Tamaia
Tamaia este o jertfa a naturii adusa lui Dumnezeu, prin omul dreptcredincios. Cine nu are inca
in minte mirosul de tamaie ce imbraca peretii bisericutelor crestine?!
In slujbele Bisericii de Rasarit, totul se aduce inapoi
Daruitorului, sunetul si culoarea, mirosul si gustul, lemnul, piatra si
aurul. In slujbele crestine, toate se intorc Aceluia care le-a daruit
mai intai.
Rugaciunea rostita de preot, in momentul
in care binecuvinteaza tamaia, este atat de simpla si de elocventa,
incat am putea incepe si termina doar
cu aceasta. "Tamaie iti aducem Tie, Hristoase, Dumnezeul nostru, intru
miros de buna mireasma duhovniceasca, pe care primind-o in jertfelnicul
Tau cel mai presus de ceruri, trimite-ne noua harul Preasfantului Tau
Duh."
Ce este tamaia ?
Tamaia - θυμίαμα - este rasina unor
arbori/arbusti exotici care, ajungand in contact cu aerul, se incheaga,
asemenea rasinei brazilor. Rasina coniferelor nu poate fi socotita
tamaie. Rasinile sunt substante lipicioase, inflamabile, secretate de
diferiti arbori atunci cand li se cresteaza coaja. Acestea sunt colorate
in galben, brun si negru. Tamaia de Arabia, Egipt si Somalia are
culoarea putin galbuie, cea de India este superioara, este galbena.
Rasina solidificata ce curge din copacul
Bosswelia Serrata sau Floribunda Papyrifesa, care creste in India,
China, Somalia, Etiopia, Egipt, se strange de pe scoarta copacului si,
pentru a fi si mai parfumata, se amesteca si cu alte aromate, asa cum se
precizeaza in Vechiul Testament (Iesire 30, 34-38).
Arborele care da tamaia este inalt de 3-6
metri, cu florile alburii. Creste prin crapaturile stancilor din munti
si prin pietrisurile de la bazele colinare din vecinatatea marii. Prin
incizii longitudinale facute in scoarta acestui mic arbust se scurge un
lichid laptos, care in contact cu aerul se solidifica, formand bucati,
mai mari sau mai mici, putin globuloase, de culoare galbuie, care
constituie produsul vegetal, sub numele de tamaie.
Solidificata sub forma unor boabe
neregulate, de culoare galbuie-rosiatica, care prin ardere, produce un
fum cu miros aromat patrunzator, tamaia este folosita in ceremoniile
religioase, medicina si
parfumerie. Pentru proprietatile ei stimulente, tonice, a fost
intrebuintata si in medicina. Tamaia are actiune farmacoterapeutica,
antiinflamatoare, antiseptica, astringenta, carminativa si cicatrizanta,
diuretica, expectoranta, sedativa. Tamaia intra si ea intre
ingredientele folosite la prepararea Sfantului si Marelui Mir.
Tamaia este colectata intre sfarsitul
lunii martie si inceputul lui aprilie. Cu mai multe luni inainte,
crengile arbustilor special alesi sunt taiate aproape de tulpina. Dupa
trei saptamani, de la radacina crengilor astfel retezate se poate
colecta tamaie de cea mai buna calitate. Fiecare copac aduce, dupa
vechime, grosime si starea lui, 3-10 kilograme de tamaie. Un copac poate
fi exploatat pana la patru ani, dupa care este necesara o pauza de mai
multi ani. Supusa unei temperaturi mai mari, adesea asezata pe praf de
carbune aprins, tamaia se descompune si da nastere la vapori aromatici.
Tamaia se arde in cadelnite sau vase speciale, numite catui.
Tamaia in Vechiul si Noul Testament
Tamaia a fost rasina cea mai folosita in ritualuri, indiferent de religie. Hesiod, in lucrarea lui "Teogonia", spune: "Fie ca
cea mai pura tamaie sa va arda pe altar, pentru a castiga favorul
zeilor nemuritori. Si-o ampla libatiune fie-va oferita-n dar, atunci
cand ziua se strecoara spre aurora-n zori."
Tamaia era adusa ca ofranda la templul
iudaic, iar in crestinism este considerata ca o jertfa curata, cu bun
miros, al carui fum inmiresmat insoteste toate actele cultului. Tamaia
face parte din simbolurile de cult, fiind un aromat natural, folosit in
toate religiile, din vremuri stravechi. Folosirea ei este expresia a
cinstirii lui Dumnezeu: "Tamaie sa nu va faceti pentru voi: sfintenie sa
va fie ea pentru Domnul." (Iesire 30, 37)
In cultul Vechiului Testament trebuia sa
se aduca dimineata si seara jertfe de tamaie, pe altarul special
amenajat in Cortul Marturiei si apoi in Templu, numit altarul tamaierii
(Iesire 30, 1-8); pe acest altar nu se ardea numai tamaie curata, ci
erau amestecate inca patru ingrediente (Iesire 30, 34). Proorocul
Maleahi (1, 11) prezice ca dupa venirea lui Mesia se va aduce jertfa de
tamaie de la rasaritul soarelui pana la apus.
Alte marturii din Vechiul Testament: "A
zis atunci Israel, tatal lor: Daca-i asa, ei bine, faceti asa: luati in
tarhaturile voastre cate ceva din roadele pamantului si duceti-i-le
omului in dar: putin balsam, si putina miere, tamaie si smirna si
migdale si alune". (Facerea 43, 11) "De ce-Mi aduceti voi tamaie din
Saba si scortisoara din tara de departe? Ca arderile-de-tot ale voastre
nu sunt primite, iar jertfele voastre nu M-au indulcit". (Ieremia 6, 20)
Tamaia se foloseste in cultul crestin din
primele veacuri, asa cum se mentioneaza in textele primelor Liturghii
crestine si in unele canoane apostolice. Primele dovezi despre aceasta
le avem din secolul al IV-lea. Canonul 3 al Sfintilor Apostoli spune:
"Dar sa nu fie iertat a se aduce altceva in altar decat untdelemn pentru
candele si tamaie la vremea aducerii inainte." Sfantul Apostol Pavel,
in epistolele sale, inspirat de tamaierile din Vechiul Testament, zice
ca Mantuitorul S-a dat pe Sine jertfa lui Dumnezeu pentru noi "spre
miros de buna mireasma" (Efeseni 5, 2), iar la II Corinteni 2, 15,
vorbind despre Apostoli, zice ca ei sunt lui Dumnezeu "buna mireasma".
Despre folosirea tamaiei in cadrul
Sfintei Liturghii gasim mentiuni in randuiala de la Liturghia Sfantului
Iacob si in Liturghia Sfantului Marcu, iar mai tarziu si in Liturghiile
Sfintilor Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur, unde avem si formule
speciale de binecuvantare a tamaiei folosita la cadire. Dar tamaierea nu
era folosita numai in cadrul Sfintei Liturghii, ci si la alte sfinte
slujbe si manifestari de cult (procesiuni, inmormantari).
In Noul Testament, tamaia este
considerata, ca si in Vechiul Testament, un element simbolic de slavire a
lui Dumnezeu. Magii care au venit sa se inchine, la Betleem, Fiului lui
Dumnezeu, I-au adus in dar aur, tamaie si smirna: "Si intrand in casa,
L-au vazut pe Prunc impreuna cu Maria, mama Sa; si cazand la pamant, I
s-au inchinat; si deschizandu-si visteriile, I-au adus daruri: aur,
tamaie si smirna". (Matei 2, 11)
In Apocalipsa Sfantului Ioan
Evanghelistul avem imaginea unei Liturghii ceresti in care tamaia se
mentioneaza ca un element esential ce insoteste rugaciunile sfintilor
catre Dumnezeu: "Si a venit un alt inger si a stat la altar, avand
cadelnita de aur, si i s-a dat lui tamaie multa, ca s-o aduca, impreuna
cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur dinaintea tronului.
Si fumul tamaiei s-a suit, din mana ingerului, inaintea lui Dumnezeu,
impreuna cu rugaciunile sfintilor" (Apocalipsa 8, 3-4). Cei 24 de
batrani au cazut inaintea Mielului avand fiecare alaute si nastrape de
aur pline cu tamaie, care sunt rugaciunile sfintilor (Apocalipsa 5, 8).
Obligatia tamaierii o aveau diaconii, de
aceea Sfantul Arhidiacon Stefan este zugravit adesea cu o cadelnita in
mana. Din pricina mirosului placut pe care il raspandeste, tamaia, in
Sfanta Scriptura, este privita ca un simbol al rugaciunilor curate. Cand
se tamaiaza persoane sfinte sau icoane, tamaia este semn de cinstire,
iar cand se tamaiaza lucruri asupra carora se invoca trimiterea harului
de la Dumnezeu, tamaia "cheama" harul Sfantului Duh.
De ce se intrebuinteaza tamaia la slujbe ?
Tamaia, prin fumul si mireasma ei,
subliniaza frumusetea actelor de cult, creeaza atmosfera de sfintenie si
astfel ea se integreaza in actul de slujire a lui Dumnezeu "ca un dar,
ca o pretioasa ofranda" si simbol al rugaciunii si faptei bune. La
slujba Vecerniei, cu totii auzim cantarea: "Sa se indrepteze rugaciunea
mea, ca tamaia inaintea Ta." (Psalmul 140,2). Tamaia e simbol al
rugaciunii de cinstire a lui Dumnezeu, dar si de implorare a Sfantului
Duh.
Raspandirea fumului si mirosului de
tamaie prin mijlocirea cadelnitei sau al catuiei, obiect liturgic sub
forma de cupa traforata, cu picior si toarta, care se poarta in mana,
leganandu-se, insoteste pe crestini in toate sfintele slujbe ale
Bisericii. Atat in cadelnita, cat si in catui se pune carbune incins
peste care se asaza tamaia care raspandeste fumul si mirosul specific.
Tamaierea sau cadirea are si un simbolism
liturgic. Ea este socotita ca simbol al rugaciunii care trebuie sa se
inalte ca si fumul de tamaie. Cand cadim locuri sau lucruri sfintite,
atunci ea are un sens de venerare sau cinstire, iar cand cadim lucruri
care trebuie sfintite, simbolizeaza harul divin care se pogoara prin
rugaciune. In genere, arderea tamaiei este privita ca un act de jertfa
curata adusa lui Dumnezeu. Tamaierea se uziteaza numai la ortodocsi si
catolici. Protestantii si cultele neoprotestante nu o mai practica,
eliminand-o din cult impreuna cu multe altele.
Cadirea liturgica sau tamaierea este cel
mai de seama dintre actele cultului public crestin. Fiecare moment al
tamaierii isi are simbolul sau. Astfel, tamaierea in timpul citirii
Apostolului se face in cinstea Evangheliei care urmeaza a se citi si
simbolizeaza atat pe Sfintii Apostoli, cat si invatatura Evangheliei
raspandita de ei. Tamaierea care se mai face la ecfonisul: "Mai ales
pentru Prea Sfanta, Curata Prea Binecuvantata", se face atat in cinstea
Sfintelor Daruri, dupa sfintirea si prefacerea lor, cat si in cinstea
Maicii Domnului, care se pomeneste acum. Tamaierea Sfintelor Daruri
inainte de ducerea lor la Proscomidiar semnifica harul Sfantului Duh dat
Sfintilor Apostoli dupa Inviere (Ioan 20, 22).
Drumul Tamaiei
Drumul tamaiei se numea in antichitate
calea pe care erau transportate, din tarile producatoare, diferite
rasinoase aromate, care se foloseau fie in cult, fie pentru preparate
farmaceutice sau de parfumerie (ca tamaia, smirna, camforul, sacazul -
guma de acacia, care se scurge din scoarta unui fel de salcam s.a.).
Astfel, tamaia si smirna produsa in sudul
Arabiei, Yemenul de azi, erau duse la inceput pe cale maritima, apoi
transportate cu caravane de camile, traversand desertul ce despartea
Arabia de sud de marile imperii si bogatele cetati ale Orientului
apropiat. Caravanele ajungeau la Gaza, oras iudeu, port la Mediterana si
strabateau tara ghebanitilor, pana la Timma, capitala lor, foarte
departe de Gaza.
Acest traect foarte lung era impartit in
65 de statii de oprire a caravanelor pentru implinirea formalitatilor de
tranzit si plata unor taxe ce reveneau si statelor, dar si
localitatilor in care stationau. Cei care incercau sa se sustraga
implinirii acestor obligatii si se abateau de la traseul stabilit
oficial pentru comertul cu aceste produse erau pedepsiti cu moartea.
Smirna si tamaia au fost pentru Arabia si
India antica mari izvoare de imbogatire. Tamaia si smirna erau folosite
in temple si in palatele faraonilor din Egipt, chiar pe la jumatatea
mileniului II. Sapaturile arheologice au aratat ca, in Mesopotamia
antica, aceste aromate erau folosite pentru ghicirea viitorului;
ghicitorii ardeau tamaie intr-un vas asezat pe genunchi si ghiceau dupa
miscarea fumului. Incepand din secolele VIII-VI i.Hr., cand se dezvolta
comertul cu aceste aromate, ele sunt tot mai mult folosite, devenind
nelipsite in cult din marile temple ale centrelor urbane (Ninive,
Babilon, Ierusalim, Susa, Damasc).
Profetul Iezechiel vorbeste despre
comertul orasului Tyr cu Saba, de unde importa tamaie. Pliniu, scriitor
latin din secolul I, a lasat in scrierile sale date importante despre
comertul cu smirna si tamaie si despre drumurile de comert cu acestea si
alte mirodenii, aratand cat de mult incarca costul lor multiplele taxe
la care erau supuse pe parcursul transportului, incat cand ajungeau la
Roma erau foarte scumpe, iar smirna, chiar mai mult decat tamaia.
„Tămâie îţi aducem Ţie Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună-mireasmă duhovnicească, pe care primindu-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh, Amin“
RăspundețiȘtergereÎn cadrul cultului ortodox, rugăciunea este împletită cu anumite mişcări sau gesturi liturgice. Un astfel de exemplu îl reprezintă rugăciunea rostită de către preot sau arhiereu cu prilejul binecuvântării tămâiei. Textul acesteia subliniază semnificaţia deosebită a materiei liturgice în cauză: „Tămâie îţi aducem Ţie Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună-mireasmă duhovnicească, pe care primindu-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh, Amin“. Prin aceste cuvinte se precizează scopul utilizării tămâiei ca simbol al rugăciunii care îndreaptă către Dumnezeu şi totodată se arată năzuinţele slujitorilor de a deveni lăcaşuri ale puterii sfinţitoare a lui Dumnezeu. Rânduielile tipiconale stabilesc rostirea acestei rugăciuni de fiecare dată la începutul tămâierii săvârşite de către slujitori. În cazul în care diaconul este prezent la oficierea slujbelor, el va cere binecuvântare, înălţând cădelniţa către preot sau arhiereu pentru ca acesta să rostească rugăciunea făcând semnul sfintei cruci cu mâna dreaptă peste tămâie. Acest lucru se desfăşoară astfel, pentru că diaconul nu are putere sfinţitoare. El săvârşeşte ritualul având întotdeauna susţinerea liturgică a preotului sau episcopului. Gestul binecuvântării tămâiei se fundamentează pe temeiul că orice lucru dedicat lui Dumnezeu se pune în slujba Acestuia printr-un act liturgic: rugăciunea. Afierosirea tămâiei în acest mod reprezintă, pe lângă cele de mai sus, împlinirea cultului de adorare tezaurizat de Sfânta Tradiţie.