Sfantul Ierarh Nectarie

Doar o vorba sa-ti mai spun . . . !

POVESTEA CURCUBEULUI

Cu mult timp in urma, la inceputul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea ca era cea mai buna, cea mai frumoasa, cea mai importanta, cea mai folositoare, cea mai iubita.

Verdele spuse: “Uitati-va la iarba, frunze si copaci. In mod evident vedeti si voi ca sunt cea mai importanta culoare. Sunt culoarea vietii si a sperantei. Uitati-va in jur si o sa vedeti ca sunt peste tot”.

Albastrul l-a intrerupt si exclama: “Ganditi-va la cer si la mare. Apa sta la baza vietii si fara mine nu ar exista cerul albastru. Fara mine nu ar exista nimic!”

Galbenul rase: “Eu sunt luminos si cald, iar tu esti atat de serios. De fiecare data cand te uiti la o narcisa galbena sau la o floarea-soarelui zambesti. Soarele, luna si stelele sunt galbene, frumusetea mea este atat de evidenta incat oricine ma vede ramane uimit.”

Portocaliul incepu sa se laude: ” Eu sunt culoarea mancarurilor sanatoase ce dau putere. Morcovul, portocala si dovleacul au multe vitamine. Si atunci cand portocaliul umple cerul, la rasarit sau la apus, frumusetea mea este atat de evidenta incat toti cei ce ma vad se opresc sa ma priveasca cu admiratie si uimire.”

Ei bine, rosul incepu sa strige: “Eu sunt conducatorul intregii vieti. Sangele este rosu si sangele inseamna viata. Eu sunt culoarea pasiunii si a iubirii.”

Violetul se ridica in picioare si era foarte inalt. El vorbi dand foarte multa importanta spuselor sale: “Eu sunt culoarea imperiala si a regilor. Oamenii puternici intotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii si a intelepciunii.”

La sfarsit, cu o voce joasa si timida, Indigoul spuse: “Cu greu ma observati, insa desi sunt tacut, fara mine nu ati fi nimic. Aveti nevoie de mine pentru echilibru si contrast si pentru liniste interioara.”

Argumentarile au continuat, fiecare culoare in parte laudandu-se, ridicandu-se in slavi si certandu-se. Fiecare in parte considera ca este perfectiunea intruchipata. In timp ce se certau din ce in ce mai tare, un fulger puternic lumina cerul. Incepu sa tune si sa ploua cu galeata. Culorile tremurara de frica si se stransera in brate pentru a se linisti si proteja una pe alta.

Apoi ploaia incepu sa vorbeasca: “Voi, culorilor, sunteti atat de nesabuite. Va certati care este cea mai buna, fiecare incercand sa fie deasupra celorlate. Nu intelegeti ca fiecare in parte ati fost facute cu un scop special, fiecare este unica si diferita? Luati-va de maini si urmati-ma!”
Facand ce le spuse ploaia, culorile se apropiara si se luara de maini. “De acum incolo”, zise ploaia, “cand ploua, fiecare dintre voi se va intinde de-a lungul cerului intr-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al pacii si al sperantei.”

Astfel, oameni buni, de fiecare data cand ploaia curata pamantul, cautati un curcubeu pe intinsul cerului.
Cand apare, tineti minte ca fiecare dintre voi este special. 
LASATI CULORILE CURCUBEULUI SA VA REAMINTEASCA SA VA APRECIATI PE VOI INSIVA SI PE CEI DIN JUR!



 

MULTUMESTE-I LUI DUMNEZEU PENTRU ZIUA DE AZI!

Într-un articol de ziar, erau prezentate doua femei care erau internate într-un centru pentru batrani din New Jersey. Numele lor era: Margarett Patrick si Ruth Eisenberg. Aceste doamne au fost pianiste vestite, care si-au investit viata predand cursuri de pian, pentru multi pianisti celebri.

Între ele, de multe ori au fost rivalitati si niciodata n-ar fi acceptat sa fie împreuna. Nimeni nu s-ar fi gandit vreodata ca ar putea sa le auda interpretand o piesa împreuna.

Cu 5 ani de zile în urma, fiecare însa a suferit cate un accident vascular cerebral. Margarett Patrick a fost aproape de moarte. A petrecut mai multe luni prin spitale si prin centrele de recuperare. Dupa toate acestea si-a recapatat mobilitatea, dar numai pentru partea stanga a corpului. Partea dreapta a corpului ei a ramas paralizata. Traind într-un scaun rulant, ea a marturisit deseori spunand: „Slava lui Dumnezeu, pentru ca mai sunt înca în viata!”

Ruth Eisenberg a fost însa mai norocoasa. Acum ea rade cand îsi aduce aminte de momentul cand a suferit atacul cerebral. În acel moment de suferinta, a ramas întinsa pe podea fara sa fie descoperita de cineva, timp de doua zile. Si-a revenit foarte greu, dar nu poate folosi partea stanga a corpului.

Aceste doua femei încercate, s-au întalnit în acelasi centru pentru batrani, recomandat de doctorii lor. Cand s-au vazut, foarte repede au împartasit una alteia, dragostea lor pentru pian. Într-o zi pe cand erau împreuna în holul acestui centru, s-au asezat cu carucioarele lor langa pianul vechi al acestei institutii si au început sa cante.

Degetele lungi ale lui Margarett alunecau pe partea stanga a pianului, în timp ce degetele puternice ale lui Ruth, conduceau melodia, alunecand în partea dreapta a pianului.
Dupa ce au cantat o vreme, au încheiat prabusindu-se una peste cealalta. Margarett si Ruth, s-au îmbratisat, strangand-o fiecare pe cealalta cu mana sanatoasa.
Prima melodie cantata împreuna a fost o revelatie pentru amandoua si o motivatie, pentru a pune împreuna un întreg repetoriu. Dupa aceea au cantat de multe ori pentru batranii din acel centru si în spitale penru veterani. Au fost invitate chiar si la o emisiune de televiziune. Astfel au ajuns sa fie un motiv de inspiratie, pentru toti cei care le-au vazut si auzit cantand.

Margarett a spus: „n-am crezut niciodata ca Dumnezeu ne va folosi în acest fel!” Daca relatii intre noi o vreme n-au existat, acum suntem nedespartite. Suntem asa de fericite si multumim lui Dumnezeu pentru fiecare zi!