
pocăinţei.
Contra adversarilor vieţii monahale,în
3 cărţi, care arată superioritatea unei asemenea vieţi faţă de viaţa
obişnuită; combate pe adversarii ascetismului, scrisă în 378, recomandă
părinților să-şi încredinţeze copiii, până când vor fi mari,
mănăstirilor, ca să poată fi astfel feriţi în timpul adolescenței de
ispitele şi stricăciunile care există în societate.
Comparaţia între un rege şi un monahreia problema dezbătută în lucrarea precedentă;
Către Stagirius;în 3 cărţi, arată marele rol al suferinţei, care e trimisă de Providenţă;
Acesta
era un tânăr călugăr, chinuit de dureri sufleteşti, atribuite
diavolului. Acest tânăr, dintr-o familie bogată, a fost trimis într-o
mănăstire cu complicitatea mamei sale, fără ştirea tatălui său. Acolo a
căzut într-o boală care-1 arunca la intervale de timp în accese
violente, convulsive, şi într-o slăbire generală. Când scăpa de
halucinaţiile avute, cădea în melancolie şi era urmărit de gândul
sinuciderii. Ioan îl mângâie, arătându-i cazuri similare ca ale lui şi
îl sfătuieşte, deci, să sufere şi suferinţele sale si nu-1 ducă la
disperare. Prin acest tratat, Ioan expune problema suferinţei, văzând în
suferinţă încercările iubitoare ale lucrării Providenţei divine;
necazurile şi durerile care se abat asupra celor drepţi nu trebuie să îi
determine pe aceştia să pună sub semnul întrebării ordinea divină din
lume. Este scrisă intre 381-385 în timpul diaconatului său, prezicând pe
bunul păstor sufletesc.
Despre feciorie,face
o paralelă între feciorie şi căsătorie: căsătoria e bună, dar mai bună e
fecioria. Anul scrierii este 381 si face referire la Epistola I
Corinteni, capitolul 7.
Educativ-morale:
Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor,
lucrare de o deosebită importanţă pentru metoda de aplicat în formarea
tinerelor vlăstare, de ambele sexe. Schiţează treptele formale în
instrucţia religioasă, spune că educaţia rea a copiilor este cauza
râului în societate. Expune principiile unei educaţii sănătoase, atât
pentru băieţi, cât şi pentru fete. Educaţia, deşi este făcută pentru
viaţa în această lume, scopul ei este însă viaţa veşnică. Sunt demne de
remarcat capitolele 39-52, încare arată cum trebuie să li se explice copiilor istorioarele biblice. Tratatul este interesant pentru istoria pedagogiei.
Către o tânără văduva, consolează pe o doamnă pentru pierderea soţului ei; şi o îndeamnă să nu se mai căsătorească a doua oară.
Despre nerepetarea căsătoriei,îndeamnă la perseverenţă în văduvie, prin renunţarea la a doua căsătorie;
Nimeni nu e vătămat decât de sine însuşi;
Către cei ce sunt scandalizaţi din cauza nenorocirilor,
Contra celor ce au fecioare subintroduse,combate
o nefericită tradiţie după care clericii aduceau în casă călugăriţe,
sub pretext de a fi slujiţi şi de a-şi spori evlavia prin ele. De multe
ori însă se petreceau lucruri nepermise; Femeile diaconiţe nu trebuie să
locuiască cu bărbaţii tratează acelaşi subiect ca şi lucrarea
precedentă, dar aplicat cazului diaconiţelor. Lucrarea este scrisa în
anul 397.
Despre preoţie,
capodopera literară şi teologică a Sf. Ioan Gură de Aur şi tratatul
clasic despre această Taină, aşa cum a conceput-o şi cum a trăit-o
spiritualitatea patristică. Tratatul a fost scris între 381-386, când
autorul era numai diacon şi se împarte în şase cărţi. E scris sub formă
de dialog, după modelul literar platonic. Personajele dialogului sunt
Ioan şi Vasile, probabil viitorul episcop de Rafaneea, prieten devotat
celui dintâi. „Preoţia este semnul iubirii lui Hristos. Ea e semnul
iubirii turmei pe care Hristos a încredinţat-o păstorului"[9].
Sf. Ioan s-a inspirat, pentru unele idei esenţiale şi aspecte
importante ale preoţiei, din lucrarea corespunzătoare a Sfântul Grigorie
de Nazianz:Despre fuga sa în Pont.Plan precis, compoziţie
densă şi logică, orizont măreţ, frumuseţi spirituale excepţionale, stil
strălucitor, bogăţie de idei, mângâiere, îndemn şi îndreptar pentru
adevăraţii creştini, iată ce este tratatulDespre preoţieal Sf. Ioan Gură de Aur.
Tratatul săuDespre preoţieeste
cartea clasică a creştinismului asupra dumnezeieştii Taine a
Hirotoniei, care a însufleţit, a încurajat, a călăuzit şi a înălţat
continuu milioane de preoţi creştini de-a lungul veacurilor. Sfântul
Ioan s-a aruncat în vâltoarea vieţii sociale, pe care a încercat s-o
purifice, reformându-i moravurile şi orientând-o spre limanul dătător
deviaţă al Evangheliei. El a biciuit viciile, îngâmfarea, simonia,
necinstea, prostia, lăcomia, luxul şi toate ticăloşiile societăţii din
vremea sa, începând de la fratele cel mai de jos, până la palatul
împăratului. De aceea, el se poate numi unul dintre cei mai de seamă
reformatori sociali creştini ai vremii sale.
El
este nu numai un critic nemilos al scăderilor contemporanilor săi, ci
şi un organizator neîntrecut al asistenţei sociale, după modelul celei
de la Cezareea Capadociei. El a fost supranumit „ambasadorul săracilor”.
Sfântul
Ioan a fost un catehet şi un pedagog de clasă înaltă, între atâţia
cateheţi şi pedagogi ai veacului său: Sfântul Chiril al Ierusalimului,
Sfântul Niceta de Remesiana şi Fericitul Augustin, în tratatul său
Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor, el a anticipat cu mai
bine de 15 veacuri metoda devenită clasică a pedagogiei moderne prin
celebra teorie a treptelor formale. El preconizează educaţia copiilor de
ambele sexe pe baza Sf. Scripturi şi recomandă cinci categorii de
pedagogi: 1. părinţii, 2. conştiinţa, 3. pedagogii de profesiune, 4.
monahii şi 5. Dumnezeu.
Sfântul
Ioan Gură de Aur a fost un prieten incomparabil, nu este numai o
comoară de exegeză teologică, istorică şi morală, ci şi o neasemuită
desfătare literară pentru iubitorii de literatură frumoasă. Inteligenţa
sa vie, limba sa impecabilă, imaginaţia sa bogată, marele său simţ
artistic, gustul său pentru măsură au făcut din el un clasic, unul
dintre cei mai mari clasici ai literaturii patristice. El se citeşte pe
nerăsuflate de cine are gustul felului său de a scrie. Deşi limba lui e
uşoară şi se leagănă în cadenţele perioadelor sale retorice, totuşi ea
nu e uşor de tradus.
Sfântul
Ioan este un scriitor şi un teolog normativ pentru Biserica Ortodoxă,
alături de cei doi mari Capadocieni; Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul
Grigorie de Nazianz, numiţi toţi trei „Mari dascăli ai lumii creştine şi
ierarhi". Autorul nostru a trăit cum a învăţat şi a învăţat cum a
trăit, adică după Evanghelie, având ca model pe Domnul nostru Iisus
Hristos.
Sfântul
loan Gură de Aur ne-a lăsat şi o Liturghie, care îi poartă numele. Ea
este o prescurtare a Liturghiei Sf. Vasile, întocmită pentru a atrage
mai uşor pe credincioşi la Biserică, care, din cauza serviciului divin
lung, începeau să se înstrăineze de Biserică. Unii cercetători susţin că
ea ar aparţine unei perioade târzii, mai ales că sinodul de la
Constantinopol din 692 nu face nici o menţiune referitoare la existenţa
ei. Ar fi fost de aşteptat ca, în contextul în care la sinod s-a vorbit
despre Liturghia Sfântului Vasile cel Mareşi a Sfântului Iacob, să fíe
menţionată şi cea a Sfântului loan, dacă ar fi fost în uz. Chiar dacă
Liturghia în sine nu poate fi atribuită Sfântului Ioan, cercetările
recente admit posibilitatea ca rugăciunile centrale ale acestei
Liturghii să aparţină vremii sale, existând chiar motive pentru a i le
atribui[10].
Biserica
Ortodoxă prăznuieşte pe Sf. Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie singur,
iar la 30 ianuarie împreună cu Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul
Grigorie de Nazianz (Teologul). El e unul din Părinţii cei mai mult
traduşi în lumea creştină. Calendarul e o dovadă că orice om poate
deveni sfânt, nu există nici o restricţie în ce priveşte vârsta, sexul,
profesia, rasa sau naţionalitatea. Găsim aici unii lângă alţii sfinţi de
toate naţionalităţile, de toate culorile. Există sfinţi care în viaţă
au fost împăraţi alături de alţii care au fost sclavi. Aproape toate
profesiile sunt reprezentate aici. Există sfinţi care au fost regi,
monahi, nobili, nobile, negustori, învăţători, muncitori, grădinari,
ciobani, avocaţi, medici, agenţi de fisc, magistraţi, cerşetori,
servitori, tâmplari, cizmari, fierari, pescari.
Nici
epoca nu contează prea mult pentru a deveni sfinţi. Există în calendar
oameni care au dobândit această glorie în primul secol al
creştinismului, alţii care au trăit în Evul Mediu şi alţii care au
câştigat sfinţenia în epoca noastră. Dar campionatele lumii, luptele în
arene şi competiţiile olimpice sunt simple jocuri de copii în comparaţie
cu bătăliile pe care trebuie să le poarte un om pentru a deveni sfânt.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost unul din fericiţii care au ştiut să
urmeze harul şi să atingă această glorie, el fiind supranumit si atletul
lui Hristos[11].
Aflând
despre moartea Sfântului Ioan, papa Inochentie scrie către împăratul
Arcadie: „Sângele fratelui meu Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta.
împărate, precum de demult sângele dreptului Abel striga asupra lui
Cain, ucigătorul de frate; şi cu adevărat va fi răzbunat, pentru că în
vreme de pace ai ridicat prigoană asupra Bisericii lui Dumnezeu. Tu ai
izgonit pe păstorul ei cel adevărat şi împreună cu dansul ai izgonit şi
pe Hristos Dumnezeu; iar turma ai încredinţat-o năimiţilor şi nu
păstorilor”[12]oprindu-l pe el şi pe Eudoxia de la Dumnezeieştile Taine şi dând anatemei pe toţi cei ce au izgonit pe Sfântul Ioan.
Împăratul
căindu-se de cele petrecute, prime.te iertarea sfântului, iar alaturi
de el primește iertare și împărăteasa Eudoxia după cum ne spune și
icosul 12 al acatistului sfântului, tot atunci moaștele sale au arătat
că Sfântul Ioan este în continuare alături de noi.
„Ieșit-a
intru întâmpinarea moaștelor tale, Sfinte Ioane, împăratul cu toata
suita si patriarhul cu tot clerul sau, precum si întreg poporul, cu
făclii aprinse si miresme de multe feluri. Când au ajuns la via văduvei,
sfintele tale moaște s-au oprit, ca semn ca tu ești părintele văduvelor
si al săracilor. După aceea, in biserica cea mare ducându-le și în
scaunul tău punându-le, gura ta cea veșnic grăitoare a dat pace tuturor
și împărătesei Eudoxia iertare, la care cuvinte, tot poporul
spăimântându-se, la pământ a căzut si cu mare evlavie te lăudau.”
Pr Marian Vasile, Parohia Sărulești
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu