INVATATURA DE CREDINTA
CRESTIN-ORTODOXA

Despre cuprinsul legii Noului Testament
Cuprinsul ei, pe scurt, il arata tot Mantuitorul cand spune: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca aceasta: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind toata Legea si proorocii" (Matei 22, 37-40)
Acelasi lucru il spune Mantuitorul si cu alte cuvinte: "Toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi sa faceti lor, ca aceasta este Legea si proorocii" (Matei 7, 12). "Aceasta este porunca Mea: Sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (Ioan 15, 12); "Porunca noua va dau voua: Sa va iubiti unul pe altul" (Ioan 13, 34); "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui." (Ioan 14, 21)
Deci legea Noului Testament sau legea crestina este cuprinsa in prunca dragostei. Dragostea de Dumnezeu, aratata prin dragostea de aproapele, aceasta cere Mantuitorul prin legea Noului Testament, spre a implini voia lui Dumnezeu. De aceea, cu drept cuvant, crestinismul este numit religia dragostei.
Porunca de dragoste o gasim si in legea Vechiului Testament (Deut. 6, 5; Lev. 19, 18), data chiar cu aceleasi cuvinte ca in legea Noului Testament. Totusi, in Noul Testament porunca aceasta este noua prin duhul si viata ce cuprind in ea. Caci dragostea ceruta de Mantuitorul trebuie sa fie curata si jertfelnica fata de fiecare om, chiar si fata de necunoscuti, dupa pilda dragostei aratate de El fata de oameni (Ioan 15, 13). Cu dragostea aceasta crestinul trebuie sa dezradacineze din sufletul sau orice urma de manie si de ura fata de semenul sau si sa rasplateasca raul cu binele (Rom. 12, 21).
Sfaturi duhovnicesti
Crede ca Domnul nostru Iisus Hristos care s-a inaltat la cer va veni sa judece vii si mortii si va rasplati fiecaruia dupa credinta si faptele sale, dupa care va incepe pentru unii o viata fericita, vesnica iar pentru altii chinuri vesnice.
Munceste ca si cum n-ai muri niciodata dar ingrijeste-te de suflet ca si cum ai muri maine.
Numanui nu-i dori raul iar binele ce ti s-a facut nu-l uita. Fii cu toata lumea in pace.

Ce este “(ne)curăţia femeii” şi cum se raportează Biserica la ea. Drepturile femeilor creştine în perioada ciclului menstrual

Femeie și mamă

Miercuri, 26 Februarie 2014 13:19

Motto: Dacă femeia moare la naştere, noi o considerăm sfântă, ca una ce şi-a dat viaţa pentru a aduce un om nou în lume, dar dacă ea rămâne în viaţă, noi îndrăznim să o numim „necurată” timp de 40 de zile. Săraca femeie! Oare ce-i mai bine pentru ea?

De multe ori am fost întrebat despre drepturile şi îndatoririle femeilor în „perioada necurăţiei lunare” şi, acumulând anumite materiale, am hotărât să formulez un răspuns.

I. Aşa-numita „necurăţie lunară” (menstruaţia), precum şi „necurăţia femeii lăuze” sunt noţiuni incompatibile cu creştinismul, mai ales că e vorba despre nişte procese fiziologice inevitabile, fără de care o femeie nu ar putea deveni mamă! Scurgerea de sânge din corpul femeii nu este o necurăţie, ci din contra, o curăţire a organismului ei şi care nu afectează starea duhovnicească a femeii, ci este exact ca şi curgerea mucoasei nazale sau vărsarea lacrimilor, care de asemenea sunt procese de curăţire. Faptul că o astfel de curăţire presupune scurgeri de sânge, nu schimbă prea mult datele problemei, mai ales în prezent, când măsurile de igienă împiedică orice vărsare de sânge în spaţiile publice sau private.

II. Despre implicaţiile teologice ale aşa-numitei „necurăţii rituale” există un studiu foarte bun al maicii Vassa Larina (tradus acum şi în româneşte). Am observat că în acel studiu lipseşte un citat important la acest subiect, şi anume capitolul 27 din cartea a VI-a a Constituţiilor Apostolice – text pe care-l vom reda mai jos.

III.   În acord cu cele două surse de mai sus putem formula următoarele concluzii:

1) În orice perioadă a lunii, inclusiv în perioada ciclului lunar, femeia poate intra în biserică şi participa la toate slujbele. Vechile interdicţii de a intra în biserică erau legate de faptul că în trecut, în general, nu se permitea prezenţa la Liturghie a celor care nu se împărtăşesc, dar şi pentru că, din lipsa unor măsuri adecvate de igienă, sângele menstrual putea curge chiar în biserică. Deja de peste o mie de ani Biserica admite prezenţa la Liturghie şi a celor care nu se împărtăşesc. Pe de altă parte, de câteva decenii bune s-au inventat măsuri igienice care practic exclud pătarea bisericii de sânge.

2) Botezul şi Împărtăşirea euharistică sunt interzise în această perioadă (pentru că Sângele lui Hristos sfinţeşte şi sângele nostru şi aruncarea lui trebuie evitată), dar nu şi sărutarea icoanelor, citirea Bibliei, aprinderea lumânărilor/candelei şi chiar consumarea anafurei şi aghesmei. În foarte multe mănăstiri de maici, în special din Grecia, monahiile în perioada ciclului menstrual iau anafură şi beau agheasmă – practică mai greu acceptată în mediile parohiale şi, culmea, nu de preoţi, ci de însăşi femeile. Trebuie însă să fie clar că anafura (numită mai corect „antidor”) se dă anume celor care nu se pot împărtăşi, iar agheasma se sfinţeşte şi se foloseşte anume pentru înlăturarea oricărei necurăţii. Din moment ce Molitfelnicul prevede rânduieli de stropire cu agheasmă a animalelor, cu atât mai mult o femeie (care e după chipul lui Dumnezeu) poate lua agheasmă chiar şi în perioada firească legată de maternitatea ei. E bine ca în această privinţă să se ţină cont şi de sfatul duhovnicului (nădăjduind că şi duhovnicul este cu dreaptă socoteală). Consider că săvârşirea Cununiei şi Maslului în această perioadă trebuie să se facă tot cu binecuvântarea duhovnicului (mai ales că şi aceste Taine ar trebui să fie legate de împărtăşirea euharistică).

3) Imediat după terminarea ciclului menstrual, fără a aştepta un anumit număr de zile (decât poate una, pentru siguranţă), femeia se va împărtăşi iarăşi. Iar în cazul unor hemoragii de lungă durată, care nu sunt rezultatul unor menstruaţii obişnuite, ci mai degrabă o boală, femeia poate fi împărtăşită chiar şi cu aceste scurgeri de sânge (aşa cum se împărtăşesc şi alţi oameni răniţi în spitale). Se cunosc multiple cazuri când femeile s-au vindecat de hemoragie anume datorită împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Acestea sunt cazuri excepţionale, care nu trebuie să devină regulă, dar existenţa lor nu trebuie totuşi exclusă.

4) În perioada de după naştere, femeia are un fel de „concediu liturgic”, având dreptul să lipsească de la slujbe pentru a se reface fizic. De regulă, la 40 de zile după naştere, femeia vine la biserică pentru a i se citi rugăciunile de reintrare în biserică. Şi dacă botezul copilului are loc după citirea acestor rugăciuni, mama copilului poate asista la botezul propriului copil fără nici o problemă. Dacă femeia este sănătoasă şi i s-a oprit orice fel de scurgere, ea se poate adresa după rugăciunea de reintrare în biserică şi înainte de 40 de zile. Dar şi în această privinţă nu trebuie îngăduite exagerările.

Iată mai jos textul din Constituţiile Apostolice (despre care am amintit la punctul II):

"Dacă păzesc obiceiurile iudaice privitoare la scurgeri de sămânţă, scurgeri în vis şi relaţiile trupeşti potrivit Legii (Levitic 12; 15; 22), să ne spună dacă în ceasurile şi zilele în care suferă ceva din acestea se feresc să se roage, să se împărtăşească din Euharistie sau să atingă Cartea; şi dacă spun că da, este evident că sunt goi de Duhul Sfânt Care rămâne pururea în cei credincioşi, căci despre cei cuvioşi spune Solomon ca fiecare să fie gata că: „Atunci când doarme, să-l păzească, şi când se scoală, să vorbească cu el” (Proverbe 6:22). Căci dacă socoteşti, femeie, că atunci când eşti în cele şapte zile ale scurgerii tale (Levitic 15:12), eşti goală de Duhul, şi atunci, dacă mori pe neaşteptate goală de Duhul, vei pleca la Dumnezeu fără îndrăznirea nădejdii. Întrucât ai însă negreşit pe Duhul în chip inseparabil, fiindcă El nu este într-un loc, atunci ai nevoie de rugăciune şi de cercetarea Duhului Sfânt, întrucât în această stare n-ai făcut nici o fărădelege. Fiindcă nici împreunările legitime, nici lehuzia, nici curgerea sângelui, nici scurgerile în vis nu pot întina firea omului sau să o separe de Duhul Sfânt, ci numai necredinţa, impietatea şi fapta contrară legii. Pentru că Duhul Sfânt rămâne mereu în cei care L-au dobândit, cât timp vor fi vrednici, iar pe cei de care se separă îi face pustii şi predaţi duhului rău. Dar orice om e plin fie de Duhul Sfânt, fie de [duhul] cel necurat şi îi este cu neputinţă să scape de fiecare din aceştia, dacă nu suferă ceva contrar lor; căci Mângâietorul urăşte orice minciună (Fapte 5:3), iar diavolul urăşte orice adevăr (Ioan 8:44).

Dar oricine a fost botezat cu adevărat e separat de duhul diavolesc şi e în Duhul Sfânt, iar în cel ce face binele rămâne Duhul Sfânt umplându-l de înţelepciune şi pricepere şi duhul rău nu se poate apropia de el, pentru că observă atacurile lui. Deci tu femeie, dacă, aşa cum spui, în zilele scurgerii tale eşti goală de Duhul Sfânt, atunci eşti plină de cel necurat; căci nerugându-te, nici citind, îl chemi fără voie, fiindcă el îi iubeşte pe cei nerecunoscători, leneşi, nepăsători, somnoroşi, deoarece şi el, întrucât a fost bolnav de nerecunoştinţă, a fost dezbrăcat de către Dumnezeu de demnitatea sa, fiindcă a ales să fie diavol în loc de arhanghel. De aceea, abţine-te, femeie, de la cuvinte zădarnice, adu-ţi aminte întotdeauna de Dumnezeu Care te-a creat şi roagă-te Lui, fiindcă este Domn şi al tău şi a toate, şi meditează la Legile Lui, nerespectând nimic din practicile care ţine sau de curăţirea naturală sau de împreunarea legiuită sau de naştere ori lepădare, sau de întinarea trupului, căci astfel de practici sunt invenţiile zădarnice ale unor oameni nebuni şi n-au nici un sens. În chip asemănător nici îngroparea unui om, nici oasele unui mort, nici mormântul, nici oricare mâncare, nici scurgerea în vis nu pot întina sufletul omului, ci numai necredinţa în Dumnezeu, fărădelegea şi nedreptatea faţă de aproapele, adică răpirea, violenţa sau altceva contrar dreptăţii, adulterul sau desfrânarea."

[Am citat după: Constituţiile Apostolice, cartea VI, cap. 27, în „Canonul Ortodoxiei” (diac. Ioan Ică Jr.), vol. 1, Ed. Deisis 2008, pp. 707-708.]

P.S. Nu exclud că acest subiect ar putea genera discuţii contradictorii, dar cred că era important să se prezinte şi acest punct de vedere, în general uitat, chiar dacă acesta e mai justificat din perspectiva Evangheliei şi a numeroaselor izvoare canonice şi patristice vechi.

Dacă cineva vrea să rămână la regulile mai noi (!), aflate încă în uz pe la noi, care exclud femeile de la orice participare liturgică în perioada ciclului menstrual, nu are decât să o facă, dar fără a judeca pe cei care au o conştiinţă mai tare şi sunt în măsură să depăşească rămăşiţele iudaice şi păgâne din viaţa lor creştină. 

Sursa: Teologie.net | Autor: Preot profesor dr. Petru Pruteanu - Ce este “(ne)curăţia femeii” şi cum se raportează Biserica la ea. Drepturile femeilor creştine în perioada ciclului menstrual

Canonul cel Mare

În prima săptămână a Postului Mare şi la Denia din Joia săptămânii a cincea se oficiază în Biserica Ortodoxă slujba Canonul cel Mare. Scopul acestui canon, scris de Sfântul Andrei Criteanul († circa 740 d.Hr.), este să ne readucă aminte de starea noastră de păcătoşenie, de necesitatea chemării numelui lui Iisus Hristos în inima noastră şi de importanţa pe care o are pocăinţa în viaţa noastră.
 
Din punct de vedere al structurii, acest canon este un imn liturgic alcătuit din multe stihiri (peste 250), organizate în nouă cântări. Fiecare cântare începe cu un irmos (o strofă care dă tonul pentru stihirile care urmează) şi se încheie cu două laude de cinstire, una adresată Sfintei Treimi şi una către Maica Domnului. Acest imn mai este cunoscut şi sub denumirea de „Canonul Mare“, nu doar pentru numărul mare de stihiri, ci şi pentru profunzimea învăţăturilor teologice. Bogăţia şi frumuseţea canonului reprezintă pentru credincioşi un îndemn la pocăinţă şi la meditaţie biblică. În special, sunt evocate numeroase personalităţi ale Vechiului Testament care I-au slujit lui Dumnezeu cu mult devotament; astfel, credincioşii sunt îndemnaţi să fie primitori ca Avraam, să fie răbdători ca Iov, să fie ostenitori ca Iacob pentru împlinirea dorinţelor pe care le au, să fie postitori asemenea lui Moise.
 
Canonul Sfântului Andrei Criteanul este citit în patru părţi în primele patru zile ale Postului Mare în cadrul Pavecerniţei Mari. 
 
Monument al imnografiei creştine răsăritene
 
Scopul acestui canon, scris de Sfântul Andrei Criteanul († circa 740 d.Hr.), este să ne readucă aminte de starea noastră de păcătoşenie, de necesitatea chemării numelui lui Iisus Hristos în inima noastră şi de importanţa pe care o are pocăinţa în viaţa noastră. Despre autorul Canonului, despre valoarea şi aplicabilitatea sa în lume vom aminti câteva lucruri în cele de mai jos.

Autorul Canonului, Sfântul Andrei Criteanul, s-a născut în Damascul Siriei, în jurul anului 660 d.Hr. Adolescent fiind încă, şi-a început viaţa monahală la Mănăstirea Sfântului Sava din pustiul Iudeii, din Ierusalim. Mai târziu a mers la Constantinopol ca reprezentant al Patriarhiei Ierusalimului. În Constantinopol s-a îngrijit de tineri până la data când a fost ales mitropolit al Gortinei, localitate din Insula Creta - Grecia. În anul 712, la presiunea împăratului bizantin şi împotriva voinţei sale, a fost în partida monotelistă, dar a retractat mai apoi. Moare în anul 740 în localitatea Eresso, din Insula Lesbos - Grecia. Amintirea lui se face în fiecare an la data de 4 iulie.
 
Opera Sfântului Andrei Criteanul
 
Sfântul Andrei Criteanul a fost un bun orator şi poet. Ca orator a scris Omilii la diferite sărbători, prezentând pentru prima dată sistemul sărbătorilor. Însă cea mai importantă specie de poezie creştină pe care a redactat-o a fost Canonul, o nouă speţă a poeziei bisericeşti mult mai lungă în comparaţie cu cele ale Sfântului Ioan Damaschin (opt sau nouă bucăţi poetice cu structură şi melodie proprii). A scris idiomele, canoane la Învierea Dreptului Lazăr, la Duminica Mironosiţelor, la Naşterea Maicii Domnului, la zămislirea Sfintei Ana etc., creaţii din care se inspiră masiv Sfântul Teodor Studitul. A scris şi un mic poem de 128 trimetri iambici în care-şi exprimă adeziunea la hotărârile Sinodului VI Ecumenic, din anul 651.

Opera clasică a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei şi a pocăinţei. Canoanele liturgice au apărut la sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, înlocuind în mare măsură imnurile liturgice numite condac. Sfântul Andrei Criteanul a fost considerat drept 'părintele canoanelor', fiind deci primul alcătuitor de canoane şi iniţiatorul acestei specii imnografice în Biserica grecească. Însăşi titulatura de 'cel mare' subliniază întinderea acestuia, un poem vast de 250 de strofe, cel mai mare canon din toate canoanele câte sunt în rânduiala Bisericii.
 
Citit în primele patru zile din întâia săptămână a Postului Mare şi integral în Joia din săptămâna a cincea, Canonul cel Mare, datorită gândurilor înălţătoare pe care le transmite, temelor necesare în viaţa fiecăruia (smerenia, pocăinţa, străpungerea inimii), precum şi a profunzimii sale, devine un îndreptar şi un îndrumar pentru viaţa noastră. Conţinutul Canonului Mare este unul duhovnicesc, un profund dialog al omului păcătos cu propria conştiinţă, care-i atrage atenţia asupra celor săvârşite. Se poate observa alternanţa a două planuri: sufletul păcătos care-şi plânge păcatele pentru că nu a urmat calea drepţilor, ci a urmat largul drum al rătăcirii şi care din străfundurile inimii strigă: 'Iartă-mă! Păcătuit-am la cer şi înaintea Ta!', şi cel al fiinţelor umane ajunse la starea de îndumnezeire, prin pocăinţă.
 
Canonul cel Mare - unirea Testamentelor
 
În Canonul cel Mare se poate observa direct îmbinarea dintre Vechiul şi Noul Testament, o urcare şi o revenire permanentă la început. Prin unirea în Canonul cel Mare a troparelor vetero şi neo-testamentare, Andrei Criteanul arată că Vechiul Testament nu se împlineşte decât în Noul Testament şi, prin urmare, omul se întregeşte în Adam cel nou, Mântuitorul Iisus Hristos. Puntea de legătură reprezintă profeţii, prezentaţi adesea ca fiind cei care au trezit din nou conştiinţa venirii unui Răscumpărător şi au încercat adesea întoarcerea poporului ales. Din simpla observare a izvoarelor folosite la elaborarea Canonului vom observa cu cât rafinament a unit Sfântul Andrei Criteanul teologia vetero-testamentară de cea neo-testamentară.
 
În Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul nu avem de-a face cu două testamente separate, ci cu unul singur care leagă ambele părţi, pentru că unitatea este nedespărţită. Deşi foloseşte un număr extrem de mare de citate din Pentateuh şi în special din Cartea Facere, Andrei Criteanul acoperă întreaga perioadă vetero-testamentară. Ceea ce este mai interesant este faptul că în citatele neo-testamentare Sfântul Andrei Criteanul foloseşte cu predilecţie textele celor patru Evanghelii - şi în special textele Evangheliei lui Luca, Apostolul umanităţii - şi mai puţin celelalte scrieri. De la cântarea a 8-a, citatele vetero-testamentare dispar cu totul, abundând acum citatele neo-testamentare, precum şi câteva aluzii la kerigma apostolică. Prin raportarea continuă de la Vechiul Testament la Noul Testament omul este chemat să treacă puntea de la cel vechi la cel nou, de la omul cel păcătos şi înstrăinat de Dumnezeu la făptura cea nouă în Iisus Hristos.
 
Despre frumuseţea Canonului
 
Referindu-se la frumuseţea şi importanţa sa, teologul grec Ioannis Fountoulis a scris următoarele: '(Canonul cel Mare) nu este nimic mai mult decât un cântec de lebădă, un plânset înainte de moarte, un monolog de jale. Poetul se găseşte la sfârşitul vieţii sale. Simte că zilele lui sunt puţine, viaţa lui a trecut. Meditează la moarte şi la judecata dreptului Judecător, care-l aşteaptă. Vine să facă o retrospecţie, o trecere în revistă a duhului lumii. Se aşază ca să discute cu sufletul său. Însă darea de seamă nu este încurajatoare. Lanţul cel greu al păcatului îl strânge. Conştiinţa îl verifică. Şi poetul plânge mereu pentru prăpastia faptelor sale rele. În plânsul acesta se ia la ceartă cu retrospecţia din Sfânta Scriptură. Însă legătura plânsetului cu Scriptura este foarte naturală. Ca om al lui Dumnezeu, poetul deschide cartea lui Dumnezeu ca să îşi evalueze destinul său.
 
Cercetează unul câte unul modelele sfintei cărţi. Rezultatul comparaţiei este de fiecare dată groaznic şi cauză a noilor bocete. A imitat toate faptele rele ale tuturor personajelor istoriei sfinte, însă nu şi faptele cele bune ale sfinţilor. Nu îi rămân decât pocăinţa, zdrobirea şi refugiul în mila lui Dumnezeu. Şi aici deschide perspectiva optimistă a poetului. A găsit pocăinţa la uşa Paradisului. Nu are să prezinte fructele pocăinţei; oferă însă lui Dumnezeu inima sa zdrobită şi sărăcia duhului său. Modelele biblice: al lui David, al vameşului, al desfrânatei şi al tâlharului îl încurajează. Judecătorul se va milostivi şi de acesta, care a păcătuit mai mult decât toţi oamenii'
 
 Sursă bibliografică de referinţă: Dimitrios Tsamis, Ekklisiastiki grammatologia, Editura 'Pournara', Thessalonic, 2001, pp. 204-5; Ioannis Fountoulis, Megas Kanon, în: 'Logiki Latreia', Patriarhon Idrima Paterikon Meleton, Thessalonic, 1971, pp. 55-62; Pr. Ioan G. Coman, 'Patrologia, Sfânta Mănăstire Dervent', 1999, p. 194

Căinţa e cea mai importantă din virtuţile dezvoltate de imnografia Triodului

Modele de pocăinţă

Sfânta Maria Egipteanca este unul din modelele cele mai izbi­toare pe care monahul trebuie să le păstreze necontenit în minte pentru a-şi îmboldi zelul în vederea pocăinţei. Cum ar putea deznădăjdui de soarta sa constatând că o păcătoasă atât de mare a găsit har la Dumnezeu pentru întoarcerea sa desăvârşită şi stăruinţa ei în căinţă şi asceză? Deplasarea sărbătorii Sfintei Maria Egipteanca din ciclul Mineielor în Duminica a V-a a Postului Mare şi adăugarea unui canon consacrat ei la Canonul Mare al Sfântului Andrei Cretanul (să ne amintim că înaintea de cântarea Canonului Mare trebuie citită Viaţa Sfintei Maria Egipteanca scrisă de Sfântul Sofronie) fac din această sfântă modelul prin excelenţă al dispoziţiei de pocăinţă la care îndeamnă Triodul. Ce alt exemplu ar putea arăta mai bine că, „dacă vrem”, cum îi place să repete Sfântului loan Hrisostom, nici un păcat nu va rămâne de neiertat?
 
Un alt mare model de pocăinţă pe care-l îndrăgeşte îndeosebi cultul bizantin e tâlharul cel bun de pe cruce. Prin scurta sa mărturisire de cre­dinţă şi prin simplul său elan de căinţă acesta a intrat cel dintâi în rai.
 
„Mic glas a slobozit tâlharul pe cruce şi mare credinţă a aflat. Într-o clipită [mia rhope] s-a mântuit, şi deschizând întâiul uşile raiului, a intrat în el. Cel ce ai primit pocăinţa aceluia, Doamne, slavă Ţie!”.
 
Deşi căinţa trebuie să fie neîncetată şi să dureze până la moarte, în ochii lui Dumnezeu contează mai puţin lungimea cât intensitatea ei. Acest lucru e de ajuns pentru a justifica stabilirea unui timp concentrat cum este Postul Mare, şi care reprezintă pentru fiecare „clipa” mărturisirii şi credinţei tâlharului.
 
Dar imnografii nu neglijează nimic pentru a însufleţi zelul penitenţilor şi fac apel la toate modelele scripturistice ale căinţei. Din Vechiul Testa­ment trebuie imitată pocăinţa lui Manase, regele lui Iuda, care, păcătuind mai mult decât oricare altul (4 Rg. 21, 11), a fost restabilit în împărăţia sa după ce şi-a mărturisit păcatele şi s-a smerit înaintea lui Dumnezeu (2 Par 33, 12-13).
 
„Învinuirile lui Manase ţi-ai îngrămădit cu voinţa, suflete, nu dând ca nişte lucruri de scârbă patimile şi înmulţind cele vrednice de ocară; dar râvnind acum cu căldură pocăinţa lui, câştigă-ţi străpungere”.
 
în ciuda dublului său păcat de adulter şi crimă, David a fost iertat de Dumnezeu, fiindcă n-a întârziat „să se căiască îndoit”. Compunând psalmii de pocăinţă şi mai cu seamă Psalmul 50, el s-a făcut învăţătorul pocăinţei, care îndeamnă pe fiecare să-şi mărturisească păcatele şi să nu deznădăjduiască de bunăvoinţa lui Dumnezeu.
 
Ninivitenii reprezintă al treilea mare exemplu de căinţă. Aceştia au adăugat metanoiei postul şi doliul, astfel că exemplul lor e deosebit de potrivit în Postul Mare.
 
Sufletul va găsi prototipuri ale pocăinţei sale şi în personajele Noului Testament: cananeanca, femeia cu scurgere de sânge, desfrânata, vameşul sau Petru care, scufundându-se în apă, a fost mântuit de Hristos, Care i-a întins mâna, şi a cărui căinţă şi lacrimi au fost plăcute Lui după ce acesta şi-a tăgăduit învăţătorul. Pe calea Postului Mare, şi îndeosebi în Joia Săptămânii a V-a, sufletul recapitulează, aşadar, toate modelele scripturistice ale metanoiei şi se străduieşte să le aplice lui însuşi:
 
„Ca vameşul suspin, ca păcătoasa lăcrimez, ca tâlharul strig: «Pomeneşte-mă, îndurate!» Ca orbul glăsuiesc: «Fiul lui Dumnezeu, deschide-mi ochii sufletului, cei arşi de răutatea vicleanului înşelător»”.
 
Căinţa e cea mai importantă din virtuţile dezvoltate de imnografia Triodului şi constituie aproape întreaga sa substanţă. Ea apare ca articularea mai multor etape: conştientizarea păcatului, întoarcerea mai întâi la sine, iar mai apoi la Dumnezeu, mărturisirea şi iertarea. Dar ea e constituită şi de un proces de conlucrare între om, care trebuie să adauge căinţei asceza, şi Dumnezeu, a Cărui milostivire transcendentă poate face ca metanoia să apară drept un har şi drept piscul vieţii duhovniceşti.
 
(Extras din Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Ediția a III-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2008)

Cum se face o spovedanie după Evanghelie?

Ce bine ar fi ca, atunci când mergem la spovedit, să ne amintim de impresionanta parabolă a fiului risipitor, neuitând că tatăl din Evanghelie este Însuși Dumnezeu, fiul nesocotit suntem fiecare dintre noi, iar averea cerută de neastâmpăratul odor reprezintă preafrumoasa zestre a virtuților dăruite nouă la botez. Plecarea tânărului în țara îndepărtată închipuie nechibzuita noastră libertate care, disprețuind bogăția primită, o irosim într-o petrecere însingurată și depărtată de casa Tatălui Ceresc, Sfânta Biserică.
 
Duminica a doua a Triodului ne prilejuiește reîntâlnirea cu neastâmpăratul fiu risipitor. O pericopă evanghelică de o profunzime și o încărcătură emoțională de excepție. Personal, regret că în decursul anului bisericesc se citeşte doar o dată respectiva pildă din Evanghelia Sfântului Luca (versetele 11-32 ale capitolului 15). Dacă am auzi-o mai des, poate că am înțelege mai mult dragostea nețărmurită a Tatălui Ceresc, Care aleargă înaintea tuturora, ca să ne întâmpine, să ne îmbrățișeze, să ne ofere cereștile merinde spre viața veșnică. Şi totuşi Biserica, printr-o pedagogie deosebită, a rânduit-o spre citire doar în duminica aceasta. Parcă ar vrea să ne sensibilizeze, să ne atragă atenția asupra importanței sale deosebite, suscitându-ne la maxim interesul de a-i recepta deplin mesajul.
 
Dumnezeu Tatăl iubește și așteaptă
 
Povestea fiului nesăbuit ne lămurește că orice întoarcere din înghimpoasele cărări ale păcatului devine posibilă dacă, odată cu ea, se arată căință sinceră pentru relele săvârșite. De aceea, probabil, o ascultăm cu o sporită trezvie, cu o frățească solidaritate față de curajul fiului risipitor: după ce și-a risipit partea lui din averea tatălui, se întoarce acasă, cerând părintelui său iertare: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta!”. Surprinzător, încă departe aflându-se copilul, tatăl i-a ieșit înainte, a alergat chiar spre a-l întâmpina și îmbrățișa. Cum de l-a observat? Cu siguranță iubitorul Părinte stătea permanent în fața casei, cu mâna streașină la ochi, scrutând depărtările, zicându-și: „Oare nici azi nu se întoarce fiul meu? Poate totuși va veni!” Nemărginită iubire, neirosită așteptare. Ceea ce a urmat depășește puterea omului de înțelegere, iertare și iubire. Tatăl l-a reabilitat în demnitatea de fiu, fără să-i reproșeze ceva. I-a ascultat tulburătoarea mărturisire, o sinceră spovedanie, fără cuvinte lingușitoare și tertipuri teatrale. Tocmai franchețea fiului risipitor, însoțită de mâhnirea din pricina pribegiei în țara păcatului, ne face să-l apreciem, să ne bucurăm odată cu el de binecuvântarea și iertarea primite.
 
Întoarcerea fiului risipitor închipuie întoarcerea noastră
 
De ce este atât de importantă evanghelia fiului risipitor? Întrucât ne arată milostivirea lui Dumnezeu pentru întoarcerea acelui fiu rătăcit, care și-a cheltuit toate darurile primite de la tatăl într-o viață tenebroasă. Citind pilda parcă prindem curaj, înţelegând că, oricât de departe ne-am găsi de voia și cuvântul Domnului, putem tragem nădejde că vom fi miluiţi,  reprimiţi în comuniune cu El. Cu alte cuvinte, pericopa aceasta ne înfăţişează paradigma propriei existenţe: ori de câte ori păcătuim, ne depărtăm de casa tatălui, de Dumnezeu, iar atunci când ne spovedim, imităm fericita întoarcere a celui sărăcit de averi în apropierea și bucuria Cerescului Părinte.
 
Ce bine ar fi ca, atunci când mergem la spovedit, să ne amintim de tulburătoarea parabolă a fiului risipitor, neuitând că tatăl din evanghelie este Însuși Dumnezeu, fiul suntem fiecare dintre noi, iar averea cerută de neastâmpăratul odor reprezintă preafrumoasa zestre a virtuților dăruite nouă la botez. Plecarea tânărului în țara îndepărtată închipuie libertatea risipitoare a noastră, care, nesocotind bogăția primită, o irosim într-o petrecere însingurată și depărtată de casa Tatălui Ceresc, Sfânta Biserică.
 
Fragmentul citit duminică din Evaghelia Sfântului Luca a inspirat una din cele mai emoţionante şi impresionante cântări ale ritualului liturgic ortodox, numită Brațele părintești, ce se intonează în cadrul slujbei de călugărie: „Brațele părintești sârguiește a mi le deschide mie, că în desfătări am cheltuit toata viața mea, spre bogăția cea necheltuită a îndurărilor Tale privind, Mântuitorule, acum nu trece cu vederea inima mea cea săracă, căci către Tine, Doamne, cu umilință strig: Am greșit, Părinte, la cer și înaintea Ta!”.
 
De ce am amintit despre tânguitorul tropar din slujba de tundere în monahism? Deoarece lămurește cât rău ne pricinuiește păcatul, căci ne risipește nu doar averea, ci întreaga existenţă. Trăind în păcate și patimi, nu cheltuim doar din cele aflate în jur, ci însăși viața noastră, zestrea afectivă și intelectuală.
 
Spovedania după Evanghelie
 
Afirmam că aproape involuntar solidarizăm cu fiul cel mic revenit acasă, dorindu-ne aceeași primire din partea Preamilostivului Părinte. Nu este imposibil! Trebuie doar să urmăm pașii eroului evangheliei, îndreptându-ne către duhovnic. Câți dintre noi, dorind a-și mărturisi păcatele, străbătând drumul către Biserică, se vor fi gândit la Pilda fiului risipitor, la povestea lui zbuciumată, la căința și confesiunea lui? Dacă nu am reușit până acum, cu proxima ocazie când dorim să ne spovedim să încercăm acest exercițiu aducător de negrăită bucurie. Ca și fiul nesocotit, prin păcat ajungem să flămânzim. Nu ne referim numai la o înfometare materială, ci îndeosebi la una duhovnicească, deoarece lipsa lui Dumnezeu ne sărăceşte inima, ne goleşte viaţa de sens. Totul în jur pare absurd, devenim străini într-o țară străină. Aidoma personajului biblic întors, să parcurgem şi noi multiplele momente ale pocăinței sale, realizând o spovedanie după Evanghelia fiului risipitor: examinarea conștiinței, urmată de hotărârea de îndreptare, care începe cu recunoașterea stării păcătoase, alergarea grabnică la duhovnic și mărturisirea păcatelor cu smerenie. Dumnezeu, cu nesfârșită răbdare, cu bunăvoință, ne va aștepta, ne va îmbrățișa, ne va asculta strigătul, primindu-ne lacrima căinței, iar apoi, cu aceeași dragoste, ne va șterge păcatele săvârșite, întărindu-ne în virtute. În urmă, ne va face poftire să ne hrănim din cereștile merinde, așa cum a procedat cu junele zvăpăiat și anonim din Evanghelie. Dacă ne-am întreba de ce protagonistul biblic nu are nume, un posibil răspuns ar fi că în el ne regăsim cu toții. În rătăcirea lui ne revedem propriile scăderi, iar în întoarcerea lui o întrezărim pe-a noastră, nădăjduind în iertare, deși, poate, suntem mai departe de voia și Casa Tatălui Ceresc.

"Semănătorul" Cu cine ne asemănăm noi mai mult? Cu semănătorul… Când vorbim, noi semănăm. Seminţe bune când vorbim după placul lui Dumnezeu, neghină, când rostim cuvintele diavolului. Când tăcem, noi semănăm. Lucruri bune când tăcerea noastră este răbdare, lucruri rele când tăcem din mânie sau din răutate. Când scriem, noi semănăm. Balsam mângâietor când şirurile cuprind cuvinte bune, otravă, când cuprind cuvintele satanei. Când lucrăm, noi semănăm. Pildă bună, când munca noastră e dreaptă, pildă rea, când munca noastră-i o minciună. Când ne odihnim, noi semănăm. Lucruri bune când odihna noastră este o răsplată a muncii, lucruri rele când ea-i o trândăvie. Şi aşa, mereu, noi semănăm. Se cade, deci, să fim cu băgare de seamă la sămânţa pe care o aruncăm în sufletele semenilor noştri.

"Semănătorul"

Cu cine ne asemănăm noi mai mult?
Cu semănătorul…
Când vorbim, noi semănăm. Seminţe bune când vorbim după placul lui Dumnezeu, neghină, când rostim cuvintele diavolului.
Când tăcem, noi semănăm. Lucruri bune când tăcerea noastră este răbdare, lucruri rele când tăcem din mânie sau din răutate.
Când scriem, noi semănăm. Balsam mângâietor când şirurile cuprind cuvinte bune, otravă, când cuprind cuvintele satanei.
Când lucrăm, noi semănăm. Pildă bună, când munca noastră e dreaptă, pildă rea, când munca noastră-i o minciună.
Când ne odihnim, noi semănăm. Lucruri bune când odihna noastră este o răsplată a muncii, lucruri rele când ea-i o trândăvie.
Şi aşa, mereu, noi semănăm.
Se cade, deci, să fim cu băgare de seamă la sămânţa pe care o aruncăm în sufletele semenilor noştri.

"Semănătorul" Cu cine ne asemănăm noi mai mult? Cu semănătorul… Când vorbim, noi semănăm. Seminţe bune când vorbim după placul lui Dumnezeu, neghină, când rostim cuvintele diavolului. Când tăcem, noi semănăm. Lucruri bune când tăcerea noastră este răbdare, lucruri rele când tăcem din mânie sau din răutate. Când scriem, noi semănăm. Balsam mângâietor când şirurile cuprind cuvinte bune, otravă, când cuprind cuvintele satanei. Când lucrăm, noi semănăm. Pildă bună, când munca noastră e dreaptă, pildă rea, când munca noastră-i o minciună. Când ne odihnim, noi semănăm. Lucruri bune când odihna noastră este o răsplată a muncii, lucruri rele când ea-i o trândăvie. Şi aşa, mereu, noi semănăm. Se cade, deci, să fim cu băgare de seamă la sămânţa pe care o aruncăm în sufletele semenilor noştri.

"Semănătorul"

Cu cine ne asemănăm noi mai mult?
Cu semănătorul…
Când vorbim, noi semănăm. Seminţe bune când vorbim după placul lui Dumnezeu, neghină, când rostim cuvintele diavolului.
Când tăcem, noi semănăm. Lucruri bune când tăcerea noastră este răbdare, lucruri rele când tăcem din mânie sau din răutate.
Când scriem, noi semănăm. Balsam mângâietor când şirurile cuprind cuvinte bune, otravă, când cuprind cuvintele satanei.
Când lucrăm, noi semănăm. Pildă bună, când munca noastră e dreaptă, pildă rea, când munca noastră-i o minciună.
Când ne odihnim, noi semănăm. Lucruri bune când odihna noastră este o răsplată a muncii, lucruri rele când ea-i o trândăvie.
Şi aşa, mereu, noi semănăm.
Se cade, deci, să fim cu băgare de seamă la sămânţa pe care o aruncăm în sufletele semenilor noştri.

Puntea de aurOdată, o femeie care căuta cu deznădejde pe Dumnezeu, a strigat: - "Ce departe stau de Tine! Eu aici, în puterea tuturor păcatelor şi a neputinţelor, iar Tu, acolo, sus, în cerul fără pată... Îndrăzni-voi eu a crede că pot ajunge la Tine peste prăpastia aceasta înfricoşătoare?" Şi tânguindu-se, femeia plângea ... Atunci, Dumnezeu i-a trimis o vedenie în somn. Din văzduhul plin de lumină, pogorî spre femeia adormită, un chip alb de Cosânzeană dumnezeiască. Îmbrăcată în strai de lumină, cu privirea plină de roua cea de diamante cereşti, având în mâini jerbe de flori neatinse, divina, arătare grăi: - "Iată, am venit la tine, trimisă de Dumnezeu, care a auzit strigătul tău sincer şi îndurerat... Am venit să-ţi aduc lămurirea. M-am adus pe mine însumi. Eu sunt puntea dintre voi, oamenii, şi bunul Dumnezeu. Femeia întrebă, având obrazul scăldat în lacrimi: - "Dar cine eşti tu, fecioară de lumină?" Şi ea răspunse: - "Sunt rugăciunea!” Şi de-atunci, femeia aceea nu s-a mai tânguit.

Puntea de aur

Odată, o femeie care căuta cu deznădejde pe Dumnezeu, a strigat:
- "Ce departe stau de Tine! Eu aici, în puterea tuturor păcatelor şi a neputinţelor, iar Tu, acolo, sus, în cerul fără pată... Îndrăzni-voi eu a crede că pot ajunge la Tine peste prăpastia aceasta înfricoşătoare?"
Şi tânguindu-se, femeia plângea ...
Atunci, Dumnezeu i-a trimis o vedenie în somn.
Din văzduhul plin de lumină, pogorî spre femeia adormită, un chip alb de Cosânzeană dumnezeiască. Îmbrăcată în strai de lumină, cu privirea plină de roua cea de diamante cereşti, având în mâini jerbe de flori neatinse, divina, arătare grăi:
- "Iată, am venit la tine, trimisă de Dumnezeu, care a auzit strigătul tău sincer şi îndurerat... Am venit să-ţi aduc lămurirea. M-am adus pe mine însumi. Eu sunt puntea dintre voi, oamenii, şi bunul Dumnezeu.
Femeia întrebă, având obrazul scăldat în lacrimi:
- "Dar cine eşti tu, fecioară de lumină?"
Şi ea răspunse: 
- "Sunt rugăciunea!”
Şi de-atunci, femeia aceea nu s-a mai tânguit.

Vorbirea cu Dumnezeu O femeie avea un bărbat beţiv. Necontenit îl ruga să se lase de băutură. El făgăduia, dar nu se ţinea de cuvânt. Femeia îi vorbea atunci de Dumnezeu şi de cele sfinte. Omul tot nu se lăsa de băutură. Atunci femeia merse la duhovnic şi-i spuse necazul. Preotul îi zise: - "Femeie, bine faci că-i vorbeşti de Dumnezeu şi de cele sfinte. Dar asta nu-i de ajuns. Îţi dau un sfat: vorbeşte mai puţin cu bărbatul tău de Dumnezeu, dar vorbeşte mai mult cu Dumnezeu despre bărbat. Adică roagă-te pentru el." Femeia începu să se roage cu putere şi cu dragoste, zi de zi, pentru bărbatul ei, şi Dumnezeu i-a ascultat cererea şi a dat puteri omului să se lase de păcatul beţiei. Mai presus de toate, mare este puterea rugăciunii!

Vorbirea cu Dumnezeu

O femeie avea un bărbat beţiv. Necontenit îl ruga să se lase de băutură. El făgăduia, dar nu se ţinea de cuvânt. Femeia îi vorbea atunci de Dumnezeu şi de cele sfinte. Omul tot nu se lăsa de băutură. Atunci femeia merse la duhovnic şi-i spuse necazul. Preotul îi zise:
- "Femeie, bine faci că-i vorbeşti de Dumnezeu şi de cele sfinte. Dar asta nu-i de ajuns. Îţi dau un sfat: vorbeşte mai puţin cu bărbatul tău de Dumnezeu, dar vorbeşte mai mult cu Dumnezeu despre bărbat. Adică roagă-te pentru el."
Femeia începu să se roage cu putere şi cu dragoste, zi de zi, pentru bărbatul ei, şi Dumnezeu i-a ascultat cererea şi a dat puteri omului să se lase de păcatul beţiei.
Mai presus de toate, mare este puterea rugăciunii!

Biruinţa genunchilor Un om care nu era credincios, întrebă pe un altul, care se lăsase de băutură, de înjurături şi de alte rele: - „Ce ai făcut tu, de-ai putut să birui toate aceste rele?”Omul i-a răspuns:- „Am folosit genunchii. M-am rugat şi mă rog necontenit lui Dumnezeu.”

Biruinţa genunchilor

Un om care nu era credincios, întrebă pe un altul, care se lăsase de băutură, de înjurături şi de alte rele:
- „Ce ai făcut tu, de-ai putut să birui toate aceste rele?”
Omul i-a răspuns:
- „Am folosit genunchii. M-am rugat şi mă rog necontenit lui Dumnezeu.”

Un preot şi patru derbedei Un preot, care fusese într-un sat vecin pentru o slujbă, se întorcea ostenit spre casă. Pe drum, fu întâmpinat de patru derbedei, care, ca să-şi bată joc de el, îl opriră şi-i spuseră: - "Părinte, dacă zici că poţi ceti în suflete, spune-ne de câţi ani suntem fiecare din noi?" Preotul, fără să-şi piardă cumpătul, le zise: - "Am să vă spun, dacă mergeţi cu mine.” Cei patru primiră. Porniră cu preotul. Când ajunseră în dreptul bisericii, preotul le spuse: - "Ca să vă pot răspunde la întrebare, trebuie să intrăm aici." Intrară. Preotul îşi puse patrafirul şi veni la ei. - „Să ne rugăm!” De voie, de nevoie, cei patru îngenuncheară. Cu cât se ruga părintele, cu atâta cei patru se luminau în suflet, părându-le rău de ceea ce făcuseră. Când preotul isprăvi, le zise: - „Mai vreţi să vă spun de câţi ani sunteţi?"Ei răspunseră: -„Nuuu…”Şi nu mult după aceea, tuspatru se spovediră părintelui, făcându-se oameni de treabă.

Un preot şi patru derbedei

Un preot, care fusese într-un sat vecin pentru o slujbă, se întorcea ostenit spre casă.
Pe drum, fu întâmpinat de patru derbedei, care, ca să-şi bată joc de el, îl opriră şi-i spuseră:
- "Părinte, dacă zici că poţi ceti în suflete, spune-ne de câţi ani suntem fiecare din noi?"
Preotul, fără să-şi piardă cumpătul, le zise:
- "Am să vă spun, dacă mergeţi cu mine.” Cei patru primiră.
Porniră cu preotul. Când ajunseră în dreptul bisericii, preotul le spuse:
- "Ca să vă pot răspunde la întrebare, trebuie să intrăm aici."
Intrară. Preotul îşi puse patrafirul şi veni la ei.
- „Să ne rugăm!”
De voie, de nevoie, cei patru îngenuncheară.
Cu cât se ruga părintele, cu atâta cei patru se luminau în suflet, părându-le rău de ceea ce făcuseră.
Când preotul isprăvi, le zise:
- „Mai vreţi să vă spun de câţi ani sunteţi?"
Ei răspunseră:
-„Nuuu…”
Şi nu mult după aceea, tuspatru se spovediră părintelui, făcându-se oameni de treabă.

Leacul de preţ Pe vremuri, era obicei între păgâni că, de câte ori se îmbolnăvea un copil, mama lui îl purta din casă în casă şi întreba pe fiecare dacă nu cunoaşte vreun leac pentru vindecarea lui. Într-o zi, veni o mamă, aduse pe copilul ei bolnav în casa unei femei creştine, cerându-i un leac. Creştina îi răspunse: - "Leac lumesc nu ştiu, dar cunosc un vindecător Căruia mă voi ruga să-ţi tămăduiască pruncul. După ce rosti aceste vorbe, creştina căzu în genunchi şi începu să se roage cu putere Mântuitorului. Atâta credinţă a pus în rugăciunea ei, că tot în ceasul acela, copilul s-a tămăduit. Văzând o minune ca aceasta, mama copilului a cerut să fie şi ea botezată în învăţătura creştină.

Leacul de preţ

Pe vremuri, era obicei între păgâni că, de câte ori se îmbolnăvea un copil, mama lui îl purta din casă în casă şi întreba pe fiecare dacă nu cunoaşte vreun leac pentru vindecarea lui. Într-o zi, veni o mamă, aduse pe copilul ei bolnav în casa unei femei creştine, cerându-i un leac.
Creştina îi răspunse:
- "Leac lumesc nu ştiu, dar cunosc un vindecător Căruia mă voi ruga să-ţi tămăduiască pruncul.
După ce rosti aceste vorbe, creştina căzu în genunchi şi începu să se roage cu putere Mântuitorului.
Atâta credinţă a pus în rugăciunea ei, că tot în ceasul acela, copilul s-a tămăduit.
Văzând o minune ca aceasta, mama copilului a cerut să fie şi ea botezată în învăţătura creştină.

Nu te teme, turmă mică Venind să-şi facă datoria ostăşească, un recrut, care era bun creştin, îşi păstră şi în cazarmă bunul obicei de a se închina dimineaţa şi seara. Dar chiar din ziua întâi camarazii începură să-şi bată joc de el, fluierându-l, aruncându-i în cap perne, râzându-i în faţă… El însă, ca şi cum ar fi fost singur, îşi căută de rugăciune, până o isprăvi. A doua zi, camarazii îi făcură la fel. Şi aşa, câteva zile la şir. După o săptămână, unul din camarazi, fiind mai înţelept şi văzând tăria de credinţă şi de răbdare a recrutului, zise către ceilalţi: - "Am râs noi, fraţilor, dar ăsta e un om tare, el va putea înfrunta cu curaj pe duşman, când va fi chemat să-şi apere ţara.” Şi de atunci, nimerii n-a mai râs de camaradul care îşi începea şi-şi sfârşea ziua, închinându-se.

Nu te teme, turmă mică

Venind să-şi facă datoria ostăşească, un recrut, care era bun creştin, îşi păstră şi în cazarmă bunul obicei de a se închina dimineaţa şi seara. Dar chiar din ziua întâi camarazii începură să-şi bată joc de el, fluierându-l, aruncându-i în cap perne, râzându-i în faţă…
El însă, ca şi cum ar fi fost singur, îşi căută de rugăciune, până o isprăvi.
A doua zi, camarazii îi făcură la fel. Şi aşa, câteva zile la şir.
După o săptămână, unul din camarazi, fiind mai înţelept şi văzând tăria de credinţă şi de răbdare a recrutului, zise către ceilalţi:
- "Am râs noi, fraţilor, dar ăsta e un om tare, el va putea înfrunta cu curaj pe duşman, când va fi chemat să-şi apere ţara.”
Şi de atunci, nimerii n-a mai râs de camaradul care îşi începea şi-şi sfârşea ziua, închinându-se.

Încrede-te în Dumnezeu! Un farmacist fu trezit în mijlocul nopţii de un copil care-i ceru o doctorie. Farmacistul i-o făcu şi i-o dete. Copilul plecă în grabă. Punând la loc borcanele din care luase medicamentele, băgă de seamă cu groază că, din greşeală, pusese în doctorie o otravă puternică. Ieşi după copil, îl strigă, dar totul fu zadarnic. Atunci farmacistul, care era un om credincios, căzu în rugăciune, cerând lui Dumnezeu să împiedece această nenorocire. Abia se sculă din rugăciune şi se trezi cu băiatul întors înapoi. Îi zise:- „Ce este?”Copilul îi răspunse:- „Alergând prea repede, am căzut şi s-a spart sticla.”Farmacistul mulţumi lui Dumnezeu şi făcu o altă doctorie copilului.

Încrede-te în Dumnezeu!

Un farmacist fu trezit în mijlocul nopţii de un copil care-i ceru o doctorie.
Farmacistul i-o făcu şi i-o dete. Copilul plecă în grabă.
Punând la loc borcanele din care luase medicamentele, băgă de seamă cu groază că, din greşeală, pusese în doctorie o otravă puternică.
Ieşi după copil, îl strigă, dar totul fu zadarnic. Atunci farmacistul, care era un om credincios, căzu în rugăciune, cerând lui Dumnezeu să împiedece această nenorocire.
Abia se sculă din rugăciune şi se trezi cu băiatul întors înapoi. Îi zise:
- „Ce este?”
Copilul îi răspunse:
- „Alergând prea repede, am căzut şi s-a spart sticla.”
Farmacistul mulţumi lui Dumnezeu şi făcu o altă doctorie copilului.

Aducerea păcii Două sate se înduşmăneau din pricin㡠că fiecare se credea îndreptăţit să primească o bucată de pământ după legea împroprietăririi. De aici, zavistii şi procese. Oamenii se vrăjmăşeau şi cheltuiau şi parale. Atunci, un bătrân înţelept chemă la o adunare pe căpeteniile celor două sate şi le zise: - "Trebuie să facem pace, iar ca s-o avem, trebuie s-o cerem de la Dumnezeu. Hai să ne rugăm. Îngenuncheară toţi, iar bătrânul începu a rosti cu căldură: „Tatăl nostru..." Când ajunse la "iertarea păcatelor", glasul lui era încărcat de lacrimi. După ce isprăvi rugăciunea, toţi într-un glas ziseră: -" Da, se cuvine să facem pace.” Cuprinşi de acest duh, ei ajunseră la o învoială, care puse capăt vrajbei lor.

Aducerea păcii

Două sate se înduşmăneau din pricin㡠că fiecare se credea îndreptăţit să primească o bucată de pământ după legea împroprietăririi.
De aici, zavistii şi procese. Oamenii se vrăjmăşeau şi cheltuiau şi parale.
Atunci, un bătrân înţelept chemă la o adunare pe căpeteniile celor două sate şi le zise:
- "Trebuie să facem pace, iar ca s-o avem, trebuie s-o cerem de la Dumnezeu. Hai să ne rugăm. Îngenuncheară toţi, iar bătrânul începu a rosti cu căldură: „Tatăl nostru..."
Când ajunse la "iertarea păcatelor", glasul lui era încărcat de lacrimi.
După ce isprăvi rugăciunea, toţi într-un glas ziseră:
-" Da, se cuvine să facem pace.”
Cuprinşi de acest duh, ei ajunseră la o învoială, care puse capăt vrajbei lor.

Şeaua şi rugăciuneaUn credincios se lăuda că, el când se roagă, nici un gând străin nu-i stă în minte. Ca să-l cerce, preotul îi spuse: - "Îţi voi dărui calul meu, dacă vei spune "Tatăl nostru" fără să te gândeşti la altceva." Omul se prinse, şi începu să spună rugăciunea. Pe la mijlocul ei, se opri, şi întrebă pe preot: - "Îmi dăruieşti şi şeaua calului?" Atunci preotul îi răspunse: - "Nu-ţi dăruiesc nici calul, nici şeaua, fiindcă ai dovedit că nu te-ai putut ruga fără să nu te gândeşti şi la altceva." Omul, ruşinat, luă în sine hotărârea ca, în loc să se laude, să caute a face rugăciunea cum se cuvine.

Şeaua şi rugăciunea

Un credincios se lăuda că, el când se roagă, nici un gând străin nu-i stă în minte.
Ca să-l cerce, preotul îi spuse:
- "Îţi voi dărui calul meu, dacă vei spune "Tatăl nostru" fără să te gândeşti la altceva."
Omul se prinse, şi începu să spună rugăciunea. Pe la mijlocul ei, se opri, şi întrebă pe preot:
- "Îmi dăruieşti şi şeaua calului?"
Atunci preotul îi răspunse:
- "Nu-ţi dăruiesc nici calul, nici şeaua, fiindcă ai dovedit că nu te-ai putut ruga fără să nu te gândeşti şi la altceva."
Omul, ruşinat, luă în sine hotărârea ca, în loc să se laude, să caute a face rugăciunea cum se cuvine.

Cine nu se închină? Un cizmar merse la o nuntă. Fiind evlavios, el îşi făcu cruce când se aşeză la masă. Câţiva tineri izbucniră în râs. Unul din ei îl întrebă: - "Acasă la d-ta, se închină toţi când se aşează la masă?” - "Da - răspunse cizmarul - afară de doi porci cari încep să mănânce fără să se închine.” Tinerii, ruşinaţi, n-au mai râs.

Cine nu se închină?

Un cizmar merse la o nuntă.
Fiind evlavios, el îşi făcu cruce când se aşeză la masă. Câţiva tineri izbucniră în râs. Unul din ei îl întrebă:
- "Acasă la d-ta, se închină toţi când se aşează la masă?”
 - "Da - răspunse cizmarul - afară de doi porci cari încep să mănânce fără să se închine.”
Tinerii, ruşinaţi, n-au mai râs.

Cuvinte puţine, duh mult Într-o zi, un călător prin pustie întrebă pe sfântul Macarie: - "Cum ne vom ruga?” Iar el îi răspunse: - "Nu e nevoie de cuvinte multe, ci numai, ridicând mâinile în sus, să zici: "Doamne, precum voieşti şi precum ştii, miluieşte-mă!” Iar de năvăleşte asupra ta puhoiul păcatului, se cade a zice: "Doamne miluieşte!” Că el ştie cele ce ne sunt de folos, şi ni le dă, milostivindu-ne."

Cuvinte puţine, duh mult

Într-o zi, un călător prin pustie întrebă pe sfântul Macarie:
- "Cum ne vom ruga?”
Iar el îi răspunse:
- "Nu e nevoie de cuvinte multe, ci numai, ridicând mâinile în sus, să zici: "Doamne, precum voieşti şi precum ştii, miluieşte-mă!” Iar de năvăleşte asupra ta puhoiul păcatului, se cade a zice: "Doamne miluieşte!” Că el ştie cele ce ne sunt de folos, şi ni le dă, milostivindu-ne."

RUGĂCIUNEAPotolirea fricii Fiind furtună mare, căpitanul unei corăbii, dădu poruncă celui mai tânăr marinar să se urce sus pe catarg ca să lege o frânghie ce re rupsese. Marinarul se înfricoşă şi, mai înainte de a se urca sus, se duse puţin în cabina sa. Întorcându-se înviorat la faţă, căpitanul îl ispiti: - „Ai băut o gură de rachiu?” - "Nu, răspunse supus marinarul, m-am rugat lui Dumnezeu.”

RUGĂCIUNEA

Potolirea fricii

Fiind furtună mare, căpitanul unei corăbii, dădu poruncă celui mai tânăr marinar să se urce sus pe catarg ca să lege o frânghie ce re rupsese. Marinarul se înfricoşă şi, mai înainte de a se urca sus, se duse puţin în cabina sa. 
Întorcându-se înviorat la faţă, căpitanul îl ispiti:
- „Ai băut o gură de rachiu?”
- "Nu, răspunse supus marinarul, m-am rugat lui Dumnezeu.”

Zidul urei Un om care nu cunoştea pe Dumnezeu, ajunse bogat. Trăind rău cu un vecin al său, se hotărî să se răzbune împotriva lui. Ridică aşadar, un zid înalt în dreptul casei acelui vecin, după care îşi făcu o casă cu mult mai mare şi mai frumoasă decât cea din vremea când era sărac. Zidul acela înalt, luă toată lumina casei vecinului său. Intr-o zi el văzu la poarta vecinului, un dric. Unul din copiii lui murise de oftică. Omul rău ~ gândi: "Oare, nu sunt eu de vină?" Peste alt an, alt dric. Omul se gândi, cutremurat: "Desigur, zidul meu e de vină!” Şi avu pornirea să-l dărâme. Dar nu-şi săvârşi gândul. Peste puţin, află că vecinul căzuse la pat. Omul rău le furase lumina soarelui. Plin de căinţă, chemă un meşter şi-i porunci să dea jos zidul ticălos. Dar totul fu zadarnic, căci peste puţine zile, dricul se înfăţişă din nou la poarta vecinului. Zidul urii trebuie dărâmat mai înainte de a pieri viaţa.

Zidul urei

Un om care nu cunoştea pe Dumnezeu, ajunse bogat.
Trăind rău cu un vecin al său, se hotărî să se răzbune împotriva lui. Ridică aşadar, un zid înalt în dreptul casei acelui vecin, după care îşi făcu o casă cu mult mai mare şi mai frumoasă decât cea din vremea când era sărac. 
Zidul acela înalt, luă toată lumina casei vecinului său. Intr-o zi el văzu la poarta vecinului, un dric. Unul din copiii lui murise de oftică.
Omul rău ~ gândi: "Oare, nu sunt eu de vină?" Peste alt an, alt dric.
Omul se gândi, cutremurat: "Desigur, zidul meu e de vină!” Şi avu pornirea să-l dărâme. Dar nu-şi săvârşi gândul. Peste puţin, află că vecinul căzuse la pat. 
Omul rău le furase lumina soarelui.
Plin de căinţă, chemă un meşter şi-i porunci să dea jos zidul ticălos. Dar totul fu zadarnic, căci peste puţine zile, dricul se înfăţişă din nou la poarta vecinului.
Zidul urii trebuie dărâmat mai înainte de a pieri viaţa.

RĂUTATEACine-i mai sălbatec? Europenii, care stăpâneau un ţinut cu oameni sălbatici din mijlocul Africii, credeau că numai cu răutate pot să-i îndrume. Aşa că multe nelegiuiri săvârşeau asupra acelor sălbatici. Într-o zi, pe când europenii duceau o luptă cu aceşti negri, fiul unui căpitan european căzu prizonier. Soarta lui era pecetluită, când un negru bătrân ceru tovarăşilor să-l cruţe pe prizonier şi să i-l dea lui. Soldaţii negri i-l dădură. Bătrânul luă pe tânărul prizonier, îl duse în cortul său şi vru să-i dea ospătare şi un pat bun de odihnă. Prizonierul, crezând că bătrânul voia numai să-şi bată joc de el, îi zise: - "Nu primesc nimic, căci ştiu că mâine mă vei omorî.” - "Ba deloc, îi răspunse bătrânul; mâine te voi încredinţa tatălui d-tale.” Tânărul nu vru să creadă. Bătrânul îi spuse: - „Tatăl d-tale care e un ostaş brav, dar e un om rău, mi-a prins şi mi-a ucis pe singurul meu fiu. Ştiu că şi d-ta eşti singurul lui fiu, dar eu n-am să te omor, ci am să te trimit viu şi nevătămat la tatăl d-tale, care trebuie să fie foarte mâhnit.” Şi a doua zi, sub pază bună, vechiul ostaş negru trimise căpitanului european pe fiul său prizonier. Din ziua aceea, europenii au început a se purta cu bunătate faţă de negri, cari se dovediseră, că pot avea uneori un suflet mai bun ca al lor.

RĂUTATEA

Cine-i mai sălbatec?

Europenii, care stăpâneau un ţinut cu oameni sălbatici din mijlocul Africii, credeau că numai cu răutate pot să-i îndrume. Aşa că multe nelegiuiri săvârşeau asupra acelor sălbatici. Într-o zi, pe când europenii duceau o luptă cu aceşti negri, fiul unui căpitan european căzu prizonier. Soarta lui era pecetluită, când un negru bătrân ceru tovarăşilor să-l cruţe pe prizonier şi să i-l dea lui. Soldaţii negri i-l dădură. Bătrânul luă pe tânărul prizonier, îl duse în cortul său şi vru să-i dea ospătare şi un pat bun de odihnă. Prizonierul, crezând că bătrânul voia numai să-şi bată joc de el, îi zise:
- "Nu primesc nimic, căci ştiu că mâine mă vei omorî.” 
- "Ba deloc, îi răspunse bătrânul; mâine te voi încredinţa tatălui d-tale.”
Tânărul nu vru să creadă. Bătrânul îi spuse:
- „Tatăl d-tale care e un ostaş brav, dar e un om rău, mi-a prins şi mi-a ucis pe singurul meu fiu. Ştiu că şi d-ta eşti singurul lui fiu, dar eu n-am să te omor, ci am să te trimit viu şi nevătămat la tatăl d-tale, care trebuie să fie foarte mâhnit.”
Şi a doua zi, sub pază bună, vechiul ostaş negru trimise căpitanului european pe fiul său prizonier.
Din ziua aceea, europenii au început a se purta cu bunătate faţă de negri, cari se dovediseră, că pot avea uneori un suflet mai bun ca al lor.

RĂZBUNAREAFrâul diavolului Pe vremuri depărtate, calul trăia slobod în pustiuri. Într-o zi, un cal certându-se cu un cerb, din pricina păşunii, îşi puse în gând să se răzbune pe el. Cum nu se bizuia numai pe puterile sale ceru ajutor de la om. - "Bine, îi zise omul, eu te ajut, dar să mă laşi să-ţi pun frâu în gură şi să încalec pe tine." Calul, nebănuind nimic, se lăsă prins şi încălecat. Şi omul, de îndată ce-l zălogi, nu-i mai dădu drumul, robindu-l pentru nevoile sale. Şi iată cum pentru o răzbunare, calul îşi pierdu libertatea. Tot asemenea şi noi, dacă ne lăsăm prinşi de duhul răzbunării, vom fi mereu cu frâul diavolului în suflet.

RĂZBUNAREA

Frâul diavolului

Pe vremuri depărtate, calul trăia slobod în pustiuri. Într-o zi, un cal certându-se cu un cerb, din pricina păşunii, îşi puse în gând să se răzbune pe el.
Cum nu se bizuia numai pe puterile sale ceru ajutor de la om.
- "Bine, îi zise omul, eu te ajut, dar să mă laşi să-ţi pun frâu în gură şi să încalec pe tine."
Calul, nebănuind nimic, se lăsă prins şi încălecat. Şi omul, de îndată ce-l zălogi, nu-i mai dădu drumul, robindu-l pentru nevoile sale.
Şi iată cum pentru o răzbunare, calul îşi pierdu libertatea.
Tot asemenea şi noi, dacă ne lăsăm prinşi de duhul răzbunării, vom fi mereu cu frâul diavolului în suflet.

Puterea răbdării Un misionar propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, la nişte sălbatici din Africa. Dar propovăduirea lui mergea greu. Puţini erau aceia care urmau sfaturilor şi îndemnurilor lui. Misionarul, cugetând la acestea, şi-a dat seama că neizbânda lui se datorează mai ales lipsei de răbdare. De aceea, rugându-se, ceru lui Dumnezeu o putere mai mare de răbdare. Dumnezeu îi dădu curând un prilej în care avea să-i încerce răbdarea. Într-o zi, pe când el predica sălbaticilor cu mai mare căldură, iată că s-a apropiat de el unul din ei şi l-a scuipat în faţă. Misionarul, fără să-şi piardă cumpătul - şi fără să spună ceva - îşi şterse obrazul în linişte şi-şi urmă predica mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aşa de mişcaţi au fost ascultătorii de răbdarea şi îngăduinţa misionarului, încât pe dată câţiva din ei au cerut să fie botezaţi, iar când misionarul i-a întrebat de ce cer aceasta, ei i-au răspuns: - "O religie care poate da o asemenea răbdare cerească, vine neapărat de la Dumnezeu."

Puterea răbdării

Un misionar propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, la nişte sălbatici din Africa. Dar propovăduirea lui mergea greu. Puţini erau aceia care urmau sfaturilor şi îndemnurilor lui. Misionarul, cugetând la acestea, şi-a dat seama că neizbânda lui se datorează mai ales lipsei de răbdare. De aceea, rugându-se, ceru lui Dumnezeu o putere mai mare de răbdare. Dumnezeu îi dădu curând un prilej în care avea să-i încerce răbdarea.
Într-o zi, pe când el predica sălbaticilor cu mai mare căldură, iată că s-a apropiat de el unul din ei şi l-a scuipat în faţă.
Misionarul, fără să-şi piardă cumpătul - şi fără să spună ceva - îşi şterse obrazul în linişte şi-şi urmă predica mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Aşa de mişcaţi au fost ascultătorii de răbdarea şi îngăduinţa misionarului, încât pe dată câţiva din ei au cerut să fie botezaţi, iar când misionarul i-a întrebat de ce cer aceasta, ei i-au răspuns:
- "O religie care poate da o asemenea răbdare cerească, vine neapărat de la Dumnezeu."

SecerişulUn tânăr se plângea duhovnicului său aşa: - „Părinte, mă spăimântă mărimea lucrării mântuirii. Văd înaintea mea o întindere fără capăt.” Preotul surâse blajin şi-i răspunse: - „Copilul meu, săvârşeşti o mare greşeală făcând aşa." Tânărul nu pricepea. - „De ce, părinte?" Părintele îi zise: -"Ai fost la ţară şi ai văzut secerători. Ei, dragul meu, n-ar mai secera niciodată dacă s-ar uita la cât au de secerat. Ci ei ştiu un lucru: că trebuie să înceapă să secere şi încep. Cel mult, se întreabă cât vor secera într-o dimineaţă, şi aşa, lucrul nu li se pare greu. După ce l-au sfârşit, se gândesc că vor secera, tot atâta în cuprinsul după amiezei. Şi aşa, zi cu zi, ei seceră, fără să se uite la întinsoarea ogorului, până ce se trezesc că au isprăvit. Astfel munca lor e uşurată şi izbânda sigură." Preotul se opri puţin, după care zise: - "Aşa fă şi tu: nu te uita la întinderea lucrării mântuirii tale, că n-o mai începi niciodată, ci lucrează ceas cu ceas la ea, pe cât poţi mai bine, şi te vei asemăna secerătorului despre care ţi-am vorbit."

Secerişul

Un tânăr se plângea duhovnicului său aşa:
- „Părinte, mă spăimântă mărimea lucrării mântuirii. Văd înaintea mea o întindere fără capăt.”
Preotul surâse blajin şi-i răspunse:
- „Copilul meu, săvârşeşti o mare greşeală făcând aşa."
Tânărul nu pricepea.
- „De ce, părinte?"
Părintele îi zise:
-"Ai fost la ţară şi ai văzut secerători. Ei, dragul meu, n-ar mai secera niciodată dacă s-ar uita la cât au de secerat. Ci ei ştiu un lucru: că trebuie să înceapă să secere şi încep. Cel mult, se întreabă cât vor secera într-o dimineaţă, şi aşa, lucrul nu li se pare greu. După ce l-au sfârşit, se gândesc că vor secera, tot atâta în cuprinsul după amiezei. Şi aşa, zi cu zi, ei seceră, fără să se uite la întinsoarea ogorului, până ce se trezesc că au isprăvit. Astfel munca lor e uşurată şi izbânda sigură."
Preotul se opri puţin, după care zise:
- "Aşa fă şi tu: nu te uita la întinderea lucrării mântuirii tale, că n-o mai începi niciodată, ci lucrează ceas cu ceas la ea, pe cât poţi mai bine, şi te vei asemăna secerătorului despre care ţi-am vorbit."

Pietricica din încălţăminte Într-o adunare, un copil veni plângând la mama sa şi-i zise: - "Mamă, scoate-mi pietricica din încălţăminte, că nu mai pot de durere!" Mama scoase piatra din gheata copilului, şi mângâindu-l, ocărî gheata, zicând: "Na-na, bătaie, că ai supărat pe copilaşul mamei!” Atunci, un domn zise: - "Doamnă, e bine să obişnuim copiii cu pietricele de acestea.” Se făcu mirare în adunare, iar domnul povesti: - "Când eram mic, într-o zi, avui şi eu o pietricică de acestea în încălţămintea mea şi, de durere, începui să strig spre mama, să mi-o scoată. Mama, care era o femeie plină de credinţă, îmi zise: "Ia cearcă, copilaşul meu, să vii la mine aşa, cu pietricica acolo, fără să te jelui.” Şi încordându-mi puterea, am mers douăzeci de paşi spre mama, stăpânindu-mi durerea. Când am ajuns la ea, mama mi-a spus: "Aşa vei avea de suferit şi în viaţă, copilul meu. Învaţă-te să-ţi faci drumul, cu toate piedicile şi durerile ce vei întâmpina de-a lungul lui." Şi mi-a mai spus mama o vorbă pe care am înţeles-o mai târziu: "Nu putem merge Ia cer, copilul mamei, decât cu o pietricică în încălţăminte!" Aceste vorbe ale mamei mi-au fost de mare folos în viaţă - şi, de aceea, vi le spun şi eu.” Puneţi pe copii să umble, uneori, cu pietricele în încălţăminte, şi vă vor mulţumi mai târziu.”

Pietricica din încălţăminte

Într-o adunare, un copil veni plângând la mama sa şi-i zise:
- "Mamă, scoate-mi pietricica din încălţăminte, că nu mai pot de durere!"
Mama scoase piatra din gheata copilului, şi mângâindu-l, ocărî gheata, zicând: "Na-na, bătaie, că ai supărat pe copilaşul mamei!”
Atunci, un domn zise:
- "Doamnă, e bine să obişnuim copiii cu pietricele de acestea.” Se făcu mirare în adunare, iar domnul povesti:
- "Când eram mic, într-o zi, avui şi eu o pietricică de acestea în încălţămintea mea şi, de durere, începui să strig spre mama, să mi-o scoată. Mama, care era o femeie plină de credinţă, îmi zise: "Ia cearcă, copilaşul meu, să vii la mine aşa, cu pietricica acolo, fără să te jelui.” Şi încordându-mi puterea, am mers douăzeci de paşi spre mama, stăpânindu-mi durerea. Când am ajuns la ea, mama mi-a spus: "Aşa vei avea de suferit şi în viaţă, copilul meu. Învaţă-te să-ţi faci drumul, cu toate piedicile şi durerile ce vei întâmpina de-a lungul lui." Şi mi-a mai spus mama o vorbă pe care am înţeles-o mai târziu: "Nu putem merge Ia cer, copilul mamei, decât cu o pietricică în încălţăminte!" Aceste vorbe ale mamei mi-au fost de mare folos în viaţă - şi, de aceea, vi le spun şi eu.” Puneţi pe copii să umble, uneori, cu pietricele în încălţăminte, şi vă vor mulţumi mai târziu.”

RĂBDAREACum căpătăm buna înţelegere? Într-un sat se afla o familie foarte numeroasă. Trăiau laolaltă bunicii cu feciorii şi cu nepoţii, într-o bună înţelegere. Într-o zi, trecu prin acel sat un mare învăţat, care cerceta ţinuturile pentru a aduna cele mai înţelepte învăţături. Văzând o familie atâta de unită şi de paşnică, întrebă pe bătrânul bunic: - "Cum izbutiţi să trăiţi atât de bine împreună?" Bătrânul îi răspunse: - "Trei sunt mijloacele." - „Care?" întrebă străinul. - "Răbdare, răbdare şi iar răbdare...”

RĂBDAREA

Cum căpătăm buna înţelegere?

Într-un sat se afla o familie foarte numeroasă. Trăiau laolaltă bunicii cu feciorii şi cu nepoţii, într-o bună înţelegere.
Într-o zi, trecu prin acel sat un mare învăţat, care cerceta ţinuturile pentru a aduna cele mai înţelepte învăţături.
Văzând o familie atâta de unită şi de paşnică, întrebă pe bătrânul bunic:
- "Cum izbutiţi să trăiţi atât de bine împreună?" Bătrânul îi răspunse:
- "Trei sunt mijloacele."
- „Care?" întrebă străinul.
- "Răbdare, răbdare şi iar răbdare...”

PRIETENIA„Nu i-am întrebat…" Într-o zi, la o închisoare dintr-un oraş, veni un inspector. Auzise că directorul acelei închisori făcea adevărate minuni cu deţinuţii lui, aducându-i, pe cei mai mulţi, la calea cea bună. După ce vizită închisoarea şi se convinse de cele auzite, inspectorul veni în odaia directorului, căutând a se interesa asupra metodei pe care acesta o întrebuinţa, ca să capete nişte roade aşa de bune. Începu, aşadar, a-l întreba: - "Ce fapte au săvârşit aceşti deţinuţi?" Directorul, spre uimirea inspectorului, îi răspunse: - „Nu i-am întrebat niciodată.”- „De ce?” "Fiindcă eu nu mă ocup de trecutul lor, ci numai de ceea ce au să fie ei, după ce vor ieşi de aici. Aşa că eu îi consider pe toţi oameni de treabă acum şi-i tratez ca pe nişte prieteni ai mei. - "Şi crezi că este bună această metodă?" Directorul îi răspunse: - "Atât de bună, încât cu ea, mai ales, am izbutit a avea roadele pe care le vedeţi.”

PRIETENIA

„Nu i-am întrebat…"

Într-o zi, la o închisoare dintr-un oraş, veni un inspector. Auzise că directorul acelei închisori făcea adevărate minuni cu deţinuţii lui, aducându-i, pe cei mai mulţi, la calea cea bună.
După ce vizită închisoarea şi se convinse de cele auzite, inspectorul veni în odaia directorului, căutând a se interesa asupra metodei pe care acesta o întrebuinţa, ca să capete nişte roade aşa de bune.
Începu, aşadar, a-l întreba:
- "Ce fapte au săvârşit aceşti deţinuţi?"
 Directorul, spre uimirea inspectorului, îi răspunse:
- „Nu i-am întrebat niciodată.”
- „De ce?”
"Fiindcă eu nu mă ocup de trecutul lor, ci numai de ceea ce au să fie ei, după ce vor ieşi de aici. Aşa că  eu îi consider pe toţi oameni de treabă acum şi-i tratez ca pe nişte prieteni ai mei.
- "Şi crezi că este bună această metodă?"
Directorul îi răspunse:
- "Atât de bună, încât cu ea, mai ales, am izbutit a avea roadele pe care le vedeţi.”

POSTULHrana duhului Un om evlavios fu întrebat odată: - "Cum posteşti d-ta?" Iar el răspunse: - "Mă hrănesc cu cele ale duhului, ca să pot cu cele ale trupului să hrănesc pe cei ce nu au ce mânca. Făcând astfel, aşa de tare mi se uşurează duhul, că pot lesne urca spre Domnul".

POSTUL

Hrana duhului

Un om evlavios fu întrebat odată:
- "Cum posteşti d-ta?"
Iar el răspunse:
- "Mă hrănesc cu cele ale duhului, ca să pot cu cele ale trupului să hrănesc pe cei ce nu au ce mânca. Făcând astfel, aşa de tare mi se uşurează duhul, că pot lesne urca spre Domnul".

Cel mai vinovatUn domnitor de pe vremuri s-a dus să vadă pe cei din temniţă. Acolo a întrebat pe puşcăriaşi care-i vina pentru care stau închişi. Toţi îi răspunseră că stau acolo fără nici o vină.Numai unul dintre ei îi spuse:- „Măria ta, pentru fapta ce-am săvârşit pedeapsa a fost prea mică.”Atunci domnitorul, arătând spre el, zise:- "Locul acestui om vinovat nu poate fi între nişte oameni aşa de treabă, el trebuie să plece de aici." Şi dădu poruncă să fie scos din închisoare. Aşa face şi Dumnezeu cu noi: dacă mărturisim păcatul şi ne căim, iertaţi vom fi.

Cel mai vinovat

Un domnitor de pe vremuri s-a dus să vadă pe cei din temniţă. Acolo a întrebat pe puşcăriaşi care-i vina pentru care stau închişi.
Toţi îi răspunseră că stau acolo fără nici o vină.
Numai unul dintre ei îi spuse:
- „Măria ta, pentru fapta ce-am săvârşit pedeapsa a fost prea mică.”
Atunci domnitorul, arătând spre el, zise:
- "Locul acestui om vinovat nu poate fi între nişte oameni aşa de treabă, el trebuie să plece de aici." Şi dădu poruncă să fie scos din închisoare.
Aşa face şi Dumnezeu cu noi: dacă mărturisim păcatul şi ne căim, iertaţi vom fi.

Passiflora - Floarea patimilor Mântuitorului

Passiflora - Floarea patimilor Mântuitorului

Passiflora, numită și Floarea patimilor (în mod greșit, „Floarea pasiunii”), deoarece amintește prin acest aspect de patimile Mântuitorului. „Floarea pasiunii” este o traducere proastă a expresiei „flos passionis”, numele pe care i l-au dat plantei preoții spanioli misionari, ajunși în America de Sud în secolul al XVII-lea.

Cele cinci petale, împreună cu cele cinci sepale, îi reprezintă pe cei 10 discipoli fideli, fără Iuda trădătorul și fără Petru. Filamentele, în număr de 72, ar corespunde coroanei cu spini purtate de Hristos (se spune că erau tot 72 de spini). Frunzele ascuțite amintesc de lancea cu care a fost străpuns Iisus.

Passiflora este o plantă cățărătoare originară din America de Sud. Și tocmai pentru că este un arbust cățărător, de aceea își susține greutatea cu ajutorul unor cârcei ca și niște ațe. Acești cârcei, sunt echivalentele vegetale ale degetelor: sunt subțiri, dar extrem de puternici și au un simț tactil dezvoltat. Când această plantă crește, din tulpina ei răsar niște cârcei care se întind, căutand un suport solid. Celulele din exterior cresc mai repede decât cele din interior, iar astfel, vârful cîrcelului se răsucește. 
Ulterior, mijlocul cârcelului începe să se încolăcească precum un arc, trăgând floarea mai aproape de ancorajul său. Când planta ajunge la maturitate, este fixată pe loc de mii de cârcei. Tulpina cațărătoare, lemnificată, poate ajunge de la 3 până la 10m, are frunze trilobate, zimtate si se agata cu ajutorul lujerilor. Floarea are frunzele dispuse de o parte și de alta a ramurilor și un pețiol lung de formă trilobată. Florile frumoase cresc individual și au petale albe, acoperite de o corola de filamente violet sau roz și de stamine mari cu săculeți portocalii.

Floarea patimilor este o floare de dimensiuni mari iar diametrul ei poate ajunge la 4-5cm. Are o corolă specifică, formată din petale de culoarea albă, dublate de filamente vișinii, mai lungi decât petalele, iar staminele sunt de culoare portocalie. Fructele sunt și ele mari și conțin multe semințe în interior.

Passiflora înflorește vara, iar ținuta cea mai sănătoasă și mai spectaculoasă a acestei plante agățătoare se obține prin expunerea la soare sau într-un loc semi-umbrit, în sol cu umiditate medie, bogat in humus și cu aciditate neutră. Această plantă medicinală nu trebuie confundata cu varietatea cultivata care produce fructul pasiunii.

Componenții principali 

Planta conține flavonoizi, glicozide, alcaloizi, compuși fenolici și ulei volatil.

Proprietăți

Principalele proprietăți medicinale ale plantei sunt legate de acțiunea inhibitoare asupra sistemului nervos central. Planta are proprietăți sedative, anxiolitice, hipotensoare si antispastice.

Din passiflora sunt utile frunzele și tulpinile. Frunzele se recoltează la sfârșitul verii. După uscare, passiflora este folosită la prepararea de infuzii, tincturi, extract de lichid și pulberi.

Indicații

Passiflora se folosește pentru tratarea insomniei, anxietății, spasmelor musculare, mai ales dacă sunt însoțite și de încordare musculară,  palpitațiilor, stărilor de iritabilitate nervoasă, stări emotive, precum și în tratarea gastritelor, a colitelor și a nevralgiilor. Se poate folosi ca adjuvant în convulsii de diferite etiologii, migrene. Este un remediu blând de aceea este foarte adecvat administrării la copii.

O serie de studii efectuate în 1974 au relevat faptul că maltolul și etil-maltolul sunt responsabile pentruefectele sedative ale passifloerei. În plus flavonoidele au de asemenea acțiune sedative.

Absentă din numeroase tratate medicale tradiționale, passiflora a rămas destul de puțin cunoscută, în pofida certelor sale calități sedative și calmante, ca și a adaptabilității foarte bune la tratamentele individualizate, pentru majoritatea oamenilor. Din acest punct de vedere, mult mai cunoscute sunt hameiul și valeriana, pe care totuși passiflora le însoțește în formulele fitoterapeutice ale unor preparate. Utilă împotriva insomniei, a stărilor nervoase (angoase, isterii, palpitatii) a neurasteniei, a excitației cerebrale (epilepsie), ea servește totodată la tratarea tulburărilor de menopauză. Antispasmodică și lipsită de pericol, passiflora are efect pozitiv în cazul nevralgiilor și al astmului spasmodic.

Cunoscută drept remediu de mult timp, această plantă a făcut obiectul unor studii recente, care confirmă proprietățile sale anxiolitice. Datorită lor, se remarcă în mod special utilitatea în tratarea anxietății extreme cazate de sevrajul apărut în urma consumului de cannabis, de opiacee sau de alcool. Se pare, de asemenea, ca poate trata azoospermia (absența spermatozoizilor și deci infertilitatea masculină), ca și scăderea libidoului, de care suferă în mod frecvent marii consumatori de alcool sau de țigări. În fine, passiflora și-a demonstrat de curând și proprietățile antitusive, care confirmă utilizarea sa tradiționala împotriva astmului.

Preparare

În general, ca remediu, se folosește infuzia de frunze – o linguriță de produs vegetal se adaugă la 200 ml de apă clocotită, se infuzează în vas acoperit timp de 5-10 minute, se strecoară, se îndulcește cu puțină miere. Se consumă doua-trei căni pe zi, între mesele principale, dintre care ultima înainte de culcare. Și florile sunt la fel de eficace, însă în general se preferă frunzele.

Contraindicații

Nu se administrează la copiii sub 5 ani, în sarcină și perioada de alăptare.

POCĂINŢADrumul lacrimilorUn mare bandit, după ce a trăit o viaţă de nelegiuiri, şi-a luat îndemnul să se pocăiască. A mers la un pustnic şi i-a spus gândul. Pustnicul l-a sfătuit:- „Ia un butoi mare şi-l umple cu apă. Şi când o fi plin să ştii că Dumnezeu te-a iertat.”Omul merse şi făcu aşa. De ce turna, de ce butoiul gol rămânea. Turna zadarnic. Începu atunci să se mâhnească zicându-şi:- „Se vede treaba că nu găsesc iertare la Dumnezeu…”Aşa de mare era mâhnirea lui, încât începu să-i curgă lacrimile. Atunci s-a petrecut o minune. Butoiul s-a umplut pe dată, iar omul simţi în suflet mângâierea iertării lui Dumnezeu. Numai prin lacrimile căinţei putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.

POCĂINŢA

Drumul lacrimilor

Un mare bandit, după ce a trăit o viaţă de nelegiuiri, şi-a luat îndemnul să se pocăiască. A mers la un pustnic şi i-a spus gândul. Pustnicul l-a sfătuit:
- „Ia un butoi mare şi-l umple cu apă. Şi când o fi plin să ştii că Dumnezeu te-a iertat.”
Omul merse şi făcu aşa. De ce turna, de ce butoiul gol rămânea. Turna zadarnic. Începu atunci să se mâhnească zicându-şi:
- „Se vede treaba că nu găsesc iertare la Dumnezeu…”
Aşa de mare era mâhnirea lui, încât începu să-i curgă lacrimile.
Atunci s-a petrecut o minune.
Butoiul s-a umplut pe dată, iar omul simţi în suflet mângâierea iertării lui Dumnezeu.
Numai prin lacrimile căinţei putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.

PIZMAOchii pizmaşului Cari ochi văd mai bine? Un înţelept a răspuns: "Ochii cari văd cel mai bine din toţi, sunt ochii celor cari pizmuiesc şi învrăjbesc, căci văd prin toate casele, la orice depărtări, şi fie un lucru cât de mic. Ba, aceşti ochi văd aşa de bine, încât adesea văd şi ce nu este...”

PIZMA

Ochii pizmaşului

Cari ochi văd mai bine?
Un înţelept a răspuns: "Ochii cari văd cel mai bine din toţi, sunt ochii celor cari pizmuiesc şi învrăjbesc, căci văd prin toate casele, la orice depărtări, şi fie un lucru cât de mic. Ba, aceşti ochi văd aşa de bine, încât adesea văd şi ce nu este...”
 

Ucigaşul în pragul morţii Un mare ucigaş, fu condamnat la moarte. Cu o zi înainte de a fi spânzurat, el fu apucat de-o mare căinţă si ceru să vină preotul. Când veni, îl găsi spăimântat. Preotul îi zise: - "Ce este fiule? Ce vezi de eşti atâta de înfricoşat?"Căzând în genunchi, ucigaşul zise: - "Părinte, ce vede duhul meu acum, nu se poate spune cu vorbe omeneşti... E dincolo de fire şi-i atâta de groaznic, cum nimic nu este pe lumea asta!” Plângând, ceru preotului să-l împace cu Dumnezeu. Preotul îi aduse mângâiere şi, după ce-l spovedi, îi dete Sfânta Împărtăşanie. Şi numai aşa, ucigaşul a putut primi cu linişte, moartea.

Ucigaşul în pragul morţii

Un mare ucigaş, fu condamnat la moarte.
Cu o zi înainte de a fi spânzurat, el fu apucat de-o mare căinţă si ceru să vină preotul.
Când veni, îl găsi spăimântat. Preotul îi zise:
- "Ce este fiule? Ce vezi de eşti atâta de înfricoşat?"
Căzând în genunchi, ucigaşul zise:
- "Părinte, ce vede duhul meu acum, nu se poate spune cu vorbe omeneşti... E dincolo de fire şi-i atâta de groaznic, cum nimic nu este pe lumea asta!”
Plângând, ceru preotului să-l împace cu Dumnezeu. Preotul îi aduse mângâiere şi, după ce-l spovedi, îi dete Sfânta Împărtăşanie.
Şi numai aşa, ucigaşul a putut primi cu linişte, moartea.

Orbul şi ologul Stăpânul unei vii, tocmi pentru paza ei pe un orb şi pe un olog, zicându-şi că în felul acesta va fi ferit de pagube. Dar orbul luă în spinare pe olog, şi amândoi laolaltă furară struguri şi-i vândură, păgubind astfel pe stăpânul lor. Când stăpânul află fapta lor, îi pedepsi pe amândoi. Aşa se întâmplă şi cu noi. Trupul şi sufletul nostru păcătuiesc împreună, şi tot împreună îşi primesc pedeapsa.

Orbul şi ologul

Stăpânul unei vii, tocmi pentru paza ei pe un orb şi pe un olog, zicându-şi că în felul acesta va fi ferit de pagube.
Dar orbul luă în spinare pe olog, şi amândoi laolaltă furară struguri şi-i vândură, păgubind astfel pe stăpânul lor.
Când stăpânul află fapta lor, îi pedepsi pe amândoi. Aşa se întâmplă şi cu noi. Trupul şi sufletul nostru păcătuiesc împreună, şi tot împreună îşi primesc pedeapsa.

Un şal făcut din apă O fată, ahtiată după lucruri de îmbrăcăminte, nu se prea uita cu ce preţ de jertfă sufletească le dobândea. Ea ducea la târg laptele de la vitele de acasă, ca să-l vândă. Pe drum îl înjumătăţea cu apă. Din ce câştiga în felul acesta necinstit, ea îşi cumpără un şal frumos. Dar bucuria îi fu scurtă.Mergând spre casă şi trecând pe un pod, vântul, care bătea tare, îi smulse şalul de pe umeri şi duse în mijlocul şuvoiului. Mâhnită, privea cum se duce şalul pe apă. Cum n-avea însă sufletul de tot vândut Satanei, fata văzu că aceasta-i voia lui Dumnezeu.Înveselindu-se, fata şopti: - "Din apă te-am făcut, pe apă s-a cuvenit să te duci!” Şi de atunci, n-a mai făcut asemenea faptă necinstită.

Un şal făcut din apă

O fată, ahtiată după lucruri de îmbrăcăminte, nu se prea uita cu ce preţ de jertfă sufletească le dobândea. Ea ducea la târg laptele de la vitele de acasă, ca să-l vândă. Pe drum îl înjumătăţea cu apă. Din ce câştiga în felul acesta necinstit, ea îşi cumpără un şal frumos.
Dar bucuria îi fu scurtă.
Mergând spre casă şi trecând pe un pod, vântul, care bătea tare, îi smulse şalul de pe umeri şi duse în mijlocul şuvoiului.
Mâhnită, privea cum se duce şalul pe apă.
Cum n-avea însă sufletul de tot vândut Satanei, fata văzu că aceasta-i voia lui Dumnezeu.
Înveselindu-se, fata şopti:
- "Din apă te-am făcut, pe apă s-a cuvenit să te duci!”
Şi de atunci, n-a mai făcut asemenea faptă necinstită.

Via cea înşelătoare Era o căldură mare. Un om, însetat, văzu în depărtare o vie plină de struguri. Gândi: "Am să mă duc de-a dreptul spre ea, şi luând câţiva struguri, îmi voi potoli setea." Porni. Dar peste puţin, băgă de seamă că merge printr-o mlaştină. Îşi zise iarăşi: "Nu va fi nimic dacă îmi voi murdări încălţămintea de noroi." Merse mai departe. Dar, cu cât mergea, cu atât se înfunda în noroi, murdărindu-şi veştmintele. În loc de a se întoarce îndărăt, păşi mai departe, zicându-şi: "Nu face nimic. Numai să ajung la struguri.” Pe la mijlocul mlaştinii, fu cuprins de noroi până la brâu. Luptându-se cu el, îşi mânji mâinile, faţa, părul... Era acum plin de noroi de jos până sus. Adunându-şi cele din urmă puteri, aproape de a cădea istovit, ieşi la mal. Acum era murdar peste tot de noroi. Îşi zise: "Măcar dacă aş ajunge la via aceea!Dar când privi, nu văzu nicăieri nici o vie. Fusese o părere înşelătoare. Privindu-se pe sine îşi zise: "Iată că sunt plin de noroi, cu ce mă voi spăla, oare?” Aşa e şi cu mocirla păcatelor, dragii mei...

Via cea înşelătoare

Era o căldură mare. Un om, însetat, văzu în depărtare o vie plină de struguri. Gândi: "Am să mă duc de-a dreptul spre ea, şi luând câţiva struguri, îmi voi potoli setea."
Porni. Dar peste puţin, băgă de seamă că merge printr-o mlaştină. Îşi zise iarăşi: "Nu va fi nimic dacă îmi voi murdări încălţămintea de noroi."
Merse mai departe. Dar, cu cât mergea, cu atât se înfunda în noroi, murdărindu-şi veştmintele. În loc de a se întoarce îndărăt, păşi mai departe, zicându-şi: "Nu face nimic. Numai să ajung la struguri.” Pe la mijlocul mlaştinii, fu cuprins de noroi până la brâu. Luptându-se cu el, îşi mânji mâinile, faţa, părul... Era acum plin de noroi de jos până sus. Adunându-şi cele din urmă puteri, aproape de a cădea istovit, ieşi la mal. Acum era murdar peste tot de noroi. Îşi zise: "Măcar dacă aş ajunge la via aceea!
Dar când privi, nu văzu nicăieri nici o vie. Fusese o părere înşelătoare. Privindu-se pe sine îşi zise: "Iată că sunt plin de noroi, cu ce mă voi spăla, oare?”
Aşa e şi cu mocirla păcatelor, dragii mei...

Cum se seacă balta?Era odată un om care avea o baltă pe ţarina lui. Şi s-a gândit s-o sece. A început a scoate apa cu găleata din ea. Dar truda lui era zadarnică.Atunci, un gospodar priceput i-a zis:- "Ca să scapi de ea, seacă-i mai întâi izvoarele.”Şi aşa a făcut. După ce i-a secat izvoarele, balta s-a uscat, pământul s-a făcut bun de arătură, şi încă din cel mai bun.Aşa-i şi cu cele ale sufletului. Vrei să seci mlaştina vieţii tale? Vrei să dai vieţii tale un duh nou? Trebuie mai întâi să seci izvorul păcatelor tale: sudalmele, băutura, vorbele deşarte, defăimările, pizma şi toate celea asemenea lor.

Cum se seacă balta?

Era odată un om care avea o baltă pe ţarina lui. Şi s-a gândit s-o sece. A început a scoate apa cu găleata din ea. Dar truda lui era zadarnică.
Atunci, un gospodar priceput i-a zis:
- "Ca să scapi de ea, seacă-i mai întâi izvoarele.”
Şi aşa a făcut. După ce i-a secat izvoarele, balta s-a uscat, pământul s-a făcut bun de arătură, şi încă din cel mai bun.
Aşa-i şi cu cele ale sufletului. Vrei să seci mlaştina vieţii tale? Vrei să dai vieţii tale un duh nou? Trebuie mai întâi să seci izvorul păcatelor tale: sudalmele, băutura, vorbele deşarte, defăimările, pizma şi toate celea asemenea lor.

De ajuns un fir…Pe vremuri, ţara depărtată a Australiei era lipsită de scaieţi. A venit vremea şi-a intrat în stăpânirea englezilor. În Anglia se află un întreg ţinut în care scaieţii cresc foarte mult.Şi iată că unui englez din cei care se statorniciseră în Australia i se face dor să vadă un scaiete din ţara lui. A scris aşadar în Anglia şi a cerut unui prieten să-i trimită un scaiete, drept amintire de acasă. Şi, i-a trimis. El l-a sădit într-un colţ din grădina sa, pentru ca, privindu-l în fiecare zi, să-şi aducă aminte de ţara lui. Pe urmă, s-a întâmplat un lucru tare stricător. Sămânţa de scaieţi s-a înmulţit şi a împânzit tot cuprinsul ţării. Azi, Australia e plină de buruiana aceasta stricătoare.Aşa e şi cu sămânţa păcatelor, fie cât de mici şi de neînsemnate ni s-ar părea: o mică minciună, un pahar-două de vin mai mult, o bârfeală, o zavistie...Toate rodesc ca şi scaietele şi cuprind întregul nostru suflet.

De ajuns un fir…

Pe vremuri, ţara depărtată a Australiei era lipsită de scaieţi. A venit vremea şi-a intrat în stăpânirea englezilor. În Anglia se află un întreg ţinut în care scaieţii cresc foarte mult.
Şi iată că unui englez din cei care se statorniciseră în Australia i se face dor să vadă un scaiete din ţara lui. A scris aşadar în Anglia şi a cerut unui prieten să-i trimită un scaiete, drept amintire de acasă. Şi, i-a trimis. El l-a sădit într-un colţ din grădina sa, pentru ca, privindu-l în fiecare zi, să-şi aducă aminte de ţara lui.
Pe urmă, s-a întâmplat un lucru tare stricător. Sămânţa de scaieţi s-a înmulţit şi a împânzit tot cuprinsul ţării. Azi, Australia e plină de buruiana aceasta stricătoare.
Aşa e şi cu sămânţa păcatelor, fie cât de mici şi de neînsemnate ni s-ar părea: o mică minciună, un pahar-două de vin mai mult, o bârfeală, o zavistie...
Toate rodesc ca şi scaietele şi cuprind întregul nostru suflet.

Huietul păcatuluiÎn oraşul New-York din America, e un zgomot aşa de mare pe străzi, încât clopotele bisericilor, oricât de tare ar bate, nu le mai poate auzi nimeni.Aşa e şi cu huietul pe care viaţa cea deşartă a păcatului îi face în ziua de azi. El asurzeşte pe om şi-l face să nu mai audă chemările Domnului.

Huietul păcatului

În oraşul New-York din America, e un zgomot aşa de mare pe străzi, încât clopotele bisericilor, oricât de tare ar bate, nu le mai poate auzi nimeni.
Aşa e şi cu huietul pe care viaţa cea deşartă a păcatului îi face în ziua de azi. El asurzeşte pe om şi-l face să nu mai audă chemările Domnului.

Din "Jurnalul fericirii " al monahului de la Rohia - Nicolae Steinhardt

Credinciosul e fericit, asadar aparat, insa e si vulnerabil, expus ca un convalescent, ca un jupuit de viu.E in casa de sticla, il vad toti, si-n situatiile cele mai intime.
Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat: dar nu numai in Cel de slava, ci si in Cel al durerii si abjectiei, cel palmuit de sluga arhiereului, pus cu fata acoperita sa ghiceasca cine il imbranceste, indemnat sa se bucure de catre cei care ingenunchind inaintea Lui isi bateau joc de El.
Cine va bea sangele meu si va manca trupul meu, Eu voi fi cu el; dar sangele care a curs de pe cruce si trupul sfartecat prin rastignire.
Nu numai ca trebuie sa ne inaltam pe noi, ci si scanteia divina din noi trebuie s-o aprindem.
Orice teofanizat participa la cele doua suferinte ale Mantuitorului:batjocura si rastignirea.Trebuie sa stie ca in ochii multora pare de un ridicol irezistibil si mai trebuie sa stie ca s-a infratit cu durerea, trainic frate de cruce.

.............................................................................................................................................................................................................

Pana in clipa in care Il primim pe Hristos nu stim ce-i cu lumea.Si dupa aceea: nu stim ce va fi cu noi, la sfarsit.Angoasa e semnul speciei umane, numarul nostru cromozomic pe plan psihic.

- Dumnezeu Tatal ne-a dat pe Moisi si pe prooroci; Hristos ne-a dat Revelatia si Evangheliile.Dar hotararea, de fiecare data, pana la urma tot noi trebuie s-o luam. Hans Fallada:tot omul moare pentru sine.Hotararea e tot atat de insingurata ca si moartea.
Hristos ne ajuta prin Cuvantul sau, dar ne lasa liberi a decide.Si cum sa decidem?Avem la indemana doua puteri: invatatura Sfintei Biserici si dreapta socotinta, care-i act de libertate potrivit definitiei lui Denis Rougemont:libertatea nu-i un drept, e un risc pe care trebuie sa-l asumam.
Suntem ajutati, sfatuiti, miluiti, calauziti; dar in sfarsit, tot eul vorbeste, adica tot duhul, care e liber.

O fraza cu totul crestina a lui J.P.Sartre:"Important nu este sa spui:Iata ce au facut din mine, ci: Iata ce am facut eu din ceea ce au facut din mine."

.........................................................................................................................................................................................................

Un biolog, H.Laborit, a descoperit(?) o substanta, AG 256 care - in organism - nu face decat sa transmita durerile la creier.
Materialitatea aceasta neasteptata, departe de a duce apa la moara ateistilor, ii infunda.E de neconceput s-o credem intamplatoare.Imposibil sa se fi iscat din senin o substanta specializata in transmiterea durerilor.Adaugandu-se colac peste pupaza desavarsitei angrenari a functiunilor, alunga ideea hazardului cu maturoiul.
Caci daca, la urma urmei, am fi dispusi sa admitem ca prin simplul joc al intamplarii particulele elementare (si starile materiei )s-au aglomerat alcatuind atomi care la randul lor prin imbinare au format molecule (cu putere selectiva!), care si ele s-au strans in celule, apoi in micelii care prin alta aglomerare au dat nastere la tesuturi care si ele s-au adunat in organe care au alcatuit apoi aparate care au creat sisteme ce s-au inchegat in fiinta, daca tot acest lant continuu, aglomerat si aglutinat ar putea fi eventual privit ca simplu produs al intamplarilor, apoi e foarte greu (si prea putin probabil) de conceput ca tot din intamplare s-au ivit substante specializate, purtatoare ale durerii.
Tocmai materialitatea aceasta imi dovedeste existenta unui plan, unor intentii, unui program - realizat cu acelasi material - de un creator.De vreme ce rezultatele (d.ex.:durerea) nu sunt efecte secundare (joc secund), ci prevazute, prezenta unui creator e implicata.
Creator, fireste, si nu doar atat:mare arhitect, demiurg, mare anonim.Hristos Mantuitorul, Unul din Treimea cea de o fiinta si nedespartita, e altceva.Pe El nimic nu-l dovedeste in sens judiciar, nu-L dezvaluie prin logica; e in afara logicii sistemului; e neasteptatul, paradoxul; la El ajungem prin libera si ne- socotita credinta.El si naruie totodata orice explicatie strict materiala, in care nu incape."Cred intru Tine, dar ma rog Tie intareste credinta mea.Te iubesc, dar ma rog Tie sporeste dragostea mea..."

Perioada Triodului - de la hrana trupească la cea duhovnicească

Perioada Triodului - de la hrana trupească la cea duhovnicească

Înainte de marea sarbatoare a învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica a rânduit o perioadă specifică de pregătire, numită Triod și care constă din 10 săptămâni de o treptată pocăință.

Începem cu trei săptămâni premergătoare Postului Paștelui: în prima este dezlegare la orice fel de mâncare pentru întărirea trupului neputincios ca să poată rezista postului mai aspru din această perioadă, urmând ca apoi să lăsăm sec de carne, iar săptămâna urmatoare de brânză.

În a patra săptămână din Triod începe Postul Paștelui, cu primele două zile de ajunare, zile în care se pun bazele urcușului duhovnicesc spre înviere. Ajunarea se combină cu rugăciunea. Dacă nu se oficiază Sfânta Liturghie în aceste zile de ajunare, arătand ca noi nu suntem vrednici de a gusta din cina euharistică, cultul Bisericii nostre ne-a pregătit un program susținut de pocăință prin citirea Canonului celui Mare al Sfântului Andrei Criteanul.

Rânduiala mănăstirească și a creștinilor râvnitori este ca în acest post să nu se mănânce cu ulei decât sâmbăta și duminica și cu prilejul altor sărbători. De asemenea, dezlegările la pește sunt mai rare, putându-se mânca pește doar de Bunavestire și de Florii.

Cea mai aspră perioadă a postului este în ultima săptămână, cea premergătoare Sfintei învieri, cunoscută și sub numele de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor. În acea săptămână, vineri îl vom vedea pe Hristos răstignit pe cruce dându-și viața pentru păcatele omenirii. De aceea este din nou zi de ajunare și nu se face Sfânta Liturghie, pentru că cei care nu mănâncă nimic, nu pot nici să consume Sfânta împărtășanie. Postul este total acum, rugăciunea mai intensă, iar pocăința cât se poate de susținută pentru ca în ziua morții Domnului, noi, cei cu sufletul omorât de păcate, ne rugăm la Dumnezeu ca să nu cădem în aceleași ispite ca vameșii și fariseii din vremea Mântuitorului și să nu-L mai răstignim pentru a doua oară pe Hristos prin păcatele ce îsi găsesc mereu gazda buna în sufletele noastre.

Cât timp Iisus este în groapă și se pregăteste de înviere, ne pregătim și noi să murim păcatului ca să înviem împreuna cu El în noapte de Paști, și să-i rămânem slujitori vrednici tot timpul anului, luminați de harul învierii, care poate șterge orice urmă de păcat din noi, dacă-l primim cu inima bună și cu gând la împărăția lui Dumnezeu.

Am mers pe drumul Triodului, raportându-ne mai mult la mâncare, știind că a mânca este o necesitate biologică a omului, deci, cel mai simplu act al ființei noastre. În prima săptămână mâncăm de toate, dar conștiița ne e încărcată de păcat. Apoi urmează restricțiile, iar la finalul Triodului ajungem să mâncăm din ce în ce mai puțin și mai sărăcăcios, arătând prin această rânduială, că dorința de a păcătui care crește în noi asemenea pântecelui îmbuibat cu hrana, trebuie să fie tăiată prin post și rugăciune, ajungând la starea omului desăvârșit, curățit de orice lucru al răutății. Numai curățați de orice patimă suntem chemați la o nouă masă cerească, masa bucuriei pregătită fiilor lui Dumnezeu, care nu mai simbolizează acum starea de pacat, ci starea de sfințenie, bogăția de slava împărăției Cerești.

Dacă tot ne este cea mai mare grijă pe lumea asta mâncarea, să ne fie aceasta învățător și oridecâteori ne apare în față multă mâncare să știm că la fel de multe sunt și păcatele noastre, iar atunci când vine vremea postului, să știm că prin mâncare mai sărăcăciosă ne cheamă Dumnezeu spre o viețuire săracă în păcate, iar prin mâncare puțină, ne îndeamnă să împuținăm și păcatele noastre, lăsând grijile lumești pentru cea mai mare grija a nostră: mântuirea.

Sursa: crestinortodox.ro

Focul limbiiLa preot a venit într-o zi o femeie să se spovedească şi i-a spus:- "Părinte, am dat foc...”Preotul a întrebat-o:- "Ce te-a îndemnat să dai foc casei duşmanului?"Femeia zise:- "N-am umblat cu foc, părinte, n-am aprins cu foc de acesta…”- "Atunci, ce-ai făcut?" Şi femeia a răspuns:- "Am aprins casele vecinilor cu clevetirea, cu bârfirea şi cu vrajba mea... Şi mare păcat am săvârşit...” Părintele i-a zis:- "În adevăr, acest păcat e tot aşa de mare ca uciderea. Se cade să-l ispăşeşti.”De limbă, Sfânta Scriptură zice: "Iată un foc mic, ce mare pădure aprinde!"

Focul limbii

La preot a venit într-o zi o femeie să se spovedească şi i-a spus:
- "Părinte, am dat foc...”
Preotul a întrebat-o:
- "Ce te-a îndemnat să dai foc casei duşmanului?"
Femeia zise:
- "N-am umblat cu foc, părinte, n-am aprins cu foc de acesta…”
- "Atunci, ce-ai făcut?"
Şi femeia a răspuns:
- "Am aprins casele vecinilor cu clevetirea, cu bârfirea şi cu vrajba mea... Şi mare păcat am săvârşit...”
Părintele i-a zis:
- "În adevăr, acest păcat e tot aşa de mare ca uciderea. Se cade să-l ispăşeşti.”
De limbă, Sfânta Scriptură zice: "Iată un foc mic, ce mare pădure aprinde!"

"Suntem străini şi călători"Într-o zi, un biet călător, străin şi sărac, poposi la casa unui om şi-i ceru adăpost.- "Casa mea nu-i han," îi răspunse omul acela rău şi zgârcit - şi-l goni.Călătorul îi zise atunci:- "Mai înainte de a pleca de aici, îngăduie-mi să-ţi pun trei întrebări."Zgârcitul încuviinţă, că doar nu dădea nimic. Călătorul îl întrebă:- "Cine a locuit înaintea dumitale în casa aceasta?"- "Tata…”- "Dar înainte de dânsul?" - "Bunicul...”- "Dar după dumneata, cine va locui în ea?" - "Copiii mei.”Atunci săracul zise:- "Precum se vede, în casa aceasta a dumitale, nu stă nimenea statornic. Unii se duc si alţii vin... Aşa că-i tot un fel de han... Aşa suntem noi pe lumea asta: călători şi străini...”Zgârcitul fu atins în suflet de aceste vorbe şi primi să adăpostească pe călătorul acela sărac. Şi de-atunci, niciodată n-a mai alungat de la sine pe nimeni.

"Suntem străini şi călători"

Într-o zi, un biet călător, străin şi sărac, poposi la casa unui om şi-i ceru adăpost.
- "Casa mea nu-i han," îi răspunse omul acela rău şi zgârcit - şi-l goni.
Călătorul îi zise atunci:
- "Mai înainte de a pleca de aici, îngăduie-mi să-ţi pun trei întrebări."
Zgârcitul încuviinţă, că doar nu dădea nimic.
Călătorul îl întrebă:
- "Cine a locuit înaintea dumitale în casa aceasta?"
- "Tata…”
- "Dar înainte de dânsul?"
- "Bunicul...”
- "Dar după dumneata, cine va locui în ea?"
- "Copiii mei.”
Atunci săracul zise:
- "Precum se vede, în casa aceasta a dumitale, nu stă nimenea statornic. Unii se duc si alţii vin... Aşa că-i tot un fel de han... Aşa suntem noi pe lumea asta: călători şi străini...”
Zgârcitul fu atins în suflet de aceste vorbe şi primi să adăpostească pe călătorul acela sărac.
Şi de-atunci, niciodată n-a mai alungat de la sine pe nimeni.

Cele mici aduc pe cele mari- "Eu nu am decât păcate mărunte," zise într-o zi un creştin.Altul, mai zidit în credinţă decât el, i-a răspuns:- "Păcatele cărora le zici mărunte, sunt întocmai ca şi picăturile de ploaie. Ele sunt mici, dar dacă se adună multe la un loc, pot îneca pământul şi pot prăpădi tot ce află în cale. Sau se aseamănă cu fulgii de zăpadă, care vor fi ei uşori ,dar, dacă se adună mulţi la un loc, e prăpădenie... Aşa e şi cu păcatele noastre, cele zise mărunte... Se adună, se adună, până ce ne prăpădesc sufletul.”Şi creştinul cel uşuratic n-a mai avut ce răspunde.

Cele mici aduc pe cele mari

- "Eu nu am decât păcate mărunte," zise într-o zi un creştin.
Altul, mai zidit în credinţă decât el, i-a răspuns:
- "Păcatele cărora le zici mărunte, sunt întocmai ca şi picăturile de ploaie. Ele sunt mici, dar dacă se adună multe la un loc, pot îneca pământul şi pot prăpădi tot ce află în cale. Sau se aseamănă cu fulgii de zăpadă, care vor fi ei uşori ,dar, dacă se adună mulţi la un loc, e prăpădenie... Aşa e şi cu păcatele noastre, cele zise mărunte... Se adună, se adună, până ce ne prăpădesc sufletul.”
Şi creştinul cel uşuratic n-a mai avut ce răspunde.

Ursul, mierea şi păcatulOdată, un om sătul de păcatele lumii, se trase într-o casă din fundul unei păduri.Într-o zi, veniră la el nişte prieteni să-l vadă. Venind vorba de păcat, gazda le zise:- "Haideţi să vă arăt păcatul…”Luă câţiva faguri cu miere şi-i puse într-un loc din pădure, unde obişnuia să vină un urs.Aşteptară cu toţii, privind din cerdacul casei.Ursul veni şi mâncă un fagure. Mai stătu şi mâncă încă unul. Cu toate că abia mai putea să înghită, mai mâncă şi pe al treilea, până ce, făcându-i-se rău, muri.Omul zise atunci:- "lată: aşa e păcatul. Guşti din el - te saturi - pe urmă, iar guşti, până ce se întâmplă ca şi cu ursul, mori de otrava dulceţii păcatului."Păcatul, la început, e dulce ca mierea; pe urmă e amar ca fierea şi te ucide.

Ursul, mierea şi păcatul

Odată, un om sătul de păcatele lumii, se trase într-o casă din fundul unei păduri.
Într-o zi, veniră la el nişte prieteni să-l vadă. Venind vorba de păcat, gazda le zise:
- "Haideţi să vă arăt păcatul…”
Luă câţiva faguri cu miere şi-i puse într-un loc din pădure, unde obişnuia să vină un urs.
Aşteptară cu toţii, privind din cerdacul casei.
Ursul veni şi mâncă un fagure. Mai stătu şi mâncă încă unul. Cu toate că abia mai putea să înghită, mai mâncă şi pe al treilea, până ce, făcându-i-se rău, muri.
Omul zise atunci:
- "lată: aşa e păcatul. Guşti din el - te saturi - pe urmă, iar guşti, până ce se întâmplă ca şi cu ursul, mori de otrava dulceţii păcatului."
Păcatul, la început, e dulce ca mierea; pe urmă e amar ca fierea şi te ucide.

Vestmântul cel nepătrunsCa să putem să ne coborâm în adâncul mării, trebuie să ne îmbrăcăm într-un fel de vestmânt tare de oţel, ca nu cumva puterea apelor de la fund să ne strivească trupul.Tot aşa se întâmplă cu apele cele adânci ale sufletului nostru. La fund zac păcatele noastre. Ca să ne coborâm acolo să le scoatem şi să scăpăm astfel de ele, ne trebuie un veşmânt tare şi nepătruns, care să ne apere să nu pierim .Acest vestmânt sufletesc nu poate fi altul decât învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos

Vestmântul cel nepătruns

Ca să putem să ne coborâm în adâncul mării, trebuie să ne îmbrăcăm într-un fel de vestmânt tare de oţel, ca nu cumva puterea apelor de la fund să ne strivească trupul.
Tot aşa se întâmplă cu apele cele adânci ale sufletului nostru. La fund zac păcatele noastre. Ca să ne coborâm acolo să le scoatem şi să scăpăm astfel de ele, ne trebuie un veşmânt tare şi nepătruns, care să ne apere să nu pierim .
Acest vestmânt sufletesc nu poate fi altul decât învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos

Ce zace în sticla de rachiu?Într-o zi diavolul ispiti pe un om de treabă, zicându-i:- "Iată, îţi dau ce-mi ceri, dacă vei ucide un om." - "Niciodată!”- "Atunci să furi ceva.” - "Niciodată!”- "Atunci uite ce: să bei un pahar de rachiu…"Omul se lăsă ispitit. Bău un pahar de rachiu, apoi altul, şi încă unul, până se îmbătă. Plecând beat de la cârciumă, se trezi, noaptea, în casa unui gospodar şi, neştiind ce face, vru să-i fure nişte lucruri. Gospodarul se trezi. Cel beat îl lovi cu ceva în cap şi-l omorî.Văzând fapta şi vrând s-o acopere, dădu foc casei. Şi iată cum, prin ispita băuturii, el a făcut toate cele trei păcate, pe care spusese că nu le va face niciodată.

Ce zace în sticla de rachiu?

Într-o zi diavolul ispiti pe un om de treabă, zicându-i:
- "Iată, îţi dau ce-mi ceri, dacă vei ucide un om."
- "Niciodată!”
- "Atunci să furi ceva.”
- "Niciodată!”
- "Atunci uite ce: să bei un pahar de rachiu…"
Omul se lăsă ispitit. Bău un pahar de rachiu, apoi altul, şi încă unul, până se îmbătă. Plecând beat de la cârciumă, se trezi, noaptea, în casa unui gospodar şi, neştiind ce face, vru să-i fure nişte lucruri.
Gospodarul se trezi. Cel beat îl lovi cu ceva în cap şi-l omorî.
Văzând fapta şi vrând s-o acopere, dădu foc casei.
Şi iată cum, prin ispita băuturii, el a făcut toate cele trei păcate, pe care spusese că nu le va face niciodată.

Mai întâi sticlaOdată, un beţiv, sătul de viaţa ticăloasă ce ducea, merse la un duhovnic, şi-i zise:- "Părinte, vreau să scap de patimă... Învaţă-mă ce trebuie să fac.”Preotul, băgând de seamă că omul are în buzunar o sticlă cu rachiu îi zise:- "Mai întâi şi întâi, dragul meu, să nu mai umbli cu sticla de rachiu în buzunar. Aşa e şi cu mântuirea noastră. Dacă vrem s-o căpătăm, trebuie mai întâi să lepădăm sticla cu... păcate, pe care o purtăm în buzunarul sufletului nostru.

Mai întâi sticla

Odată, un beţiv, sătul de viaţa ticăloasă ce ducea, merse la un duhovnic, şi-i zise:
- "Părinte, vreau să scap de patimă... Învaţă-mă ce trebuie să fac.”
Preotul, băgând de seamă că omul are în buzunar o sticlă cu rachiu îi zise:
- "Mai întâi şi întâi, dragul meu, să nu mai umbli cu sticla de rachiu în buzunar. Aşa e şi cu mântuirea noastră. Dacă vrem s-o căpătăm, trebuie mai întâi să lepădăm sticla cu... păcate, pe care o purtăm în buzunarul sufletului nostru.

Omul şi calulUn gospodar avea un argat beţiv. Într-o zi, gospodarul îi zise:- "Ai dus caii la adăpat?"- "Da, i-am dus...”- "Fii bun şi mai du-i odată.”- "Cum să-i mai duc, dacă s-au săturat de băut?", răspunse argatul.Stăpânul îi spuse atunci:- "Iată, omule, vita e mai înţeleaptă ca tine. Ea nu bea decât atâta cât îi trebuie, pe când tu bei până ce cazi în mocirlă...”.Adesea putem lua pilde de la animale.

Omul şi calul

Un gospodar avea un argat beţiv. Într-o zi, gospodarul îi zise:
- "Ai dus caii la adăpat?"
- "Da, i-am dus...”
- "Fii bun şi mai du-i odată.”
- "Cum să-i mai duc, dacă s-au săturat de băut?", răspunse argatul.
Stăpânul îi spuse atunci:
- "Iată, omule, vita e mai înţeleaptă ca tine. Ea nu bea decât atâta cât îi trebuie, pe când tu bei până ce cazi în mocirlă...”
.Adesea putem lua pilde de la animale.

Sămânţa clevetirii Spovedindu-se într-o zi, o femeie clevetitoare zise duhovnicului că ei nu i se pare atâta de mare păcatul clevetirii.Atunci părintele îi zise:- "Mergi acasă, ia nişte seminţe de scaieţi, şi aruncă-le în grădină."Femeia făcu aşa, iar după o vreme merse iarăşi la preot şi-i zise:- "Am aruncat seminţele de scaieţi…”- "Bine, du-te acum şi le strânge.”Femeia se duse, dar, fireşte, nu putu strânge seminţele, că de acuma grădina era toată năpădită de scaieţi. Veni din nou la preot.Părintele îi zise:- "Iată, femeie, aşa ai făcut tu cu clevetirile tale. Le-ai aruncat în grădina sufletelor oamenilor, înapoi nu le-ai mai putut lua, iar ele au prăsit scaieţi peste tot locul... Mergi aşa dară, şi să nu mai cleveteşti...”

Sămânţa clevetirii

Spovedindu-se într-o zi, o femeie clevetitoare zise duhovnicului că ei nu i se pare atâta de mare păcatul clevetirii.
Atunci părintele îi zise:
- "Mergi acasă, ia nişte seminţe de scaieţi, şi aruncă-le în grădină."
Femeia făcu aşa, iar după o vreme merse iarăşi la preot şi-i zise:
- "Am aruncat seminţele de scaieţi…”
- "Bine, du-te acum şi le strânge.”
Femeia se duse, dar, fireşte, nu putu strânge seminţele, că de acuma grădina era toată năpădită de scaieţi. Veni din nou la preot.
Părintele îi zise:
- "Iată, femeie, aşa ai făcut tu cu clevetirile tale. Le-ai aruncat în grădina sufletelor oamenilor, înapoi nu le-ai mai putut lua, iar ele au prăsit scaieţi peste tot locul... Mergi aşa dară, şi să nu mai cleveteşti...”

Un păcat aduce pe altulUn zgârcit îşi îngropă comoara sub o piatră. Venind hoţii, i-o furară.Zgârcitul se jeluia, plângându-şi comoara. Un vecin îi zise:- "De ce plângi? Dumneata tot nu foloseai comoara. Zi că piatra aceasta e comoara dumitale şi te linişteşte…" - "Nu - răspunse zgârcitul - îmi vine să mor de necaz că se bucură altul de ea."Păcatul zgârceniei duce şi la alte păcate.

Un păcat aduce pe altul

Un zgârcit îşi îngropă comoara sub o piatră. Venind hoţii, i-o furară.
Zgârcitul se jeluia, plângându-şi comoara. Un vecin îi zise:
- "De ce plângi? Dumneata tot nu foloseai comoara. Zi că piatra aceasta e comoara dumitale şi te linişteşte…"
- "Nu - răspunse zgârcitul - îmi vine să mor de necaz că se bucură altul de ea."
Păcatul zgârceniei duce şi la alte păcate.

Cununa virtuţiiUn înţelept din vechime, care toată viaţa luptase şi biruise toate pornirile rele, ieşi într-o zi la plimbare, având în jurul capului o coroană verde de stejar.Nişte trecători îl opriră, spunându-i:- "Numai vitejilor din războaie se cuvine aceasta…” Iar el le-a răspuns:- „Oameni buni, eu am biruit duşmani mai tari şi mai cumpliţi decât cei de pe câmpul de luptă. Am biruit sărăcia, am înfrânt lenea, am gonit trufia, am zdrobit patimile trupeşti…”Cei cari strigară asupra lui rămaseră ruşinaţi la aceste vorbe, dându-şi seama că înţeleptul acela avea dreptate.

Cununa virtuţii

Un înţelept din vechime, care toată viaţa luptase şi biruise toate pornirile rele, ieşi într-o zi la plimbare, având în jurul capului o coroană verde de stejar.
Nişte trecători îl opriră, spunându-i:
- "Numai vitejilor din războaie se cuvine aceasta…”
Iar el le-a răspuns:
- „Oameni buni, eu am biruit duşmani mai tari şi mai cumpliţi decât cei de pe câmpul de luptă. Am biruit sărăcia, am înfrânt lenea, am gonit trufia, am zdrobit patimile trupeşti…”
Cei cari strigară asupra lui rămaseră ruşinaţi la aceste vorbe, dându-şi seama că înţeleptul acela avea dreptate.

Legendă creştinăSe povesteşte că Dumnezeu a chemat odată în adunare de împăcare pe toate virtuţile duhovniceşti.Acestea au venit sub chip de îngeri luminoşi.Erau acolo: Răbdarea, Iubirea, Credinţa, Binefacerea, Recunoştinţa, Bunătatea - şi toate celelalte...Din toate acestea, numai două nu se aveau bine între ele. Nu voiau să se apropie una de alta - şi chiar nu se iubeau.Dumnezeu văzând acestea le-a trimis de la Sine şi le-a zis:- "N-am să vă mai adun, până ce cele două vrăjmaşe nu se vor împăca...Şi a trecut o vreme - şi S-a arătat pe pământ Domnul Hristos.Şi după ce învăţătura Sa a cuprins sufletele oamenilor, Dumnezeu a chemat din nou la Sine virtuţile duhovniceşti. De data aceasta, cele două vrăjmaşe se împăcaseră. Întrebate cine le-a împăcat, ele răspunseră:-"Ne-a împăcat Domnul Iisus Hristos...” Cele două vrăjmaşe erau: Binefacerea şi Recunoştinţa.

Legendă creştină

Se povesteşte că Dumnezeu a chemat odată în adunare de împăcare pe toate virtuţile duhovniceşti.
Acestea au venit sub chip de îngeri luminoşi.
Erau acolo: Răbdarea, Iubirea, Credinţa, Binefacerea, Recunoştinţa, Bunătatea - şi toate celelalte...
Din toate acestea, numai două nu se aveau bine între ele. Nu voiau să se apropie una de alta - şi chiar nu se iubeau.
Dumnezeu văzând acestea le-a trimis de la Sine şi le-a zis:
- "N-am să vă mai adun, până ce cele două vrăjmaşe nu se vor împăca...
Şi a trecut o vreme - şi S-a arătat pe pământ Domnul Hristos.
Şi după ce învăţătura Sa a cuprins sufletele oamenilor, Dumnezeu a chemat din nou la Sine virtuţile duhovniceşti.
De data aceasta, cele două vrăjmaşe se împăcaseră. Întrebate cine le-a împăcat, ele răspunseră:
-"Ne-a împăcat Domnul Iisus Hristos...”
Cele două vrăjmaşe erau: Binefacerea şi Recunoştinţa.

Cumpărarea fericiriiCineva îmi povesti astfel: "Într-o zi, eram trist. Cugetam la greutăţile vieţii şi avusesem şi o suferinţă, venită de la oameni.Şi iată că pe uşa casei mele, se ivi prietenul care totdeauna ştia să biruie tristeţea.Îmi zise:- „De ce eşti trist?”Îi spusei de ce.El, surâzând, îmi zise:- "Hai să cumpărăm puţină fericire."M-am uitat cu mirare la prietenul meu. El nu glumea, ci râdea cu faţa deschisă:- „Ia ceva bani cu tine... - îmi spuse - şi plecarăm. Şi prietenul m-a dus de-am căutat nişte săraci, cărora le-am dat de pomană câte un ban. Cu fiecare ban dat, tristeţea pierea din duhul meu, iar când ne-am întors acasă, amândoi eram cu sufletul plin de pace şi de îmbucurare.- "Vezi" - îmi zise prietenul - "cum se poate cumpăra fericirea?"Şi de atunci, când încercarea şi tristeţea vin asupra mea, plec şi cumpăr fericirea, dând ajutor celor mai încercaţi şi mai trişti ca mine.

Cumpărarea fericirii

Cineva îmi povesti astfel:            
"Într-o zi, eram trist. Cugetam la greutăţile vieţii şi avusesem şi o suferinţă, venită de la oameni.
Şi iată că pe uşa casei mele, se ivi prietenul care totdeauna ştia să biruie tristeţea.
Îmi zise:
- „De ce eşti trist?”
Îi spusei de ce.
El, surâzând, îmi zise:
- "Hai să cumpărăm puţină fericire."
M-am uitat cu mirare la prietenul meu. El nu glumea, ci râdea cu faţa deschisă:
- „Ia ceva bani cu tine... - îmi spuse - şi plecarăm. Şi prietenul m-a dus de-am căutat nişte săraci, cărora le-am dat de pomană câte un ban. Cu fiecare ban dat, tristeţea pierea din duhul meu, iar când ne-am întors acasă, amândoi eram cu sufletul plin de pace şi de îmbucurare.
- "Vezi" - îmi zise prietenul - "cum se poate cumpăra fericirea?"
Şi de atunci, când încercarea şi tristeţea vin asupra mea, plec şi cumpăr fericirea, dând ajutor celor mai încercaţi şi mai trişti ca mine.

Ce putem da, când nu avem ce da?Într-o zi un mare scriitor rus, Turghenief, care avea obiceiul de a nu umbla cu bani la el, întâlni pe un cerşetor care-i întinse mâna, cerându-i de pomană.Scriitorul, care avea o inimă foarte bună, se căută prin buzunare, se scotoci, dar nu găsi o leţcaie.Plin de dragoste atunci, întinse mâna cerşetorului, şi-i zise:- "Iată, dragul meu, nu am nici un ban la mine, dar iţi dau o strângere de mână cu toată dragostea...Cerşetorul îi strânse mâna şi, cu glas cald de recunoştinţă, îi răspunse:- "Mulţumesc mult, domnule, nimeni până la dumneata nu mi-a făcut o pomană aşa de frumoasă!"

Ce putem da, când nu avem ce da?

Într-o zi un mare scriitor rus, Turghenief, care avea obiceiul de a nu umbla cu bani la el, întâlni pe un cerşetor care-i întinse mâna, cerându-i de pomană.
Scriitorul, care avea o inimă foarte bună, se căută prin buzunare, se scotoci, dar nu găsi o leţcaie.
Plin de dragoste atunci, întinse mâna cerşetorului, şi-i zise:
- "Iată, dragul meu, nu am nici un ban la mine, dar iţi dau o strângere de mână cu toată dragostea...
Cerşetorul îi strânse mâna şi, cu glas cald de recunoştinţă, îi răspunse:
- "Mulţumesc mult, domnule, nimeni până la dumneata nu mi-a făcut o pomană aşa de frumoasă!"

Cerşetorul cinstitOdată, un om bogat şi bun (Domnul să fie slăvit că se găsesc şi de aceştia!), trecând pe-o stradă, văzu un cerşetor. Duse mâna la buzunar şi, scoţând un ban de aur, îl dete cerşetorului.Părându-i-se pomana prea mare şi, crezând că omul bogat se înşelase, cerşetorul îl ajunse din urmă şi dându-i banul, îi zise:- "Domnule, poate v-aţi înşelat şi mi-aţi dat acest ban de aur...” Bogatul îi răspunse:- "Nu m-am înşelat, dar fiindcă ai un suflet cinstit, iată încă un ban de aur, să ai pentru nevoile dumitale... Cerşetorul îi mulţumi, iar bogatul îşi zise: "Iată că şi printre aceştia se poate găsi un om cumsecade.”

Cerşetorul cinstit

Odată, un om bogat şi bun (Domnul să fie slăvit că se găsesc şi de aceştia!), trecând pe-o stradă, văzu un cerşetor. Duse mâna la buzunar şi, scoţând un ban de aur, îl dete cerşetorului.
Părându-i-se pomana prea mare şi, crezând că omul bogat se înşelase, cerşetorul îl ajunse din urmă şi dându-i banul, îi zise:
- "Domnule, poate v-aţi înşelat şi mi-aţi dat acest ban de aur...”
Bogatul îi răspunse:
- "Nu m-am înşelat, dar fiindcă ai un suflet cinstit, iată încă un ban de aur, să ai pentru nevoile dumitale... Cerşetorul îi mulţumi, iar bogatul îşi zise: "Iată că şi printre aceştia se poate găsi un om cumsecade.”

Bogatul şi bradulÎntr-o ţară, un om bogat avea întinse păduri de brad. Pe vremea unei ierni grele, veni la el într-o zi, un om şi-i zise:- "Omule bogat, iarna e grea şi în sat la noi sunt mulţi care degeră de frig. Fii milostiv şi dă-le câte un braţ de lemne...”- "N-am lemne de dat, plecaţi de la mine", i-a răspuns omul bogat.Omul sărac l-a întrebat atunci:- "Care-i bradul d-tale din pădurea asta?"- "Cum care brad? Toţi sunt ai mei, răspunse bogatul. - "Vreau să zic: atunci când vei pleca din lume, din care brad ţi se va face sicriul?" a răspuns săteanul.Şi a plecat.Nimeni nu ştie ce s-a petrecut cu bogatul, dar, după câteva zile, a chemat la sine pe cel pe care-l gonise, şi i-a spus:- "Luaţi din pădure câte lemne aveţi nevoie... Şi mai luaţi şi cât trebuiesc să înălţaţi o biserică în sat..." Dumnezeu trimesese bogatului duhul milosteniei.

Bogatul şi bradul

Într-o ţară, un om bogat avea întinse păduri de brad. Pe vremea unei ierni grele, veni la el într-o zi, un om şi-i zise:
- "Omule bogat, iarna e grea şi în sat la noi sunt mulţi care degeră de frig. Fii milostiv şi dă-le câte un braţ de lemne...”
- "N-am lemne de dat, plecaţi de la mine", i-a răspuns omul bogat.
Omul sărac l-a întrebat atunci:
- "Care-i bradul d-tale din pădurea asta?"
- "Cum care brad? Toţi sunt ai mei, răspunse bogatul.
- "Vreau să zic: atunci când vei pleca din lume, din care brad ţi se va face sicriul?" a răspuns săteanul.
Şi a plecat.
Nimeni nu ştie ce s-a petrecut cu bogatul, dar, după câteva zile, a chemat la sine pe cel pe care-l gonise, şi i-a spus:
- "Luaţi din pădure câte lemne aveţi nevoie... Şi mai luaţi şi cât trebuiesc să înălţaţi o biserică în sat..."
Dumnezeu trimesese bogatului duhul milosteniei.

Ce dai, câştigi - ce nu dai, pierziEra un om bogat care toată viaţa lui, făcea bine, ajutând pe cei nevoiaşi. Într-o zi, merse la dânsul un prieten şi, stând la sfat, omul bogat îi spuse că banca la care avea depuşi nişte bani, dăduse faliment, şi aşa pierduse acei bani.Omul cel bun zise prietenului său:- "Vezi: tocmai banii pe cari nu i-am dat, i-am pierdut. Nu era mai bine să-i fi dat şi pe aceia la săraci, căci nu-i pierdeam, ci le folosea lor?"Şi de atunci, toată lumea spunea acestui om: "Bogătaşul cel fără bani.”Când a murit, prietenii au scris pe mormântul lui, aceste vorbe: "Ce-am dat, am câştigat. Ce n-am dat, am pierdut."

Ce dai, câştigi - ce nu dai, pierzi

Era un om bogat care toată viaţa lui, făcea bine, ajutând pe cei nevoiaşi.
Într-o zi, merse la dânsul un prieten şi, stând la sfat, omul bogat îi spuse că banca la care avea depuşi nişte bani, dăduse faliment, şi aşa pierduse acei bani.
Omul cel bun zise prietenului său:
- "Vezi: tocmai banii pe cari nu i-am dat, i-am pierdut. Nu era mai bine să-i fi dat şi pe aceia la săraci, căci nu-i pierdeam, ci le folosea lor?"
Şi de atunci, toată lumea spunea acestui om: "Bogătaşul cel fără bani.”
Când a murit, prietenii au scris pe mormântul lui, aceste vorbe: "Ce-am dat, am câştigat. Ce n-am dat, am pierdut."

Visul zgârcituluiSe afla într-o ţară un om foarte zgârcit, care nu făcea niciodată milostenie săracilor. Într-o noapte, zgârcitul acesta avu un vis groaznic: se făcea că împărţise toată averea la săraci. Înspăimântat, s-a sculat din pat, buimac, a luat o frânghie şi s-a spânzurat de grinda casei, după ce-a scris pe-o hârtie: "Mă spânzur fiindcă am pierdut toată averea. Iată ce face banul când stăpâneşte pe om. Chiar un vis îl poate pierde.

Visul zgârcitului

Se afla într-o ţară un om foarte zgârcit, care nu făcea niciodată milostenie săracilor.  Într-o noapte, zgârcitul acesta avu un vis groaznic: se făcea că împărţise toată averea la săraci.
Înspăimântat, s-a sculat din pat, buimac, a luat o frânghie şi s-a spânzurat de grinda casei, după ce-a scris pe-o hârtie: "Mă spânzur fiindcă am pierdut toată averea.
Iată ce face banul când stăpâneşte pe om. Chiar un vis îl poate pierde.

MILOSTEN IACe dai pentru Dumnezeu?Doi creştini credincioşi au plecat să strângă milostenii pentru zidirea unei biserici. Mergând prin sate şi oraşe, întâlneau tot felul de oameni. Unii mai buni, alţii mai răi. Unii îi ocărau, alţii îi lăudau. Ajungând la un gospodar cu stare, ei îi cerură obolul. Omul, fiind necredincios, îi alungă.Ei nu se lăsară.Atunci necredinciosul îi luă la bătaie.Fără să crâcnească, cei doi creştini suferiră bătaia, după care se întoarseră din nou la om şi-i ziseră:- "Acestea au fost pentru noi şi pentru păcatele noastre, dar ce ne dai pentru Dumnezeu?" .Biruit de credinţa lor, necredinciosul le ceru iertare şi le dădu ajutor pentru biserică.

MILOSTEN IA

Ce dai pentru Dumnezeu?

Doi creştini credincioşi au plecat să strângă milostenii pentru zidirea unei biserici. Mergând prin sate şi oraşe, întâlneau tot felul de oameni. Unii mai buni, alţii mai răi. Unii îi ocărau, alţii îi lăudau.          
Ajungând la un gospodar cu stare, ei îi cerură obolul. Omul, fiind necredincios, îi alungă.
Ei nu se lăsară.
Atunci necredinciosul îi luă la bătaie.
Fără să crâcnească, cei doi creştini suferiră bătaia, după care se întoarseră din nou la om şi-i ziseră:
- "Acestea au fost pentru noi şi pentru păcatele noastre, dar ce ne dai pentru Dumnezeu?" .
Biruit de credinţa lor, necredinciosul le ceru iertare şi le dădu ajutor pentru biserică.

Credincioșii prezintă un risc mai scăzut de a face depresie

Credincioșii prezintă un risc mai scăzut de a face depresie

Conform publicației britanice DailyMail.ko.uk, cercetătorii de la Universitatea Columbia au realizat un studiu privind corelația dintre credința religioasă și riscul scăzut de a face depresie. Plecând de la constatarea conform căreia “creierul este un organ extraordinar, care nu doar controlează, dar este controlat de stările noastre de spirit”, profesorul Myrna Weissman, specialist în psihiatrie și epidemiologie afirmă că “stările noastre de spirit și convingerile sunt reflectate în creier şi, cu ajutorul unor tehnici imagistice, putem începe să vedem acest lucru”.

Astfel, persoanele credincioase au o grosime mai mare a țesutului cerebral, ceea ce crește rezistența creierului la depresie. În același context, cercetătorii de la Universitatea Columbia au descoperit că persoanele cu un risc crescut de depresie au cortexul mai subţire în comparaţie cu cei cu un risc scăzut de a dezvolta această tulburare. 

Pentru acest studiu, cercetătorii au intervievat un număr de 103 adulţi, cu vârste cuprinse între 18 şi 54 de ani, privind importanţa religiei şi spiritualităţii şi frecvenţa cu care au participat la servicii religioase în ultimii cinci ani. Totodată, oamenii de ştiinţă au scanat creierul participanţilor, pentru a vedea cât de gros este cortexul lor. 

Această concluzie este susținută și de cercetătorii de la Harvard Medical School din Boston, informează LiveScience.com citat de Agerpres. Pacienţii care cred în Dumnezeu răspund mai bine la tratamentele psihiatrice pe termen scurt, conform unui nou studiu coordonat de David Rosmarin, profesor de psihiatrie. “Am descoperit că pacienţii mai credincioşi aveau rezultate mai bune în urma tratamentelor, simţindu-se mai bine cu propria persoană şi suferind mai puţin de depresii şi stări de anxietate”. 

În cadrul studiului au fost monitorizaţi 159 de pacienţi din cadrul programului Behavioral Health Partial Hospital desfăşurat la spitalul McLean din Belmont, Massachusetts. Aceşti pacienţi primeau tratament pentru diferite afecţiuni de ordin psihiatric, între care depresia şi anxietatea, iar durata medie de participare la acest program a fost de 2 săptămâni. “Încrederea în Dumnezeu poate facilita încrederea în tratament. Pacienţii care aveau mai multă credinţă într-o forţă superioară, aveau şi mai multă credinţă în efectele tratamentului. Ei au fost de la început optimişti cu privire la tratament şi au crezut că îi va ajuta”. Profesorul Rosmarin este convins că în terapie un rol important este jucat de credinţă. Dacă medicii vor înţelege mai bine impactul spiritualităţii asupra diferitelor tratamente, ar putea fi dezvoltate noi tratamente, mai eficiente, care să răspunde nevoilor pacienţilor. Rezultatele acestui studiu au fost publicate pe larg în ultimul număr al revistei Journal of Affective Disorders. 

În altă ordine de idei, dependența de jocuri de noroc, dependența de Internet, depresia şi timiditatea ar putea fi clasificate ca fiind boli mintale. Această schimbare ar putea fi inclusă în Manualul de Diagnostic şi Statistică al Tulburărilor Mintale, manual după care se ghidează toţi medicii, informează Realitatea.net care citează The Telegraph. 

„Mintea-n iad, fără a deznădăjdui” – recomandarea Mântuitorului Hristos împotriva depresiei Una dintre cele mai mari epidemii ale secolului XXI este depresia. Potrivit unora, un american din zece suferă de una dintre formele de manifestare ale acestei maladii iar rata utilizării medicamentelor antidepresive în Statele Unite este la fel de îngrijorătoare. (Conform ultimelor statistici peste 125.000.000 oameni din întreaga lume suferă de depresie. În ultimii douăzeci de ani ritmul vânzării de medicamente antidepresive a crescut cu peste 40%. Afacere profitabilă pentru unii, dependenţă pentru alţii, lanţ vicios. Anual în lume se consumă aproximativ 10.000 de tone de tranchilizante pentru ameliorarea stărilor depresive. http://www.doxologia.ro/terapie-pentru-suflet/depresia-strigatul-mut-al-sufletului) Chiar şi pe timp de criză, americanii duc în toate privințele o viață mai bună decât majoritatea țărilor la nivel global iar dacă ar fi să privim la traiul creștinilor din Orientul Mijlociu vom conștientiza binecuvântarea de care ne bucurăm zilnic. Majoritatea dintre noi avem o slujbă, o casă, o mașină sau chiar două, mâncare pe săturate, educație, șanse egale, libertate religioasă, și asta ca să dau doar câteva exemple. Practic nu ar mai fi altceva la care să tânjim, însă, una din zece persoane caută ceva, un lucru atât de important încât nu se poate descurca de una singură fără acesta. Așadar, este nevoie să ne punem următoarea întrebare: de ce sunt deprimați americanii? Ce lipsește în abundența care ne înconjoară? 

Un scurt răspuns este: ne lipsește Dumnezeu. Am putea crede că ne lipsește altceva, ne putem justifica depresia imaginându-ne alte nevoi, dar în cele din urmă, ne vom da seama că simțim lipsa Lui. Cu toţii am fost creaţi cu un scop: unirea cu El în veșnicie. Dacă pierdem din vedere acest lucru, pierdem totul, năzuim spre ceva pe care nu conștientizăm că l-am pierdut. Totul se reduce la cine suntem, ce facem aici și unde mergem. 

Aflat în centrul unei revoluții informatice, al rețelelor de internet și în mijlocul unei expansiuni tehnologice, omul tânjește încă spre aceleași lucruri fundamentale: scop şi direcție. Societatea secularizată nu oferă niciuna dintre cele două. Scopul oferit de ea este unul temporar, care se sfârșește la finele vieţii pământești, iar indicaţiile pe care le primim se contrazic până la nivelul în care ajung să se anuleze reciproc. Astfel, omul devine confuz, pierdut și ajunge în pragul disperării. Este însetat, însă nu există o fântână a vieții, este înfometata nu are hrană pentru suflet, este singur și nu are pe nimeni lângă el. 

Și ce e de făcut? Într-un interviu pe care l-am citit recent, vrednicul de pomenire arhimandritul Sofronie Saharov, fiind la vremea aceea tânăr călugăr, a fost întrebat de un preot aflat la dânsul: Părinte Sofronie, cum ne vom mântui? Părintele Sofronie i-a pregătit o ceaşcă de ceai şi atunci când i-a oferit-o, a zis: Stai pe marginea abisului disperării, şi când simţi că nu mai poţi, fă o pauză și bea o ceașcă de ceai. Bineînțeles, acest răspuns cam neobișnuit l-a nedumerit pe tânărul preot. Astfel, a mers la Sfântul Siluan Athonitul, care locuia nu departe de acolo, și i-a povestit totul, cerându-i îndrumare. Pe scurt, a doua zi, Sfântul Siluan a venit la chilia Părintelui Sofronie și cei doi au început o discuție despre mântuire. Rodul minunat al conversației purtate a fost o frază de neuitat pe care aș vrea să o citez ca răspuns la discuția noastră de astăzi despre depresie: „Ţineţi-vă mintea în iad, şi nu deznădăjduiți. (Nota red.: conform biografiei Sf. Siluan, pe când acesta se lupa de mult timp cu demonul deznădejdii, aflându-se la capătul răbdării, i s-a arătat însuși Mântuitorul Iisus Hristos, care i-a dat leacul potrivit: Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui! –sursa: Sf. Sliuan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. Sophia).

Ne ținem mintea în iad atunci când ne asumăm în mod conștient chinul de a trăi într-o lume decăzută, când învățăm din această agonie trecătoare cum să evităm chinul și mai mare de a trăi o eternitate fără Hristos. Însă, există în toate acestea și un strop de speranță, întrucât Hristos Însuși a pătimit pentru ele și ne-a deschis calea pentru a ne depăși durerea, de a depăși moartea. Hristos este Izvorul dătător de viață, Pâinea eternității și singurul Om de care avem nevoie. Astfel, noi creștinii, trebuie să ne ținem mintea în iad și să nu cădem în deznădejde, ci să Îl slăvim pe Domnul cu tărie pentru toate, fie durere sau speranță, pentru Mântuitorul nostru, Singurul care ne poate îndepărta din pragul disperării și să ne dea o nouă viață prin El. În El să ne punem speranța și către El să tindem.

Sursa: poruncaiubirii.agaton.ro