Sfantul Ierarh Nectarie

Culorile veşmintelor liturgice în Biserica Ortodoxă

Ciprian DRAGOMIR

„Clerul ortodox poartă două tipuri de veşminte: liturgice şi neliturgice. Cele neliturgice reprezintă îmbrăcămintea zilnică a clerului, iar la slujbă se poartă sub veşmintele liturgice.

Îmbrăcămintea neliturgică poartă denumirea de reverendă şi rasă. Deosebirea dintre ele este că rasa se încheie chiar pe mijloc şi are deschizături largi la mâneci; ea se poartă peste reverendă.

În tradiţia rusă, pentru că monahii poartă îmbrăcăminte neliturgică de culoare închisă (de obicei „neagră”, „bleumarin” sau „maro închis”) şi clerul mirean poartă de obicei reverende de culori deschise, sunt cunoscuţi drept „clerul negru” şi „clerul alb”.

În Rusia, înainte de Revoluţia din 1917, acest plan vestimentar era valabil pentru ambele sutane sau veşminte neliturgice. De asemenea, culoarea liniei mânecii rasei semnifica rangul preotului.

În Rusia modernă, clerul foloseşte culoarea „neagră” pentru rasă şi culori diverse pentru reverendă, nemaipurtând culori potrivite rangului administrativ.

Totuşi, deoarece clerul comunităţilor ruseşti din diaspora – mai ales din America – nu a fost afectat de Revoluţia din 1917, în majoritate continuă tradiţia culorilor diferite în ceea ce priveşte reverenda si rasa.

Practica purtării sutanelor sau veşmintelor neliturgice de diverse culori vine din vremea stăpânirii turceşti. Clerul musulman îşi rezervase dreptul de a purta culorile „alb” sau „negru”, considerând că umileşte astfel clerul creştin, forţat astfel să poarte culori strălucitoare (pentru a se deosebi, n. t.).

După ce Biserica Ortodoxă a scăpat de sub constrângerea turcească, clerul ortodox a renunţat să mai poarte sutane de diverse culori; această tradiţie a fost continuată în schimb de clerul rus.

Dar şi clerul ortodox, mai ales cel grec, poartă sutane de culori diverse (mai ales deschise) în zona de climat tropical, ecuatorial şi mediteranean. „Cremul”, „griul” şi „gălbuiul”, ca şi „bronzul pal” („bej” şi „auriu pal” chiar, n.t.) sunt cele mai populare. De asemenea, reverenda de culoare „bleu” este întâlnită la clerul de pretutindeni.

Este potrivit a purta un brâu sau o cingătoare peste reverendă (mai ales că se pot găsi şi cingători cu însemne creştine, n. t.). În tradiţia greacă, această curea este chiar o panglică, un şiret, un cordon sau o funie ce împrejmuieşte talia. Dar în tradiţia sârbă şi română aceste brâie semnifică rangul preotului. În Biserica Rusă acest brâu este chiar ales împodobit (arhiepiscopul Ioan Garklavs de Chicago purta prin 1991 unul chiar brodat cu trandafiri.)

Purtarea sutanelor (a reverendei şi a rasei) este în uzul comun al episcopilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şi monahiilor. Permisiunea de a purta sutane se acordă şi seminariştilor (şi studenţilor teologi, n.t.), fraţilor de mănăstire, ipodiaconilor şi citeţilor (respectiv dascălilor sau cantorilor azi, n.t..)

În ceea ce priveşte sutanele, Tipiconul* nu precizează nimic mai mult decât că ele pot fi „deschise” sau „închise” la culoare, aşa că tradiţia locală este singurul „standard”.

În Biserica Ortodoxă sunt folosite şase culori liturgice: alb, verde, purpuriu (vineţiu), roşu, albastru şi auriu. Recent au început a se folosi şi veşminte de culoare neagră. În unele locuri mai sunt folosite şi culorile portocaliu stacojiu şi ruginiu.

Putem observa că se folosesc aceste culori datorită semnificaţiei lor: „albul” pentru puritatea luminii harului lui Dumnezeu; „verde”, culoarea vieţii, a Sfântului Duh şi a lemnului Sfintei Cruci; „purpuriu” pentru patima Domnului Iisus Hristos; „roşu închis” pentru sângele lui Hristos şi pentru sângele martirilor; „albastru” pentru Maica Domnului; „auriu” pentru bogăţia darurilor Sfântului Duh şi „roşu deschis” pentru flacăra intensă a Oastei Duhovniceşti. „Negru” este în mod tradiţional culoarea morţii şi a doliului în Apus, spre deosebire de Răsărit unde „albul” este culoarea Adormirii (căci Ortodoxia accentuează Învierea Domnului, nu greutatea şi chinul patimilor şi morţii Domnului, n.t.). În Rusia „roşu” este culoarea bucuriei, strălucirii şi frumuseţii. Nici una dintre acestea nu este scrisă în anumite reguli sau canoane şi, în mod evident, multiplele culori au semnificaţii diferite pentru variile popoare.

Pentru Biserica Ortodoxă, mai ales cea Rusă şi cele influenţate de tradiţia ei, culorile predominante pentru diferitele sărbători sunt următoarele culori:

1.    La Praznicele Mântuitorului, la Sfinţii Profeţi, la Sfinţii Apostoli şi la Sfinţii Ierarhi: „auriu” şi „galben” de toate nuanţele;

2.    La Praznicele Maicii Domnului, la Puterile cele fără de trup (Îngeri) şi la Sfintele Fecioare: „albastru deschis” şi „alb”;

3.    La Praznicele Sfintei Cruci: „purpuriu” şi „roşu închis”;

4.    La Sfinţii Mucenici: „roşu” (În Sfânta şi Marea Joi se poartă veşminte liturgice de culoarea „roşu închis” chiar dacă biserica este înveşmântată în „negru”, iar masa Sfântului Altar se împodobeşte în „alb”, ca semn de aducere aminte a feţei de masă folosită la Cina cea de Taină.)

5.    La Sfinţii Cuvioşi, Asceţi şi Nebuni pentru Hristos: „verde” (De asemenea Intrarea Domnului în Ierusalim, Pogorârea Sfântului Duh şi Sfânta Treime sunt celebrate tot în veşminte „verzi”, de toate nuanţele.)

6.    În Posturi: „albastru închis”, „purpuriu”, „verde închis”, „roşu închis ori sângeriu” şi „negru”. În Postul Sfintelor Patimi veşminte folosite se obişnuieşte a fi cele „negre”. Sâmbetele şi Sărbătorile mari din Postul Mare veşmintele sunt „negre”, dar cu ornamente „aurii” şi de alte culori.

7.    Înmormântările se săvârşesc în veşminte „albe”.

În Biserica Primară nu se purtau veşminte „negre”, deşi clerul monahal purta sutane „negre”. În acele vremuri tot clerul purta veşminte „stacojii” (grena).

În Rusia s-au purtat prima dată veşminte „negre” la înmormântarea Ţarului Petru al II-lea (1821). De atunci s-a răspândit purtarea culorii „negre” la înmormântări şi în Postul Mare, ca în tradiţia romano-catolică.

„Albul” este purtat la Praznicele Botezului Domnului (Epifaniei, Teofaniei sau Arătării lui Dumnezeu), Schimbării la Faţă şi Învierii Domnului şi până la odovania lor. În antichitatea creştină la Epifanie se prăznuia şi Naşterea Domnului, însă după separarea celor două sărbători, de Crăciun se poartă „alb” şi din a doua zi de Crăciun până la Bobotează se poartă „auriu”.

În tradiţia moscovită, veşmintele bisericii şi ale clerului se schimbă în „alb” la cântarea Prochimenului din Liturghia Sfintei şi Marii Zi a Sâmbetei (adică înainte de citirea din Apostol, n.t.). „Albul” este purtat până la Utrenia Duminicii Învierii, când sunt schimbate cu cele „roşu deschis” până la odovania praznicului.

În unele locuri din Rusia, „albul” este purtat de la Înălţarea Domnului până la Pogorârea Sfântului Duh, iar în alte locuri se obişnuieşte a se purta culoarea „aurie”.

În zona Munţilor Carpaţi ai ruşilor de la Paşti la Înălţare se poartă numai „alb”, precum şi la înmormântări.

„Verdele” este purtat în unele părţi la Înălţarea Sfintei Cruci. În zona carpato-rusească „verdele” se poartă de la Rusalii la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, precum şi în Sâmbăta Sfântului Lazăr.

„Auriul” este obişnuit a se purta când nu este sfecificată nicio altă culoare.  În unele tradiţii locale „auriul” este purtat în toate sâmbetele, mai puţin cele în care este precizat „albul”.

„Roşu închis ori sângeriu” este purtat în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la Crăciun, la Înălţarea Sfintei Cruci şi la praznicele Sfinţilor Martiri.

„Roşu deschis” este purtat la praznicele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, precum şi la Sfinţii Îngeri. La Moscova, în Athos şi la Ierusalim „roşu deschis” este folosit la Paşti şi la Crăciun.

„Albastru” este purtat la praznicele Maicii Domnului, la Întâmpinarea Domnului, la Buna-Vestire şi, uneori, în Vinerea Acatistului din a cincea săptămână a Postului Mare. În zona carpatico-rusească „albastru” este purtat din prima zi a Postului Adormirii Maicii Domnului până la Înălţarea Sfintei Cruci şi chiar la Crăciun.

„Purpuriu” (vineţiu) este purtat în sâmbetele şi duminicile din Postul Mare. În unele părţi „purpuriul” este purtat în zilele de rând ale Postului Mare, iar „auriul” se foloseşte în sâmbetele şi duminicile acestuia.

„Portocaliu” este purtat pe alocuri în Postul Sfinţilor Apostoli, iar în altele de la Sfinţii Apostoli până la Schimbarea la Faţă.

Unde se poate, chiar şi veşmintele din biserică, dvera şi sticla candelelor se schimbă în funcţie de veşmintele sfinţiţilor slujitori.

În tradiţia grecească se obişnuieşte ca dvera şi sticla candelelor să rămână tot timpul „roşii”, în amintirea surpării catapetesmei Templului din Ierusalim la moartea Mântuitorului pe Cruce şi a ouălor aduse, potrivit tradiţiei, de soţia lui Ponţiu Pilat la Cruce, care s-au înroşit prin picurarea Cinstitului Sânge. Trebuie să menţionăm şi faptul că roşul purpuriu, roşul închis intens este şi culoarea regalităţii, motiv pentru care este folosit la dvera Sfintelor Uşi (pe unde intra şi împăratul Bizanţului spre a se împărtăşi, n. t.)”.

În tradiţia Bisericii Ortodoxe Române se folosesc relativ amestecate ambele variante: ruseşte şi greceşte, precum şi obiceiul local, format prin dotările mai puţin bogate. Strămoşii noştri ce veşminte au avut, pe acelea le-au purtat, iar noi am preluat stăruinţa lor drept tradiţie. Acum se mai observă şi faptul că mulţi slujitori poartă ce veşminte preferă, nu neapărat ce veşminte sunt recomandate!

Măcar acolo unde sunt dotările de rigoare sau unde este posibilitate materială mai bună este de preferat a se urmări şi semnificaţia duhovnicească în purtarea veşmintelor, mai ales a celor liturgice.