Învăţături ale Sf. Ierarh Nectarie de Eghina

Tropar: Pre cel născut în Silivria și ocrotitorul Eghinei, pre cela ce s-a arătat în vremurile din urmă adevărat prieten al bunelor-săvârşiri, pre Sfântul Ierarh Nectarie să-l cinstim cei credincioşi ca pre un dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, că izvorăşte bogate vindecări celor ce cu evlavie strigă: Slavă lui Hristos, Celui ce te-a proslăvit! Slavă Celui ce minunat te-a arătat! Slavă Celui ce prin tine lucrează tuturor tămăduiri!

Despre libertatea morală, că omul este liber din punct de vedere moral

Omul, zidit fiind de Dumnezeu, ca să întruchipeze la scară mică pe pământ nesfârşita măreţie a dumnezeiescului chip al Creatorului, trebuia să poarte întru sine proprietăţile lui Dumnezeu, să fie în strânsă relaţie cu El. In calitate de chip al lui Dumnezeu, omul trebuia să fie o fiinţă cu conştiinţă de sine, liber şi independent, fiindcă o fiinţă fară conştiinţă, fără libertate şi independenţă, este nevrednică de o asemenea înaltă chemare, de o asemenea vocaţie, adică a împlinirii marii voinţe a Dumnezeiescului Creator. Aşadar libertatea omului este o necesitate exigentă a marii lui apostolii, a creaţiei şi venirii lui pe lume şi, prin urmare, o condiţie necesară şi cuvenită. Fără libertate, omul ar fi pe aceeaşi treaptă cu restul animalelor. Robia şi determinismul ar marca lucrările lui şi ar mişca vederile sale într-un cerc închis, în care s-ar învârti în gol. Ideile de bine, frumos i-ar fi cu totul necunoscute. Ar ignora cu totul să deosebească ce este ruşinea, ce este răul, minciuna, neavând o putere de-sine-lucrătoare, care să-i permită să iasă din cercul închis al instinctelor naturale. Ignorarea binelui, a frumosului, a adevărului l-ar face pe om o fiinţă amorală şi ar şterge însăşi noţiunea de morală ca pe o expresie lipsită de sens, ceea ce ar face faptele şi lucrurile omului nedeosebite de cele ale animalelor, fără sens şi necaracteristice lui. Iar această lipsă de sens şi asemănare a caracterului lor cu acela al animalelor ar face ca în mintea şi în inima omului să nu se trezească nici o simţire, nici o percepţie, nici o impresie sau întipărire sau reprezentare în conştiinţă. Această lipsă va lăsa inima fără conştiinţă, mintea oarbă şi inactivă. Non-conştiinţa şi orbirea s-ar îngroşa ca o negură deasă şi ar întuneca minunatul chip al Dumnezeiescului Creator – chipul cel strălucit lucrat şi minunat măiestrit de mâna creatoare, în care strălucesc bunătatea, înţelepciunea şi virtutea şi îl vor împiedica să vadă şi să Îl recunoască pe Făcătorul şi plăsmuitorul a toate. Atunci şi sufletul ar ignora complet pe Dumnezeu şi dumnezeieştile caracteristici, şi creatura nu ar putea nicidecum slăvi, lăuda, cânta pe Dumnezeu întru cunoştinţă şi nici nu I-ar putea mulţumi. Omul, fără libertate morală, nu va fi diferit cu nimic faţă de restul animalelor. Libertatea morală îl dovedeşte pe om a fi o fiinţă morală, raţională şi chip al lui Dumnezeu. O fire raţională şi fără libertate morală ar fi ca o pasăre fără aripi, ar fi o scădere şi o lipsă în creaţia lui Dumnezeu, ceva fără rost, un lucru întru totul nepotrivit cu dumnezeiasca înţelepciune şi bunătate. Firea raţională a omului impune, ca o consecinţă necesară imediată, libertatea morală şi independenţa, de vreme ce omul, fiind raţional, a devenit prin însuşi acest fapt liber şi independent. Este, prin urmare, o fiinţă liberă din punct de vedere moral. O fiinţă neliberă şi dependentă sau supusă tendinţelor instinctuale nu este o fiinţă raţională, fiindcă ceea ce este duh este prin fire liber şi independent şi nu este supus de nimeni. Nici n-ar putea o asemenea fiinţă fără libertate să aibă un suflet raţional care să poarte în sine caracteristicile chipului dumnezeiesc, inteligibilul şi neatârnarea, fiindcă acestea sunt cele care îl arată pe om liber şi independent. O fiinţă neliberă are un suflet iraţional şi supus, fiindcă nelibertatea este semnul unui suflet iraţional şi caracterul unei naturi supuse simţurilor, iar nu şi al unei firi inteligibile. Firea inteligibilă se mişcă de la sine şi prin acest fapt este şi liberă, fiindcă faptul de a se mişca de la sine, în măsura în care se mişcă după voinţă, înseamnă a fi liber, ca unul care e liber se mişcă unde, cum şi când voieşte. Această mişcare după voinţă îi dă puterea să se cugete pe sine ca o fiinţă care este şi care le are pe cele din jurul ei şi care poate să aibă. De aceea firea adevărată sau sufletul omului, ca una care ea însăşi se mişcă pe sine, ca una care se cugetă pe sine şi pe cele din jurul ei, ca una care are şi poate avea, ca una care vrea să aibă cunoştinţa, este liberă, iar omul liber şi independent este liber şi din punct de vedere moral. Firea sensibilă este neliberă, fiindcă este mişcată de altceva şi nu se mişcă în funcţie de propria voinţă, prin urmare este fără conştiinţă; iar ceea ce este fără conştiinţă este o fiinţă fără libertate morală şi, prin urmare, este o fiinţă iraţională. Omul însă, ca fiinţă conştientă, este liber cugetător, fiindcă poate accepta cunoştinţa unui lucru oarecare sau poate refuza să înveţe ceva, poate accepta să facă ceva sau poate refuza. Libertatea e cea care îl face răspunzător pentru faptele lui, ca imul care acţionează sub impulsul propriei lui voinţe şi care poate face uz bun sau rău de libertatea lui. Şi tocmai în virtutea libertăţii morale cere Dumnezeu de la om îndreptarea faptelor lui şi în virtutea aceleiaşi libertăţi este judecat de Dumnezeu şi este schimbat prin păzirea libertăţii lui morale sau este pedepsit pentru pierderea ei, fiindcă libertatea morală înseamnă nu a face binele sau răul după voia fiecăruia, ci de a face numai binele. A face şi bine şi rău, după voia şi socotinţa proprie, nu înseamnă libertate morală, ci un amestec de libertate şi robie. Căci atunci când fac binele, îl fac în acord cu cerinţele omului interior, care caută binele de dragul binelui, în timp ce, atunci când fac răul, îl săvârşesc mai întâi împotriva sugestiilor conştiinţei mele şi glasului interior al libertăţii morale şi apoi îl săvârşesc determinat de un motiv anume. Prin urmare voinţa, ca una care depinde de ceva anume, este neliberă şi roabă, pentru aceea nici termenul de libertate nu mai este adevărat, nu îi mai este propriu.

“Sufletul – zice Sfântul Grigorie al Nisei – arată prin sine însuşi domnia şi înălţimea, fiind departe de treapta de jos prin aceea că nu are nici un stăpân şi că este liber şi guvernat de propriile voiri, fiindu-şi propriul stăpân. Şi aceasta de ce anume ţine, dacă nu de faptul de a fi împărat? Să iubim binecuvântarea şi să fugim de blestem: de noi depinde a alege pe fiecare dintre cele două după vrednicie: spre care din ele înclinăm din dispoziţia sufletului.”[1]

Cu adevărat de noi ţine a alege sau a respinge ceea ce nu voim sau ceva de care ne scârbim. De pildă, Adam cel liber moral avea putinţa să rămână în păzirea legii lui Dumnezeu pe care Îl iubeşte prin fire şi avea putinţa să calce legea, din înşelare, supunând propria lui voinţă voinţei diavolului, adică avea putinţa ori să rămână liber moral, ori să devină rob. Totuşi definiţia termenilor diferă mult, fiindcă libertatea morală este aceea de a face binele, iar nu răul, fiindcă cel ce face răul este deja un rob din punct de vedere moral. Liber fiind, poate fi predat robiei, dar în robie fiind, nu mai poate lucra liber, de vreme ce liber din punct de vedere moral înseamnă a face binele mişcat de propria voinţă. Iar libertatea morală este stăruinţa de bunăvoie în păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Aceasta o descrie şi spusa înţeleptului Sirah despre libertatea morală: Domnul dintru început a făcut pe om liber şi l-a lăsat în mâna sfatului său “, “Pus-a înaintea ta foc şi apă, şi ori la care vei vrea vei întinde mâna ta[2]. Înaintea omului sunt viaţa şi moartea şi oricare îi va plăcea i se va da.[3] Din acestea se arată că omul este liber moral să facă alegere între foc şi apă, viaţă şi moarte, bine şi rău. Dar cel ce mai înainte de alegere era liber moral, dacă va alege răul, prin însăşi această alegere va face dovada că deja nu mai este liber. Fiindcă omul pentru aceasta este liber, pentru a rămâne prin liberă alegere în bine, dar alegând răul nu este liber moral, fiindcă prin fire doreşte viaţa şi apa şi tot prin fire respinge moartea şi focul. Dar dacă cineva alege ceva de care prin fire se fereşte, atunci înseamnă că nu se mişcă liber, adică potrivit voinţei, ci împotriva ei. Prin urmare este rob. Fiindcă libertatea morală este alegerea de voie numai a binelui potrivit firii. In funcţie de această necesitate, se impune să deosebim definiţia omului ca fiinţă liberă moral de definiţia libertăţii morale. Omul este liber din punct de vedere moral să îşi întindă mâna spre viaţă sau spre moarte, dar libertatea morală este a întinde mâna numai spre viaţă.

Note:
1. Sf, Grigorie al Nyssei, despre creare omului, 4, PG, 44, 136BC; V. Sf. Ioan Damaschin, Scara Parallela 1, 8, PG, 95, 1112A.
2. Intel. Sir. 15, 14.
3. Intel. Sir. 15, 16-17

Despre pacat

Păcatul şi moartea sunt urmări înfricoşătoare ale fărădelegii şi ale neascultării şi consecinţa robirii li­bertăţii morale a omului. Cel dintâi om, lăsându-se înşelat, mai întâi a lepădat sfătuirea glasului lăuntric, al râvnei pentru păzirea poruncii dumnezeieşti, mai întâi şi-a robit libertatea morală sugestiilor diavolu­lui, socotindu-le pe acestea mai mari decât propria lui vrednicie şi tindere spre bine; a supus, ca unul care avea voie liberă, pe cele mai bune sfătuitorului celui rău, ca unuia mai înalt şi mai înţelept şi, ascultând ca un rob de cel chipurile mai înalt, a încălcat dumneze­iasca poruncă spre a cărei păzire tindea şi o căuta. Dacă Adam, ca fiinţă liberă şi independentă… citeste  http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/

Despre pocăinţă

Pocăinţa urmează păcatului, fiindcă păcatul, nefiind binele căutat, vădit fiind sub adevăratul lui chip urât, aduce remuşcare şi întristare în suflet. Cel ce pă­cătuieşte vede marele rău făcut de dânsul, consecinţe­le lui şi regretă. Remuşcarea este dispoziţia sufletului de a se întoarce la Dumnezeu, de Care s-a îndepărtat. Caută degrabă comuniunea cu El şi caută mila Lui. Iar iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care nu vrea ca cineva să se piardă, ci toţi să vină la “cunoştinţa adevărului” şi să se mântuiască, nu numai că primeşte pocăinţa celor ce se întorc la El din propria voinţă, din conştiinţa păcatului lor, ci îi cheamă la pocăinţă pe toţi cei care din lipsă de conştiinţă şi din împietrirea în păcat rătăcesc, ca să îi mântuiască şi pe aceştia… citeste  http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/

Despre Spovedanie

Pentru a fi adevărată şi a-şi atinge scopul, spovedania trebuie să fie de bunăvoie şi sinceră. O spovedanie în grabă sau nesinceră nu va da nici un rod, deoarece nu este o descoperire a inimii, o expresie a unei remuşcări adânci şi nici un semn al unei dorinţe pentru vindecare. Spovedania trebuie făcută fără jenă sau rezerve, ci cu curaj şi cu reproş faţă de sine/mustrare de conştiinţă, deoarece curajul este expresia părăsirii păcatului şi dispoziţia de a descoperi păcatul; ruşinea, sfiala denotă o lipsă de curaj. Spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă. Aceasta confirmă o schimbare… citeste  http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/

Despre Dumnezeiasca Împărtăşire

Fiindcă acel “celor pentru care s-a pre­gătit”, deşi arată fapta împlinită deja, a cărei săvârşi­re mântuieşte, nu trebuie totuşi socotită ca împlinită de la sine, fiindcă nu se măsoară cu aceeaşi măsură faptele omeneşti şi cele dumnezeieşti, fiindcă ceea ce la oameni este cu neputinţă este cu putinţă la Dum­nezeu.(3) Aşadar acel “cărora s-a pregătit” (4) arată fap­ta săvârşită deja, dar prin mai înainte cunoaşterea lui Dumnezeu, după cum mărturiseşte şi Sfântul Apostol Pavel: Căci pe care i-a cunoscut mai dinainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său.(5) Astfel încât, deşi locul este mai dinainte hotărât, aceasta nu afectează totuşi libertatea omului care este dator să îşi hotărască el singur locul în cer şi în împă­răţia Mântuitorului. Aşadar trebuie să… citeste  http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/

Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului

Nimeni nu cunoaşte pe Fiul afară numai de Tatăl, nici pe Tatăl nu II cunoaşte nimeni decât numai Fiul şi cel căruia Fiul voieşte să îi descopere. (Matei 11, 27)

Aşa cum iubirea dumnezeiască de oameni este nesfârşită şi harul îmbelşugat pentru mântuirea omului, la fel, nu mai puţin, mântuirea omului este cu neputinţă fără dispoziţia şi conlucrarea lui. Trebuie mai întâi ca el să conştientizeze că a păcătuit, să se pocăiască, să dorească să caute propria mântuire şi astfel harul să încununeze mântuirea, fiindcă atât conştientizarea, cât şi pocăinţa, setea pentru mântuire şi căutarea acesteia sunt dovada întoarcerii către Dumnezeu, sunt semnul întoarcerii de la păcat şi al dispoziţiei pentru lucrarea virtuţii, sunt într-un anume mod epicleza (1) milei dumnezeieşti, care se grăbeşte să îl miluiască pe cel căzut… citeste  http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/

Minunata imagine a Sf. Nectarie în scrierile sale

Credinţă! Dar dumnezeiesc, rod al descoperirii dăruite de Dumnezeu, cunoaştere a tainelor, înţelepciune cerească, învăţător al adevărurilor dumnezeieşti, scară a Cerului şi a pământului, legătură a oamenilor cu Dumnezeu, mărturie a prieteniei şi a iubirii lui Dumnezeu şi dovadă a dăruirii bu­nătăţilor cereşti! Cu ce cuvinte să vorbesc despre puterea ta? Cu ce vorbe aş putea grăi… citeste

http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/invataturi-ale-sf-ierarh-nectarie-de-eghina/