De ce ne rugăm în genunchi?
De
multe ori, poate că ne-am întrebat de ce bunicile noastre se rugau în
genunchi în biserică, dar şi acasă. În faţa candelei pâlpâitoare şi a
icoanei afumate, rugăciunea lor trecea dincolo de lumea aceasta. O
rugăciune simplă, neştiutoare, o adevărată anafora populară. Ce dădea
acestei rugăciuni o notă distinctivă? Tocmai faptul că se făcea în
frângerea genunchilor, chip al frângerii interioare a inimii.
Bunica
nu auzise niciodată de grecescul „metanoia” sau de practici isihaste şi
curente filocalice. Însă, ştia bine un lucru: rugăciunea nu se face
decât în genunchi, în stare de smerenie şi de cucernicie, de linişte şi
de împăcare cu Dumnezeu. Pentru bunicile noastre, a îngenunchea nu era o
povară – ci un mare privilegiu.
Îngenuncherea la rugăciune este o notă
caracteristică religiei creştine. Iudeii contemporani Mântuitorului
Hristos obişnuiau să se roage stând în picioare la sinagogă sau la
colţul străzii, pentru a-şi etala pietatea. Spre deosebire de această
stare, Însuşi Mântuitorul a îngenuncheat la rugăciunea din grădina
Ghetsimani şi Maica Domnului a îngenuncheat lângă Crucea Fiului ei.
Sfântul Ştefan a căzut în genunchi înainte să moară ca martir (Fapte
7,60), iar Apostolul Petru a îngenuncheat lângă trupul Tavitei „şi,
rugându-se a înviat-o”. (Fapte 9,40). Acestea sunt exemple dumnezeieşti
şi argumente istorice în favoarea rugăciunii îngenuncheate. Însă, mai
presus de a fi o practică istorică, a îngenunchea este legat de starea
noastră de spirit. De multe ori, simţim că avem nevoie să stăm în
genunchi. Ceva, o putere necunoscută, un imbold, o taină şi o minune ne
pun în genunchi.
Într-o societate care ne hrăneşte cu
felurite concepte psiho-sociale de genul „tu decizi”, „tu trebuie să fii
cel mai puternic” „gândeşte liber” „we love to entertain you”, omul
contemporan a pierdut imboldul şi nevoia interioară de a îngenunchea.
Însă, flacăra nu a fost stinsă de tot. A rămas o scânteie, o licărire
sfântă în fiecare. Suntem mai mult sau mai puţin conştienţi de această
scânteie, dar ea pâlpâie, indiferent de cât de mult vrem noi să o
stingem. Dumnezeu are momentul rezervat pentru fiecare, atunci când din
scânteie se va aprinde o flacără puternică.
Un bun exemplu în acest sens este
povestirea unei actriţe din Statele Unite ale Americii, un suflet care,
după multe căutări, a aflat pacea stând în genunchi – lângă zidul unei
mănăstiri ortodoxe. Mary McCann era un om de succes pe Broadway, un
tânăr talent în plină ascensiune. Avea spectacole, faimă, bani şi o
viaţă de vedetă. Schimbarea a avut loc în momentul în care a cunoscut o
trupă de teatru din România. A fost fascinată de aceşti oameni care,
deşi veneau din estul sărac al Europei, aveau ceva aparte. O lumină în
ochi.„Ce au ei şi nu am eu?”, s-a întrebat. Răspunsul a fost simplu:
„Vino şi vezi!” – aşa cum i-a spus Sfântului Andrei chiar Mântuitorul
Iisus Hristos, când l-a chemat la apostolie.
Nu ştie bine cum s-a trezit în avionul
de Bucureşti. I-a plăcut ce a văzut, dar nu era cu nimic diferit faţă de
ceea ce găsise şi în alte călătorii. Asta, până când „am ajuns în lumea
mănăstirilor din Moldova şi Bucovina. Stând tăcută în umbra adâncă a
Mănăstirii Văratic, genunchii mi s-au îndoit instinctiv şi m-am trezit
îngenuncheată în acel pământ binecuvântat. Pe obraz îmi curgeau
lacrimile. Totul a început să se schimbe în mine. Stând în faţa
icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vărsat lacrimi care erau
în mine de zeci de ani. Niciodată nu mai plânsesem. Nu ştiam că pot
plânge. Simţeam că mi se frânge coşul pieptului de câte ori încercam să
înţeleg ceva… inima mea îşi depăşea limitele, revărsându-se în afară…”
(Actorii şi credinţa, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013, pp.
119-123).
Era un om care nu mai stătuse, niciodată
până atunci, în genunchi. O persoană asemenea nouă, cu griji, nevoi,
întrebări şi îndoieli. Zice un sfânt contemporan, Nicolae Velimirovici,
că diferenţa dintre ortodoxul balcanic şi sofisticatul om occidental e
faptul că primul ştie să îngenuncheze la rugăciune. Ştie că a sta în
genunchi, de vorbă cu Dumnezeu, este semn al smereniei şi al pocăinţei
pentru păcatele sale, al recunoaşterii imperfecţiunilor proprii.
Îngenunchind, omul îşi recunoaşte căderea în păcat, nevrednicia sa.
Apoi, ridicându-se, se smulge din viaţa de până atunci, spre o nouă
viaţă. Prin îngenunchere, omul coboară în mod voluntar în ţărâna din
care a fost făcut, predându-şi viaţa în voia lui Dumnezeu. Aşa ne arată
şi Sfântul Isaac Sirul, că „de fiecare dată când ne plecăm genunchii,
arătam cu fapta că prin păcat am fost azvârliţi la pământ, dar iubirea
de oameni a Ziditorului nostru ne-a rechemat la cer”.
Sursa doxologia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu