Cuvant de invatatura al Sfantului Vasile cel Mare


Viata lumii acesteia este plina de multe griji si de suspinuri si nici unui om nu-i este fara de necaz, ci, plina este de inselaciune si de toata rautatea. Cei ce, adica, nu-s insotiti cu nunta, se lupta cu poftele cele spurcate, iar cei insotiti, multa neintelegere au pentru treburile caselor si, dupa nasterea de copii, vine grija de a-i hrani pe ei, grija de a pazi credinta in casnicie, sfada cu vecinii, procese pe la judecatorii. Si fiecare zi, venind, isi aduce a sa intunecare. Incepand de la cel ce poarta porfira si coroana, pana la cel ce poarta zdrente de panza, socotim grijile, ziua si noaptea, cu care si in somn ne amagesc dracii. Ca omenestile treburi sunt asemenea cu marea cea tulbure, numai ca, intru aceasta, te ineci pe uscat. Unul, adica, are destul pamant ca sa are, altul, caruia nu i s-a dat, vrea sa ia, iar altul, pe cat a luat, se intareste, sa nu dea. Inca, unii, si la camata sunt nesatiosi, iar altii, si de avutia cea adevarata se lipsesc. Iarasi, cei ce n-au nimic, se supara pe ei insisi, iar cei ce au mai mult, decat nevoia lor, se cearta. Saracul cel ce nu are, este ocarat, iar celua ce are, i se intind curse. Cei ce sunt in dregatorii se inalta, adeseori se sfadesc si se bat intre ei, cu nesaturare jefuiesc si din greu se ostenesc. Minciuna s-a preainlatat, dragostea a fugit, adevarul a parasit pamantul, fatarnicii si clevetitorii sunt cinstiti si vamesii stapanesc cetatile. Deci, acestea toate adunandu-se, Proorocul le zicea: “In desert se tulbura tot ce vietuieste cu nedreptate”. Drept aceea, fratilor, sa ne ingrijim de a noastra mantuire si milostiv spre noi sa facem pe Dumnezeu, prin fapte bune

O istorioară evreiască anonimă redă următorul dialog dintre discipol şi maestru. Discipolul întreabă:
-Maestre, de ce oamenii buni suferă mai mult decât cei răi?
Maestrul răspunse:
-O dată, un ţăran avea două vaci, una robustă şi alta mai slabă. Pe care dintre ele va pune jugul?
-Presupun că pe cea puternică – răspunse discipolul.
-Astfel procedează Cel Milostiv – răspunse maestrul: pentru ca lumea să meargă înainte, pune jugul pe cei buni.

Doar Dumnezeu cunoaşte binele pe care-l face lumii întregi bolnavul care îşi poartă boala cu credinţă şi viziune supranaturală.
Am văzut, cu siguranţă, nu o singură dată, acea statuie a titanului din Atlas: un om cu statură de Hercule purtând în spate globul pământesc. Cristos este adevăratul mare titan din Atlas. Şi astfel trebuie să se simtă orice creştin, urmaş al lui Cristos: purtând lumea pe umerii săi, pentru a o co-răscumpăra, pentru a o sfinţi, pentru a o salva.
Prin greutăţile noastre, prin muncile noastre, prin bolile noastre… putem şi trebuie să salvăm lumea.

Îţi mulţumim Doamne pentru toate binefacerile Tale, care ni le-ai făcut şi ni le faci nouă! o metanie Îţi mulţumim Doamne pentru toate suferinţele şi patimile Tale, şi pentru tot ce-ai lucrat pentru mântuirea noastră! o metanie Îţi mulţumim Doamne pentru bunătăţile pe care ni le-ai dat nouă şi pentru că nu ne-ai pierdut din cauza fărădelegilor noastre! o metanie Iartă Doamne păcatele şi greşelile fraţilor şi surorilor şi a tuturor celor pe care îi pomenesc în rugăciunile mele! o metanie Iartă Doamne păcatele şi greşelile fraţilor, surorilor şi a tuturor celor care mă pomenesc în rugăciunile lor şi se gandesc la mântuirea sufletului meu şi a familiei mele! o metanie Ascultă Doamne smeritele noastre rugăciuni, a celor ce cerem Milostivirii Tale, ce ştii că ne sunt nouă de trebuinţă sufletului şi trupului şi dăruieşte robilor Tăi ce-i pomenesc în rugăciunile mele! o metanie Dă-le lor şi nouă iertare păcatelor şi izbăvire de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Măreşte credinţa, nădejdea şi dragostea în sufletul nostru, primeşte-ne în pocăinţă şi revarsă peste noi toţi Harul Tău. Trimite pe Sfinţii Tăi Îngeri Doamne, să ne înveţe a lucra cu stăruinţă orice faptă bună, pentru a ne păzi de tot păcatul şi sminteala, pentru a ne ţine pe toţi uniţi în legătura păcii, a dragostei şi a ascultării de Sfanta noastră Biserică Ortodoxă şi de conducătorii ei cei duhovniceşti, care se ostenesc a ne arăta căile Tale! o metanie Scrie Doamne şi numele nostru în Cartea Vieţii Tale, şi fereşte-ne de ceasul încercărilor. Ajută-ne Doamne să sfârşim cu bine viaţa aceasta, dăruindu-ne sfarşit uşor şi fără dureri şi îngeri milostivi care să ne întărească şi să călătorească cu noi la Împărăţia Ta! o metanie Apără şi păzeşte Doamne, pe părinţii noştri cei duhovniceşti, pe Prea Fericitul Părintele nostru Patriarh (…), Sfantul Sinod cu toţi episcopii noştri, toată preoţimea, diaconimea pe misionarii creştini care se ostenesc în propovăduirea Evangheliei, pe călugări şi călugăriţe, monahi şi monahii pe pustnicii şi sihaştrii din peşteri şi crăpăturile pămantului şi pe tot Clerul Bisericii Tale Creştine Ortodoxe! o metanie Miluiește Doamne – pe toţi cei ce sunt bolnavi(…),pe cei călătoresc pe uscat, pe apă și prin aer, pe văduve şi pe orfani, pe bătrani şi pe copii, pe toţi care sunt în războaie, în cutremure, incendii, inundații și secete, în arșița frigului, în suferinţă şi necazuri, în lipsuri şi dureri, -după mare mila Ta! o metanie Iartă Doamne pe toţi vrăjmaşii, rău voitorii şi clevetitorii noştri, toţi cei caută să ne împileze şi să ne facă rău şi să aducă vină nedreaptă asupra noastră. Smereşte-i pe ei Doamne ca să cunoască că Tu eşti Apărătorul nostru (deşi suntem şi noi păcătoşi) şi ne păzeşte de răutatea lor! o metanie Iartă Doamne păcatele părinţilor care ne-au născut(…), naşilor care ne-au botezat/cununat (…), finilor noștri, bunicilor, moșilor și strămoșilor noștri și a întregii noastre familii, învăţătorilor care ne-au învăţat carte, şi la toţi miluitorii, ajutătorii, găzduitorii şi la toţi binefăcătorii noştri, la tot neamul nostru cel creştinesc, căruia îi trebuie mila şi ajutorul Tău şi la cei vii şi la cei adormiți! o metanie Iartă-i Doamne şi Părintelui meu duhovnic (…), păcatele, datoriile, obligaţiile şi orice făgăduinţă ce a făcut înaintea Ta, şi n-a putut-o îndeplini. Dăruieşte-i dezlegare şi iertare de orice greşeală. Primeşte-i osteneala ce face pentru noi, şi ascultă smeritele noastre rugăciuni, învrednicindu-ne de viaţă veşnică şi fericită, unde este lumina Ta! Amin. o metanie Iartă-i Doamne, pe toţi prietenii și cunoscuții cu care am viețuit și viețuiesc în lumea aceasta şi s-au smintit din cauza mea, cu care am adus hulă impotriva Duhului Sfant, am făcut păcate de moarte şi păcate strigătoare la cer şi pe cei vii şi pe ce între timp au adormit! o metanie Iartă Doamne, păcatele la toţi adormiţii din neamurile noastre, bunicii, moşii şi strămoşii noştri, părinţii, fraţii şi surorile, cu tot neamul nostru cel adormitși pe cei pe care-i pomenesc în rugăciunile mele! (aici se pomenesc morţii…)o metanie Iartă Doamne, şi sufletele cele botezate în numele tău Prea Sfantă Treime, care au murit nepregatiți şi se află în iad, şi n-au fost vrăjmaşi ai Tăi, iar aici pe pămant nu au pe nimeni să se roage pentru ei, miluieşte-i Doamne, după mare mila Ta! o metanie Doamne Sfinte Împărate Varsă-ţi marea bunătate Peste noi cei umiliţi În puteri ne întăreşte De păcate ne fereşte, Fă-ne Doamne fericiţi! AMIN.

Când vedeți un om ieșit din fire, cu atât mai mult nu-i faceți împotrivire. Nebunia lui de aceasta are nevoie, ca să se producă.

Cu cât mai greu vă batjocorește, cu atât mai multă blândete arătați-i… Cu omul acesta e ca si cu cel prins de friguri, căruia trebuie să-i facem pe plac, când răul îl zgâlțâie mai tare.

Când o sălbăticiune se pornește furioasă, fugim cu toții, să facem tot așa cu acel pe care furia îl frământa. Și să nu credeți, cumva, că trebuie să ne purtăm așa pentru a-i face cinste; cinstim, oare, pe sălbăticiunea înfuriată, pe nebunii furioși, când ne ferim de ei? – câtusi de puțin.

Purtarea noastră e mai degrabă o jignire – sau, mai bine zis, nu o jignire, ci un semn de milă și de omenie.

Nu vedem, oare, pe corăbieri când vântul suflă tare, destinzând pânzele, ca nu cumva, altfel, corabia să se înece?

Sau pe călărețul, al cărui cal s-a pornit nebunește, lăsându-l în voia lui, până ce-i pier puterile? Să facem și noi la fel.

Mânia e ca și un foc, că si-o flacără care trebuie să muște din ceva. Dacă acestei flăcări nu-i dai nimic să mănânce, repede ai depărtat acest flagel. Furia n-are putere prin ea însăsi, dacă nu vine cineva s-o hrăneasca. Sunteți fără acoperire.

Omul acela care este pradă furiei, nu mai știe ce face; tu, care-l vezi cum e, meriți, oare, vreo îngăduință, dacă pici în aceea și tulburare și nu te întelepțești deloc la o asemenea vedere?

Presupune că ducându-te la un ospăț, întâlnești la intrare un om beat care face gesturi urâte. Dacă pici și tu în aceeași greseală, nu ești cu atât mai de neiertat cu cât ești asemenea lui? Intâmplarea este aici, aceeași. Să nu credeți că vom fi acoperiți de vom zice: “N-am început eu”. Aceasta este tocmai împotriva noastră, întrucât ceea ce am văzut nu ne-a întelepțit. Este ca si a zice: “N-am ucis eu cel dintâi”.

Dacă meriți să fii pedepsit, este din pricina că, deși ai avut o ocazie să te înțelepțești, totuși nu ți-ai ținut firea.
Despre manie, furie si rautate!…Sf.Ioan Gura de Aur

‎"Postul îi este necesar creştinului deoarece, de la înomenirea Fiului lui Dumnezeu, firea omenească a fost înduhovnicită, îndumnezeită şi noi tindem acum spre Împărăţia de Sus, care „nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). „Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte” (1 Corinteni 6, 13). A mânca şi a bea înseamnă a face o patimă pentru plăceri trupeşti şi aceasta este o caracteristică a păgânilor, care, necunoscând desfătări spirituale, cereşti, îşi irosesc viaţa în plăcerile pântecelui, mâncând şi bând în exces. De aceea Domnul osândeşte, nu o dată, în Evanghelie această păgubitoare patimă. Este oare raţional ca omul să trăiască mereu într-un delir al pântecelui, într-un râgâit de mâncare? Poate fi redus omul la o bucătărie ambulantă, sau la un coş în continuă fumegare, cu care i-am putea compara, pe bună dreptate, pe cei ce fumează continuu? Ce plăcere poate fi aceea să trăieşti mereu în aburi de mâncare şi în fum de tutun? Cu ce ar putea semăna casele noastre? De ce să viciem aerul cu miasme, pe care să le şi respirăm şi, mai presus de aceasta, de ce să ne întunecăm şi să ne asfixiem sufletul, să ucidem în el cele din urmă potenţe?" (Sfântul Ioan din Kronstadt)

Soborul Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile cel Mare,Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur

"Pe acesti trei luminatori mai mari ai dumnezeirii cei intreit stralucitoare, pe cei ce lumineaza lumea cu razele dumnezeiestilor invataturi, pe raurile intelepciunii cele cu miere curgatoare care adapa toata faptura cu apele cunostintei de Dumnezeu, pe Marele Vasile si de Dumnezeu cuvantatorul Grigorie, impreuna cu slavitul Ioan, cel cu limba si cu cuvintele de aur, toti cei iubitori de cuvintele lor, adunandu-ne cu cantari sa-i cinstim; ca acestia Treimii pururea se roaga pentru noi." 

 

Pe aparatorii si luminatorii Bisericii crestinesti, pe invatatorii cei mari si infranatorii zazaniilor diavolesti, pe surpatorii eresurilor, pe stalpii cei neclintiti ai Bisericii, podoabele cele mai alese ale ierarhilor si intocmai cu apostolii, si ai lumii invatatori, pe marele Vasile cel cu dumnezeiasca minte; pe Grigorie, cel cu dulce glas; si pe Ioan luminatorul a toata lumea, sa-i laudam credinciosii din toata inima si sa le cantam : bucura-te, treime de arhierei mult-laudata ! 

 

Pe marii luceferi cei purtători de lumină, turnurile Bisericii cele neclintite, într-un glas să-i lăudăm noi, cei ce ne îndulcim laolaltă de bunătăţile, de cuvintele şi de darul lor. Pe înţeleptul Gură de Aur şi pe marele Vasile, împreună cu Grigorie, strălucitul teolog; către care să şi glăsuim, strigând din inimă: preamarilor trei ierarhi, rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greşeli celor ce cu dragoste prăznuiesc sfântă pomenirea voastră. 
Astăzi sufletele pământenilor se înalţă de la cele pământeşti; astăzi cele cereşti se fac toate întru pomenirea sfinţilor; că porţile cereşti se deschid şi cele ce sunt ale Stăpânului ni se fac cunoscute. Cuvintele fapte se propovăduiesc şi limbile minunile le cântă; iar noi către Mântuitorul strigăm: slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că, prin aceştia credincioşilor pace s-a făcut. 



Trâmbiţa cea mare a Bisericii, făclia care luminează toată lumea, propovăduitorul a cărui vestire cuprinde toate marginile, Vasile cel cu nume mare, adună pe credincioşi la prăznuirea aceasta. 
Stâlp de foc povăţuitor poporului credincios şi arzând pe vrăjmaşii credinţei, mântuind neamurile cele ce-l urmau cu tărie, marele Vasile aşa s-a arătat; deci să îndrăznească şi să biruiască Biserica lui Hristos, îmbogăţită fiind cu un apărător ca acesta. 



Cel strălucitor prin viaţă şi prin fapte, cel strălucit prin cuvânt şi prin dogme, care, ca un alt soare, străluceşte mai mult decât toate stelele, mult lăudatul teolog, astăzi este fericit de toţi. 
Desfătarea limbii şi dulceaţă la tot auzul a ajuns cuvântul tău, Grigorie; mana vieţii, roua dulceţii, mierea din piatră, îngerilor cerească pâine; care îndeamnă a se sătura de nesăţioasa ei dulceaţă şi care umple de desfătare pe cei ce se împărtăşesc cu ea. 



Iată lumina lumii luminează lumea; iată sarea pământului îndulceşte pământul; iată pomul vieţii aduce roade de nemurire, sfântul Ioan Gură de Aur; cei ce nu voiţi să muriţi, veniţi să vă desfătaţi. 
Râul darurilor Duhului s-a umplut până la revărsare, şi faţa cea frumoasă a pământului se udă ca dintr-un izvor de desfătare, din gura cea de aur; veselind şi îngrăşând toată cetatea lui Hristos, cu săltările dumnezeieştilor valuri. 



Să trâmbiţăm cu trâmbiţă de cântări; să ne bucurăm de praznic şi să salutăm bucurându-ne, cu toată obştea, la prăznuirea dascălilor noştri. Conducătorii pământeşti să alerge împreună şi pe ierarhi să-i laude cu cântări, ca pe cei ce au izvorât trei râuri preamari de dogme ale Duhului, de unde frumoase şi pururea vii. Pe păstorii şi învăţătorii, pe cei trei îndrumători întru cele sfinte ai Sfintei Treimi, adunându-ne să-i lăudăm: filosofii, pe cei înţelepţi; preoţii, pe păstorii; păcătoşii, pe ocârmuitorii; săracii, pe îmbogăţitorii; cei din necazuri, pe mângâietorii; călătorii, pe însoţitorii în călătorie; cei ce sunt pe mare, pe ocârmuitorii. Şi toţi cei pretutindenea întâmpinăm cu căldură pe dumnezeieştii ierarhi, lăudându-i, aşa să grăim: preasfinţiţi învăţători, sârguiţi de scoateţi pe credincioşi din smintelile lumii şi ne scăpaţi pe noi din chinurile cele de veci.

Nu este un al doilea între aceştia trei; că fiecare îşi poartă veşnicia lui, nimeni întâiul părând, şi pe cei deopotrivă cu cinstirea înfrângând; ci mai vârtos îşi împart unul altuia biruinţa, cu mare bucurie. Că nu încape între dânşii îndrăzneala pizmuirii, care strică buna înţelegere.



Ne rugăm şi cerem de la voi, sfinţilor, să vă aduceţi aminte de noi, netrebnicii robii voştri, ca bine primite să fie rugăciunile noastre, să păziţi Biserica în pace, precum aţi lăsat-o, să ne învredniciţi a dobîndi şi noi acea negrăită veselie şi prea dorita bucurie a întru tot lăudatei şi mai presus de fiinţă Treimi; ca împreună cu voi să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul cel Sfînt, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii cei nesfîrşiţi. Amin.

 

 

SFINŢII TREI IERARHI: VASILE CEL MARE, GRIGORIE TEOLOGUL ŞI IOAN GURĂ DE AUR 


Icoane, Icoane Ortodoxe

Sfinţilor Trei Ierarhi, cei ce dănţuiţi ca nişte făclii nestinse în jurul tronului Treimi şi aduceţi jertfe de rugăciuni pentru toată lumea, cereţi pace lumii, întărire credinţei dreptmăritoare şi picuraţi în sufletele noastre lumina înţelepciunii, ca să lăudăm praznicul vostru cel preaminunat. 
Astăzi Biserica se găteşte în veşmânt de sărbătoare, ca să întâmpine cu laude îngereşti pe cei stâlpi ai săi, pe luminătorii lumii, cei număraţi în ceata Apostolilor pentru vrednicia propovăduirii. Aceştia sunt roţile cele de foc, care au ars toate paiele cugetării pământeşti, purtând sufletele lor ca nişte caruri ale faptelor bune spre înălţimile nevăzute ale Treimii. Aceştia sunt trâmbiţele Bisericii care au vestit tuturor apropierea zilei nesfârşite ale Împăratului slavei. Să lăudăm şi noi pe cările cele de aur ale dogmelor dumnezeieşti, păstrate ca o moştenire scumpă în vistieria Bisericii, vasele cele lucrate spre cinstea Ziditorului, râurile pururea curgătoare ale înţelepciunii celei de sus, întărirea Bisericii cu cinstitele dogme, turnurile cuvintelor înţelepciunii, întru care ne adăpostim noi de mânia ereziilor, icoanele cele sfinţite ale frumuseţii Chipului dumnezeiesc, veselia cea neîngrădită a îngerilor, corturile slavei dumnezeieşti, cărările cele drepte ale înţelepciunii. Către aceştia să strigăm cu nădejde, cerând printrânşii mila cea dumnezeiască: Sfinte Vasile cel Mare, cununa de laudă a Bisericii, cel ce te-ai arătat nebiruit apărător de toată erezia cea stricătoare a cetăţii sufletelor, cu îndrăzneala ta către Mântuitorul Hristos, fă să fie păzită şi cetatea sufletului meu de greaua prigonire a gândurilor rele. Sfinte Grigorie, cuvântătorule de Dumnezeu, cel ce te-ai făcut vas al teologiei celei înalte, îndulcind inimile şi minţile tuturor cu nectarul înţelepciunii dumnezeieşti, varsă măcar o picătură şi peste inima mea ce pururea se adapă cu băutura amărăciunii păcatelor. Sfinte Ioane Gură de Aur, cel ce ai fost următor glasului Cuvântului, din gura ta cea dumnezeiască izvorând cuvânt de îndreptare pentru cei greşiţi, stând acum înaintea tronului lui Hristos, apleacă-L spre milă, ca să ne dea nouă cuvânt de iertare şi să potolească prin al Său dumnezeiesc cuvânt valurile ispitelor care ne împresoară, îndemnându-ne a striga şi noi cu glas smerit ca Petru Apostolul. Ca unul ce ai străbătut calea prigonirilor cu gând tare şi ai luat de la Hristos cununa răbdării, pe mine, mie, celui pururea prigonit de fiarele patimilor deschide-mi uşile milostivirii, ca să aflu scăpare de toată vătămarea ispitelor. Ca unii ce străluciţi în vistieria Bisericii ca nişte podoabe minunate, împodobiţi şi inima noastră cea săracă de gânduri bune cu dumnezeieştile voastre cugetări, ca acoperindu-ne cu veşmântul cuvintelor voastre să strigăm cu mulţumire: Bucură-te, treime de arhierei, propovăduitoare a Treimii Celei neajunse de gând, ridică şi mintea noastră la înălţimea înţelegerilor dumnezeieşti ! Cei trei luminători ai Bisericii, care purtându-şi mintea în corabia inimii au călătorit pe marea înţelepciunii Duhului Sfânt şi au potolit valurile ispitelor, despărţindu-le cu toiagul rugăciunii spre a face poporului trecere binecuvântată printre veacuri,să ne povăţuiască şi pe noi la limanul Cuvântului, îndulcind marea cea amară a ispitelor acestei vieţi.
 

Rugaciune pentru binefacatorul tau

Dumnezeule al dragostei, Tie sunt dator a-Ti multumi pentru dulcele simtamant al dragostei si ocrotirii, de care ma bucur. O, Cel ce esti izvorul tuturor bunatatilor, revarsa binecuvantarea si binefacerile Tale peste acela pe care inima mea il cinsteste si il iubeste, peste robul Tau (numele). Apara-l de toate primejdiile ce bantuie viata muritorilor pe pamant. Fa sa rasara asupra lui intotdeauna un soare stralucitor, ca sa risipeasca norii grijilor si ai suferintelor din viata lui. Umple inima lui de bucuria mantuirii Tale, povatuieste-i pasii pe cai drepte, in scopul mantuirii si al fericirii. Nu lasa ca apasatoarele suferinte sa-i innoureze fruntea si sa-i amarasca inima. Nenorocirile lui sa nu faca a i se cobori lacrimi in ochi, inima lui sa nu fie jertfa intristarilor. Fa ca fiecare din zilele lui sa fie o frumoasa zi de primavara, viata lui sa se asemene unui rau limpede si lin, ce curge prin gradini inverzite si pline de flori. Iar daca va fi amenintat de nenorocire, fii aparatorul si ocrotitorul lui, precum el este aparatorul meu. Ori in ce parte va merge sau se va afla, umbreste-l cu bunatatea si apararea Ta. Da-i, Dumnezeul meu, toate placerile si toate bucuriile iertate muritorilor care pazesc poruncile Tale si fac bine aproapelui lor. ingerul Tau cel bun sa-l insoteasca si sa-l pazeasca in toate zilele lui si, dupa o viata lunga, plina de binefaceri si fapte bune, sa se invredniceasca a dobandi bunatatile Tale cele fara de sfarsit, gatite tuturor celor ce lucreaza virtutea. Amin.

Rugăciune pentru casă şi bunăstarea familiei

Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, care întru cele înalte locuieşti şi spre cele smerite priveşti, binecuvântează casa noastră şi cu puterea Ta, întăreşte-ne pe noi, robii Tăi (numele), cei ce locuim în ea.

Bine este, Doamne, ca şi casa noastră să ne fie ca o doua biserică, în care noi ne închinăm înaintea sfintelor icoane şi ne rugăm Ţie. Binecuvântează, Doamne, găspodăria noastră şi înmulţeşte în ea toate bunătăţile, ca să uităm de grijile şi nevoile pământeşti şi să putem lucra mai cu osâdrie pentru dobândirea vieţii cele veşnice şi pentru a ajunge în locaşurile Tale cele sfinte.

Îndepărtează de la noi toate cursele vrăjmaşului celui pierzător de suflete, trimite pe îngerul Tău cel milostiv, ca să ne păzească şi să ne ferească de toată răutatea şi să ne povăţuiască spre lucrarea tuturos faptelor celor bune şi spre împlinirea sfintelor porunci.

Că ţie ţi se cuvine a ne milui şi a ne mântui, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea femeii însărcinate

Atunci când ni se întâmplă minunea şi rămânem însărcinate nu ne putem gândi decât la două lucruri: să ducem sarcina la capăt şi să naştem un copil sănătos. A creşte un copilaş cu probleme este “o cruce” grea de dus. De aceea, trebuie să ne rugăm zi şi noapte la Bunul Dumnezeu şi la Măicuţa Domnului să ne binecuvânteze viaţa cu prunci sănătoşi.
Rugăciunea femeii însărcinate, este o rugăciune foarte puternică, frumoasă şi înălţătoare pe care o citesc femeile însărcinate pentru păstrarea sarcinii, pentru a avea o sarcină uşoară, pentru a naşte uşor fără dureri, pentru a naşte un prunc sănătos şi nu în ultimul rând pentru a-i mulţumi Bunului Dumnezeu şi Măicuţei Domnului pentru binecuvântarea casei lor cu prunc.

O, Împărate Sfinte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, izvorule al vieţii şi al nemuririi, îţi mulţumesc că în căsătoria mea m-ai facut vas ales al binecuvântării şi al darului Tău. Căci Tu Stăpâne ai zis:”creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”

Îţi mulţumesc şi mă rog: Binecuvântează acest rod al trupului meu, care mi-a fost dat de către Tine; ocroteşte-l şi dă viaţă întru Duhul Tău cel Sfânt; dă-i creştere întru sănătate şi trup curat cu mădulare bine întemeiate. Sfinţeşte trupul lui, mintea, inima şi toate simţurile şi dăruieşte acestui prunc care se naşte suflet înţelept şi întemeiază întru el frica Ta.

Înger credincios, păzitor sufletului şi trupului îi dăruieşte. Păzeşte-l, ţine-l, întăreşte-l şi-l adăposteşte pe el în pântecele meu până în ceasul naşterii lui şi nu-l tăinui pe el în pântecele maicii sale, pentru că mâinile Tale l-au alcătuit dându-i viaţa şi sănătate.

O, Doamne Iisuse Hristoase întru Atotputernicile şi părinteştile tale mâini încredinţez copilul meu. Aşează-l pe el sub mâna harului Tău şi prin sfântul Duh, sfinţeşte-l pe el sub mâna Harului Tău şi prin sfântul Duh sfinţeşte-l şi-l înnoieşte întru viaţa veşnică ca să fie mădular al cereştii Tale Împărăţii. Amin.

O întru tot Milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, caută şi mă păzeşte pe mine roaba Ta, de frică şi de duhurile cele rele care caută să strice lucrul mâinilor Tale, iar când va veni ceasul şi timpul meu, izbaveşte-mă de dureri. Luminează-mi neputinţele cele din timpul ieşirii şi dă-mi întărire şi putere la naştere. Fă-o grabnică prin Atotputernicul Tău ajutor, ca slava lucrului Tău este aceasta şi tăria Atotputerniciei Tale, lucrul Harului Tău şi a inimii tale milostive. Amin!

Rugăciune de mulțumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu

Doamne, Iisuse Hristoase, Dum­ne­zeul nostru, Dumnezeule a toată milosti­vi­rea și îndurarea, Care ai ne­­măsurată milă, nespusă și neajunsă iubire de oa­meni, căzând acum către a Ta slavă, cu frică și cu cutremur, aduc Ție mul­țu­mire pentru binefa­cerile de care m-ai învrednicit pe mine nevrednicul robul Tău.

Te slă­vesc, Te laud și Te cânt ca pe un Domn, Stăpân și făcător de bine. Și iarăși căzând înaintea Ta, îți mulțu­mesc și cu smerenie mă rog nemăsu­ratei și negrăitei Tale milostiviri, ca și de acum înainte să-mi dăruiești faceri de bine, ca să sporesc în dragostea de Tine și de aproapele meu. Izbăvește-mă de tot răul și necazul. Dăruiește-mi liniște. Și mă învrednicește ca în toate zilele vieții mele totdeauna mulțu­mire să-Ți aduc și să grăiesc și să cânt cele preabune Ta­tălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea naşilor pentru finul de Botez

Rugăciunea 1

Cel ce ai dăruit robului Tau/roabei Tale [N] izbăvire de păcate prin Sfântul Botez şi i-ai dat ca pe o arvună înnoirea vieţii, Însuţi Stăpâne, Doamne, binevoieşte să strălucească pururea lumina feţei Tale în inima robului Tău acesta [roabei Tale aceasta]; apară păvaza credinţei sale nebântuită de vrajmaşi, păzeşte-i nespurcată şi neântinată haina nestricăciunii cu care s-a îmbrăcat; fii milostiv acestuia [acesteia] şi nouă, părinţilor/naşilor săi, după mulţimea îndurărilor Tale.

Că întru această Sfântă Taină s-a binecuvântat şi s-a slăvit preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Rugpăciunea 2

Doamne, Dumnezeul nostru, Tu Care ne-ai rânduit să fim părinţi duhovniceşti ai acestui copil, dăruieşte-i lui darurile Tale cele bogate. Dă ruieşte-i lui înţelepciune, dragoste, sănătate trupească şi sufletească. Dăruieşte-i lui să sporească în virtute, să-şi iubească aproapele şi să săvârşească numai ce este bineplăcut Ţie.

Doamne, noi nu avem pricepere să-l călăuzim cum se cuvine pe drumul credinţei. Călăuzeşte-l pe el ca un bun şi iubitor de oameni, iar pe noi luminează-ne să-i putem da sfătuirea potrivită.

Dă-ne, Doamne, să-l iubim cu dragoste curată şi sfântă. Să nu căutăm pentru el numai bucurii trupeşti, care sunt degrab trecătoare, ci să-l ajutăm să agonisească darurile duhovni ceşti, care nu se vor lua de la el.

Doamne, dacă din lucrarea vrăjmaşului va fi biruit de păcat, atunci să ne luminezi pe noi ca să-l ajutăm să se ridice. Tu l-ai dat în grija noastră, Tu să ne călăuzeşti cum să-l ajutăm să îşi revină degrabă.

Ajută-ne, Dumnezeule, ajută-ne. Că Tu eşti Cel ce rânduieşti mântuirea noastră şi Ţie slavă Îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea nașilor pentru finii de cununie

Rugăciunea 1

Dumnezeule Atotputernic şi Atoateţiitor, rugămu-ne Ţie pentru robii Tăi [N], pe care unul altuia i-ai hărăzit, aşezându-i sub puterea Tainei Tale şi cu înger păzitor încununându-i, să-i desăvârşeşti întru iubire şi să-i învredniceşti de copii sănătoşi şi de casă îmbelşugată. Iar pe noi, nevrednicii, să ne luminezi şi să ne întăreşti spre a le sta alături după cuviinţă, cu rugăciune şi cu bun sfat, ca nişte mărturisitori şi împlinitori statornici ai voii Tale celei dumnezeieşti şi ai sfintelor Tale rânduieli, şi ca nişte părinţi sufleteşti, părtaşi la împlinirea sfântă a acestei familii. Dăruieşte lor şi nouă, Doamne, ca, în tot timpul, într-un duh întâlnindu-ne, pe Tine să Te preamărim, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea 2
Doamne, Dumnezeul nostru, ai grijă de finii noştri (numele), pe care ni i-ai dat în grijă spre a le fi sprijin în viaţa aceasta.

Dăruieşte-le, Doamne, pace, înţelegereşi dragoste. Binecuvântează casa lor cu toate cele de trebuinţă. Alungă de la ei toată tulburarea trupească şi sufletească, toată cearta şi toată tristeţea. Să vină peste ei darul Tău, Doamne.

Dăruieşte-le să iubeascăşi să păstreze dreapta credinţă, să respecte Biserica şi să ţină rânduielile ei. Să-şi crească urmaşii în frica Ta şi în ascultare de poruncile Tale. Să cunoască finii noştri (numele) dragostea Ta, Doamne, dar şi mustrarea Ta atunci când calcă pe drumuri greşite.

Călăuzeşte-ne pe noi, Doamne, să ştim cum să-i sfătuim să trăiască în înţelegere şi cum să se ferească de duhul necurat al răutăţii, al mâniei şi al desfrânării. Păstrează patul lor curat de orice întinăciune. Păstrează inimile lor departe de ispitele potrivnicului. Ca bine vieţuind, să-Ţi mulţumească şi să Te laude până la sfârşitul vieţii lor. Amin.

Rugaciunea copilului fricos

Mareste imaginea.

Doamne, Dumnezeul meu,
Eu fricos am fost mereu.
Vino Tu, cu Crucea Ta,
Si asculta ruga mea:

In lumina sa ma scalzi,
Intunericul sa-l arzi,
De manuta sa ma tii,
Curajul sa mi-l invii!

Eu de-acum Iti multumesc.
Doamne, tare Te iubesc!

Cum ne mantuim?

Cinci invataturi despre calea mantuirii

de Sf. Teofan Zavoratul

1

"Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci ?" (Luca 10,25). Asa Il intreba odinioara pe Domnul un invatator de lege. Acela il intreba ca sa-L ispiteasca, numai dintr-un fel de curiozitate, sa vada ce va spune Invatatorul, caci stia si singur care este raspunsul. Dar putem intreba despre calea mantuirii nu doar din simpla curiozitate, ci din dorinta sincera de a primi un raspuns direct - un raspuns necunoscut sau uitat; putem intreba dintr-o necesitate vitala, pentru ca sufletul ne doare si inima se chinuieste in nedumerirea: ce sa facem ca sa mostenim viata vesnica ? 
O astfel de nelamurire chinuitoare, este cu atat mai fireasca, cu cat este mai nedefinita sfera de ganduri in care se afla cei care intreaba si cu cat mai multe pareri diferite intalnesc acestia in scrierile si in cuvintele oamenilor. Oare nu intr-o asemenea situatie ne aflam si noi acum ? Uitati-va in jurul nostru si veti vedea, ca nici cei ce sunt dintr-ai noastrii nu spun toti acelasi lucru. Unul, de pilda, spune: "roaga-te si te va mantui Dumnezeu"; altul: "plange, frange-ti inima, si Dumnezeu nu te va urgisi"; al treilea: "fa milostenie si aceasta va acoperi multime de pacate"; altul: "posteste si alipeste-te de casa Domnului"; iar altul: "lasa toate, fugi si te departeaza si fa-ti lacas in pustie". Iata cate raspunsuri diferite au ai nostrii! Si toate acestea sunt adevarate reguli de mantuire, cu care te intalnesti neindoielnic pe calea salvarii. In ceea ce-i priveste pe cei ce se considera ca fiind dintre ai nostrii, dar au incetat sa mai fie ai nostrii - ma refer la crestinii care s-au luat dupa duhul veacului si al parareii de sine, cei care, insusindu-si cateva concepte solide preluate din crestinism, dar inaltandu-se in parerea de sine, ne-au parasit si s-au despartit cu inima de Domnul Hristos, cu toate ca Il marturisesc cu limba - in ceea ce ii priveste pe ei, printre acestia se afla si o mai trista si mai dureroasa discordie, care s-a indepartat de calea adevarului si rataceste pe meandrele minciunii. Nu vi s-a intamplat oare si voua sa auziti in discutii sau sa cititi din carti cum filozofeaza unii despre ordinea lucrurilor, care ar trebui sa fie alcatuita dupa mintea lor, iar nu cum este acum ? Despre mantuirea sufletului nici nu se pomeneste acolo. Fericirea vesnica, daca este acceptata ca atare este considerata ca si cum am avea-o deja, dupa oarece drepturi ale omenirii, iar toata grija este indreptata catre indulcirea, ca adaos la aceasta, a vietii terestre si spre transformarea acesteia , din amara, in paradiziaca. In acest spirit, unul proclama: "Sa nu crezi in nimic, decat in ratiunea ta, urmeaza-ti chemarile firii, fii independent, traieste dupa bunul tau plac si nu permite unei maini straine sa se aseze pe grumazul tau - si vei fi fericit"; altul propovaduieste: "Unde nu se inmultesc desfatarile publice, ca teatrele si altele ca acestea, acolo viata nu este viata". In alta parte auzi: "Nu poti merge pe calea cea dreapta - trebuie sa ai stiinta de a trai, stiinta de a-ti dirija treburile astfel incat sa nu-ti prejudiciezi interesele si sa nu le permiti altora sa-ti strice planurile, intentiile si sentimentele" (aceasta se numeste la ei intelepciune); in alta parte se spune ca esti pierdut daca nu-ti aperi cinstea si interesele. 
Observati ce intunecate sunt aceste filozofari ? Si, cu toate acestea, putem spune ca ele constituie temelia obiceiurilor lumii si le putem intalni circuland libere atat intr-o simpla discutie, cat si intr-o mare sedinta, sau tiparite intr-o carte - si nu intr-una singura ! Inchipuiti-va acum ce trebuie sa se intample in mintea si in inima aproapelui vostru sau, poate, chiar a fiicei sau a fiului dumneavoastra, cand intr-o multime de locuri vor fi intampinati de asemenea fraze, cand vor citi dintr-o carte astfel de pareri, iar din alte carti, altele si mai rele, si acestea nu intr-o singura zi, nici intr-o singura luna, ci de-a lungul multor ani; cand, totodata, ei vad in jurul lor obiceiuri impregnate de acelasi spirit, iar in inima lor, ispitita de tentatii, se nasc ganduri pofticioase, care clatina buna randuiala - inchipuiti-va ca toate aceste impresii diverse se vor strange, dintr-o data, intr-un suflet tanar sau poate ca nu neaparat tanar: ce va simti atunci inima, mai ales o inima care nu L-a uitat inca pe Dumnezeu si care pretuieste cuvantul adevarului, rostit de gura lui Dumnezeu ? Aud iesind din strafundul acelei inimi un strigat , asemenea strigatului apostolilor speriati de furtuna si al lui Petru, care incepuse sa se inece: "Doamne, salveaza-ma, ca pier! Doamne! Ce sa fac sa ma mantuiesc ?" Mame si tati! Auziti voi, oare, acest strigat? 
Sa nu credeti ca m-am luat cu vorba. Nu. Intentionat am vrut sa clarific cum este firesc sa ne intrebam, mai ales astazi, asupra caii de mantuire sau a drumului catre imparatia cereasca. Sunt convins ca, daca in mijlocul nostru S-ar ivi acum Domnul, , atunci toti cautatorii binelui autentic, vazand cum duhul zilei de azi, invataturile si randuielile de acum se contrazic una cu alta, toti acestia L-ar intreba de Domnul, intr-un singur glas: "Doamne, ce sa facem ca sa mostenim viata de veci? Ce sa facem ca sa ne mantuim ?". Ei, fratilor, Domnul ieri si azi si in veci, este acelasi (Evrei 13,8). Atunci i-a spus iudeului sa caute raspunsul in Lege: ce este scris in Lege, cum citesti ? Astazi, fara indoiala ca i-ar spune crestinului sa deschida Sfanta Evanghelie, sa se indrepte, in general, spre invatatura Noului Testament sau spre Biserica lui Dumnezeu si l-ar intreba: "Ceea ce este cuprins aici, cum intelegi ?". Este evident ca Domnul, indreptand atentia iudeului catre Lege, voise sa-i sugereze: "Nici nu trebuie sa intrebi, calea spre mantuire este inscrisa in Lege; fa asa si te vei mantui. Pentru aceasta este data Legea, ca sa te duca la mantuire". Tot asa trebuie sa le spunem si noi crestinilor care se indoiesc din pricina nelamuririlor care-i impresoara: "Nici nu trebuie sa ne intrebati! Crestinismul este singura cale de mantuire. Fiti crestini autentici si va veti mantui". La ce serveste Sfanta Biserica, dogmele si poruncile, la ce servesc Sfintele Taine, posturile, privegherile si rugaciunile noastre, sfintirile si toate celelalte. Toate acestea sau toate cele cuprinse de Sfanta Biserica reprezinta calea sigura de mantuire. Cine va primi din toata inima si va implini sarguincios tot ce ne porunceste sfanta Biserica, acela nu este in afara drumului mantuirii. De aceea, daca acesta se afla in noi, inseamna ca rostul nostru nu este sa intrebam, ci sa aducem slava; nu sa cautam unde se afla mantuirea, ci sa o primim de-a gata, ca apartinandu-ne sau cuprinzandu-ne cu totul; sa slavim, sa cinstim cu toata puterea si sa ne inchiman Domnului., care ne mantuieste prin Sfanta Sa Biserica. Asadar, ce trebuie sa facem ? Sa cinstim cu sfintenie si sa umblam neclintiti in toate invataturile, legiuirile, si randuielile sfintei biserici, fara sa ascultam nici un fel de cugetari desarte ale noii filozofii, care se straduieste sa darame totul, fara sa construiasca nimic. 
Cred ca in mintea noastra a ramasa inca nelamurirea: Ce anume trebuie sa facem ca sa ne mantuim ? Va voi raspunde acum in cateva vorbe: credeti in tot ce ne porunceste Sfanta Biserica si, primind puterile harului prin Sfintele Taine si incalzindu-le in voi prin toate celelalte ierugii, rugaciuni si randuieli ale Sfintei Biserici, mergeti neabatuti pe calea poruncilor date noua de Domnul Iisus Hristos, calauziti de pastorii sfintiti si va veti mantui. Descoperirea amanuntita a acestora o voi amana pentru alta ocazie si imi voi termina cuvantul cu rugaciunea ca Domnul sa va daruiasca lumina si intelegere, ca sa-L cunoasteti si sa va lamuriti limpede calea mantuirii adusa de El pe pamant si confirmata de Biserica, care a condus in rai deja pe atatia sfinti, pentru ca nici voi sa nu fiti lipsiti de implinrea acestei bine asteptari. Amin. (24)

2

Din discutia precedenta ne-a ramas lamurirea unei situatii destul de importante. V-am spus ca si acum, cu toata profunda divegenta de opinii a celor din jurul nostru, este firesc sa intrebam: "Doamne, ce trebuie sa facem ca sa mostenim viata vesnica ? Doamne ! Ce trebuie sa facem ca sa ne mantuim ?". Am spus, de asemeni, ca aceasta intrebare este de prisos pentru crestinul care traieste in sanul Bisericii lui Hristos, in duhul crestinismului; pentru ca tocmai crestinismul este singura cale pusa de Dumnezeu pe pamant spre a ne conduce la Imparatia vesnica sau calea mantuitoare. Cel ce merge pe ea, ce rost are sa mai intrebe de calea mantuitoare ? Fii crestin autentic si vei ajunge in rai: fii crestin adevarat si te vei mantui. 
Dar poate ca nu tuturor le este limpede ce inseamna sa fii crestin adevarat sau ce anume din crestinism li se propune drep conditie indispensabila pentru mantuire si, odata cu aceasta, drept indiciu hotarator ca se afla pe drumul spre viata vesnica, iar nu spre pieire. Ne-a ramas tocmai deslusirea acesteo probleme. Atunci am raspuns printr-o consideratie generala, acum o vom lamuri mai pe larg, pornind de la comparatia caii spre mantuire cu o cale obisnuita. 
Cel ce se pregateste sa plece la drum, pentru ca sa-si incheie cu bine calatoria, trebuie sa cunoasca drumul, sa-i cunoasca directia si lungimea si tot ce poate sa-i iasa in cale; iar cand este pe drum, trebuie sa vada si drumul, si ce-l inconjoara. La fel si crestinul care vrea sa ajunga la viata vesnica, trebuie sa cunoasca atat calea care duce acolo, cat si tot ce o inconjoara, tot ce se afla deasupra, la stanga, la dreapta si in fata, trebuie sa-si lumineze mintea adunand principii sanatoase despre tot ce exista si poate exista, trebuie sa stie Ce este Dumnezeu ? Ce este lumea aceasta, cum este tinuta si incotro se indreapta ? Ce suntem noi, de ce ne aflam aici si ce ne asteapta dupa moarte ? Cum trebuie sa ne purtam fata de toate cele din jur: fata de Fiinta suprema - Dumnezeu, fata de fratii nostrii - oamenii si fata de lumea nevazuta - ingerii si sfintii ? Cel ce cunoaste toate acestea, umbla in lumina; iar cel ce nu le cunoaste, sta in intuneric si, daca s-ar hotari sa mearga, s-ar impiedica, pentru ca intunericul il orbeste. Numai crestinismul risipeste acest intuneric, dand tuturor intrebarilor raspunsuri adevarate, prin invatatura sa. El invata ca Dumnezeu, Cel slavit in Treime - Tatal, Fiul si Sfantul Duh - creandu-le pe toate numai prin cuvantul Sau, cuprinde totul prin verbul puterii Sale si pe toate le conduce spre menirea lor, si mai ales are grija de om, pe care, vazandu-l cazut, il restaureaza in chip firesc In Mantuitorul Hristos, povatuindu-l prin revelatii si calauzindu-l prin porunci, care-i determina toate relatiile firesti si alcatuiesc calea pe care urmeaza sa mearga. Reunirea tuturor acestor principii este lumina care ne indica drumul si ni-l lumineaza. Cunoaste, asadar, invatatura crestin-ortodoxa si pastreaz-o din toata inima si vei vedea calea spre Imparatie, ca si tot ce inconjoara aceasta cale si tot ce poti intalni mergand pe ea! Acesta este primul lucru. 
Dar, chiar daca cineva cunoaste calea, si calea este luminata, , ce folos daca n-are putere sa o urmeze ? Un om bolnav, vlaguit, fara picioare, asezat langa drumul pe care ii este imperios sa urmeze - atat de necesar, incat, daca nu va merge, va muri - nu va face decat sa-si franga inima si mai tare, pentru ca stie drumul si il vede. In aceasta situatie ne-am fi aflat si noi, daca Domnul, luminandu-ne cu lumina cunoastintei, nu ne-ar fi dat puterea sa urmam aceasta lumina; caci prin propriile noastre puteri nu putem merge, nu avem forta, suntem slabiti, sfaramati. Dar nu va intimidati! Dumnezeiasca Lui putere ne-a pregatit deja - prin Domnul, cel ce ne-a chemat spre minunata Sa lumina, - "toate cele ce sunt spre viata si spre buna cucernicie"( II Petru 1,3) care se dau fiecarui credincions prin Sfintele Taine ale Bisericii, se dau cu darnicie, din plin, fiecare cat vrea si cat poate primi. Botezul innoieste, mirungerea intareste, sfanta impartasanie ne uneste in modul cel mai intim cu Domnul Iisus Hristos, sfanta pocainta il restaureaza pe cel cazut, pe cel cazut din nou dupa botez, si asa mai departe. Fiecare Sfanta Taina ofera o anumita putere dumnezeiasca, necesara omului pe calea spre imparatia cereasca... Si astfel, cunoascand Sfintele Taine ale Bisericii, fa-te cat mai adesea partasul lor, cu evlavie si toata randuiala stabilita de Sfanta si dumnezeiasca Biserica, si piterile divine trebuitoare parcurgerii drumului spre imapratia cereasca nu se vor micsora niciodata in tine. Acesta este al doilea lucru. 
Dar, pe drum, puterile se pot imputina si slabi, ori ne putem lasa tarati in fel de fel de pasiuni si ademeniri. In primul caz, drumul va inceta; in al doilea, vom adopta o cale gresita; rezultatul ambelor este pieirea. Ce este de facut ? Puterile trebuie primenite , iar ademenirile respinse. Ce trebuie sa facem pentru aceasta ? In primul rand, trebuie sa implinim cu statornicie toate hotararile si randuielile Bisericii: sfintele slujbe, rugaciunile si sfintirile.Iata de ce: in Sfintele Taine primim harul Sfantului Duh, ca pe o scanteie divina, pogorata in fiinta noastra. Dupa cum, pentru ca o scanteie cazuta intr-o substanta sa se transforme in flacara este nevoie de aer si de miscarea aerului, la fel este necesara o anumita atmosfera si miscare a atmosferei, pentru ca scanteia harului divin primita in Sfintele Taine sa patrunda in fiinta noastrasi sa devina flacara. Aceasta atmosfera este consituita de duhul Bisericii: toate ritualurile slujbelor, , ale rugaciunilor si ale tipicurilor Bisericii, care-l inconjoara pe om in toate situatiile. Iar miscarea atmosferei este data de urmarea statornica a ierugiilor bisericesti, dupa intocmirea lor, si de neincetata participare la ele. Ma refer la slujbele din timpul zilei: vecernia, utrenia, liturghia, praznicele bisericesti, procesiunile Crucii, rugaciunile pentru diferite trebuinte - in casele oamenilor si in biserica -, pelerinajele la locurile sfinte si mai ales sfintele posturi, tinute cu evlavie si cu impartasirea cu Sfintele Taine. Cu cat participa cineva cu mai multa ravna la toate aceste sfinte ritualuri, cu atat mai tare se va aprinde in el scanteia harului, pana cand se va transforma intr-o flacara care-i va cuprinde toata alcatuirea fiintei - atat cea sufleteasca, cat si cea trupeasca. Cine va face asa, acela nu-si va eupiza niciodata puterile, nu-si va pierde niciodata vigoarea pe drum si nu va cadea in nepasare. Aceasta metoda ne este data si pentru ca sa respingem ademenirile si desfatarile lumii. Cine vietuieste dupa randuiala Bisericii, acela, aflandu-se ca si ascuns in spatele unei ingradiri, nu se teme de amagirile lumii. Duhul Bisericii este asemeni cantarilor psaltice si a molitvelor citite impotriva amaraciunii produse de respiratia duhului lumii. De este atins cineva de aceasta molima, sa fuga la biserica si va scapa de ea; sau sa respecte cu statornicie prescrierile Bisericii, si lumea nu va gasi ocazia sa il molipseasca; caci tot ce se afla in lume se afla si la noi in Biserica, dar in infatisarea cea mai curata si mai dumnezeiasca... Ei au serbari, noi avem sfinte praznice si saarbatori; ei au baluri, noi - slujbe bisericesti; ei au teatre, noi - dumnezeiesti ierugii. Sa compare fiecare ce este mai bun si sa nu-si piarda vremea cu amagiri desarte, sa nu lase de dragul acestora ceea ce-i adevarat, rodnic si hranitor. Traieste, asadar, in duhul Bisericii si vei trai ingradit in atmosfera duhovniceasca si nu-ti vor seca niciodata puterile pentru continuarea drumului, si nici un fel de amagiri nu te vor ademeni pe carari gresite. Acesta este al treilea lucru. 
Ca sa nu va obosesc va voi expune pe scurt al patrulea lucru. Putem intalni pe drum piedici, pe care sa nu ne dam seama cum sa le indepartam; plasa poate fi pusa astfel incat sa nu o putem ocoli; putem intalni o incurcatura de drumuri din care sa nu stim cum sa iesim; ne poate invalui un nor care sa ne acopere complet calea si sa ne infricoseze cu tunete si cu fulgere: la cine alergam atunci ? Ce facem ? Cine ne va ajuta in asemenea situatii ? Ingerii din cer ? Dar acestia se arata numai in cazuri cu totul deosebite, lasand desfasurarea curenta a evenimentelor in seama ordinii comune a vietii. Asadar, cine ne va ajuta ? Ne vor ajuta pastorii, parintii duhovnicesti, care sunt dati Bisericii, conform Apostolului, pentru a pazi pe crestini de ratacirea in confuzii si pentru a-i conduce pe toti, neabatut, spre viata vesnica, invatandu-l pe fiecare sa ajunga la masura varstei deplinanatii lui Hristos(Ef. 4,13) . Asadar, supune-te parintilor duhovnicesti si vei evita ratacirea si impiedicarea pe calea spre imparatia cereasca, si vei ajunge grabnic si nepagubit la portile raiului.

Iata tot ce ne propune crestinismul, in privinta caii mantuirii: 
1. Sa cunoastem si sa respectam invatatura crestina, prin care aflam principii sanatoase despre tot ce exista si prin care ni se arata, in porunci, calea spre imparatie. 
2. Sa ne aflam sub lucrarea Sfintelor Taine ale Bisericii, prin care primim putere de viata si de traire evlavioasa 
3. Sa participam la toate sfintele slujbe, molitve si ritualuri ale Bisericii, dupa randuiala, pentru ca astfel sa incalzim in noi scanteia harului divin si sa respingem ademenirile lumii 
4. Sa ne incredintam conducerii pastorilor legitimi si a parintilor duhovnicesti si sa le ascultam cu supunere indrumarile. 
Asadar, aflati si pastrati in inima tot ce ne invata Sfanta Biserica si, primind puterile harului prin Sfintele Taine si incalzindu-le prin toate celelalte sfinte ierugii, mergeti neabatuti pe cale poruncilor date noua de Domnul Iisus Hristos, mergeti sub calauzirea pastorilor duhovnicesti si veti ajunge, cu siguranta, in imparatia cereasca si va veti mantui. Amin

3

In discutia precedenta am ajuns la urmatoarea concluzie: afla si pastreaza in inima tot ce ne invata Sfanta Biserica si, primind puteri de la Dumnezeu prin Sfintele Taine si incalzindu-le prin toate celelalte ierugii si rugaciuni ale Bisericii, mergi neclintit pe calea poruncilor date noua de Domnul Iisus Hristos, sub conducerea pastorilor legitimi, si negresit vei ajunge in imparatia cereasca si te vei mantui. Acesta este raspunsul, raspunsul direct si singurul raspuns pentru toti cei ce intreaba: Ce sa facem ca sa mostenim viata vesnica ? Toti cei ce s-au mantuit, asa s-au mantuit si nu pe alta cale, si toti cei ce astazi se mantuiesc, asa se mantuiesc, iar nu altminteri. 
Nici nu are rost sa mai vorbim despre aceasta. Insa ma tem de nu exista printre voi cineva care sa judece stramb aceste lucruri ? Nu gandeste oare careva ca nu toate cele aratate sunt la fel de trebuitoare, sau nu sunt toate trebuitoare tutoror, ca s-ar putea lipsi de unele, fara aa-si pune in pericol mantuirea, sau ca unele ar putea fi lasate deoparte, nefiind obligatorii pentru toti ? De aceea ma simt obligat sa va lamuresc ca toate cele aratate de noi, adica dreapta invatatura a credintei - respectarea poruncilor, primirea Sfintelor Taine, participarea la toate rugaciunile Bisericii si ascultarea de pastorii legitimi - toate acestea sunt esentiale in lucrarea mantuirii, caci numai acolo se infaptuieste mantuirea, unde toate acestea conlucreaza; unde lipseste ceva, acolo lucrarea mantuirii este pusa in pare pericol si este compromisa. Caci ce fel de mantuirea poate astepta cineva care nu pastreaza invatatura adevarata a credintei si a Bisericii si gandeste gresit sau despre Dumnezeu, lume si om, sau despre actuala stare decazuta a noastra, sau despre mijlocul restaurarii fiintei noastre, care este unul singur, sau despre moarte si viata noastra viitoare, sau despre oricare dintre dogme, cand Insusi Domnul ne spune ca, de se va lepada cineva de cuvintele Lui "in neamul acesta desfranat si pacatos" , de acela se va lepada si El in fata Tatalui Sau, care este in ceruri (Marc, 8,38) ? Iar cel ce va fi lepadat de Domnul, unde isi va gasi locul ? Desigur ca nu in imparatia cerurilor. Dar iata ca exista oameni care spun: "crede cum vrei, este suficient sa traiesti corecti si nu te teme de nimic", ca si cum poti sa traiesti corect fara sa ai principii sanatoase despre lucrurile care ne invata adevarata credinta! Nu va amagiti, fratilor ! In alcatuirea vietii adevarate nu intra numai comportamentul, ci si modul sanatos de judecata, asa ca despre cel caruia ii lipseste aceasta, nu putem spune ca viata lui este buna si dreapta. Pe de alta parte, a trai corect inseamna a trai intr-un mod bineplacut lui Dumnezeu; o viata bineplacuta Domnului este traita in intregime dupa voia lui Dumnezeu, iar una dintre primele definitii ale voii lui Dumnezeu fata de noi este sa credem in Cel pe care L-a trimis, adica in Domnul Iisus Hristos si in dumnezeiasca Sa invatatura. Asadar, cel ce spune "crede cum vrei, numai traieste corect", in timp ce avem porunca sa tinem adevarata credinta, se aseamana cu acela care isi distruge singu fundatia pe care vrea sa-si ridice casa, sau cu cel care vrea sa traverseze un rau cu o barca, al carui fund il gaureste chiar el. 
Ce fel de matuire poate astepta acela care incalca anumite porunci dumnezeiesti, ca de pilda porunca dreptatii sau a milosteniei, a infranarii sau a harniciei, a curateniei sau a neagonisirii, a fidelitatii conjugale sau oricare alta, micsorandu-si greutatea pacatelor cu unele interpretari deformate , ca de exemplu, "firea indeamna, inima cere", sau incercand sa le ascunda chipul had de constiinta prin unele fapte de evlavie vizibile si usor de indeplinit, ca umblatul pe la biserici, impodobirea icoanelor pretioase sau aprinderea candelelor ? Ce fel de mantuire, repet, pot astepta aceastia, cand este spus clar ca "de vrei sa intrai in viata, pazeste poruncile" (I In. 3;23; Mt.19, 17) si ca nedreptii, de orice fel ar fi, nu pot mosteni imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 6,9) ? Desigur ca este nevoie, este intr-adevar nevoie pentru mantuire si de fapte vizibile de evlavie, dar nu numai de acestea: este obligatorie si implinirea tuturor celorlalte porunci ale lui Dumnezeu. "Pe acestea trebuia sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati" , spune Domnul (Mt. 23,23). Nu poti merge fara picioare si nu poti zbura fara aripi; la fel, nu poti ajunge la imparatia cereasca fara implinirea poruncilor. 
Mai exista unii care cred ca-si pot chivernisi singuri mantuirea, prin ei insisi, fara sa primeasca putere de la Dumnezeu prin Sfintele Taine, intru viata si curata evlavie, si fara sa le incalzeasca prin sfintele slujbe si rugaciuni ale Bisericii. Am explicat deja ca noi, cazuti fiind, suntem neputinciosi si nu putem face un pas pe calea cea buna fara ajutorul deosebit al harului; ca acest har se primeste in Sfintele Taine si ca, odata primit, la inceput este asemenea unei mici scantei, care apoi se incinge, devenind flacara, prin participarea activa la randuielile sfintei si dumnezeiestii Biserici. Toate acestea sunt de la sine intelese, sunt constientizate prin experienta personala si sunt marturisite de toata lumea. Dar iata ca exista persoane care spun: tot acest spirit eclezial este necesar celor simpli, iar celor ce inteleg esenta lucrurilor le este suficienta numai slujirea mentala, spirituala sau sufleteasca lui Dumnezeu. Fericiti sunteti voi, suflete simple, care primiti totul fara impotrivire si care va supuneti cu bucurie fiecarei chemari a Bisericii! Sunteti asemenea copacilor saditi langa ape izvoratoare, care-si dau roadele la buna vreme. Iar cei ce inteleg lucrurile in felul lor sunt, din punct de vedere duhovnicesc, asemanator unor firave fire de iarba crescute pe pamant uscat, pietros sau nisipos si care abia dai semne de viata; sau, mai rau: sunt asemenea semintelor ingropate inca in maruntaiele pamantului, care au incoltit inainte de vreme sau prea tarziu. Inchipuiti-va ca afara ploua, ninge, viscoleste si scoateti afara pe o asemenea vreme un om neimbracat cum se cuvine: cat credeti ca va rezista ? Exact in aceasta situatie se afla cel ce se instraineaza de Sfintele Taine si de toata Biserica noastra de viata datatoare. Sunt jalnici acesti oameni! Egoismul si slava desarta le mananca oasele. 
In sfarsit, Domnul i-a ales pe apostoli, acestia si-au predat misiunea episcopilor, care si-au stabilit impreuna-lucratori pe presbiteri. Toti acestia, laolalta, alcatuiesc pastorirea cea randuita de Dumnezeu in Biserica, a carei sarcine este sa-i ridice pe toti la starea barbatului desavarsit, " la masura varstei deplinatatii lui Hristos" (Ef. 4,13) , sfintindu-i cu Tainele, incalzindu-i cu sfintele ierugii si indrumandu-i cu sfaturi pe drumul cu multe fagasuri spre desavarsirea duhovniceasca. Sa-I multumim Domnului ca este asa ! Noi suntem orbi; dupa cum orbul are nevoie de un ghid, la fel, si noi avem nevoie de o calauza care sa ne arate calea spre Imparatia lui Dumnezeu; in foarte multe situatii avem nevoie de o presoana care sa ne ia de maini si sa ne scoata din valmasagul de ganduri si sentimente in care ne arunca uneori vrajmasul si propria noastra neintelegere. Sa nu spuneti ca indrumatorul tuturor este cuvatul lui Dumnezeu, ca vom citi si vom vedea singuri de ce anume avem nevoie. Cuvantul lui Dumnezeu contine indicatii generale pentru toti, dar ce anume am eu nevoie, in situatia mea concreta, acestea trebuie sa mi le explice altul, o voce vie, iscusita. De n-ar fi asa, as fi nevoit sa cutreier pe carari intortocheate si sa ma aflu in permanenta primejdie. Iata de ce avem atata nevoie de sfatul intelept al preotului. Cum de li se pare unora, si poate ca multora, ca singurele relatii ale lor firesti cu preotul apar odata cu necesitatea savarsirii unei Sfinte Taine sau a altei slujiri bisericesti ? Unii ca acestia uita ca "unde lipseste carmuirea , lumea cade ca frunzele; izbavirea sta in prisosul sfatului" (Pilde 11,14) . 
Din toate cele spuse, reiese din nou aceeasi conlcuzie, expusa mai inainte: daca vrei sa te mantuiesti, cunoaste si pastreaza in inima tot ce te invata Sfanta Biserica si, primind dumnezeiestile puteri prin Sfintele Taine si incalzindu-le prin toatele sfintele ierugii si rugaciuni ale Bisericii, mergi neclintit pe calea poruncilor pe care le-am primit de la Domnul Iisus Hristos, sub calauzirea pastorilor legiuiti, si negresit vei ajunge la Imparatia lui Dumnezeu si te vei mantui. Toate acestea sunt cu totul esentiale in lucrarea mantuirii, sunt necesare toate, impreuna, si pentru toti. Cel care nu primeste sau nu accepta ceva din acestea, pentru acela nu este mantuire, acela nu-si va lecui neputintele si nu va evita suferinta. Biserica lui Dumnezeu este tamaduitoarea care contine in alcatuirea ei leacul care vindeca orice boala a duhului nostru. Partile componente ale leacului sunt acestea: invatatura ortodoxa, trairea potrivit poruncilor, Sfintele Taine cu slujbele bisericesti, si carmuirea pastorilor. Dupa cum in bolile trupesti leacul este vindecator numai atunci cand este compus din toate substantele prescrise in reteta, la fel, in boala duhului nostru, vindecarea poate avea loc numai cand primim toate stihiile care intra in componenta singurului nostru leac spiritual: crestinismul sau Biserica. Scoateti afara din componenta leacului trupesc oricare dintre aceste puteri, si acesta isi va pierde eficacitatea. Respingeti ceva dintre cele ce intra in mod necesar in componenta Crestinismului sau a Bisericii, si va veti lipsi singuri de leacul care va este atat de trebuincios si veti ramane, asadar, in aceeasi stare de nevindecare si de cadere, deci nu va veti mantui si nu veti vedea imparatia cereasca. Amin.

4

Discutand pana acum despre calea spre mantuire, am aflat ca cel ce voieste sa-si salveze sufletul trebuie sa cunoasca si sa pastreze cu sfintenie invatatura dumnezeiasca a sfintei credinte, si, in acelasi timp, trebuie sa primeasca puterile dumnezeiesti prin Sfintele Taine, sa le incalzeasca prin toate ierugiile Bisericii si apoi, cu ajutorul lor, sa mearga pe calea poruncilor lui Dumnezeu, sub calauzirea pastorilor legiuiti. Am mai vazut, de asemeni, ca toate acestea sunt necesare si sunt de trebuinta toate impreuna, asa ca degeaba se va amagi cu mantuirea cel ce, cu de la sine putere, respinge oricare dintre aceste puteri lucratoare ale mantuirii. 
Referindu-ne acum la noi insine, la modul de viata care domneste in noi, ce vedem ? Vedem ca toate aceste functioneaza deja in jurul nostru, ca nu suntem lipsiti de pastorirea legiuita randuita de Dumnezeu, prin care se savarsesc pentru noi izbavitoarele Taine, cu toate ierugiile, prin care se propovaduieste sfanta credinta si sunt talcuite poruncile lui Dumnezeu; ca, asadar, dispunem de toate mijloacele intru viata si buna cucernicie sau, ca sa spunem asa, traim intr-o atmosfera propice mantuirii. 
Mantuirea ne este atat de aproape, incat mai ca putem s-o pipaim. Cat de amarnic o sa plangem, cand in ceasul in care se va hotara vrednicia fiecaruia dintre noi ne vom afla nelucratori ai propriei noastre mantuiri ! Cugetand la acestea, nu te poti abtine a intreba din nou: ce avem de facut ? Ce sa facem cu aceste dumnezeiesti puteri, ca sa ne mantuim ? 
Iata ce sa facem: 
1) Sa-I multumim Domnului, care astfel a binevoit intru noi, sa-I multumim pentru ca, imediat dupa ce ne nastem, intram intr-un climat mantuitor si aflam gata pregatite toate cele trebuincioase mantuirii si, inca inainte de a deveni constienti, suntem porniti pe calea mantuirii, intrand in fluxul comun al celor ce se mantuiesc. Dupa cum, in natura vazuta, cea mai mica insecta, imediat dupa nastere, gaseste in jurul ei totul pregatit pentru viata, la fel si noi, imediat ce am aparut pe lume, Dumnezeu ne invaluie cu calda Sa grija, care se continua apoi pana la sfarsitul zilelor noastre. Inca din leagan ne cuprinde in imbratiserile ei maica noastra, Biserica: ne ajuta sa renastem spre o viata noua, ne hraneste si ne ocroteste pe toate drumurile vietii si nu ne paraseste pana nu ne lasa la groapa, insotindu-ne cu rugaciunea - aducatoare de impacare pentru cei ramasi, plina de putere pentru cei repausati: in fericita adormire daruieste, Doamne, vesnica odihna adormitului robului Tau ( sau adormitei roabei Tale). Prin ce ne-am invrednicit de acestea ? Prin nimic. Exista multe popoare care nu cunosc calea cea adevarata. Cei care se nasc printre ei trebuie sa caute calea cu multa stradanie, si inca nu se stie daca o vor gasi. Iar noi pasim pe ea fara nici un fel de osteneala din partea noastra, o gasim fara sa o cautam. De ce este asa ? Numai Dumnezeu stie. Dar nu se poate sa nu vedem, in aceasta lucrare a Proniei dumnezeiesti, sub toate aspectele deosebita bunavoire a lui Dumnezeu fata de noi. 
Pentru toate acestea, sa-I multumim asadar, Domnului, care asa a binevoit intru noi ! Sa-I multumim, totodata, pentru insasi convingerea noastra ca suntem in posesia mijloacelor cu adevarat mantuitoare, caci, legata de aceasta convingere, sta alta convingere, aceea ca Dumnezeu ne este cu deosebire apropiat, ca singurul Dumnezeu adevarat este Dumnezeul nostru si noi suntem poprul Sau. Iar mai mult decat aceasta binefacere nici nu poate fi pe pamant. 
2) Auzind acestea, poate ca multi dintre noi vor fi gata sa exclame, ca si cum ar fi pipait deja mantuirea: Domnul meu si Dumnezeul meu ! Dar nu uitati, fratilor, cuvantul Domnului: "Nu oricine ... zice: Doamne, Doamne, va intra in Imparatia" lui Dumnezeu (Matei, 7,21). Iata o intrebare: Ce altceva mai avem de facut ? Iata ce mai avem de facu. Sa ne predam cu toate gandurile, cu toata inima si cu toata puterea noastra in seama acestei randuiri dumnezeiesti a mantuirii noastre, si anume: 
a) Sa ne pastram convingerea neclintita in adevarul acestei iconomii a mantuirii si in necesitatea ei imperioasa pentru toate lumea, in general. Vai, fratilor ! Biruiti-va ispita mintii si cugetarile desarte pe care le auziti de la altii. Nu va lasati prada indoielilor si nu ingaduiti ca indrazneata si orgolioasa intrebare: "De ce ?" si "Pentru ce ?" sa va zdruncine echilibrul credintei. Mai bine acceptati ca este asa. Respingeti aceste amagiri. Nu suntem noi primii. Cati s-au mantuit pe aceasta cale ?! Cand suntem bolnavi vine doctorul sa ne vindece. Ii explica, oare, doctorul, de ce ii administreaza bolnavului un anumit tratament si nu altul ? Sa ne punem, asadar, paza buzelor si sa ne supunem, smeriti fata de toate, ca fata de randuiala lui Dumnezeu. 
b) Si nu este numai aceasta. Sa alungam partasia, asentimentul fata de toata aceasta randuiala, adica sa ne potrivim in asa fel starea launtrica, incat inima noastra sa afla bucurie atat in primirea cu vrednicie a Sfintelor Taine, cat si in orice slujba dumnezeiasca si in orice ierugie, in ascultarea propovaduirii adevarurilor dumnezeiesti, in supunerea atenta fata de calauzirea si sfaturile pastorilor, si, in general, in orice lucrare prescrisa de legea lui Dumnezeu. Fiecare este atras inspre lucrurile cu care se afla in asentiment, fata de care se simte partas. Cine se simte partas cu cele ale mantuirii, catre acestea se indreapta. Cine se simte partas cu altceva, catre aceea alearga. Iata de ce, in timp ce unii se grabesc spre biserica, altii merg la teatru, la bal sau la petrecere... Dar stiti bine ce avem de asteptat de la acestea din urma... Nutati-va inima de la aceste locuri desarte in veselitorul lacas dumnezeiesc si aflati acolo indulcirea si toate plinatatea bucuriei inimii. Unde este comoara - spune Domnul - acolo se afla si inima. Deci, unde este inima, acolo se afla si comara. Ce fel de comori propune lumea ? Merita oare sa ne murdarim inima cu ele, inima care a fost menita dintru inceput a fi lacasul lui Dumnezeu ?! Sa nu creada cineva ca le putem impaca pe amandoua! Nu se poate. Inima noastra este una si este simpla, asa incat, acolo unde se afla ea, acolo se afla totul si nu o vom mai gasi - caci nu se mai poate afla - in nici o alta parte. De aceea, cel ce este in lume cu inima, acela se afla in Biserica fara inima. Si invers, cel ce se afla cu inima in Biserica, acela este in luma fara inima. Dar, fara inima, nu este viata. Este bine sa fii in lume fara inima, dara sa fii fara inima in Biserica lui Dumnezeu inseamna sa fii fatarnic in ochii lui Dumnezeu, in fata atoatevazatorului Dumnezeu. 
Iata de ce, fata de toate cele scrise mai sus, trebuie sa adaugam: 
c) Implinirea plina de ravna, neabatuta si fara preget, a tot ce se cere pentru mantuire. Caci, e una si buna: daca vrei sa te mantuiest, tinte-te de lucruri mantuitoare; iar daca nu, treaba ta, numai sa stii ca nu poti lucra si lui Dumnezeu, si lui mamona. Sa ne hotaram, asadar, fratilor, sa mergem hotarati pe calea mantuirii, fara sa ne inclinam nici la stanga, nici la dreapta. Sa respingem impartirea sufleteasca si sa ne indreptam picioarele schiopatatoare! Ce veti spune despre un bolnav care zace intr-un spital bun, este supravegheat de un medic bun, primeste medicamente potrivite exact pentru boala lui, dar le dispretuieste pe toate: nu-l asculta pe medic si nu ia medicamentele ? Ce veti spune, de asemeni, depsre cel ce sta in fata unui izvor curat, simte setea si are posibilitate, chiar are nevoia sa-si potoleasca setea tocmai de la acel izvor, dar, in loc de aceasta, lasa izvorul si fuge la raul cel plin de tina, de taratoare si de murdarie si de acolo bea apa, care nu-i astampara setea ? Desigur ca nu veti fii de acord nici cu unul , nici cu celalalt. Dar oare nu asupra noastra insine vom proclama aceasta condamnare daca, avand la dispozitie toate mijloacele mantuitoare, nu ne vom folosi de ele cum se cuvine ? Si nu noua ni se va adresa, oare, mustrarea lui Dumnezeu: "Pe mine, izvorul apei celei vii, M-au parasit, si si-au sapat fantani sparte, care nu pot tine apa" (Ier. 2,13). Asadar, fratilor, sa-I multumim Domnului, ca, in marea Sa milostivire, Si-a apropiat de noi atat de mult mantuirea Sa. Dar sa punem si noi umarul! Calea mantuirii ne-a fost aratata si lamurita. Ea se afla in fata noastra. Dar, cu toate acestea, nu ne vom mantui, daca nu o vom parcurge ! Am spus: afla si pastreaza invatatura credintei si, primind putere de la Sfintele Taine, mergi pe calea poruncilor, sub calauzirea pastorilor. Cunoasterea credintei si a poruncilor, Sfintele Taine cu toate ierugiile si cu indurmarea preotilor alcatuiesc impreuna calea mantuitoare, care se afla in fata noastra. In ce se afla intreaga lucrare a mantuirii ? In urma acestei cai. Haideti deci s-o urmam! "Iata acum vreme potrivita, iata acum ziua mantuirii" (II Cor. 6,2). Amin.

5

In timp ce ma gandeam ce sa va spun in concluzia discutiilor noastre despre mantuire, mi-am amintit de o intamplare citita de mult intr-un vechi parteric. Este foarte apropiata de subiectul discutiei noastre si socotesc ca nu este de prisos sa v-o povestesc, asa cum se deseneaza ea acum in mintea mea. 
Un batran imbunatatit, care traia retras in pustie, cazu in intristare si intunericul gandurilor potrivnice incepu sa-i ameninte sufletul, insuflandu-i indoiala asupra dreptei alegeri a felului lui de viata si intrebandu-se daca poate sa nu nadajdui ca toate stradaniile lui se vor incununa cu succes. Inima ii plangea, dar ochii nu izvorau lacrimi. O durere uscata il chinuia. In timp ce se omora asrfel cu intristarea, i se arata ingerul Domnului si ii spuse: "De ce te tulburi si de ce intra intrebarile in inima ta ? Nu esti tu nici primul, nici ultimul care mergi pe aceasta cale. Multi au strabatut-o, multi o strabat acum si multi vor ajunge pe ea in lacasurile luminoase ale raiului. Mergi si iti voi arata atat caile diferite pe care merg fii oamenilor, cat si locurile in care duce fiecare cale. Priveste si ia aminte !". 
Ascultand chemarea ingerului, pustnicul se ridica si merse; dar, abia facu cativa pasi inainte, ca iesi parca afara din sine si se cufunda in contemplarea unei vedenii minunate, care se deschise inaintea ochilor mintii sale. Vazu in stanga sa un intuneric pustiu, ca un perete de nepatruns, inauntrul caruia sa auzea zgomot, larma si tulburare. Sfredelind intunericul cu privirea, vazu un rau larg, involburat de valuri, care se rostogoleau inainte si inapoi, la stanga si la dreapta; si, de fiecare data cand prin fata ochilor sai trecea in viteza un val, cineva parca ii rostea deslusit in ureche: "Este valul necredintei, al nepasarii, al racelii"; "Acesta - al nemilostivirii, al desfranarii, al luarii de mita"; "Acesta - al desfatarii, al huzurului, al pizmei, al vrajbei"; "Iar acesta - al betiei, al necuratiei, al lenevirii, al infidelitatii intre soti" si asa mai departe. Si, in fata pustnicului, fiecare val rasucea pe creasta lui o multime nenumarata de oameni, ridicandu-i din rau si iarasi cufundandu-i la fund. Batranul exclama ingrozit: " Doamne ! Oare toti acestia vor muri si nu este pentru ei nadejde de mantuire ?" Ingerul ii raspunse: "Priveste mai departe si vei vedea milostivirea si dreptatea lui Dumnezeu !". 
Pustnicul mai privi o data raul si vazu ca era acoperit, de-a lungul si de-a latul lui, cu mici barci in care stateau niste tineri luminosi cu fel de fel de arme, spre ajutorul celor ce se inecau. Ei ii chemau pe toti la ei si unora le intindeau mana, altora le coborau prajini si scanduri, altora le aruncau franghii, iar uneori scufundau pana la fund cange si carlige: poate ca se va agata si de acolo cineva. Foarte rar le raspundea cineva chemarii, dar si mai putini erau cei ce se foloseau cum se cuvine de armele salvatoare care li se dadeau. Cea mai mare parte le respindgeau sfidatori si cu un fel de satisfactie salbatica se scufundau in raul care raspandea fum inabusitor, duhoare grea si miros de ars. Batranul isi intinse privirea mai departe de-a lungul raului si la capatul lui vazu o prapastie fara fund, in care raul se prabusea. Multime de tineri luminosi treceau iute cu barcile incolo si incoace, chiar pana la marginea prapastiei, dand ajutor, cu grija fiecaruia; dar, cu toate acestea, in fiece clipa, in fiecare loc al raului multe mii de oameni se prabuseau impreuna cu raul in prapastie, de unde se auzeau vaiete de disperare si scrasnirea dintilor. Batranul isi acoperi fata si izbucni in lacrimi. Si auzi o voce din cer: "Este amar, dar cine-i de vina ? Spune, ce as mai fi putut sa fac pentru mantuirea lor si nu am facut ? Dar ei resping, cu impietrire, orice ajutor le este dat. Ei Ma vor respinge si pe Mine, daca Ma voi pogori in ajutorul lor in cele mai amare locuri de suferinta". 
Linistindu-se cat de cat, pustnicul isi indrepta privirile spre dreapta, spre rasaritul luminos si fu mangaiat de o vedenie imbucuratoare. Cei ce, ascultand chemarea tinerilor luminosi, le intindeau mana sau se prindeau de vreo arma salvatoare, erau scosi de acestia pe malul drept. Aici ii intimpinau alte persoane, ii primeau in niste mici cladiri zvelte, intinse in numar mare de-a lungul intregului mal, unde ii spalau cu apa curata, ii imbracau in haine curate, ii incingeau, ii incaltau, le dadeau un toiag si, intremandu-i cu hrana, ii trimiteau la drum, mai departe spre rasarit, poruncindu-le sa nu se uite in laturi, sa mearga fara oprire, sa privasca cu atentie pe unde calca si sa nu treaca pe langa nici o cladire ca aceasta, fara sa intre in ea si sa se intremeze cu hrana si cu sfat de la cei in grija carora erau lasate acele cladiri - la fel faceau toti cei ce intrau acolo. 
Batranul isi plimba ochiii de-a lungul malului si vazu ca pe toata lungimea lui erau astfel de oameni izbaviti care se pregateau de drum. Pe fetele tuturor se intiparise bucuria si insufletirea. Se vedea ca toti simteau o deosebita usurinta si putere si se aruncau cu o anumita nestavilire pe calea ale carei prime etape erau impodobite cu flori placut mirositoare. 
Apoi pustnicul isi indrepta privirea mai departe spre rasarit si iata ce i se descoperi. Frumoasa poiana se termina nu departe de mal; mai departe urmau muntii, ale caror lanturi erau orientate in directii diferite. Muntii se ridicau tot mai sus si mai sus, se intersectau cu prapastii, ba erau golasi si stancosi, ba acoperiti cu tufaris si paduri. Peste tot, pe munti, se vedeau calatorii-nevoitori. Unul se catara pe o panta abrupta, altul statea sa se odihneasca sau sa cugete, altul se lupta cu o fiara sau cu un sarpe; unul mergea direct spre rasarit, altul pe o directie piezisa, iar altul le taia celorlalti calea, de-a curmezisul; insa toti erau obositi si asudati, erau in lupta si in incordare sufleteasca si trupeasca. Rareori vreun drumet isi vedea calea in permanenta: adesea, aceasta disparea cu totul sau se rasfrangea in mai multe carari intortocheate; intr-alt loc o acopereau ceata si intunecimea, intr-altul drumul era taiat de o prapastie sau de o stanca abrupta; colo, calea era oprita de foarele padurii sau de taratoarele veninoase din vagauni. Dar iata ce era minunat: peste tot, printre munti erau raspandite cladiri frumoase, asemeni celor in care fusesera primiti pentru prima data cei salvati din apa. Imediat ce intra calatorul in aceste cladiri, asa cum i se poruncise de la inceput, oricat de epuizat ar fi fost pana atunci, iesea de acolo viguros si plin de puteri. Atunci fiarele si taratoarele nu puteau sa-i suporte privirea si fugeau din calea lui; nici un fel de piedici nu-l faceau sa intarzie prea mult si gasea repede calea care se ascunsese de el prin nu se stie ce mijloace, urmand indicatiile primite in acele cladiri. De fiecare data cand cineva depasea o piedica sau invingea un dusman, se facea mai puternic, mai inalt si mai chipes; cu cat cineva se inalta mai sus, cu atat devenea mai frumos si mai luminos. Pe varful muntelui, locul se facea din nou lin si presarat de flori; dar cei ajunsi acolo intrau repede intr-un nor luminos sau intr-o ceata, din care nu se mai vedeau. 
Pustnicul ridica ochii mai sus de nor si in spatele lui sau in spatele muntelui vazu o lumina minunata, de o frumusete nemaivazuta, din care se auzeau pana la el preadulci cantari: "Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot!" Batranul cazu cu smerenie la pamant si deasupra lui trecu cu rasunet cuvantul Domnului: "Alergati asa ca sa-l luati [premiul]" (I Cor. 9,24). 
Ridicandu-se din nou in picioare, pusticul vazu ca de pe diferitele piscuri ale muntelui erau destui calatori din locuri diferite care fugeau navalnic inapoi spre rau, unii in trecere, altii cu strigate si cu cuvinte de hula si de ocara. Fiecare dintre acestia era strigat de sus si de prin alte parti sa se opreasca. Dar, impinsi de niste arapi scunzi de statura, acestia nu ascultau glasul prevenitor si se cufundau din nou in raul naclait. Atunci pustnicul intreba cu mirare: "Doamne, de ce ?" si auzi ca raspuns: "Este rodul samavolniciei si al nesupunerii fata de randuiala tocmita de Dumnezeu !". Cu acestea, vedenia lua sfarsit. 
Ingerul care ii atrasese pustnicului vedenia il intreba, in fine: "Ei, te-ai linistit ?". Batranul i se inclina pana in pamant. 
Cred, fratilor, ca nu este nevoie de multa vorbarie pentru talcuirea acestei vedenii. Raul este lumea; cei cufundati in el sunt oamenii care traiesc dupa duhul lumii, in patimi, in vicii si in pacate; tinerii luminosi din barci sunt ingerii si, in general, harul care ne cheama la mantuire; prapastia fara fund in care se prabusea raul cu tot cu oameni este pierzania; cladirea frumoasa de pe malul drept este Biserica unde, prin Taina pocaintei sau a botezului, pacatosii convertiti se spala de pacate, se imbraca in haina inreptatirii, isi incing braul cu putere de sus si pornesc pe calea mantuirii; urcarea muntelui, cu diferitele piedici, reprezinta diferitele nevointe in curatirea inimii de patimi; fiarele si taratoarele sunt dusmanii mantuirii; locul cel lin de pe varful muntelui este linistirea inimii; norul luminos care ii acopera pe muritori este moartea impacata; lumina de dupa munte este raiul cel fericit; cladirile raspandite pe munte sunt templele lui Dumnezeu. Cine, aflandu-se pe cale, intra in aceste cladiri, adica cine primeste Tainele si participa la sfintele slujbe si rugaciuni ale Bisericii si se foloseste de sfatul si de indrumarea pastorilor, acela depaseste cu usurinta toate piedicile si grabnic ajunge la desavarsire. Iar cel ce, din samavolnicie, le respinge si nu se supune sfaturilor si indrumarilor pastorilor, acela cade repede, si duhul lumii il va ademeni din nou.

Consider de prisos sa mai adaugam orice alta povata. Va implor numai, fratilor, izbaviti-va de veacul acesta inselator ! Amin.