Întreaga natură creată este darul lui Dumnezeu pentru om.
De aceea, toate bunurile materiale din viaţa pământească trebuie
înţelese, respectate şi preţuite ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu,
pentru ca oamenii, pornind de la daruri, să-l caute pe Dăruitor. Dacă
omul nu înţelege responsabilitatea pe care o are faţă de lume, ea poate
deveni zid despărţitor între el şi Dumnezeu.
În
înţelegerea omului modern, „a trăi“ a căpătat un înţeles aproape
identic cu verbul „a consuma“. Omul zilelor noastre a devenit un
„consumator“ prin excelenţă, indiferent că este vorba de alimente sau
de informaţie. „A fi“ nu mai valorează mare lucru, „a avea“ este
totul. Iar când mirajul bogăţiei acaparează şi secătuieşte sufletul
omului, singura lui scăpare este la Dumnezeu. Numai prin credinţă şi
rugăciune omul căzut în patima iubirii de avuţie poate reveni pe
făgaşul cel bun al relaţiei pline de iubire şi înţelegere în vederea
unei comuniuni libere şi dăruitoare faţă de Dumnezeu şi semenii săi.
În
cele ce urmează vom vorbi despre felul în care bogăţia lumească poate
afecta viaţa duhovnicească şi relaţia de iubire a omului faţă de
semenii săi, la care este chemat de Dumnezeu şi de care depinde însăşi
mântuirea sa.
Bogăţiile naturii, darul lui Dumnezeu pentru om
Sfântul
Grigorie de Nyssa spune că Dumnezeu a creat pe om din bunătate, ca să-l
facă părtaş la iubirea Sa intratrinitară. Natura întreagă a fost
creată de Dumnezeu ca un dar pentru om, pentru viaţa lui trupească şi
pentru formarea lui spirituală în vederea vieţii de veci. Prin acest
dar, omul poate ajunge să-L cunoască pe Creatorul Său şi să atingă
astfel sensul ultim pentru care a fost creat. Părintele Dumitru
Stăniloae afirmă că lumea slujeşte la ridicarea noastră la sensul ultim
sau la obţinerea plenitudinii noastre în comuniunea cu Dumnezeu cel
personal. Însă pentru a se putea bucura de acest dar, omul are
responsabilitatea de a dărui la rândul său ceva lui Dumnezeu şi
semenilor săi. Sfântul Maxim Mărturisitorul în
Capete Gnostice spune:
„Toate cele văzute se cer după cruce, adică după deprinderea de a
stăvili afecţiunea faţă de ele a celor ce sunt duşi prin simţuri spre
ele“. Când uită acest lucru, bunurile materiale devin pentru el piedică
în calea desăvârşirii. Sfântul Antonie cel Mare spune în acest sens:
„După cum hainele mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei
care se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică
sufletele să lupte sau să se mântuiască.“
Responsabilitatea omului faţă de darul lui Dumnezeu în relaţia cu semenii
Dumnezeu
ne-a dat toate lucrurile ca daruri din iubirea Sa nemărginită. Noi
suntem chemaţi să răspundem acestei iubiri nealipindu-ne inima de ele,
ci dăruindu-le, la rândul nostru, semenilor din jur. Iubirea noastră
manifestată prin daruri pentru semenii noştri ajută la sporirea
comuniunii cu ei. „În dar aţi luat, în dar să daţi“ (
Matei 10, 8). Atunci când oferim şi altora cele ale noastre, le închinăm de fapt lui Dumnezeu, care le-a dat pentru toţi (
Matei 25, 34).
Dumnezeu vrea ca talantul primit de la El să fie dat zarafilor, adică
la cei care ştiu să lucreze cu el, ca să fie luat înapoi cu dobândă (
Matei 25, 27).
Darul făcut de cineva altuia i se întoarce întotdeauna cu un folos
sporit. Mântuitorul Hristos ne recomandă să ne facem prieteni dintre
cei nevoiaşi, dăruind din bogăţia care nu este de la noi, ca şi ea să ne
ajute să intrăm la bogăţia cea veşnică (
Luca 16, 8-9).
Toate
bunurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu pot servi ca legătură a
iubirii între persoane; prin aceasta ele nu devin paravane
despărţitoare între oameni, ci pot servi la desăvârşirea lor.
Bunurile ca daruri au menirea să zidească comuniunea între oameni, iar
noi suntem chemaţi să nu ne lipim inima de ele, pentru sporirea acestei
comuniuni. Drumul spre Dumnezeu trece prin umanizarea noastră. Iar
în această umanizare nu se poate înainta decât prin comuniunea cu
semenii noştri. De aceea lucrurile materiale nu ne sunt date numai
pentru practicarea unui dialog al fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu, ci
şi pentru deschiderea noastră faţă de cel de lângă noi. Acest dialog se
cere făcut în conştiinţa că lucrurile materiale ne sunt date de
Dumnezeu pentru folosirea lor ca daruri în numele Lui, din porunca şi
din bogăţia Lui, ca semne ale iubirii Lui, pentru ca această iubire să
se extindă şi între noi.
În ziua de
astăzi se poate observa că resursele naturale sunt din ce în ce mai
limitate. Tocmai de aceea, dăruirea, sacrificiul şi conştiinţa
insuficienţelor ar trebui să primeze mai mult ca oricând. În felul
acesta nu greşim dacă afirmăm că darul şi ajutorul oferit semenilor
noştri se constituie nu numai ca o condiţie a creşterii spirituale
pentru viaţa de veci, ci chiar ca o condiţie „sine qua non“ a
convieţuirii oamenilor pe pământ.
Se
poate pune astăzi întrebarea: dacă un om a acumulat prin mijloace
cinstite, pentru că a fost harnic, inteligent, a ştiut cum să-şi
folosească mijloacele ca să ajungă bogat, nu poate acel om să fie şi
bogat, să fie şi un bun creştin şi să aibă o relaţie bună cu Dumnezeu?
În
Filocalie, Cuviosul Nil Ascetul spune: „Bine este dar să rămânem între
hotarele lucrurilor de trebuinţă şi să ne silim cu toată puterea să nu
trecem dincolo de acestea, căci dacă suntem duşi de poftă spre cele
plăcute ale vieţii, nici un temei nu mai opreşte pornirea noastră spre
cele dinainte. Fiindcă ceea ce este peste trebuinţă nu mai are nici un
hotar, ci o năzuinţă fără sfârşit şi o deşertăciune fără capăt
sporeşte necontenit osteneala în jurul lor, hrănind pofta, ca pe o
flacără, prin adăugirea materiei“.
Deşi
în teorie bogăţia nu ar fi în sine un păcat, în practică ea înseamnă
huzur, desfătare, şi în cele din urmă, după ce omul şi-a lipit sufletul
de acestea, avariţie. Să trăieşti în huzur şi în desfătare înseamnă să
începi să uiţi de Dumnezeu şi să te limitezi la viaţa de aici şi la
binele pe care ţi-l aduce ea. Adică să încalci cea mai mare poruncă: „Să
îl iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul
tău şi cu tot cugetul tău“ (
Matei 22, 37). Iar ajungând, împins
de iubirea de arginţi, la zgârcenie şi nemilostivire, înseamnă să nu
iubeşti pe aproapele tău „ca pe tine însuţi“ (
Matei 22, 39).
Aşadar,
departe de a fi un bine sau un lucru indiferent, bogăţia este o
piedică în calea mântuirii sufletului. Avem de altfel exemplul
tânărului dregător bogat care îi cere Mântuitorului sfat în
privinţa dobândirii vieţii veşnice. Pentru că a ţinut „din tinereţile
sale“ poruncile, Domnul îi mai cere un lucru: „Auzind Iisus i-a zis:
Încă una îţi lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi
vei avea comoară în ceruri; şi vino de-mi urmează Mie“ (
Luca 18, 22).
Dar tânărul, bogat şi sus-pus fiind, se întristează. El se găseşte
brusc într-un impas existenţial. Logica omenească se contrapune, în
acest caz, logicii dumnezeieşti. Tânărul era consecvent filosofiei
lumeşti, gândea în termeni omeneşti, ai înţelepciunii şi ai
culturii civilizaţiei umane din epoca sa, care nu s-a schimbat deloc
nici până astăzi, în timp ce Mântuitorul Hristos îi oferea perspectiva
cerească, a Împărăţiei lui Dumnezeu. Această filosofie cerească este
plăcută la nivel teoretic, dar când este vorba de a te conforma
personal ei, constaţi că îţi stau în cale o mulţime de obstacole.
Exigenţele Evangheliei sunt maximaliste, ea ne cere nu o
îmbunătăţire a vieţii, ci o schimbare radicală a ei. Tânărul ar fi
acceptat probabil să-şi sacrifice o parte din avuţie, dar nu pe
toată. De aceea, în privinţa bogăţiei, Mântuitorul nu lasă loc de
interpretări atunci când zice că mai degrabă intră o cămilă prin
urechile acului decât un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu (
Luca 18, 25).
Astăzi,
parcă mai mult ca oricând, ne găsim şi noi puşi în faţa aceleiaşi
dileme. Rămâne la alegerea noastră dacă cedăm perspectivei şi logicii
omeneşti sau dacă ne plecăm smeriţi cugetele în faţa înţelepciunii
dumnezeieşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu