Din "Talantii Imparatiei" - Parintele Arsenie Boca
Un graunte de credinta (Luca 17, 5-6)
Religia se intemeiaza pe grauntele de credinta, iar credinta este factorul sau darul pe care avem cladita sau nu mantuirea.Cu credinta cat un graunte de mustar sunt posibile fapte mai presus de obisnuit.Dar de vreme ce faptele acestea nu se vad, se poate deduce slaba noastra religie, intrucat religia insemneaza legatura omului cu Dumnezeu.
Noi asteptam sa avem o religie rationala, asteptand sa cunoastem cu masurile noastre, ca apoi sa-I acordam lui Dumnezeu creditul sau credinta.Ratiunea, dupa cum s-a vazut, nu poate oferi omului certitudinea aceasta, desi la obarsiile incercarilor ei tot o credinta o determina.De aceea scade credinta.
Iisus raspunde odata ucenicilor Sai care-I "cereau mai multa credinta" cam asa: sa inceapa prin a crede ca au credinta si vor sfarsi prin a avea de fapt.Si lemnele "vor asculta".
Este drept ca nu e in natura omului - asa cum a raspuns - ca sa mute muntii cu cuvantul, ii muta uneori cu munca, dar extraordinarul este cand ii muta cu puterea lui Dumnezeu."Ca oricine nu se va indoi in inima sa, ci va crede ce va zice, se va face si va fi orice lucru va zice.De aceea va zic voua:orice cereti, rugandu-va, sa credeti ca le-ati si luat si le veti avea" (Marcu 11, 23-24).Aceasta este credinta cat un graunte de mustar.
Aceasta ne-ar da sa banuim ca, la temperaturile la care se alege aurul fiintei noastre de zgura ei, in firea noastra apare modul divin de a fi, de a voi si de a gandi.
Se stie ca gandirea lui Dumnezeu si vointa Lui este creatoare a realitatii;credinciosul in Dumnezeu depaseste limitele omului(obisnuit) - care este creator numai in ordinea conceptelor si nu intervine, ca Dumnezeu, in ordinea realului.
Grauntele de credinta este, de fapt, grauntele de comuniune in care suntem cu Dumnezeu.Este acelasi graunte numit alocuri de Iisus:comoara ingropata in tarina, margaritarul de mult pret, samanta cea cazuta in pamant bun, aluatul care dospeste toata framantatura, imparatia cerurilor ascunsa inlauntrul nostru, etc.Cu un cuvant, este locuirea mai presus de cuvant a lui Dumnezeu in firea omeneasca.
Aceasta locuire in om a Sfintei Treimi, intr-o nevazuta kenoza(kenosis in l.greaca inseamna desertare, conditie de smerire, de umilire;starea de "desertare" sau de "golire" prin care Fiul lui Dumnezeu care este iubire devine partas la conditia omului:de pacatos si de muritor(Evrei 2,9), pentru a-i da acestuia posibilitatea de a trece spre Dumnezeu.<<Dictionar de teologie ortodoxa>>ed.I.B.M.al B.O.R.,1994 de Preot prof.dr.Ion Bria), este vadita de semnele inevitabile ale botezului si ale credintei:"Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura.Cine va crede si se va boteza, se va mantui, cine nu va crede, se va osandi.Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne:intru numele Meu draci vor scoate, in limba noua vor grai, serpii vor lua in mana, chiar ceva de moarte de vor bea nu-i va vatama pe ei, pe cei bolnavi mainile isi vor pune si bine le va fi" (Marcu 16, 15-18).
Este, deci, o credinta in numele Evangheliei, propovaduita in numele botezului primit, credinta din credinta, credinta din Duhul Sfant, credinta in Iisus, credinta in Dumnezeu.Credinta la masura de fapt nu creste decat in fapte la masura credintei.Dumnezeu nu ne cere minuni.Acelea le face El.
Daca lucrurile stau asa, de ce asa putina credinta pe pamant?
Mai intai nu stiu daca este chiar putina.O explicatie este ca prea putine vieti se predau lui Dumnezeu, putini oameni Ii acorda stapanirea absoluta asupra vietii lor, si nu de frica inselaciunilor ci opriti de amagirea iubirii de sine, care creste ca o palamida in aria vietii.
Credinta este un risc impotriva ratiunii, impotriva vietii, impotriva limitelor omenesti, cateodata si impotriva normalului.De aceea Sfintii Parinti se si fereau de a face minuni, desi in multe cazuri (facerea de minuni) era doar dovada iubirii de oameni si alinarea suferintei omenesti.Dar ca unii ce traiau in credinta, nu mai vorbeau de credinta.
Sfintii ne-au dezvelit taina grauntelui de mustar: cat asculti tu de Dumnezeu, atat asculta si Dumnezeu de tine.Cine asculta de Dumnezeu, de acela asculta si muntii si fiarele si toata natura.
Credinta este un factor de purificare.Se baga credintei o vina ca este numai o chestiune de sentiment, de inima.Cei ce o au, insa, marturisesc ca omul, acum, intelege pe un alt plan de existenta si viata, decat intelegea inainte de a crede.Schimbi multe lucruri pe pamant si cu inima, dar pe tine insuti te schimbi cu toate insusirile tale de om.
<<- Numai slabii si neputinciosii cred, spun unii necredinciosi.Dar de ce nu fac, ei, "inteleptii" si "puternicii"(acestei lumi)faptele credintei?>>
Religia se intemeiaza pe grauntele de credinta, iar credinta este factorul sau darul pe care avem cladita sau nu mantuirea.Cu credinta cat un graunte de mustar sunt posibile fapte mai presus de obisnuit.Dar de vreme ce faptele acestea nu se vad, se poate deduce slaba noastra religie, intrucat religia insemneaza legatura omului cu Dumnezeu.
Noi asteptam sa avem o religie rationala, asteptand sa cunoastem cu masurile noastre, ca apoi sa-I acordam lui Dumnezeu creditul sau credinta.Ratiunea, dupa cum s-a vazut, nu poate oferi omului certitudinea aceasta, desi la obarsiile incercarilor ei tot o credinta o determina.De aceea scade credinta.
Iisus raspunde odata ucenicilor Sai care-I "cereau mai multa credinta" cam asa: sa inceapa prin a crede ca au credinta si vor sfarsi prin a avea de fapt.Si lemnele "vor asculta".
Este drept ca nu e in natura omului - asa cum a raspuns - ca sa mute muntii cu cuvantul, ii muta uneori cu munca, dar extraordinarul este cand ii muta cu puterea lui Dumnezeu."Ca oricine nu se va indoi in inima sa, ci va crede ce va zice, se va face si va fi orice lucru va zice.De aceea va zic voua:orice cereti, rugandu-va, sa credeti ca le-ati si luat si le veti avea" (Marcu 11, 23-24).Aceasta este credinta cat un graunte de mustar.
Aceasta ne-ar da sa banuim ca, la temperaturile la care se alege aurul fiintei noastre de zgura ei, in firea noastra apare modul divin de a fi, de a voi si de a gandi.
Se stie ca gandirea lui Dumnezeu si vointa Lui este creatoare a realitatii;credinciosul in Dumnezeu depaseste limitele omului(obisnuit) - care este creator numai in ordinea conceptelor si nu intervine, ca Dumnezeu, in ordinea realului.
Grauntele de credinta este, de fapt, grauntele de comuniune in care suntem cu Dumnezeu.Este acelasi graunte numit alocuri de Iisus:comoara ingropata in tarina, margaritarul de mult pret, samanta cea cazuta in pamant bun, aluatul care dospeste toata framantatura, imparatia cerurilor ascunsa inlauntrul nostru, etc.Cu un cuvant, este locuirea mai presus de cuvant a lui Dumnezeu in firea omeneasca.
Aceasta locuire in om a Sfintei Treimi, intr-o nevazuta kenoza(kenosis in l.greaca inseamna desertare, conditie de smerire, de umilire;starea de "desertare" sau de "golire" prin care Fiul lui Dumnezeu care este iubire devine partas la conditia omului:de pacatos si de muritor(Evrei 2,9), pentru a-i da acestuia posibilitatea de a trece spre Dumnezeu.<<Dictionar de teologie ortodoxa>>ed.I.B.M.al B.O.R.,1994 de Preot prof.dr.Ion Bria), este vadita de semnele inevitabile ale botezului si ale credintei:"Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura.Cine va crede si se va boteza, se va mantui, cine nu va crede, se va osandi.Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne:intru numele Meu draci vor scoate, in limba noua vor grai, serpii vor lua in mana, chiar ceva de moarte de vor bea nu-i va vatama pe ei, pe cei bolnavi mainile isi vor pune si bine le va fi" (Marcu 16, 15-18).
Este, deci, o credinta in numele Evangheliei, propovaduita in numele botezului primit, credinta din credinta, credinta din Duhul Sfant, credinta in Iisus, credinta in Dumnezeu.Credinta la masura de fapt nu creste decat in fapte la masura credintei.Dumnezeu nu ne cere minuni.Acelea le face El.
Daca lucrurile stau asa, de ce asa putina credinta pe pamant?
Mai intai nu stiu daca este chiar putina.O explicatie este ca prea putine vieti se predau lui Dumnezeu, putini oameni Ii acorda stapanirea absoluta asupra vietii lor, si nu de frica inselaciunilor ci opriti de amagirea iubirii de sine, care creste ca o palamida in aria vietii.
Credinta este un risc impotriva ratiunii, impotriva vietii, impotriva limitelor omenesti, cateodata si impotriva normalului.De aceea Sfintii Parinti se si fereau de a face minuni, desi in multe cazuri (facerea de minuni) era doar dovada iubirii de oameni si alinarea suferintei omenesti.Dar ca unii ce traiau in credinta, nu mai vorbeau de credinta.
Sfintii ne-au dezvelit taina grauntelui de mustar: cat asculti tu de Dumnezeu, atat asculta si Dumnezeu de tine.Cine asculta de Dumnezeu, de acela asculta si muntii si fiarele si toata natura.
Credinta este un factor de purificare.Se baga credintei o vina ca este numai o chestiune de sentiment, de inima.Cei ce o au, insa, marturisesc ca omul, acum, intelege pe un alt plan de existenta si viata, decat intelegea inainte de a crede.Schimbi multe lucruri pe pamant si cu inima, dar pe tine insuti te schimbi cu toate insusirile tale de om.
<<- Numai slabii si neputinciosii cred, spun unii necredinciosi.Dar de ce nu fac, ei, "inteleptii" si "puternicii"(acestei lumi)faptele credintei?>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu