O saptamana binecuvantata !

„În Sfintele Scripturi se găsesc multe nume şi denumiri care se potrivesc Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus.
E numit cuvântul, e numit înţelepciunea, lumina, puterea, dreapta, braţul, îngerul, e numit omul; se numeşte mielul, oaia, preotul, calea, adevarul, viaţa; e numit viţa, dreptatea, mântuirea; se numeşte pâinea, piatra, tămăduitorul, izvorul apei vii, pacea, judecătorul, poarta.
Se numeşte toate acestea; deşi este unul si acelaşi Dumnezeu al nostru, Fiul lui Dumnezeu, ca să se cunoască rânduiala puterii şi lucrării Sale.
Ai auzit denumirile; acum care sunt sensurile denumirilor?
Se numeşte Cuvântul, fie pentru că S-a născut fără pătimire de la Dumnezeu-Tatal, fie pentru că naşterea Lui s-a petrecut fără micşorarea fiinţei părinteşti. Căci nici omul nu pare a suferi vreo micşorare când rosteşte un cuvânt. Ori e numit Cuvântul, pentru ca prin El a vorbit mereu Dumnezeu-Tatal, atât îngerilor, cât şi oamenilor.
Se numeşte Înţelepciunea, pentru că prin El s-au aşezat toate cu înţelepciune la început.
Lumina e numit, căci El Însuşi a luminat întunericul dintâi al lumii şi, prin venirea Sa, a pus pe fugă nopţile minţilor omeneşti.
Puterea Se numeşte, pentru ca nicio făptură nu-L poate întrece.
Dreapta şi braţul se numeşte, căci prin El s-au făcut toate şi de El Însuşi toate sunt ţinute.
Îngerul (vestitorul) marelui sfat e numit, căci El e vestitorul voinţei părinteşti.
E numit Fiul omului, căci pentru noi, oamenii a binevoit să Se nască om.
E numit Mielul datorita neasemuitei Sale nevinovăţii.
Se numeşte Oaia, pentru a se arăta pătimirea Lui.
Se numeşte Preot, fie că pentru noi Şi-a oferit trupul ofrandă şi jertfă lui Dumnezeu-Tatal, fie că binevoieşte a Se oferi în numele nostru în fiece zi.
Se numeşte Calea, pentru că prin El Însuşi mergem spre mântuire.
Adevărul, căci respinge minciuna.
Viaţa Se numeşte, fiindcă nimiceşte moartea.
Viţa de vie e numit, fiindca întinzând pe cruce corzile braţelor Sale, a oferit lumii bogata roadă a dulceţii.
Dreptatea e numit, fiindcă prin chezaşia numelui Său îi îndreptează pe păcătoşi.
Răscumpărarea (Mântuirea) Se numeşte, pentru că ne-a Răscumpărat cu preţul sângelui Său pe noi, odinioară pierduţi.
Pâinea Se numeşte, căci a potolit foamea neamurilor prin Evanghelia Lui.
Piatra Se numeşte, pentru că nici şarpele n-a lăsat urmă în El şi Însuşi ne-a oferit apărare.
Tămăduitorul Se numeşte, pentru că a vindecat neputinţele şi rănile noastre prin venirea Lui.
Izvorul apei vii e numit, fiindcă prin îmbăierea renaşterii (Tit 3,) îi spală şi îi aduce la viaţa pe păcătoşi.
Pacea Se numeşte, pentru că-i aduna la un loc pe cei înrăjbiţi şi ne-a împăcat cu Dumnezeu-Tatăl.
Învierea e numit, fiindcă El Îsuşi va ridica toate trupurile din morminte.
Judecătorul e numit, căci El Însuşi are să judece viii şi morţi.
Poarta Se numeşte, căci prin El Însuşi se face intrarea credincioşilor în Împărăţia cerurilor.
Aşadar, de vreme ce unul Domn este desemnat cu atâtea nume şi denumiri, ai credinţă, credinciosule, şi pune-ţi cu toată puterea nădejdea în El!
Căci, ca să-L cunoşti pe Tatal, este pentru tine Cuvântul.
De vrei sa cunoşti cu adevarat, caută-l pe El, căci este Înţelepciunea.
Dacă sufletul tău îndură întunericul, caută pe Hristos, căci este Lumina.
Eşti slăbit? Ai scăpare, căci este Tămăduitorul şi Tăria.
Vrei să ştii prin cine s-a făcut lumea şi de cine sunt toate ţinute? Fii încredinţat că este El, căci e numit Braţul şi Dreapta.
Simţi vreo teamă? În toate îţi va fi alături ca un Înger.
De-ţi va fi fost greu să te-ndrepţi cu privirea spre măreţia Unuia-Născut, nu deznadajdui, căci S-a făcut şi Om, pentru ca omenirea să se apropie cu uşurinţă de El.
De ve fi fost neprihănit, îţi va sta alaturi ca un Miel.
Dacă te supără vreo prigonire din partea păgânilor, ai credinţă, căci şi el a fost jertfit ca o Oaie; iar ca Preot al Tatălui, pe tine te va sprijini punându-te înainte.
De nu cunoşti calea mântuirii, caută-L pe Hristos, căci El este Calea sufletelor.
Dacă vrei să cunoşti adevărul, ascultă-L pe El, căci este Adevărul.
De moarte defel sa nu te temi, căci Hristos e Viaţa credincioşilor.
Te încântă plăcerile lumii acesteia? Întoarce-te şi mai mult spre crucea lui Hristos, ca să te înviorezi şi mai mult de dulceaţa Viţei Lui, ce S-a răstignit pe cruce.
Eşti păcătos pierdut? Trebuie să fii înfometat de Dreptate, însetat de Răscumpărătorul, căci Hristos este: satură, căci este Pâinea.
Dacă şovăieşti în vreo privinţă, întăreşte-ţi pasul în El, căci este Piatra şi-ţi va oferi apărare ca un zid.
Eşti slab şi neputincios? Cere-I Lui leac, căci este Tămăduitorul.
Simţi văpaia păcatelor ori eşti unul cu totul subjugat? Aleargă la Izvorul Vieţii, ca văpaia ta să fie stinsă şi sufletul tău să dobândească veşnicia.
Dacă te chinuie mânia şi te hărţuie duşmănia, apropie-te de Hristos, căci este Pacea, ca sa te împaci cu Tatăl şi să iubeşti pe tot omul la fel cum [socoţi că] trebuie să fii iubit tu.
De te temi de pieirea trupului şi te înspăimântă moartea vieţii acesteia, adu-ţi aminte că este Învierea; poate ridica ceea ce a căzut.
Dacă te atrage plăcerea păcatului şi te îmbie ispitele cărnii, gândeşte-te mai inainte că este Judecătorul drept, este Cel ce cântăreşte cu asprime, e Cel ce pregăteşte focul veşnic; şi nu-ţi va mai plăcea ţie, păcătosul, să păcătuieşti.
În sfârşit, frate, dacă te-a cuprins deznădejdea privind împărţirea dreptăţii, aşteptarea slavei cereşti, gândeşte in cugetul tău credincios că El este Poarta; căci prin El, ridicat din morţi, vei pătrunde şi tainele cerurilor, şi te vei alătura cetei îngerilor; şi vei auzi acele cuvinte dorite: Bine, slugă bună şi credincioasă, fiindcă ai fost credincioasă întru cele puţine, intră în bucuria Domnului tău; stăpâneşte împărăţia care ţă-a fost pregătită de la întemeierea lumii (Mt. 25, 33). Amin!”
(Sfantul Niceta de Remesiana)

Frumos e Adevărul,
Cinstit dar greu de spus,
Divin curat şi nobil
Şi unic. E Iisus.
Nobleţea lui cerească
Convinge şi uimeşte,
Trezeşte şi învie,
Aprinde şi sfinţeşte.
E forţa ce distruge
Zidiri fortificate
Clădite prin minciuna
Cu sensuri complicate.
E simplitatea pură,
Totală şi divină.
E sens unic spre ceruri.
E foc. Este lumină.
E viaţa şi puterea
Care’a învins mormântul
Prin sfânta înviere.
Este Iisus, CUVÂNTUL.
E tot ce este viaţă,
Putere şi lumină,
Că unu’i Adevărul
Şi toate i se’nchină.
Şi tot ce nu-i întrânsul
E cursă şi’nşelare,
E fals şi viclenie,
Minciună şi pierzare.
I’o mare de’ntuneric
Cu sensuri complicate,
Zidite pe iluzii
Şi fapte vinovate.
E turnul semeţiei
Ce urcă la cer sus
Trufia și’nșelarea
Căzute din Iisus.
E calea vicleniei
Şi-a vieţii nimicite
Trăite în iluzii
-Ce par- că’s fericite.
E calea care duce
Exact în sens opus,
Cu Adevărul vieţii
Cel UNIC . Cu Iisus.

Doamne ajuta!

Pilde 4

Pocainta celui vrednic

Sfantul Arsenie s-a retras de tanar in pustie. Imbolnavindu-se, se temea de Judecata cea de Apoi. Fratii din pustie ii ziceau: - Cum se face ca te temi de judecata tu, care ani de-a randul ai dus o viata de pocainta? Sfantul a raspuns cu lacrimi in ochi, zicand: - Tremur pentru ca ma tem de judecata. De cincizeci de ani ma tem de judecata celui Atotputernic. Sa stiti ca si cei drepti cu greu se mantuiesc. Deci ce va pati cel pacatos?

Razbunarea celui sarac

Un sarac s-a dus la un bogat si i-a cerut de pomana. Cel bogat nu i-a dat nimic, ba mai mult, i-a zis: - Pleaca de aici. Saracul insa nu s-a clintit din loc. Atunci bogatul s-a suparat, a luat o piatra si a azvarlit-o in omul sarac. Acesta o luat-o de jos, a pus-o in buzunar zicandu-si in sine: - Am sa pastrez aceasta piatra pana ce voi avea prilejul sa i-o arunc in cap. Un astfel de prilej s-a ivit curand, cand bogatul a savarsit o fapta rea, i-a fost confiscata toata averea si fost intemnitat. Saracul s-a apropiat de dansul, a scos piatra din buzunar, s-a pregatit sa i-o arunce in cap, dar, gandindu-se putin, a zis: - In zadar am purtat piatra pana acuma. Pe cand omul acesta era puternic si bogat, ma temeam de dansul; acum insa il plang si-l compatimesc.

Moartea ne arata valoarea lucrurilor

Doi oameni, unul credincios si altul necredincios, au mers in padure, spre a taia lemne. Doborand un copac, omul cel necredincios a zis: - Vezi, frate, asa este si cu viata noastra. Cand vine moartea ne doboara jos si s-a terminat cu noi. Auzind acest gand, omul cel credincios a zis: - O, fratele meu, nu-i adevarat ca viata noastra se termina cand vom muri. Vezi tu arborele acesta? L-am doborat, dar abia acum, dupa ce l-am taiat, se va vedea de ce este bun. Abia acum vom vedea daca este sanatos si bun, ori daca este doar bun de foc.

Orbul si schiopul

O pilda spune ca un om bogat a plecat pentru timp mai indelungat de acasa, incredintand supravegherea livezii sale la doi servitori, unul schiop si unul orb, gandindu-se ca acestia nu vor fura. Vazandu-se insa singuri, in lipsa stapanului, orbul a luat pe schiop in spinare si astfel, conducandu-se unul pe altul, au furat cele mai frumoase fructe din livada. Cand s-a intors stapanul si a vazut paguba, ei au incercat sa se scuze, dar stapanul le-a cunoscut inselaciunea si le-a zis: - Impreuna ati pacatuit, impreuna sa fiti pedepsiti. Asa este trupul si cu sufletul. Cel dintai este orb, fara lumina mintii, cel din urma este incapabil sa faca ceva fara membrele trupului. Dar impreuna pacatuiesc si impreuna primesc pedeapsa.

Din viata Sfantului Ioan Gura de Aur

Sfantul Ioan Gura de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, cel mai mare predicator al Bisericii, a combatut cu multa putere invataturile eretice din vremea sa, cat si imoralitatile de tot soiul ce isi faceau loc printre crestini, in biserica. Din aceasta cauza a ajuns in conflict si cu imparatul Arcadius. Odata, sfatuindu-se imparatul cu sfetnicii sai, cum s-ar putea razbuna pe episcop, unul dintre ei l-a indrumat: - Confisca-i averile. Altul: - Pune-l la inchisoare. Al treilea: - Trimite-l in exil. Al patrulea: - Ucide-l. Al cincilea insa ii zise: - Toti gresiti, aceste mijloace nu sunt potrivite pentru a te razbuna pe acest episcop. Cunosc un mijloc de a-l face cu adevarat nefericit: siliti-l sa pacatuiasca, caci acest om de nimic nu se teme mai mult ca de pacat.

"Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte." 
Sfantul Vasile cel Mare

Într-o familie, un copilaş de sărbătoarea Paştelui, a făcut un mic prezepiu. O peşteră, o piatră la intrarea peşterii, doi soldăţei căzuţi la pământ şi Isus înviat din morţi. 
În familie în ziua de Paşti era o atmosferă plăcută. Părinţii au fost la sfânta spovadă, apoi s-au împărtăşit. Dar doar după câtva zile au început din nou să se certe, aşa încât din nou s-a aşternut tristeţea. 
În această situaţie, într-o seară copilul s-a retras în camera sa, s-a dus la micul prezepiu, a luat statuia lui Isus înviat şi l-a pus înapoi în mormânt şi apoi a pus piatra la intrarea în mormânt. Mama văzând ce a făcut copilul a intrat în camera şi l-a întrebat: 
- De ce l-ai pus pe Isus din nou în mormânt? El odată înviat din morţi nu mai moare. 
Copilul i-a răspuns: 
- Nu am făcut decât ceea ce aţi făcut şi voi. Voi certându-vă, păcătuiţi şi păcătuind îl înmormântaţi pe Isus.

„Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: «Să nu juri strâmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.» Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat. Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru. Felul vostru de vorbire să fie: «Da, da; nu, nu»; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău“ (Matei 5:33-37).

‎"După cum fumul de la un copac care arde urcă în aer, aşa urcă şi sufletul dintr-un trup mistuit de putreziciune. Conştiinţa omului este vocea lui Dumnezeu Cel Atotprezent, care vorbeşte în inimile oamenilor. Cel Atoatefăcător şi Cel Ce este, Domnul, ne cunoaşte pe toţi ca şi pe Sine, cu gândurile, intenţiile, cuvintele şi faptele noastre, cele prezente, trecute şi viitoare. Oricât de mult mi-aş lăsa gândurile şi imaginaţia să alerge în viitor, ştiu că Dumnezeu întotdeauna mi le va devansa, le va cunoaşte înaintea mea şi la capătul acestei alergări va fi întotdeauna El, după cum El mă urmăreşte în toate drumurile mele: „Ochii Lui sunt deschişi asupra tuturor căilor fiilor oamenilor” (Ieremia 32, 19). „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?” (Psalmul 138, 7)." (Sfântul Ioan din Kronstadt)

‎"Aşa cum cloşca se îngrijeşte să-şi adune puii şi-i hrăneşte şi-i încălzeşte, tot astfel şi Mântuitorul îi adună pe cei credincioşi sub dreapta Sa. Hristos a vrut să adune pe fiii israeliţilor şi cu dragoste să-i încălzească şi să-i hrănească, însă ei s-au lepădat de El. Prin urmare, în acest sens, „cloşca” Îl semnifică pe Hristos, iar „puii” sunt simbol al ucenicilor Săi credincioşi." (Sfântul Nicolae Velimirovici)

‎"Poţi aduna şi ziua de pretutindeni, cu foarte multă uşurinţă, multe temeiuri, ca să admiri pe Creator. Să te gândeşti că te deşteaptă la lucru o pasăre din curte, cocoşul, care cu mult înainte de a se lumina de ziuă, cu voce ascuţită, strigă şi vesteşte că are să răsară soarele; se scoală dis-de-dimineaţă împreună cu călătorii, iar pe plugari îi scoate să-şi lucreze pământul." (Sfântul Vasile cel Mare)

<<Cel ce şi-a construit o locuinţă, după lege are dreptul să locuiască în ea. Noi suntem locuinţele Creatorului nostru. El ne-a creat pentru El, căci „El toate le-a făcut pentru slava Sa”; deci El este acela ce trebuie să locuiască în noi şi nu diavolul, acest ucigaş, hoţ şi mincinos. „Vino şi Te sălăşluieşte întru mine” (din rugăciunea către Sfântul Duh). „Noi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23). „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Corinteni 3, 16) >> (Sfântul Ioan din Kronstadt)

‎"Nefericit este cel ce iubeşte peste măsură comodităţile vieţii şi care s-a înconjurat cu acestea. La orice inconfort se va simţi stingherit, dezarmat, fiindcă nu este obişnuit să rabde. Şi totuşi, toată viaţa creştinului este „inconfortabilă”, o cale îngustă şi plină de asperităţi, o cruce care impune privaţiuni şi cere o imensă răbdare. Nu umbla după un trai lesnicios, nu îndrăgi înlesnirile lumii acesteia, ci iubeşte pe Hristos, purtătorul Crucii. Rabdă strâmtorările, obişnuieşte-te cu ele. „M-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am” (Filipeni 4, 11), spune Apostolul. Nefericit este cel ce iubeşte zorzoanele, cel ce caută să-şi împodobească trupul cu ele. El nu se va mai putea strădui să-şi împodobească aşa cum se cuvine sufletul, prin credinţă, dragoste, blândeţe, smerenie, adevăr, răbdare." (Sfântul Ioan din Kronstadt)

Părintele ARSENIE BOCA



Pilda aceasta numai Dumnezeu o putea spune; căci limba omenească nicicând n-a putut cuprinde în mai puţine cuvinte, mai simplu şi mai profund toată tragedia omului, peste care El revarsă un ocean de iubire şi înţelepciune.
Toţi ne recunoaştem în acest fiu risipitor, căzut de la cinstea de fiu al lui Dumnezeu, până la „rangul” unui porcar decăzut şi cu sufletul în zdrenţe.
Tatăl i-a respectat partea de avere, deşi o avea în dar. I-a respectat darul libertăţii, în baza căruia omul poate sui nebănuitele trepte ale desăvârşirii, dar poate coborî şi până la cea mai grozavă desfigurare morală.
„Cina cea de taină” – cel mai cunoscut tablou din Renaştere – a fost lucrat de Leonardo da Vinci în vreme de 12 ani. A căutat mult un model pentru Iisus. În sfârşit l-a găsit într-un tânăr, frumos la chip, bun, blând, cu suflet mare şi radiind de dragoste, un vrednic urmaş al lui Iisus. L-a zugrăvit deci la locul de cinste. Pe ceilalţi apostoli i-a găsit mai uşor afară de Iuda. Acesta trebuia să exprime, – dacă nu chiar să fie – modelul neîncrederii, veninul invidiei, încremenirea îngustimii, răutatea şi trădarea. Aproape se împlineau cei 12 ani de când începuse tabloul, când iată că găseşte la Milano un om, care corespundea întocmai vederilor lui Leonardo. Îl plăteşte ca model şi-l aduce în trapeza mănăstirii, unde zugrăvea „Cina cea de taină”. Era model de Iudă: întunecat la chip, deci şi la suflet, brăzdat de patimi, vulcan de ură şi de necredinţă.
Pictura se apropia de sfârşit. În sufletul lui „Iuda” se petrecea o frământare cumplită; când, deodată, opreşte pictorul şi-i spune: „Tot eu am fost model şi acum 12 ani, când zugrăveai pe Iisus !” Leonardo a strigat speriat: „Tu, eşti acelaşi ?!” Mai departe istoria nu ne spune nimic, dar se înţelege ce s-a petrecut, adică ce se petrecuse… Fapt este că oricât ar fi cineva de cufundat în ticăloşie, oricât iad ar avea în suflet, oricâte turme de porci ar avea zugrăvite pe obraz, Dumnezeu totuşi crede în fiul său, omul, şi el nu este cu desăvârşire pierdut.



Noi obosim aşteptând întoarcerea unui copil, a unui frate, a unui tată beţiv, dar Dumnezeu nu descurajează. Dumnezeu te urmăreşte cu iubirea Sa îndurerată, în orice ţară te-ai duce. Iubirea e ca Dumnezeu: nu are hotare. Unul din sfinţii Părinţi o spune limpede: „Iisus urmăreşte pe toţi oamenii, oricât fug de departe, să-i ajungă şi să-i întoarcă acasă. Şi asta face până la sfârşitul lumii”.
Pilda aceasta, a fiului pierdut, ne trezeşte un arzător interes să ştim: care poate fi cauza, pentru care omul ajunge să piardă chipul lui Iisus din făptura sa şi să apară în locul lui chipul lui Iuda?
Cunoaştem decăderi cu răsunet: Solomon – despre care spune Scriptura că „era cel mai înţelept dintre fiii răsăritului” – ajunge din cauza femeilor să-şi dispreţuiască templul şi pe Iehova şi să cadă în credinţe rătăcite. Faust (un fiu pierdut din epoca modernă) încheie contract cu diavolul să-şi dea sufletul pentru veşnicie, în schimbul unei clipe, despre care să spună: „Stai clipă, eşti prea frumoasă!”
Deci cauza desfigurării omului stă în căutarea greşită a fericirii sale în lucrurile acestei lumi. Făptura omului, ca fiu al lui Dumnezeu, are ceva din infinitatea Tatălui său, care nu se satură, nu numai cu roşcovele porcilor, dar nici cu nimic altceva, decât cu desăvârşirea lui Dumnezeu. E atât de mare sufletul omului – după obârşia sa -, cât numai Dumnezeu îl poate umple. Cu orice altceva de-ai încerca să-ţi saturi sufletul, nu faci altceva decât să ţi-l îngustezi pe măsura dorinţei urmărite: asta-i desfigurarea lui!
Cu alte cuvinte renunţi la înrudirea ta cu Dumnezeul nemărginirii şi te lipeşti de ceea ce mulţi Părinţi ai Bisericii o izbesc cu o vorbă aspră: „Curva lume”. Să fii în lume, dar totdeauna mai presus de lume. Nu îngusta rostul vieţii numai la idealuri pământeşti! împlineşte-le şi pe-acelea, dar totdeauna fii mai presus de ele!
Din cauza nestatorniciei lor, a conflictelor cu răutatea şi infirmitatea lumii, trebuie să-ţi asiguri viaţa în Dumnezeu, care nu te minte, cum te minte mai sus pomenita lume. Iată ce însemnează să-ţi „vii întru sine”: momentul cel mai de preţ din viaţa ta pământeană, adică să te regăseşti în adevărata ta fire şi apoi să te „scoli” din rosturi mărunte şi să te întorci Acasă, în „braţele părinteşti” ale lui Dumnezeu, Tatăl tău şi Tatăl nostru, care-ţi va găti ţie o „cină de taină”.
Nu-i mirare că, fară găsirea acestui rost al vieţii, altul nu-i găseşti, – şi fară rost nu te poţi suferi.
Găsit-ai comoara aceasta în ţarina vieţii tale? Dacă da, ai găsit împărăţia lui Dumnezeu; iar semn c-ai găsit-o e bucuria nestăvilită, care te face să spargi deznădejdea oricărui decepţionat al lumii, să-i aprinzi şi lui un ideal în inimă, şi să-l duci în inima ta, Cerului, bucurie mare!
din Cuvinte vii – Pr. Arsenie Boca



„Cititorule, Biblia este o Carte scrisă anume pentru sufletul tău, pentru frământările, durerile şi bolile sufletului tău. Citeşti tu această carte? Biblia este o carte, o scrisoare, trimisă din Cer anume pentru tine, desfaci tu această scrisoare ca s-o citeşti? Dacă ţi-ar veni o scrisoare de la împăratul, ai alerga grăbit şi nesilit să citeşti ce-i scris în ea. Şi iată că aici Împăratul Ceresc îţi trimite o carte cu ştiri despre mântuirea sufletului tău, iar tu nu vrei să o deschizi şi să citeşti în ea“.
Pr.Iosif Trifa



Rugăciunea cizmarului



La un duhovnic vine un creştin care avea un atelier de cizmărie: 

- Părinte, spune-mi ce pot să fac în legătură cu rugăciunea mea de dimineaţă. Am atât de mult de lucru încât nu reuşesc s-o zic de la un cap la altul. Clienţii mei sunt oameni săraci. Au o singură pereche de pantofi. Mi-aduc încălţările să le repar seara şi eu trebuie să le termin, pentru ca dimineaţa oamenii să poate merge la muncă.

Duhovnicul îl întrebă pe cizmar: 

- Dar până acum cum ai procedat? 

- Păi, răspunse omul spăşit, sunt zile în care mă scol foarte de dimineaţă, zic în grabă rugăciunea şi mă apuc de lucru. Dar sunt zile când n-o mai zic de loc, pentru că mă aşteaptă mulţi pantofi să-i repar. În acele zile mă simt un mare păcătos. De fiecare dată când ridic ciocanul să bat cuie în pantofi, inima îmi oftează şi gândesc că sunt un mare ticălos devreme ce nu sunt în stare să-mi zic rugăciunea de dimineaţă. 

Părintele se uită la el cu o privire compătimitoare: 

- Fiule, datori suntem să ne rugăm neîncetat, ziua şi noaptea, căci nu Dumnezeu are nevoie de rugăciunea noastră, ci noi avem nevoie să ne miluiască Stăpânul, dar să ştii că te poţi ruga şi când lucrezi, şi când mergi, şi oriunde ai fi, zicând din inimă „Doamne Iisuse…”

Să ştii, însă, că, uneori, oftatul tău din inimă, părerea ta de rău că nu ai putut să te rogi mai mult, e tot o rugăciune şi face mai mult decât o rugăciune de dimineaţă zisă în grabă şi cu mintea împrăştiată. Totuşi, la rugăciune nu trebuie să renunţăm. Roagă-te cum poţi, dar roagă-te!












Doamne ajuta!

3 D Sf. Mc. Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc; Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor)

Sfinţii Mucenici: Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc – După sfârşitul mucenicesc al Sfântului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron, în februarie, anul 304, Eutropiu şi Cleonic, doi prieteni ai mucenicului şi Vasilisc, nepotul său, au rămas în continuare în temniţa din Amasia (Pont). Între timp, în locul guvernatorului Puplie a venit Asclipiodot. Acesta era originar din Frigia (Asia Mică) şi un mare persecutor al creştinilor. Aflând de răbdarea şi pătimirea Sfântului Teodor Tiron, a poruncit ca cei trei întemniţaţi să fie aduşi la judecată înaintea lui. Asclipiodot a încercat în zadar să îi convingă pe cei trei mucenici să jertfească zeilor. Astfel, pătimirea mucenicilor Eutropiu şi Cleonic s-a sfârşit prin răstignirea lor pe cruce. Sfântul Mucenic Vasilisc, nepotul Sfântului Teodor Tiron, a mai stat în temniţă până la 22 mai 304, când Agripa, noul guvernator, a poruncit să fie omorât.

‎-Părinte, simt judecata, rațiunea și dreptatea omenească ce le am ca pe niște piedici în sporirea duhovnicească.

-Desigur că unt piedici în sporirea duhovnicească, pentru că pleacă harul lui Dumezeu. După aceea omul rămâne fără ajutorul dumnezeiesc, și cade rănindu-și fața. Judecata și dreptatea omenească sunt nedrepte. Dreptatea lui Dumnezeu este dragoste, îndelungă răbdare, îngăduință. Microbul bolii tale duhovnicești este că examinezi lucrurile cu rațiunea omenească.

Medicamentul cel mai eficace este gândul cel bun. Atunci când omul gîndește de-a dreapta, adică are gânduri bune, i se mărește capacitatea inimii.

Fiindcă folosești mult rațiunea, trebuie să iei aminte la gândurile tale, pentru că și concluziile ce le tragi cu rațiunea sunt omenești și nu duhovnicești și sfințite.

-Părinte, de ce cad atât de adesea în judecată?

-La tine e de vină Dreptul ce l-ai studiat, și de aceea judeci așa.

De multe ori, multe studii sau o meserie cultivă, într-un anumit fel, o rațiune seacă. Rațiunea este boala intelectualilor. Este în măduva oaselor lor. Deși ai inimă, rațiunea merge mai înainte de inima ta.

Sunt unii care au multă rațiune și judecă cu egoism; nu admit pe nimeni. Cer absolutul de la ceilalți și nu de la ei înșiși; se odihnesc pe slăbiciunile lor și judecă pe ceilalți. Lucruri foarte ciudate! La exterior sunt aranjați, adică și-au făcut un om exterior plin de prefăcătorie și nu au nici urmă de simplitate. Aceasta este și diferența dintre europeni și greci. Și când spun ,,greci” mă refer la duhul ortodox. Pe european nu-l poți înțelege când să te apropii de el sau nu. Totdeauna spune : ,,bine ați venit” cu un zâmbet fals. Dar pe grec îl înțelegi. Are bucurie ? O arată ! Are vreo supărare ? O arată și apreciezi.

-Părinte, ce e de vină când judeci oameni, lucruri și situații, și cu rapiditate încă?

-Unul ca acesta se mișcă numai cu rațiunea, lucrează creierul, și asta este concluzia lui. Ar fi bine ca la aceștia, care au destulă minte, Dumnezeu să ia o șurubelniță și s-o răsucească puțin. Cu cât se golește mintea, cu atâta omul se umple de har. Când spun minte, mă refer la judecata omenească, la iubirea de sine, la autoconvingere. Însă din clipa când cineva pricepe că nu face judecată dreaptă și va spune: ,,am judecată lumească; judecata mea nu are lumina dumnezeiască, și fac greșeli, de aceea nu trebuie s-o folosesc”, atunci Dumnezeu îl va lumina, va dobândi discernământ și va judeca ce este bun.

Diavolul face neflositori pe oamenii inteligenți prin judecata după ,,înfățișare”.

Cu durere și dragoste pentru omul contemporan- Cuv.Paisie Aghioritul

Din PORTILE CERULUI, de Parintele profesor Constantin Necula

De ce avem nevoie de Sf.Maslu?La ce-i buna aceasta Sfanta Taina?
Eu cred ca cel mai de pret dar pe care ni-l da Sf. Maslu este prezenta lui Hristos-Vindecatorul, Hristos-Taumaturgul, Hristos-Mangaietorul, Hristos-Dumnezeul Cel Viu.Obisnuiti adeseori sa ne incadram in tot felul de articole dogmatice si in tot felul de idei din acestea ale marturisirii de credinta, Taina Sfantului Maslu simtim ca ne mangaie, ca ne unge, ca ne vindeca, ne ridica pe picioare si ne obliga sa mergem mai departe. Sunt foarte multi dintre aceia care sustin ca nu-i nevoie de Maslu, pentru ca sunt sanatosi si ca nu sunt probleme.Boala pe care o surprinde textul slujbei nu vizeaza doar ciungia noastra trupeasca, ci si aceea sufleteasca; nu doar starea noastra de trup, cat mai ales starea noastra de suflet. Si cine nu e oare ranit din cand in cand sufleteste si nu-si tararie piciorul duhovnicesc prin noroiul patimilor? Cine oare nu are, in sine, suficient de multa durere nascuta din intuneric, pentru a nu-si dori o mangaiere nascuta din lumina? Cam aceasta este motivatia pe care eu o aduc Tainei Sf.Maslu. Pentru ca oricand e bine primita aceasta Taina, dar mai cu seama atunci cand se intelege Cine este primit.Taina aceasta, din nefericire, a trecut foarte mult de la spatiul privat al casei, de la spatiu intim al Maslului, pentru cel bolnav, la Maslul spectacol, la Maslul de obste, desi textul slujbei Tainei este singular, aratand prin aceasta o exceptionala intimitate, o apropiere foarte mare a preotului de cel pe care-l "masluieste" duhovniceste, scotandu-l din moarte si daruindu-l vietii. Ce este si mai grav e ca in ultima vreme Sf.Maslu s-a transformat in spectacole ieftine, scurtari de text si prilejuire de adunare de bani pentru zidirea de biserici, argumentandu-se cu zidirea de biserici tot felul de farafastlacuri magice, unele mai interesante (a se citi mai dracesti) decat altele.Este cazul sa intelegem ca Biserica nu este magie, ca ea sustine o unitate intre gest si cuvant, ca atunci cand gesturile sunt prea largi si prea spectaculare, ascund in ele o magie, care nu tine de Hristos, iar cand sunt extraordinar de ascunse si sforaite pe sub tot felul de epitrahile si ascunse pe sub tot felul de carti, una mai necanonica decat alta, iarasi avem o problema si vorbim de o altfel de magie si nu de taina lui Dumnezeu!Un ultim punct poate pentru introducerea in aceasta Taina incumba aceasta respectare deplina a vointei celui asupra caruia se face taina - vorbim de Botez, de Impartasanie, de celelalte toate -, in general, Taina Sf.Maslu este o taina la care si cei care nu-si doresc pot ajunge, prin prezenta lor in rugaciunea Bisericii.Biserica nu este un izvor al harului pentru maieuri, ciorapi si alte obiecte din uzul intim al celor bolnavi!Este depozitara Duhului Sfant in raport cu fiecare bolnav si nu este nevoie sa facem gesturi din acestea, uneori disperate, de a ne atinge de tot felul de lucruri, sfinte, fara indoiala, dar care isi pierd din sfintenie atunci cand sunt idolatrizate pentru a putea transmite bolnavului insanatosire.Pana la urma, Cel Care lucreaza este Hristos, in Duhul Sau, este puterea Tatalui ce se revarsa in Duhul catre noi, ceilalti ai Lui, prin Botez si celelalte Taine, care cresc unele din altele si impreuna din iradierea data de energiile necreate ale harului Duhului Sfant.
Daca ar fi sa spunem un lucru inainte de a merge mai departe, ar trebui sa subliniem adevarul ca Taina Sf.Maslu nu este o Taina a intristarii si a durerii, ci este o Taina a bucuriei, un  exercitiu de inviere, ca celelalte taine toate, si indiferent care este urmarea sa, ea pastreaza cu sine aceasta tarie de a-L aseza pe Hristos pavaza de pret pentru cel bolnav.Ea este parte integranta din mesajul pascal al Ortodoxiei.In Ardeal exista prostul obicei de a nu chema preotul la Maslu, dupa obiceiul catolic, potrivit caruia atunci "cand ti-a facut parintele maslu, ti-a uns toboganul si ai lunecat, deja te duci la Domnul"Si tendita aceasta de a restrange foarte mult Taina Sf.Maslu acasa doar la cei cu acte bolnavi tine in sine o atitudine de credinta indoielnica, de credinta nelucratoare, de credinta care nu poate sa stea pe Maslu, pentru ca nu crede ca lucrarea lui Dumnezeu, care se petrece in Taina Sf.Maslu.

O primavara binecuvantata

   O primavara binecuvantata si plina de bucurii de la Domnul.Doamne ajuta! 

Datoria noastră faţă de cei ce se pregătesc să ia calea veşniciei

Biserica ne îndeamnă să cerem de la Dumnezeu „sfârşit creştinesc vieţii noastre: fără prihană, neînfruntat, cu pace...“. Mărturisirea păcatelor aduce celui aflat pe moarte iertarea, împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii, iar Sfânta Împărtăşanie se constituie în merindea cea mai scumpă pe care omul o ia cu sine pe drumul lung al veşniciei.

„Datoria de căpătâi a rudelor celui ce este pe moarte este de a vorbi cu cel muribund şi a-l convinge să accepte să se spovedească curat şi să primească Sfânta Împărtăşanie, nădăjduind în Dumnezeu. Rudele sunt cele care trebuie să anunţe preotul, înainte de a fi prea târziu, cât omul este în deplinătatea puterilor fizice şi psihice“, spune pr. Constantin Macuc, protoiereul Protopopiatului Săveni.

Părinte protopop, care este datoria creştinească cea mai de seamă a celor vii faţă de cei ce sunt în pragul de a-şi da sufletul?

Datoria de căpătâi a rudelor celui ce este pe moarte este de a vorbi cu cel muribund şi a-l convinge să accepte să se spovedească curat şi să primească Sfânta Împărtăşanie, nădăjduind din tot sufletul în Dumnezeu. Rudele sunt cele care trebuie să anunţe preotul, înainte de a fi prea târziu, cât omul este în deplinătatea puterilor fizice şi psihice.

Cum trebuie să fie sfârşitul adevăratului creştin?

Adevăratul creştin ştie că Hristos Dumnezeu este Viaţă, aşa că după moarte se duce cu sufletul la Dumnezeu. De aceea, grija lui trebuie să fie de a ajunge în faţa Dreptului Judecător cât mai pregătit: împăcat cu Dumnezeu, prin spovedanie sinceră şi curată şi Sfânta Împărtăşanie, împăcat cu toţi semenii săi, având pregătit bagajul de fapte bune, cu rugăciune continuă şi nădejde tare în bunătatea lui Dumnezeu că se va mântui.

De ce sunt atât de necesare spovedania şi împărtăşania în pragul morţii?

Spovedania este baia sufletului. Duhul Sfânt ne arde păcatele mărturisite şi ne umple de sfinţenie, făcându-ne vrednici să stăm lângă Dumnezeu. Iar Sfânta Împărtăşanie este unirea cu Hristos spre viaţă veşnică, după cuvintele Lui, că „cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică“. Primirea acestor două sfinte taine înseamnă viaţa sufletului; diavolul nu mai are nici un drept asupra acelui om.

„Practica de a pune diferite lucruri în sicriu nu se justifică“

De ce se pune lumânare aprinsă în mâinile celui ce pleacă în lumea veşniciei? Cât de important este acest gest?

Sfânta Scriptură mărturiseşte prin gura Sfântului Ioan Evanghelistul că în El (Hristos) era Viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Deci lumina acestei vieţi o avem prin Fiul lui Dumnezeu. La El mergem şi după moarte şi, crezând în El, nădăjduim să avem viaţă şi după această trecere. Deci ţinem în mână lumina, încredinţaţi fiind că şi dincolo nu vom fi în întuneric sau desfiinţare. Acest gest este o mărturisire simbolică a credinţei în nemurire.

De ce se trag clopotele bisericii când pleacă cineva din lumea aceasta?

Clopotele bisericii vestesc pe toţi enoriaşii parohiei că unul dintre ei a plecat la cele veşnice. Bătăile tânguioase aduc un ultim omagiu celui ce a murit, îndemnându-i pe toţi să se roage pentru mântuirea lui.

De ce se spală trupul mortului şi e îmbrăcat cu haine curate? Contează în vreun fel pentru acel suflet ca hainele să fie noi, scumpe?

Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care aminteşte de apa Botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, şi este îmbrăcat apoi cu haine noi şi curate (închipuind veşmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua Judecăţii). În Biserica noastră, ca atare nici la înmormântare, nu sunt importante hainele luxoase, ci decenţa şi bunăcuviinţa. Este bine, da, ca hainele să fie curate, însă adevăratul veşmânt cu care ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu sunt faptele bune ale sufletului.

Unii oameni pun în sicriu diferite obiecte care i-au slujit celui decedat sau de care se crede că va avea nevoie pe lumea cealaltă. E aceasta o practică corectă?

Practica de a pune diferite lucruri în sicriu nu se justifică; nu poate fi decât o superstiţie, venind din credinţele păgâne. Ştim că trupul, prin rânduiala lui Dumnezeu, după moarte nici nu mai lucrează, nici nu mai mănâncă. Banii sau celelalte obiecte sunt mai de folos dacă sunt împărţite la săraci, făcându-i răposatului comoară în cer. 

Pentru ce preotul varsă cenuşa din cădelniţă, untdelemn şi vin peste trupul răposatului?

Se vărsă cenuşă pentru a adeveri cuvântul Sfintei Scripturi că „pământ şi cenuşă suntem“ (Fc. 18, 27; Iov 30, 19; Ecc. 12, 7). Apoi, această cenuşă, fiind binecuvântată şi sfinţită cu semnul crucii, prin tămâie, îi pune simbolic pe morţi sub scutul lui Hristos până la înviere.

Despre cei ce aleg să-şi dea trupurile la crematoriu sau să fie îngropaţi în cavouri

Untdelemnul este semnul şi pecetea lui Hristos, ca şi untdelemnul de la Botez. „Atunci, (la Botez), ungerea cu untdelemn îl chema pe candidatul la Botez la luptele cele sfinte; acum însă untdelemnul cel vărsat înseamnă că cel adormit a luptat luptele cele sfinte şi s-a desăvârşit. Iar vinul, în unele părţi amestecat cu untdelemn, iar în altele înlocuit cu agheazmă, se toarnă cruciş peste trupul răposatului. Vinul este simbolul sângelui, adică al sevei de viaţă, care curge prin mădularele trupului omenesc şi-l însufleţeşte. Turnarea lui peste trupul mortului este deci preînchipuirea nemuririi sau a învierii pentru viaţa cea veşnică, pe care o nădăjduim.

De ce, la coborârea sicriului în groapă, preotul aruncă peste el prima lopată de ţărână, în semnul Sfintei Cruci? Trebuie să facă acest gest şi cei apropiaţi/prezenţi? 

Întâi pentru a ne aduce aminte de cuvântul Domnului: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce“ (Fac. 3, 19). Al doilea, pentru a mângâia pe cei rămăşi în viaţă că, şi în pământ, trupul celui răposat rămâne tot sub puterea şi ocrotirea lui Dumnezeu, deoarece, precum zice psalmistul: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa“ (Ps. 23, 1). Sau, precum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim; deci, şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem“ (Rom. 14, 8).

Cum să înţelegem alegerea celor care îşi dau trupurile să fie arse? Aceşti oameni vor primi iertare de la Dumnezeu? 

Cei care aleg să-şi ardă trupurile se opun practicii Bisericii dintotdeauna, dar şi credinţei în învierea morţilor (deci şi a trupurilor). Fie că o fac din necredinţă sau din alte motive, păcătuiesc împotriva cuvântului lui Dumnezeu. După cum bine ştim, după hotărârile Sfântului Sinod, nu avem voie să ne rugăm pentru ei. Dacă vor primi sau nu iertare, singur Dumnezeu va judeca pentru fiecare caz în parte. Judecata şi răsplata sunt apanajul Lui.

Dar despre cei care aleg să fie îngropaţi în cavouri ce ne puteţi spune?

Un cavou costă mulţi bani şi este expresia bunăstării materiale şi a mândriei celui ce este îngropat acolo. Desigur că poate fi şi dovada dragostei şi a respectului pe care cei rămăşi îl poartă celui răposat, dar consider că este mult mai folositor pentru suflet să dăruim o sumă însemnată de bani ca milostenie, ştiind că trupul nu mai contează până în ziua învierii, indiferent că are la căpătâi o cruce simplă de lemn sau câteva tone pompoase de beton, marmură şi fier.

(Interviu publicat în Ziarul Lumina, Ediţia de Moldova, din data de 27 februarie 2013)

Despre pocăinţă

Frica de Dumnezeu, susţinută de conştiinţa unei vieţi păcătoase, duce, pe de o parte, la pocăinţă pentru păcatele trecute, pe de alta, la evitarea, prin înfrânare, a păcatelor viitoare. „Pocăinţa este al doilea har, spune Sfântul Isaac Sirul, şi se naşte în inimă din credinţă şi frică… Ea este a doua renaştere.“1 „Pocăinţa este reînnoirea Botezului , zice Sfântul Ioan Scărarul,este curăţirea conştiinţei.“2

Lucrarea de purificare se realizează prin puterile ce emană din Taina Botezului şi din Taina Pocăinţei, aşa cum iluminarea este o actualizare a puterilor dăruite prin Taina Mirungerii, iar unirea cu Dumnezeu este un efect al Euharistiei. Harul Botezului e germenele omului nou. Pe măsură ce creşte, acesta face să slăbească urmele vieţii celei vechi, absorbind puterile ei şi folosindu-le pentru sine. Botezul este moarte a omului vechi în două înţelesuri: întâi ca lovitură mortală ce i-o dă aceluia, punând începutul omului nou, al doilea, ca mortificare treptată a zvârcolirilor aceluia, care mai durează o vreme. Dar se întâmplă adeseori că resturile de forţă ce au rămas în omul vechi doborât la pământ se înviorează prin noi păcate. Atunci e necesară o nouă revărsare de har din partea lui Dumnezeu, pentru ca omul cel nou să reia cu mai multă vigoare acţiunea de slăbire a urmelor omului vechi. Mai bine zis, când puterile rămase de la omul vechi au crescut prea mult, când patimile au crescut în calea puterilor de la Botez aşa încât acestea nu mai pot înainta, pocăinţa vine să le înlăture, ca să fa-că drum harului de la Botez. Am zice căpocăinţa luptă mai mult cu faţa spre trecut, iar Botezul, cu faţa spre viitor. Ea înlătură gunoiul (păcatului) adunat cu timpul în suflet, ca să deschidă drum propăşirii omului nou-născut la Botez. Dacă harul Botezului reface tendinţele spre bine ale firii noastre, harul pocăinţei întăreşte tendinţa firii de a regreta ceea ce a făcut rău.

În orice caz, puterile ce ne vin prin pocăinţă aduc o nouă intensificare lucrării puterilor ce se prelungesc din Taina Botezului.

Sfinţii Părinţi cunosc însă două forme ale pocăinţei. Este pocăinţa ca Taină şipocăinţa ca lucrare permanentă în suflet. Dar puterea celei de a doua vine din cea dintâi.

Marcu Ascetul, Ioan Scărarul, Isaac Sirul stăruie asupra acestei a doua forme a pocă-inţei.

Ideea unei pocăinţe permanente corespunde cu rostul pocăinţei în general. Dacă ea este o lopată întoarsă înapoi spre curăţirea omului de păcatele adunate după Botez, ca omul nou să poată înainta luptând, prin puterea Botezului, cu ispitele ce-i vin din faţă, atunci evident că noi, greşind aproape în fiecare clipă, adică aproape niciodată ne-câştigând o biruinţă desăvârşită asupra unei ispite, ci numai în parte, e necesar un regret care să ne însoţească statornic, care să ne smerească statornic, o voce care să critice mereu imperfecţiunea faptelor săvârşite, constituind prin însuşi acest fapt un îndemn pentru o şi mai mare încordare a lucrării noastre viitoare.

Pocăinţa, răbdarea tuturor necazurilor

Sfântul Marcu Ascetul cuprinde în această pocăinţă necontenită rugăciunea neîntreruptă (cred că rugăciunea care cere iertarea), alungarea gândurilor rele, lucrare care trebuie să ne ţină mereu angajaţi, observarea gândurilor, întrucât mereu vin gânduri păcătoase pe care trebuie să le regretăm şi să le alungăm, şi răbdarea necazurilor, socotind că prin răbdarea necazurilor ne vindecăm de greşeli şi imperfecţiuni tre-cute3. Chiar când facem un bine, trebuie să ne căim, zice el, pentru că aceasta ne arată că îl puteam face şi mai înainte, iar dacă nu l-am făcut, suntem vinovaţi. Binele de azi trebuie să ne trezească la căinţă pentru lipsa binelui de ieri 4.

Ioan Scărarul cuprinde şi el în pocăinţă nu numai un regret pentru păcatele trecute, ci şi o lucrare a virtuţilor şi o răbdare a necazurilor. „Pocăinţa este împăcarea cu Domnul, prin lucrarea virtuţilor opuse greşelilor. Pocăinţa este răbdarea tuturor necazurilor.“5

Permanenţa căinţei o argumentează frumos şi Isaac Sirul. Ne vom opri ceva mai mult a-supra însuşirilor ce le atribuie el căinţei.

Sfântul Isaac spune despre căinţă: „Dacă toţi suntem păcătoşi şi nimeni nu e deasupra ispitelor, nici una dintre virtuţi nu e mai înaltă ca pocăinţa. Lucrul ei nu se poate sfârşi niciodată. Căci ea li se potriveşte tuturor, păcătoşilor şi drepţilor, totdeauna, dacă vor să dobândească mântuirea. Şi nu este nici un termen al de-săvârşirii ei, pentru că desăvârşirea chiar a celor desăvârşiţi este nedesăvâr-şită“ (Cuv. 55, „Despre patimi“. Opera ascetică, Ed. Atena, 1895, p. 220).

Trei atribute acordă aici Sfântul Isaac căinţei: 1) ea e cea mai înaltă dintre virtuţi; 2) nu se termină niciodată cât trăim şi 3) ea e un mijloc de continuă desăvârşire a noastră.

1) În ce priveşte primul atribut (cea mai înaltă dintre virtuţi – n. ed.), în sine luată, fără îndoială, virtutea dragostei este mai înaltă decât a căinţei. Dar condiţia noastră pământească nu ne îngăduie să realizăm dragostea în toată puritatea şi deplinătatea. De asemenea, nici o altă virtute. Oricând ne dăm seama că dragostea sau altă virtute a noastră n-a realizat un maximum de care să fim deplin mulţumiţi. După orice act de virtute şi de iubire constatăm că el a fost amestecat cu un element impur, sau ar fi putut fi şi mai deplin. Acest fapt creează o nemulţumire faţă de ce am făcut, care este inima căinţei. Căinţa este ipostaza de judecător al conştiinţei nu numai peste păcatele noastre, ci şi peste virtuţile noastre, întrucât totdeauna le re-alizăm în formă nedesăvârşită. Ei nu-i scapă nimic; nu absolvă nimic; nu acoperă nimic. Nu este nici o virtute care să nu fie supusă examenului sever, neînduplecat, al căinţei. Dar oare nu s-ar putea spune că şi căinţa poate fi nedeplină şi deci şi ea ar putea fi supusă unei judecăţi a conştiinţei, care în acest caz ar fi mai înaltă decât căinţa? Desigur, dar căinţa nedeplină şi impură este judecată tot de căinţă, de o căinţă mai deplină, şi nu de o altă virtute.

Căinţa e actul de critică al conştiinţei, e autocritica pe care şi-o face omul. Ca atare, e actul de judecată al conştiinţei, iar noi ştim că toate sunt supuse ju-decăţii.

Dar este judecată şi judecată. Este judecata făcută asupra altuia, şi este judecata pe care o faci asupra ta însuţi. În judecata pe care o faci asupra altuia se poate amesteca sentimentul mândriei, în autocritică este exclusă prin definiţie mândria. Poate încăpea cel mult o oarecare îngăduinţă. Dar o autocritică sau o căinţă îngăduitoare, lăsând pe om nemulţumit, tinde ea însăşi după una tot mai obiectivă, tot mai severă.

Cu un cuvânt, orice păcat, orice nedeplinătate în virtute sunt supuse autocriticii sau căinţei. Chiar insuficienţa autocriticii sau a căinţei tot prin autocritică sau căinţă e blamată, în acest sens, nici o virtute nu stă deasupra căinţei, nu se poate sustrage de sub forul de judecată al autocriticii. Astfel,căinţa e drum spre iubire, stă în slujba iubirii, conduce de la o iubire neîndestulătoare la mai multă iubire. De aceea, nu e o contrazicere între a spune că cea mai mare virtute e dragostea şi a socoti căinţa drept cea mai mare virtute. Căci motorul căinţei e dragostea.

2) Dacă e aşa, este vădit că pocăinţa urmează, sau trebuie să urmeze, după fiecare act, după fiecare stare, după fiecare cuvânt al nostru. Ea urmează păcatelor, ea urmează virtuţilor noastre, totdeauna nedepline. Ea tinde să devină un curent per-manent în conştiinţa noastră, o prezenţă neîntreruptă, conducând la mai multă iubi-re. Celelalte dispoziţii şi acte ale noastre se schimbă potrivit cu împrejurările; căinţa e cu toate, e firul care le leagă pe toate. Nu numai conştiinţa simplă că eu sunt purtătorul şi autorul tuturor dispoziţiilor şi faptelor mele trecute, nu numai amintirea pe care o am despre ele le leagă la un loc, ci şi căinţa sau amintirea co-lorată cu nemulţumirea pentru felul cum le-am săvârşit.

Cea mai înaltă dintre virtuţi

Nici un om nu este indiferent faţă de trecutul său, sau nu are numai o cunoştinţă teoretică. Aceasta ar răpi şi clipei prezente seva existenţială. Omul îşi îmbrăţişează cu un interes palpitant trecutul. Dar această atitudine plină de pasiune faţă de tre-cut este sau una de orgoliu, de satisfacţie, şi în acest caz omul vrea ca nu numai el să fie mulţumit pentru ce a realizat, ci să stoarcă şi recunoaşterea altora; sau una de căinţă, de nemulţumire. În cazul din urmă, laudele oamenilor îi fac rău, pentru că, pe de o parte, ştie cât de puţin corespund cu evidenţele sale lăuntrice, prin care cunoaşte mai bine realitatea în ceea ce-l priveşte, iar pe de alta, pentru că tind să-i acopere adevărata realitate, să-l amăgească, să-i slăbească sinceritatea cu sine în-suşi, să-i întunece autotransparenţa, fie că sunt sincere, fie că sunt simple linguşiri.

Dar căinţa aceasta, care se ţine ca umbra de noi, nu trebuie confundată cu o nemulţu-mire descurajantă, care să ne paralizeze toate elanurile. Ea nu trebuie să fie o în-doială în posibilităţile noastre mai mari, ci o constatare a insuficienţei realizări-lor de până acum. Dacă e descurajare, este ea însăşi un păcat, unul dintre cele mai grele păcate. Nu din sentimentul că nimic nu se poate face cu adevărat bun rosteşte conştiinţa noastră căincioasă (nemulţumită de sine, n. ed.), necontenit, o judecată critică asupra faptelor trecute, ci din sentimentul adânc că se poate lucra şi mai bine, din experienţa unor puteri tainice, cu mult mai mari, ale propriei firi, ce pot fi mereu mai întărite de cele dumnezeieşti, din sentimentul că în ceea ce am făptuit şi în modul în care ne-am comportat nu am realizat decât într-o măsură insuficientă şi într-un chip palid ceea ce putem face. Căinţa exprimă gândul: „Poate fi mai bine“. Descurajarea, dimpotrivă, spune: „Asta e tot ce pot face. Mai bine nu pot“. Propriu-zis, descurajarea e opusă căinţei, pentru că acolo unde nu se putea aştepta ceva mai bun, nu are loc regretul. Acolo e un sentiment fatalist, o resemnare sceptică. Căinţa e purtată de o credinţă în mai bine.

Judecata înainte de judecată

Sunt două caracteristici care fac din căinţă un for oarecum mai presus de om în lăuntrul omului, ridicându-l mereu mai sus de nivelurile morale şi spirituale pe care le atinge. Căinţa e o judecată ce e totdeauna deasupra realizărilor şi actualizărilor noastre. Oricât ne-am ridica de sus din punct de vedere moral, ea se urcă şi mai sus. Este o judecată în numele unui ideal? Da, însă nu în numele unui ideal simplu, cugetat subiectiv judecă ea. Dacă acesta ar fi cazul, nu ne-ar umple cu atâta nelinişte, cu atâta nevindecată şi neostenită apăsare. Căinţa este trezită şi susţinută de intuiţia prezenţei unei autorităţi mai presus de noi, faţă de care ne simţim responsabili, dar care ne dă şi putere să facem tot mai mult, dacă i-o cerem. Căinţa ne este un transpa-rent spre Dumnezeu, este acul cu care împunge Dumnezeu inima noastră neîncetat, este mâna Lui, care ne trage mereu în sus. Căinţa este relaţie între noi şi cineva mai presus de noi. Ea ne arată ca fiind în legătură cu acel cineva. Dacă n-am fi în această relaţie, dacă n-am fi aşezaţi cu faţa sufletului întoarsă spre un for de judecată personal şi suprem, nu ar fi explicabilă căinţa, nu ar avea de unde răsuna în noi judecăţile şi pretenţiile absolute ale căinţei.

Dar, cum am spus, căinţa nu e numai judecată asupra celor trecute ale mele, ci şi o încredere în posibilităţi mai mari din puterile mele întărite mereu de puterea lui Dumnezeu cel infinit. Ea e socotită, de aceea, de Isaac Sirul, ca cea mai înaltă dintre virtuţi. În această calitate din urmă, ea ni se vădeşte, de asemenea, stând într-o legătură cu izvoare de putere de dincolo de om. Fiinţa căinţei, ca şi a smere-niei, de care e nedespărţită, e de caracter dialectic; cuprinde în sine o împreunare de poziţii contradictorii, care nu se anulează reciproc, ci dau o realitate foarte complexă. Pe de o parte, ea e o necontenită nemulţumire cu orice stare în care ne aflăm, pe de altă parte, este o încredere statornică şi neclintită în posibilităţile uriaşe. „Sunt cel mai mare păcătos - spune totdeauna omul căinţei -, sunt un nevrednic.“ Cu toate acestea, el nu-şi pierde nici o clipă nădejdea, nu-l cuprinde nicidecum gândul că va fi pierdut, el nu se lasă scufundat în descurajare şi în lânce-zeala morţii sufleteşti. Se dă ca explicaţie a acestei persistenţe în tăria suflet-ească faptul că omul ce se căieşte are încredere în Dumnezeu, ca într-un factor de-osebit de el. Dar încrederea e ea însăşi o putere lăuntrică. Aşadar, pe de o parte, se face aici experienţa neputinţei proprii, iar pe de alta, a unei mari puteri. Evident că e vorba de o putere care nu e din resursele eului izolat, ci dintr-o co-municare cu resursele vaste şi adânci ale rezervorului de putere spirituală universală al lui Dumnezeu. Căinţa e o relaţie cu Dumnezeu, atât prin caracterul ei de judecătoare absolută, cât şi prin bărbăţia nedescurajată cu care îndeamnă pe om spre mai bine.

Căinţa este cea mai înaltă dintre virtuţi nu pentru că este ea însăşi o virtute înfăptuitoare în rând cu celelalte, ci pentru că, rămânând mereu nemulţumită cu ceea ce realizează aparte, ea este un motor al tuturor virtuţilor. Dacă n-ar fi căinţa, n-ar fi tendinţa de depăşire în om. Căinţa e o ardere necontenită în lăuntrul omului, care întreţine tensiunea după mai bine. Prin ea, călcând omul peste sine însuşi şi ju-decându-se în numele pretenţiilor absolute ale lui Dumnezeu, se ridică mereu mai sus.

3) Cu aceasta am ajuns la a treia caracteristică ce o dă căinţei Sfântul Isaac Sirul, socotind-o mijloc de continuă desăvârşire a omului, un mijloc care el însuşi se desăvârşeşte necontenit.
Sfântul Isaac Sirul compară lumea aceasta cu o mare, iar căinţa, cu o corabie care ne trece la ţărmul vieţii fericite de dincolo, în raiul a cărui fiinţă e dragostea.

„Precum nu e cu putinţă, zice, să treacă cineva marea cea mare fără corabie, aşa nu poate trece cineva la dragoste fără temere. Marea cea furtunoasă aşezată între noi şi raiul spiritual o putem trece numai prin corabia căinţei, purtată de vâslaşii fricii. Dacă vâslaşii aceştia ai fricii nu cârmuiesc bine corabia căinţei, prin care trecem marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne înecăm în ea. Căinţa e corabia, frica este câr-maciul; dragostea e limanul dumnezeiesc. Deci ne aşază frica în corabia pocăinţei şi ne trece marea cea furtunoasă şi ne călăuzeşte spre limanul dumnezeiesc, care este dragostea, la care ajung toţi cei ce ostenesc şi s-au luminat prin pocăinţă. Iar când am ajuns la dragoste, am ajuns la Dumnezeu. Şi drumul nostru s-a desăvârşit şi am trecut la insula care e dincolo de lumea aceasta“ (Cuv. 72, op. cit., p. 283).

[...]

Spovedania ne pune în stare de smerenie

E cazul însă să ne întrebăm în ce raport stă această căinţă permanentă cu pocăinţa ca Taină. De obicei, Sfinţii Părinţi îi zic celei dintâi pocăinţă propriu-zis (), celei de a doua, mărturisire ().

De aici urmează că cea dintâi e o pregătire durabilă pentru cea de a doua şi o prefigurare a efectelor aceleia. Prin căinţa permanentă ne pregătim pentru pocăinţa ca Taină, precum pocăinţa ca Taină trebuie să ne îndemne la pocăinţă permanentă. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat pocăinţa ca Taină, evident că nu ne putem duce la ea ne-pregătiţi sau numai cu o reamintire scurtă a păcatelor în ultimele clipe, sau chiar zile. Câte din cuvintele şi faptele noastre nu le uităm de obicei! Am risca să nu ne mai reamintim nici de gândurile, de cuvintele şi de faptele păcătoase dacă n-am stărui asupra lor prin căinţă îndată ce s-au produs şi dacă n-am reveni mereu asupra lor cu regret. În pocăinţa ca Taină aruncăm din nou efectiv gunoiul răului de care ne-am de-solidarizat, de care ne-am detaşat, dar care e încă tot în noi, după ce l-am desprins treptat de pe sufletul nostru. Ieşirea cu el în faţa duhovnicului e necesară pentru ca să experiem mai acut socoteala ce trebuie să o dăm lui Dumnezeu ca subiect suprem ce nu se identifică cu lăuntrul nostru. Spovedania e necesară pentru acceptarea din par-tea noastră a celei mai accentuate simţiri de umilinţă şi pentru a ne da seama că scă-parea noastră de păcat atârnă de sprijinul, de ajutorul ce ni-l dă semenul, că suntem avizaţi de el, că această eliberare este o operă a comuniunii, depăşind individualismul în care stă la pândă mândria. Prin Spovedanie ne punem în situaţia smerită de ucenici care primim o învăţătură. Prin ea dăm prilejul să auzim o jude-cată obiectivă, externă asupra faptelor noastre, nepovârnită nici pe panta cruţării, nici pe a condamnării, cum ni se întâmplă nouă aproape totdeauna când suntem numai noi, cu lăuntrul nostru6.

Chiar dacă n-am ajuns la o desăvârşită detaşare lăuntrică a noastră de gândurile păcă-toase, atunci când mergem la duhovnic, darea lor la iveală ne eliberează de ele7.

Sfinţii Părinţi pun în legătură cu căinţa lacrimile. De fapt, darul lacrimilor devine îmbelşugat pe treptele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, dar, întrucât pocăinţa fiind permanentă, se intensifică şi ea pe treptele mai înalte, nu e greşit ca lacrimi-le să fie considerate ca stând într-o legătură specială cu pocăinţa. Apoi, ele nu trebuie să lipsească nici din pocăinţa începătoare, deşi e mare deosebire între lacrimile fricii de la început şi lacrimile iubirii, de pe treptele superioare8.
Lacrimile sunt dovada că pocăinţa a răzbit învârtoşarea sufletului, provocată de păcătuirea îndelungată. Ele duc cu ea tina muiată după ce ai curăţit-o de pe geamul sufletului, deschizându-i acestuia perspectiva spre Dumnezeu şi spre semeni şi scoţându-l dintre zidurile de păcat şi de împietrire ale egoismului. Ele se ivesc după ce pocăinţa a reuşit să străpungă inima9, făcând-o simţitoare, şi s-o frângă, făcând-o iarăşi moale, după ce se învârtoşase prin îmbibarea cimentului patimilor în ea. Lacrimile îi redau transparenţa, ca să se poată vedea prin ea subiectul uman, şi ca subiectul însuşi să poată vedea prin ea cerul. Lacrimile spală ochii şi-i fac frumoşi, pentru că spală inima şi o fac transparentă, frumoasă şi nevinovată.

Cele mai subtile analize ale plânsului şi ale tuturor varietăţilor lui ni le-a dat Ioan Scărarul în Treapta a VII-a a scrierii sale. Dăm câteva caracterizări ale lacrimilor, după Ioan Scărarul. În general, el zice: „Precum consumă focul trestia, aşa curăţă lacrima orice pată văzută şi spirituală“10. Dar, după el, sunt mai multe feluri de lacrimi: „de la fire, de la Dumnezeu şi de la potrivnic; sau de la-udă, din pricina slavei deşarte, din pricini de curvie, din iubire, din amintirea morţii şi din alte multe pricini“. Noi, scuturându-ne de toate prin frica de Dum-nezeu, să ne câştigăm lacrimile curate şi neviclene ale gândului la moarte, căci nu este în ele înşelare sau închipuire de sine, ci ele aduc mai degrabă curăţirea şi propăşirea în iubirea de Dumnezeu, spălarea păcatelor şi eliberarea de patimi.

La Multi Ani de Martisor!

Un obicei din mosi-stramosi,
Ce se pastreaza in popor,
E ca la cei mai buni si dragi,
Sa le oferi un martisor...



Martisorul prins in piept, 
Si daruit de cind e firea, 
Sa-ti ocroteasca gindul drept 
Si rostul casei si... iubirea.



Primăvară, primăvară, 
Râs al mugurilor noi,
Stai un pic la noi în ţară, 
Măcar pân-o să răsară
Cel trifoi cu patru foi...
Poate l-om găsi vreodată,
Să ne stea norocu-n poartă...
Primăvară, primăvară!



Sa vina primavara
Si sa ne para bine
De fiecare floare
Pe care-o mai privim...
Si printre-atatea valuri
De FLUTURI si ALBINE,
Cu bratele deschise,
De cer sa ne lovim!



O primavara frumoasa cu mult soare in suflet si in casa!