Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae - Duminica a şaptea după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)
Iubirea Preasfintei Treimi - lumina vieţii omului şi a unităţii Bisericii
Dacă în Dumnezeu n-ar fi şi relaţia eternă dintre Tatăl şi Fiul, n-ar exista o bază pentru aducerea la existenţă a unor făpturi conştiente, chemate şi ele la starea fericită fără sfârşit a relaţiei frăţeşti cu Fiul, mai bine zis la hrănirea lor din relaţia eternă şi prin fire a Fiului cu Tatăl. Şi nu poate fi un destin mai înalt pentru umanitate ca acesta.
Numai pentru că este un Tată, Care are din veci un Fiu, a creat Dumnezeu şi o categorie de făpturi căreia să-i arate o iubire asemenea celei dintre El şi Fiul Său şi pe care Tatăl şi Fiul Său să o ajute să se înalţe la iubirea faţă de Tatăl, asemenea Fiului, şi la iubirea frăţească faţă de Fiul, ca şi la iubirea frăţească între ele.
De aceea Fiul a avut o lucrare mai apropiată în crearea lumii şi a oamenilor din ea, dar şi când aceştia s-au depărtat de această calitate a lor. În cazul al doilea li S-a făcut om, model şi putere în iubirea lor faţă de Dumnezeu şi întreolaltă.
Nu poate fi o existenţă supremă şi fără de început ca model şi ţintă mai înaltă pentru oameni ca un astfel de Dumnezeu.
Părinţii Bisericii spun că, dacă n-ar fi un Fiu al lui Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl, Tatăl n-ar fi binevoit să creeze pe oameni ca pe nişte fii asemănători Fiului Unul-Născut pe care să-i iubească şi care să-L iubească, şi, nefiind acest Fiu, n-ar fi fost cineva care, din iubire faţă de Tatăl, să voiască să se creeze şi alţi fii care să iubească pe Tatăl asemenea Lui. Dumnezeu ar fi rămas, în mod fatal, ca un lipsit de atotputernicie; separat de oameni ar fi şi El supus, asemenea unei esenţe, unor legi de care nu poate scăpa. Fără un Dumnezeu Tată şi Fiu (şi Duh Sfânt), n-ar exista decât viziunea panteistă a unei esenţe din care evoluează toate, în cadrul legilor ei oarbe, de nedepăşit.
De aceea, şi când oamenii au refuzat să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu iubirea lor, tot Fiului I-a încredinţat Tatăl misiunea să Se facă om şi să arate oamenilor modelul omului cu adevărat iubitor de Dumnezeu şi să le dea puterea spre aceasta.
Dar cum a fost posibil ca oamenii să nu răspundă iubirii lui Dumnezeu şi să nu se iubească nici între ei, iar prin aceasta să ajungă supuşi morţii, câtă vreme modelul lor, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, a rămas în iubirea desăvârşită faţă de Tatăl?
Faptul acesta dureros din istoria omenirii se explică prin aceea că oamenii n-au putut fi aduşi la existenţă ca subiecte ale firii dumnezeieşti infinite, ci ale unei firi mărginite. Ei au mai primit şi corpuri, pentru a trebui să se ajute şi pentru a se ajuta şi unii pe alţii şi pentru a se sfinţi de Dumnezeu şi corpurile lor şi universul îndeobşte. Pe lângă aceasta au mai fost creaţi şi ca făpturi libere. Fiul Unul-Născut, având şi El în Sine toată infinitatea fiinţei Tatălui, putea să îi ajute la ridicarea lor din nou spre asemănarea cu Dumnezeu. La aceasta contribuia şi faptul că Fiul a avut faţă de Tatăl iubirea prin fire; şi a avut-o din eternitate, odată cu existenţa Lui.
Oamenilor li se cerea şi voinţa lor, ca să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu iubirea lor faţă de Dumnezeu şi întreolaltă. Şi aveau în această voinţă şi tendinţa de a spori în conţinutul vieţii lor, dată fiind mărginirea lor. Dar prin aceasta omul a putut fi şi uşor amăgit să cugete că trebuie să lupte pentru subiectul propriu, ca să-şi sporească viaţa sa, şi prin aceasta să se intereseze mai puţin de Dumnezeu şi de ceilalţi, sau chiar să lupte cu ei, care se interesau şi ei să-şi atragă, din universul material şi din aşezarea altora, sporirea lor.
Astfel, ei n-au mai dat preţ iubirii faţă de Dumnezeu şi de semeni şi n-au mai folosit nici raţiunea pentru a se convinge că numai în colaborare întreolaltă, deci prin iubire şi prin credinţa în Dumnezeu, Care, ca Făcător al tuturor, le cere această unitate prin iubirea între ei, pot spori. Au schimbat această raţiune conformă firii lor comune şi Raţiunii lui Dumnezeu, sau Cuvântului şi Fiului Lui, în socotinţe individualiste, sau egoiste, producând prin ele o luptă în firea lor repetată în fiecare.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a dezvoltat pe larg această idee în „Epistola către Ioan Cubicularul. Despre iubire“. El a descris cum persoanele umane, în loc să înainteze spre iubire între ele, ca o înaintare a unuia în altul şi în considerarea de către unul a celuilalt ca o sine proprie, după asemănarea Sfintei Treimi, au ales să se urască şi să sporească lupta între ele, susţinând în cadrul firii celei una, repetată în ele, putinţa de a se sfâşia. Căci persoanele umane nu pot învinge amăgirea căutării infinităţii în sinea proprie, fără credinţă în Dumnezeu şi alipirea la El, Singurul de la Care le poate veni puterea unirii între ei şi cu El prin iubire. Numai unindu-ne prin iubire cu Dumnezeu, ne vine de la El puterea normală a unităţii firii umane. Şi numai în unitatea în firea purtată de persoane diferite, care le vine din iubirea întreolaltă şi în unirea cu Dumnezeu, stă normalitatea ei.
De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu ca om, ca să ne convingă şi să ne dea harul, sau puterea Lui, ca să învingem această socotinţă egoistă, care pune firea noastră în lupta anormală cu sine însăşi şi cu Dumnezeu. Astfel, Hristos convinge socotinţa noastră să procedeze potrivit firii, neopunându-se raţiunii firii, prin care toţi, precum avem o unică fire, aşa putem avea şi o unică socotinţă şi o unică voinţă cu Dumnezeu şi între noi, neavând nici o despărţire de Dumnezeu şi între noi, când, prin legea harului, alegem ca regulă de viaţă legea firii în socotinţa noastră. Căci e cu neputinţă ca aceia care nu s-au unit mai înainte cu Dumnezeu, prin buna înţelegere şi cuget drept, să poată conveni între ei prin libera hotărâre.
„Căci la început înşelătorul diavol l-a înşelat pe om prin răutatea vicleniei, îmbiindu-i momeala plăcerii înfăţişată ca iubire de sine. Iar prin aceasta l-a despărţit pe om de Dumnezeu şi pe noi întreolaltă, făcându-ne prin alegerea socotinţei să părăsim cugetul drept şi să împărţim în modul acesta firea, tăind-o în multe păreri şi închipuiri. Căci a făcut ca lege a trupului uneltirea şi născocirea a orice fel de păcat, folosindu-se pentru aceasta de puterile noastre şi impunând, ca sprijin al stăruinţei răului în toţi, lipsa de acord a socotinţei lor. Prin aceasta a convins pe om să se abată de la mişcarea cea după fire şi să-şi mişte pofta de la ceea ce e îngăduit, spre ceea ce e oprit...
Căci din neştiinţă răsare iubirea de sine, iar din aceasta răsare tirania faţă de cel înrudit (după natură)... De aceea, prin raţiune omul trebuie să ocolească neştiinţa şi să se mişte numai spre Dumnezeu prin cunoştinţă... Şi prin acestea şi pentru aceasta să dea naştere fericitei iubiri, care îl leagă de Dumnezeu şi îl face dumnezeu pe iubitorul de Dumnezeu.“1
Căci iubirea, contrar raţiunii iubirii de sine, „adună cele divizate şi face pe om iarăşi o singură raţiune şi un singur mod de vieţuire şi aduce la egalitate şi netezeşte toată inegalitatea şi deosebirea, susţinută în toţi prin socotinţe proprii. Mai mult, ea mişcă în chip cuvenit spre o inegalitate lăudabilă, întrucât fiecare atrage cu voia pe aproapele la sine (în locul său) aşa de mult, şi-l cinsteşte cu atât mai mult pe acela ca pe sine, cu cât mai înainte îl respingea şi râvnea să fie el înaintea aceluia...“. Şi „fiecare e al fiecăruia şi toţi ai tuturor şi mai degrabă ai lui Dumnezeu decât unii ai altora“. Şi s-a înălţat spre Dumnezeu, „părăsind particularitatea celor divizaţi şi care divide, nemaisocotind pe celălalt om ca pe altul decât sine, ci cunoscând pe toţi ca pe unul şi pe unul ca toţi... privind la raţiunea cea atotuna, împreună cu care îl cunoaştem apărând pe Dumnezeu şi prin care El stăruie să Se arate ca bun, adunând în Sine făpturile Sale, fiindcă raţiunea nu-L poate cunoaşte din El însuşi cum este“.2
Prin Hristos ajungem astfel să socotim pe celălalt ca pe noi înşine, aşa cum Tatăl nu mai desparte pe Fiul şi pe Duhul Sfânt de Sine şi nici Aceştia nu Se mai consideră despărţiţi între Ei şi de Tatăl. Fiecare îl vede în sine pe celălalt, ba e preocupat mai mult de acela decât de sine. Aceasta e simţirea proprie iubirii care uneşte, dar nu confundă. Căci, preţuind pe celălalt mai mult ca pe tine, nu trăieşti despărţirea lui, dar nici pe a ta, care ai, în această trăire a lui de către tine, cea mai mare bucurie a ta.
Aceasta e Raţiunea (Cuvântul) care ne uneşte şi în ea trăim Sensul suprem al existenţei noastre (pe Tatăl).
Dar această ţintă a realizat-o întâi Fiul în Sine, arătându-ne calea pe care să înaintăm spre ea în pilda vieţii Lui de om şi dându-ne din Sine puterea Lui.
Făcându-Se El omul pe care trebuie să-l realizăm şi noi în unire cu El, a primit şi pătimirile ce au intrat în firea noastră prin dezbinarea între noi şi între noi şi Dumnezeu. Dar, primind nu patimile plăcerii, ci numai patimile suferitoare care au venit în firea noastră de pe urma acelora, le-a biruit pe acelea. Astfel, primind şi moartea care a intrat în noi prin voia noastră, a învins-o şi pe ea, dându-ne în Sine puterea de-a o învinge şi noi, dacă ne unim prin credinţă cu El şi ne despărţim pe cât putem şi noi de patimile plăcerii şi de vina de-a suporta moartea veşnică de pe urma lor.
În pătimirea Lui pentru noi, până la moartea pe cruce, se arată iubirea Fiului lui Dumnezeu făcut om, ca a Celui mai bun Frate pentru noi, dar şi puterea dumnezeiască lucrătoare în această iubire. Dacă renunţăm şi noi la patimile egoiste, primind pătimirile pentru păcatele egoismului nostru, arătăm şi noi iubirea faţă de Dumnezeu, Care, întrupat ca om, a primit moartea ca să o învingă.
În Hristos ni se arată că Dumnezeu a învins moartea nu în mod arbitrar, folosindu-Se de atotputernicia simplă, ci de iubirea care se uneşte cu umanul, făcându-l iubitor de Dumnezeu până la dobândirea prin aceasta a iubirii, capabilă de deplina primire a puterii Lui, ca să învingă prin ea moartea.Iubirea învinge moartea în creatură, pentru că e unită cu puterea dumnezeiască. Dacă atotputernicia divină a creat lumea din iubire, tot prin iubire atotputernicia Lui readuce la viaţă trupul creat la început din ţărâna neorganizată. Fiul lui Dumnezeu vrea să realizeze un dialog cu o fiinţă creată în trup, sau să vorbească cu această fiinţă existentă în trup. În Hristos ia El însuşi trup, arătând că, chiar ca Dumnezeu, poate vorbi cu omul în trupul readus la viaţa nemuritoare. Pentru ca să-şi învie trupul Său, după ce l-a făcut chiar al Său, pentru a învia prin el şi pe al celorlalţi, din iubire, era nevoie ca făptura omenească să răspundă şi ea iubirii Creatorului, Care a voit să-i dea viaţa veşnică în Sine. Şi prin trupul Său a voit să câştige şi iubirea oamenilor de rând, ca să poată fi înviaţi prin atotputernicia Lui. Atotputernicia lui Dumnezeu n-ar avea rost să învie pe om în trupul lui, (decât) urmărind dialogul iubirii cu el şi folosindu-se de acest dialog. (Deci) Iubirea pune în mişcare atotputernicia, sau chiar în ea este atotputernicia, nu se poate cugeta una fără alta. Iar iubirea din partea lui Dumnezeu se arată şi în însuşirea, prin ipostasul Lui, a pătimirii pentru om, ca să ajute şi omul să pătimească, înfrângându-şi plăcerea egoistă prin pătimirea pentru Dumnezeu.
Unde este iubire, este putere care învinge urmările răului sau ale diminuării existenţei. Unde nu este iubire, este extrema trăire a neputinţei, sau sărăciei de viaţă, ca moarte spirituală. În Dumnezeu este iubirea atotputernică, sau îmbinarea lor, pentru că existenţa desăvârşită este existenţa fără nici o lipsă simţită.
Dar iubirea nu poate fi într-o existenţă monopersonală. Iubirea implică comuniunea interpersonală. Iubirea înseamnă îndreptarea mea spre altul; şi în aceasta se arată puterea mea.
Pe de altă parte, iubirea învinge legile necesităţii. Dumnezeu nu trăieşte supunerea sub niscaiva legi, menite să frâneze răul, pentru că este, prin Sine, binele deplin trăit în cea mai mare libertate. Creând pe oameni ca făpturi mărginite, chemate să urce prin comuniunea între ele în comuniune cu Dumnezeu, drumul acesta le-a fost indicat şi ajutat prin unele legi, care trebuiau să stea în legătură şi cu legile întipărite naturii. Oamenii trebuiau să se conformeze şi unor legi ale naturii, având să împlinească legile binelui.
Dar, prin neascultarea de Dumnezeu, neîmplinind în parte legile lui Dumnezeu, acestea s-au schimbat în legi care le aduceau oamenilor suferinţe şi, până la urmă, moartea. Oamenii, căutând să scape de ele, îşi împlineau pătimaş poftele lor, care au căpătat şi ele un fel de caracter de legi care îi stăpâneau. Fiul lui Dumnezeu, luând trupul omenesc, a învins stăpânirea acestor legi cu o mare putere; deşi, luând trupul omenesc, suferea de caracterul pedepsitor luat de legile binelui, le-a suportat cu răbdare, fără să se lase condus de ele spre noi călcări ale lor. Şi, prin aceasta, a ridicat trupul Său deasupra legilor cu marea putere a iubirii de oameni. Aceştia, până trăiesc pe pământ, dacă se unesc prin credinţa în Hristos, înaintează şi ei spre biruirea acestor legi prin răbdare. Dar deplin le vor învinge şi ei când vor fi înviaţi. Atunci iubirea, care-i alipeşte pe veci de Dumnezeu, îi va ridica şi pe ei mai presus de legi. Vor fi şi ei împăraţi în Împărăţia lui Hristos pe care a venit El să o pregătească pentru ei, ajutându-le să înainteze spre ea prin Biserică.Dar în această pregătire spre Împărăţia desăvârşitei libertăţi a iubirii, ei sunt ajutaţi de Duhul Sfânt al lui Hristos. Stăpâni în această Împărăţie vor fi Tatăl nostru, Fratele nostru şi Duhul lor, prezent şi în noi, deci şi noi.
De fapt, toată propovăduirea şi faptele lui Hristos urmăresc câştigarea oamenilor pentru Împărăţia lui Dumnezeu. În Evanghelia Sfântului Matei se spune despre începutul propovăduirii lui Hristos: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor“ (Matei 4, 17). Şi după aceea: „Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia (vestea bună) a Împărăţiei“ (Matei 4, 23). El ne învaţă să ne rugăm lui Dumnezeu, numindu-L Tată, şi cerându-I „să vină Împărăţia Lui“, iar în „Fericiri“ promite celor săraci cu duhul şi celor prigoniţi pentru dreptate Împărăţia cerurilor. În Predica de pe munte cere oamenilor: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă“ (Matei 6, 33).
În ultimele propoziţii se arată în ce fel trebuie să se pregătească oamenii pentru Împărăţia cerurilor. În Predica de pe munte, dând toate poruncile iubirii de oameni, Mântuitorul spune: „Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor“ (Matei 5, 19). Iar poruncile ce se cer împlinite sunt cele ale iubirii, ale milei, sau ale iertării până acolo, încât cel lovit pe un obraz să i-l întoarcă şi pe celălalt. Stăpânirea în Împărăţia cerurilor este nu a celor îngâmfaţi, ci a celor smeriţi: „Adevăr vă zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor“. Ca să facem parte din acea Împărăţie, trebuie să fim „fii al Tatălui celui din ceruri“ împreună cu Fiul Lui, Care S-a smerit din iubire până a Se face om. Dar fii ai Tatălui ceresc se fac cei care binecuvântează pe cei ce-i blestemă, cei ce iubesc pe vrăjmaşii lor (Matei 5, 4-45).
Dacă stăpânirea prin sine în această Împărăţie este cea a comuniunii treimice, participarea la ea nu o pot avea oamenii decât unindu-se cu Ea şi trăind şi ei din puterea Acesteia, comunicând între ei. Deci, cine se va smeri şi va fi ca pruncii, acela va putea intra în Împărăţia cerurilor (Matei 18, 4-5).
Cei care au scăpat de legile greu de împlinit prin puterea lor au devenit, prin iubire, stăpâni peste toate. Pe de altă parte, această calitate o dobândeşte „cel ce face voia Tatălui ceresc“, împlinind cele cerute înainte după pilda Acelui Tată Care „face să răsară soarele şi trimite ploaie şi peste cei buni şi peste ceirăi“ (Matei 5, 45).
Dar această pregătire, spre a ajunge la iubirea care stăpâneşte peste toate legile, nu o pot realiza oamenii după ce S-a înălţat Hristos la ceruri, decât prin Duhul Lui Cel Sfânt. În acest sens spune Mântuitorul către Nicodim: „Adevăr, adevăr zic ţie: de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia cerurilor“ (Ioan 3, 5).
Nu fără El le-a învins şi Fiul ca om, întâi răbdându-le ca urmări ale slăbiciunii aduse de păcate, apoi biruind însăşi treapta ei culminantă, adică moartea.
Vom vedea prin ce lucrare poate ajuta pe om Duhul Sfânt în biruirea acestor slăbiciuni, ca să ajungă la starea de înviere, superioară legilor apărute de pe urma păcatului.
Deocamdată să arătăm cum le-a învins Hristos, Care nu le-a avut de suportat fără voie, ca noi, ci le-a asumat şi suportat de bunăvoie. De aceea alterna în viaţa Lui actele de putere cu cele de pătimire şi greutăţile omeneşti, ba uneori le unea într-un mod tainic. E o unire antinomică, care împacă cele finite cu cele infinite, pentru că există totuşi o înrudire a celor finite cu cele infinite şi cele finite se pot lărgi ca să încapă în ele cele infinite. Dumnezeu îndumnezeieşte cele omeneşti şi omul înomeneşte cele dumnezeieşti, fără să le desfiinţeze.
Iată cum descrie unirea celor dumnezeieşti cu săvârşirea sau pătimirea celor omeneşti în Hristos, Sfântul Grigorie Teologul: „Omul de acum era necompus. Ceea ce era, a rămas, iar ceea ce nu era, a asumat. Era la început fără de cauză, căci care este cauza lui Dumnezeu? Dar şi mai târziu. El S-a născut pentru o cauză. Iar aceasta a fost: ca să te mântuieşti tu, care-L jigneşti, care pentru aceasta dispreţuieşti dumnezeirea, fiindcă a primit grosimea ta. Căci, însoţindu-Se cu trupul prin mijlocirea minţii, Dumnezeu S-a făcut omul de jos, fiindcă s-a îmbibat cu Dumnezeu..., ca să mă fac atâta dumnezeu, cât Acela S-a făcut om. El S-a născut (Matei 1, 16), dar era şi născut (Ps. 2, 7; Fapte 13, 33; Evr. I, 5; 5, 5). Se naşte din femeie (Gal. 4, 4), dar dintr-o Fecioară (Luca 1, 34-35; Matei 1, 20). Una dintre acestea îl arată om, cealaltă, Dumnezeu. El Se arată aici fără tată (Matei 1, 20), dar acolo fără mamă (Ps. 2, 7). Amândouă sunt proprii dumnezeirii. A fost luat în pântece (Luca 1,31), dar a fost cunoscut de Prooroc, care era şi el purtat în pântece şi a săltat (Luca 1, 41) în prezenţa Cuvântului pentru Care a fost făcut. A fost învelit în giulgiuri (Ioan 19, 40), dar leapădă giulgiurile, sculându-Se din mormânt (Ioan 20, 5-7). A fost pus în iesle (Luca 2, 7), deşi a fost slăvit de îngeri (Luca 2, 13-14) şi vestit de o stea (Matei 2, 2) şi închinat de magi (Matei 2, 11). A fugit în Egipt (Matei 2, 13-14), dar fugăreşte pe egipteni (leş. 14, 27)... S-a botezat (Matei 3, 16; Luca 3, 21) ca om, dar a desfiinţat păcatele ca Dumnezeu (Ioan 1, 29), deci ca să sfinţească apele. A fost ispitit ca om (Matei 4, 1; Luca 4, 2), dar a biruit ca Dumnezeu (Matei 4, 11). A flămânzit (Matei 4, 2; Lc. 3, 21), dar a săturat mii (Matei 14, 20-21), căci El este pâinea de viaţă dătătoare şi cerească (Ioan 6, 35, 48)“.3
* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Ediţia a 3-a, Bucureşti – 2012, Relaţia între persoana Tatălui şi cea a Fiului - temelia caracterului filial al persoanelor umane şi a îndumnezeirii lor, pp. 50-60. (Titlul şi sublinierile din text aparţin redacţiei)
Note:
1 „Epistola a doua, către Ioan Cubicularul. Despre iubire“, în P.S.B. vol. 81, Scrieri. Partea a doua, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 30-31.
2 Ibidem, p. 31, 32-33
3 Cele cinci cuvântări teologice, „Cuvântul 29. A treia cuvântare teologică“, 19-20, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 67-68.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu