Sfantul Ierarh Nectarie

Puterea duhovniceasca a deznadejdii

Avem in Sfanta Scriptura, se pare, la Intelepciunea lui Solomon, un cuvant al Domnului:"Iata, am pus inaintea ta, doua cai:Viata si moartea.Alege!"Parintii nostri ne vorbesc despre puterea omului de a-si stapani si de a folosi aceste puteri.Aceasta o vedem, mai ales, si mai pe larg desfasurat in tratatul "Despre om" al Sfantului Grigorie al Nyssei, in care el vorbeste despre felul in care pornirile bune ale omului devin altceva si ne invata drumul inapoi, spre echilibrul bun al nostru, in care patima trupeasca, curvia, poate si trebuie sa ajunga la iubire de frumos;in care lenea, frica, trebuie crescute cu blandete si asa mai departe.Eu cred ca si deznadejdea, care atat de adanc ne macina pe toti, poate fi indreptata si folosita spre binele nostru.De ce am pornit aceasta discutie?Pentru ca aceasta nu este o vorbarie abstracta;toti stim realitatea pe care o traim, si, mai ale, duhovnicii, pentru ca ei ii vedem aici.Am constatat, nu o data, ca tot omul care vine la spovedanie, incepe prin a-si spovedi deznadejdea lui.De aceea, am si socotit sa incercam sa ne gandim cum am putea folosi ceea ce avem noi deja, pentru ca de scapat de ea am vazut ca nu putem prea usor.Cum o putem folosi, asadar ? Ma intorc iarasi si zic:eu cred ca deznadejdea este cea mai mare putere si forta in stare sa ne scoata la iveala pana si cele mai ascunse subtirimi ale sufletului nostru.Si acesta este un bun inceput, pentru ca inceputul si pricina caderii lui Adam a fost uitarea.El a uitat cine este si atunci diavolul l-a ispitit si i-a propus o noua conditie pe care ar putea sa si-o insuseasca.Deznadejdea ne readuce aminte ca noi suntem, intai de toate, muritori.Omul are, firesc, in sine, chemarea de a stapani, pentru ca Dumnezeu l-a facut stapanitor peste lumea intreaga, nu numai peste cea pe care calcam noi, ci si peste cea cereasca.Asadar, atunci cand omul chemat firesc spre stapanire, spre o buna stapanire, impreuna stapanire cu Dumnezeu, isi descopera, contrar asteptarilor sale de tinerete, infrangerea sa totala in fata vietii, atunci el deznadajduieste.Deznadejdea survine atunci cand omul isi da seama ca el, in toata fiinta sa, nu poate sa devina ceea ce ar vrea sa fie, ca el nu este ceea ce credea el ca este.

Aceasta este deznadejdea, aceasta este moartea si pornirea fireasca a omului, care-si descopera aceasta conditie a sa;sa dispara, sa se sinucida, pentru ca el nu suporta conditia sa, pentru ca el, in mintea lui, care este data de la Dumnezeu buna, intelege ca o astfel de faptura nu-si are rostul.Si, cu adevarat, o astfel de faptura nu-si are rostul, daca ea nu va fi implinita prin reintalnirea cu Dumnezeu, de unde a si pornit, ca toate aspiratiile si dorintele lui sa devina o realitate si el sa-si recapete starea lui dintru inceput, starea lui fireasca.Unde este aceasta putere ?

Ideea si tema asta nu am inventat-o eu, o gasim la Parintii nostri si o vedem in Vietile Sfintilor, acolo unde mintea noastra de crestini ai vremurilor noastre nu poate face deosebire intre deznadejdea care este socotita pacat si starea de pocainta, starea unei Maria Egipteanca sau a Sfantului Mucenic Varvar, care a cerut sa traiasca cu porcii.Trei ani dupa asta n-a mai vrut sa se ridice si a cerut parintelui sa mearga in padure sa mai pasca iarba, si a mai pascut inca 11 ani.Starea cizmarului din Alexandria la care a fost trimis Sfantul Antonie ca sa invete desavarsirea crestina, care, stand in piata si batand cuie in cizmele pe care le facea , privind la ceilalti, spunea:"Toti acestia se vor mantui, Doamne, numai eu, nu".Si noi nu intelegem de ce aceasta credinta ca el nu se va mantui, si a noastra, care simtim la fel, ca nu ne vom mantui;pentru ca, una este desavarsirea pe care n-o atinsese inca nici Antonie si alta este starea noastra jalnica in care colcaim.Si mintea noastra de crestini ai vremurilor pe care le traim nu intelege despre ce este vorba.Si atunci, Dumnezeu trimite noua un Sfant ca Siluan, care este omul timpului pe care-l traim, este apostolul timpului nostru.Si atunci, cand el nemaiputand sa-si raspunda la aceasta intrebare pe care noi toti o avem - eu as vrea ca noi toti s-o avem si sa nu mai traim in afara intrebarilor, decat daca am dobandit de acum puterea cea de sus si suntem dincolo de aceste framantari.Asadar, acest Siluan, framantat fiind, de ceea ce suntem noi, vine la Dumnezeu si-L intreaba :"Ce voi face, pentru ca dracii ma necajesc si eu nu vad capat suferintelor mele?".Si atunci, Hristos ii da raspunsul:"Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui!".

Acesta este un paradox.Gandindu-ma la aceste cuvinte, de o vreme, mi-am dat seama ca numai Sfantul Siluan putea sa inteleaga, pentru ca lui i-au fost adresate."Tine mintea in iad si nu deznadajdui!".Ce altceva este iadul, decat, in primul rand, deznadejde ? In clipa in care nu mai deznadajduiesti, iesi din iad.Cum, dar si mintea in iad si sa nu deznadajduiesti?Este unul din paradoxurile Evangheliei, de altfel, ca si toata Evanghelia, care este un paradox, care este o sminteala, sminteala la care suntem chemati noi toti.Si daca nu ne invata Dumnezeu sa iesim din acest labirint al mintii noastre, omul singur nu o poate face.

Parintele Sofronie, care este ucenicul Sfantului Siluan, si care l-a facut cunoscut prin lucrarea lui Dumnezeu pentru noi, are o carte care se cheama"A-L vedea pe Dumnezeu asa cum este".Aceasta carte este o spovedanie - o autobiografie duhovniceasca o numeste Parintele Sofronie, la inceput, si in care vorbeste despre evolutia sufletului, in  calea de pacatosenie spre lumina;iar prima etapa este cea a deznadejdii, dar a unei deznadejdi pe care Parintele Sofronie o numeste deznadejde harica. Este o sintagma paradoxala, desigur, auzului nostru.Cum poate fi o deznadejde harica?Si eu cred ca aceasta este starea Mariei Egipteanca, a Sfintei Tasia si a Sfintilor mari, pe care ii avem noi.Aceasta este deznadejdea lor, o deznadejde care, desi le descopera toata nimicnicia si infrangerea lor, totusi tocmai prin aceasta ii impinge spre Dumnezeu, nu ni-L ascunde pe Dumnezeu.Starea lui Iuda este o stare de trezire.Atunci cand Iuda, vanzandu-si invatatorul prins, invatatorul iubit - de ce sa nu spunem? - Hristos era invatatorul iubit al lui Iuda.Si Iuda a mers dupa El, atunci cand Hristos l-a chemat.Aduceti-va aminte de tanarul bogat, care plinise toate virtutile legii, dar care, atunci cand a fost chemat de Hristos sa-L urmeze, nu a putut.Iuda a facut-o, pentru ca socotesc ca-L iubea pe Hristos.Dar el, prin patima care era in inima lui, a cazut in ispita.Ispita a fost si mai subtire decat pare.Pentru ca Sfantul Ioan Gura de Aur crede ca Iuda n-ar fi crezut ca Hristos o sa se lase prins, pentru ca L-a mai vazut pe Hristos disparand in multime, atunci cand iudeii L-au dus pe spranceana muntelui ca sa-L arunce si Hristos S-a facut nevazut.Iuda credea ca si acum, Hristos, cand gardienii, ostasii, vor incerca sa-L prinda, va ridica mana si toti vor cadea.Dar in clipa in care a vazut ca nu este asa, ca Hristos, Care a linistit marea, care a facut atatea minuni, se lasa prins si batut si palmuit, Iuda isi vine in fire, fuge la preoti, arunca banii, Il marturiseste pe Hristos nevinovat, ceea ce n-a putut face Petru si zice:"Luati, am vandut sange nevinovat".Dar Iuda deznadajduieste, Iuda si-a venit in fire, Iuda a cunoscut ca ceea ce a facut el nu este bine, Iuda a cunoscut realitatea sa in care se afla, pe care mai inainte n-o vedea, pana a se ivi in inima lui deznadejdea;numai ca el se lasa mai departe purtat de mintea sa si, ca si Adam, uita cine este Ziditorul sau, uita bunatatea lui Dumnezeu si dragostea Lui si primeste, gandeste un dumnezeu al mintii sale, care nu exista in adevar, un dumnezeu care nu iarta, asa cum altadata Adam si-a inchipuit un dumnezeu zgarcit, gelos, care a ascuns de el pomul cunoasterii.Si tocmai din aceasta pricina, desi cunostea realitatea, desi isi venise in fire, el se intoarce si pleaca dinspre Dumnezeu si imbratiseaza moartea.

Altceva fac Sfintii, care, intorcandu-se la Dumnezeu, s-au intors dupa o viata cu pacate mai mari decat al Iudei.Cine dintre noi nu a facut pacatul Iudei ?Dar si multe altele pe care le-am acoperit.Socotesc ca Iuda nu era desfranat, n-ar fi putut sa fie asa printre Apostoli, pentru ca toti erau cu ochii pe Apostoli si daca se sminteau atunci cand nu-si spalau mainile, inchipuiti-va cum s-ar fi smintit, daca ar fi fost printre ei desfranati.Iuda nu avea asta si cred ca nu avea multe dintre alte pacate.Avea unul, o patima, patima iubirii de argint.De aceea, si noi, zic, sa ne aplecam asupra noastra ca sa vedem care este acel "cat prim", care este acea prima boala a inimii noastre prin care ne poate veni ispita, ca la vremea incercarii noastre, sa ne despartim de Dumnezeul Cel adevarat si sa-L imbratisam pe cel imaginat de mintea noastra, prin patima pe care o avem.Este ceva care pe Sfinti i-a impins spre Hristos, iar pe Iuda de la Hristos.Si aceasta este tocmai uitarea, uitarea a ceea ce este Dumnezeu, dincolo de simtirile noastre, acel Dumnezeu Care ne cheama si la Care ne putem intoarce, iar deznadejdea ne poate servi ca trambulina pentru aceasta.

(din cartea Puterea duhovniceasca a deznadejdii de Ieromonah Savatie Bastovoi)



Post cu folos si binecuvantat la toti cititorii ! Doamne ajuta !