Sfantul Ierarh Nectarie

Sufletul necumpătat nu poate avea pace !

Un om care biruieşte cu pace gândurile
rele este un om înţelept şi fericit, un om care este umbrit de Harul
Sfântului Duh, pentru că unde este pace, acolo este şi Harul Lui
Dumnezeu, şi aşa cum spunea Sfântul Macarie de la Optina: ,,numai Harul
Lui Dumnezeu poate să facă inima omului sălaș permanent și sigur al
păcii cerești, care este o parte a veșniciei. Un om cu pace în suflet
este un om cu conştiinţa împăcată, un om care nu judecă şi nu osândeşte
pe semenii săi, un om care reuşeşte să iradieze în jurul său din lumina
sufletului său. Cât de frumos este chipul omului cu pace în suflet! Cât
de minunat este harul acestui chip! Liniştea revărsată pe chipul său
arată pacea sufletului, iar calmul arată netulburarea inimii. Pe chipul
omului cu pace în suflet sunt zugrăvite în culori vii: bunătatea,
blândeţea, smerenia, încrederea în Dumnezeu, faţa sa mărturiseşte despre
conştiinţa sa netulburată. Cel cu pace în suflet are înfăţişarea unui
om eliberat de tirania grijilor necurmate ale vieţii, cele împovărătoare
ale duhului.

Omul cu pace în suflet este un om cu
adevărat fericit, fiindcă a cerut pacea de la Bunul Dumnezeu şi a
primit-o, fiindcă şi-a tăiat voia lui înaintea Lui Dumnezeu şi a
oamenilor, şi şi-a predat sufletul Domnului păcii, iubirii, bucuriei. E
fericit pentru că acceptă totul cu bucurie şi lucrurile bune şi
nenorocirile din viaţa sa, fără cârtire, fără să judece, fără să spună,
că Bunul Dumnezeu l-a nedreptăţit într-un fel. El a conştientizat, că
omul fără pace în suflet este cel mai nefericit dintre oameni, fiindcă
este lipsit de nădejde, sprijinul şi toiagul care te ajută să străbaţi
lungul drum al vieţii, este un om în inima căruia şi-au făcut sălaş
suferinţa şi durerea, teama, descurajarea, neliniştea, grija şi că
acesta rătăceşte pierdut în noaptea adâncă, nelimitată a acestei vieţi
şi nu-şi află calea, fiindcă pacea sufletului şi liniştea inimii
acestuia au fost alungate de necredinţă, iar  încrederea ce izvorăşte
din credinţa în pronia dumnezeiască, cea care face să înceteze orice
grijă, este pentru el o putere de neînţeles.

Liniştea sufletească, îndeosebi mintea
netulburată, scria Sfântul Teotim, Episcopul Tomisului: ,,e o mare
agoniseală în drum spre desăvârşire. Într-o minte tulburată şi
frământată nu se afla nicio idee frumoasă şi nu pătrunde nici Harul Lui
Dumnezeu… Despre sufletul desăvârşit s-a zis că este un crin în mijlocul
spinilor. Şi în Sfânta Evanghelie, crinul desemnează sufletul lipsit de
griji.,,Crinii nici nu se ostenesc, nici nu torc şi cu toate acestea,
ei s-au îmbrăcat într-o slavă mai mare ca aceea a lui Solomon’’ (Matei
6, 28). Despre cei prinşi în multe griji pentru cele trupeşti, Scriptura
zice că toată viaţa lor este frământată (Iov 15, 20 – 21).

 ,,Pacea e marea forţă care le ţine pe
toate în armonie. Dar nu într-o armonie fizică, impersonală, ci în
armonia conştientă, iubitoare, în care persoanele îşi menţin libertatea
şi unicitatea lor. De aceea, Dumnezeu Cel întreit în Persoane, dar Unul
în fiinţă şi în toate însuşirile sau valorile, ca Creator şi susţinător
al tuturor, e izvorul păcii. Şi cel ce iradiază această pace conştientă,
iubitoare, înţelegătoare, îmbrăţişătoare, s-a făcut vas al păcii Lui
Dumnezeu, deci fiu al Lui, fiu prin care se însuşeşte pacea şi se
răspândește cu voinţă printre oameni.’’(Părintele Dumitru Stăniloae)

Ca să reuşim să ne păzim pacea
lăuntrică, fără de care nu este mântuire,  trebuie să avem mereu în
minte şi inimă rugăciunea, să fim iubitori şi smeriţi, să avem puterea
să întoarcem şi celălalt obraz atunci când suntem nedreptăţiţi, să nu
vorbim în deşert, să nu ne tulburăm de întristările venite de la alţii,
să nu deznădăjduim, să nu cârtim, să nu judecăm, să nu fim iuţi şi
aprigi la

mânie, să nu urâm pe nimeni, să nu
suferim de slavă deşartă, să avem răbdare şi nădejde în ispite, să fim
buni şi blânzi, să cugetăm la legea Lui Dumnezeu şi ziua şi noaptea.

Aşa cum spunea  Sfântul Siluan
Athonitul: ,,e cu neputinţă ca sufletul să aibă pace dacă nu vom cere cu
toată puterea de la Domnul să iubim pe toţi oamenii. Domnul ştia că,
dacă nu vom iubi pe vrăjmaşii noştri, nu va fi pace în suflet, şi de
aceea ne-a dat poruncă: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Dacă nu-i vom iubi
pe vrăjmaşi, atunci sufletul va avea uneori o anume odihnă, dar dacă-i
iubim pe vrăjmaşi, pacea rămâne în suflet ziua şi noaptea.’’ Şi mai
spunea tot Sfântul Siluan Athonitul, că trebuie să veghem în sufletul
nostru la pacea Harului Duhului Sfânt şi să nu o pierdem pentru lucruri
mărunte, să dăm pace fratelui nostru şi  Domnul ne va da neasemănat de
mult, dar dacă întristăm pe fratele nostru, atunci negreşit întristarea
se va abate degrabă şi asupra sufletului nostru, iar dacă ne vine un
gând spurcat, să îl alungăm de îndată, şi atunci ne vom păstra pacea
sufletului nostru, însă dacă-l primim, sufletul nostru va pierde iubirea
de Dumnezeu şi nu vom avea îndrăzneală în rugăciune.

Dar câţi dintre noi reuşim acest lucru?
Mândria, slava deşartă, orgoliul, mânia, judecata, ura, iubirea de
argint, vorbirea în deşert, cârteala, nemulţumirea, iubirea de
stăpânire, neascultarea, frica, deznădejdea, clătinarea credinţei,
egoismul, invidia, prea multă încredere în sine, neliniştea, patimile,
lenea, necunoaşterea de sine, nerăbdarea, împietrirea inimii,  nu ne dau
pace. Trebuie să lupţi cu tine însăţi/ însuţi cu gândurile, cu
dorinţele, cu faptele tale ca să reuşeşti să îţi păstrezi pacea
lăuntrică şi lupta cu tine, cu patimile, cu neputintele tale e foarte
grea. Ştiu din experienţa mea acest lucru, mereu ies înfrântă din
această luptă, cu cât mai mult îţi doreşti victoria, cu atât mai multe
obstacole îţi apar în cale, fiindcă nu ni-i luăm aliaţi în această
luptă, în acest război duhovnicesc pe: Bunul Dumnezeu, pe Măicuţa
Domnului, pe Sfinţi şi toate Puterile Cereşti. Suntem mândri şi
orgolioşi şi vrem să învingem luptele împotriva răului de unii singuri,
dar ne înşelăm amarnic dacă credem că putem obţine vreo izbândă fără
ajutorul Lui Dumnezeu. Trebuie să ne rugăm din răsputeri, ca pacea Lui
Dumnezeu care covârşeşte toată mintea, să păzească inimile noastre şi
cugetele noastre Întru Hristos Iisus şi trebuie să strigăm totdeauna
împreună cu Biserica: ,,Doamne Dumnezeul nostru, pacea Ta dă-ne-o nouă”
(Isaia, 26, 12)

Sfântul Serafim de Sarov spunea că
,,nimic nu contribuie mai mult la dobândirea păcii interioare decât
tăcerea şi faptul de a discuta cât mai mult posibil cu tine însuţi şi
cât mai puţin cu ceilalţi. Cel ce păşeşte către starea de linişte fără
să se abată, primeşte din belşug harisme duhovniceşti. Când omul ajunge
la starea de linişte, poate atunci să transmită şi altora lumina care
luminează gândul lui.’’ Într-o atmosferă liniştită, plină de armonie,
într-o stare de împăcare şi linişte sufletească, reuşeşti să asculţi ce
doreşte să îţi transmită cel de lângă tine, reuşeşti să îţi asculţi
sufletul şi inima şi să conştientizezi că nu tu eşti cel mai important
din lume, te smereşti şi îţi dai seama, că trebuie să asculţi şi pe
semenul tău,  că trebuie să-l iubeşti din toată inima ta ca pe tine
însuţi, că trebuie să trăiesti în pace, înţelegere  şi armonie cu
semenii tăi. În linişte reuşeşti să îţi asculţi conştiinţa care se
trezeşte din amorţeală şi a reuşit să vadă ce e bun şi ce e rău în
fiinţa ta. În linişte reuşeşti să memorezi ceea ce îţi dictează
conştiinţa, în linişte şi după ce ai ascultat cu atenţie mesajele
primite, le memorezi mai bine, le prelucrezi mai bine, cu obiectivitate,
reuşeşti să te cunoşti mai bine, reuşeşti să conştientizezi că ai şi
mulţi talanţi, multe calităţi care te ajută să pui în practică lucruri
bune, lucruri de folos, lucruri care te ajută să evoluiezi spiriritual,
care te ajută să îţi atingi ţintele propuse. Şi evoluând spiritual,
devenind mai înţelept pe zi ce trece, vei ajunge la concluzia că nu e
bine să fii egoist, că trebuie să dăruieşti din darurile tale, că
trebuie să îţi înmulţeşti talanţii şi de ei să se folosească toţi cei
din jurul tău, că trebuie să trăieşti mereu o stare de linişte şi
bucurie duhovnicească de care să se molipsească şi cei din jurul tău.
Hristos este numit Împăratul păcii. El a dăruit pacea Sa ucenicilor Săi.
Fiecare poate dărui ceea ce are. Dacă avem  inimile noastre pline de
pace, putem să o dăruim şi celorlalţi. Pacea minţii, a inimii şi a
voinţei – întreita pace în unitate – aceasta este adevărata pace
dumnezeiască a sufletului, dobândind pacea, mii de semeni se vor mântui
în jurul tău, aşa cum spunea Sfântul Serafim de Sarov.

Sufletul necumpătat nu poate avea pace.
Pacea lăuntrică e rodul unei vieţi trăite cu simplitate. Ar fi minunat
să ne mulţumim cu o viaţă simplă, cu o viaţă pe care să ne-o trăim mai
mult pentru a ne hrăni sufletul cu bucurii duhovniceşti şi nu pentru a
fi într-o continuă goană pentru plăceri lumeşti. Dacă nu ne-am complica
viaţa cu orgoliile noastre, cu agitaţia noastră, cu modernismul
societăţii actuale care este o societate de consum exagerat, dacă am
vrea să trăim cum trăiau strămoşii noştri, cu simplitate, cu demnitate,
cu credinţa că trebuie să se mulţumească cu puţin în viaţă, cu credinţa
că Bunul Dumnezeu are grijă să ne asigure pâinea cea de toate zilele,
dacă nu am mai vrea să trăim după moda lumii de astăzi, dacă nu am imita
tot ce apare nou, chiar dacă acest nou nu ne este de folos, ci
dimpotrivă, dacă nu ne-am ridica ştacheta fericirii prea sus, ca să nu o
mai putem atinge, am fi nişte oameni înţelepţi, liniştiţi şi fericiţi.
Acolo unde există simplitate există şi înţelepciune, pace, linişte,
nădejde, speranţa şi credinţa că Bunul Dumnezeu le rânduieşte pe toate
după o judecată dreaptă, că Bunul Dumnezeu ne ajută să răzbatem pe toate
drumurile vieţii oricât de întortocheate ar fi ele. Dar aşa cum a spus
Sfântul Grigorie de Nyssa ,,pacea nu poate fi dată altora, dacă nu este
avută mai întâi de noi înşine în suflet, iar pacea are ca potrivnice
ura, mânia, pizma, pomenirea răului, făţărnicia, războiul. Făcătorul de
pace mai întâi luptă cu sine, ducând războiul între trup şi duh, până
când ajunge la simplitate, adică partea văzută să fie aceeaşi cu cea
ascunsă, şi cea ascunsă cu cea arătată, rezultând fericirea. De-abia
după aceea, omul poate să unească pe cei despărţiţi şi să împace pe cei
învrăjbiţi, după ce şi-a scos mânia şi ura din suflet.’’

Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne
dăruiască dragostea, bucuria, pacea, fiindcă aşa cum spunea Stareţul
Tadei: ,,dragostea unește toate laolaltă, pacea izvorăște din om și
răspândește liniște, bucuria ridică povara de la sufletul omului. Când
vine un suflet bucuros la unul întristat și îi aduce gânduri blânde și
pașnice, parcă dinr-odată cel din urmă se înseninează. Așadar,
dragostea, pacea și bucuria fac minuni și luate în parte, dar împreună
pot porunci tuturor făpturilor. Când sunt unite și înrădăcinate în
inimă, se face pace oriunde își îndreaptă un astfel de suflet gândurile,
căci din el izvorăște pace’’

Pacea inimii este tulburată de patimi şi
atunci trebuie să încercăm cu ajutorul Bunului Dumnezeu să ne luptăm cu
acestea ca să nu ajungă la inimă, să stăm înarmaţi la poarta inimii ca
nişte bravi luptători în războiul nevăzut şi să încercăm să respingem
toate răutăţile ce încearcă să intre în ea şi să o tulbure. Atâta timp
cât inima este în pace, biruinţa asupra patimilor nu este grea. Viaţa
omului este un permanent război şi o ispită neîncetată precum a zis Iov:
,,Oare nu este o ispită viaţa omului pe pământ? Ispita provoacă lupta
şi uite aşa începe războiul. De aceea trebuie să priveghem totdeauna şi
cu grijă să păzim şi să supraveghem inima noastră ca ea să fie în pace
şi liniştită, fiindcă  aşa cum a spus Sfântul Teofan Zăvorâtul: ,,pacea
inimii este scopul războiului duhovnicesc şi cel mai puternic mijloc
pentru a câştiga biruinţa în el’’, ,,pacea inimii este o  mică împărăţie
cerească în om pe care n-o putem cuceri decât fiind luptători smeriţi
şi viteji, mult iubitori, liberi faţă de tot ce e rău şi numai ţinând
mâna inimii noastre spre mâna inimii Stăpânului’’ aşa cum a spus  foarte
frumos, arhim. Ioanichie Bălan.