Iannis cel nebun pentru Hristos

Nebunia pentru Hristos este una din
marile harisme ale creştinismului. Creştinii
care primesc acest dar de la Dumnezeu
sunt cei ce îşi ascund darurile dumnezeieşti sub chipul nebuniei. Şi, deşi lumea
râde de ei şi-i batjocoreşte, nebunul pentru
Hristos se roagă pentru lume şi mijloceşte
la Dumnezeu pentru bolile şi suferinţele ei. Astfel de oameni nu au trăit numai
în primele veacuri ale creştinismului, ci
au continuat să existe până în zilele noastre. Neştiuţi de nimeni, nebăgaţi în seamă,
oamenii lui Dumnezeu se ascund printre
noi – cei întru care harul lucrează cu prisosinţă, dar care au parte în lumea aceasta
mai mult de prigoană decât de dragoste,
mai mult de ocară decât de mângâiere. Dar
poate că pentru rugăciunile lor mai ţine
Dumnezeu lumea aceasta…
Vom reproduce în continuare un mic
fragment (o scrisoare şi istorisirea unui
fapt minunat) din cartea „Iannis cel nebun pentru Hristos” a lui Dionisis Makris,
care va apărea în curând în limba română
la Editura Evanghelismos. (F.O.)
„Bunul meu Anastasios,
Când vei primi această scrisoare, eu o
să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu
în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai
mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca,
prin milostivirea Sa, să mă învrednicească
de un colţişor de Rai. Îngerul meu păzitor
mi-a dat de ştire că trebuie să plec, iar Maica
Domnului m-a pregătit.
Nu-ţi ascund că mă tem înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa când
Domnul va da poruncă Îngerului meu pă-
zitor să citească înaintea atâtor Sfinţi cartea
vieţii mele. Mă roşesc numai la gândul că
din copilărie am fost cufundat în noroiul fă-
rădelegii şi al păcatului.
Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învăţat să iubesc
Biserica. «Ianaki», îmi spunea, «ca să vorbeşti cu Hristos trebuie să ai inimă curată. Să
o rogi aşadar pe preadulcea noastră Maică,
cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o
Stăpână a Cerului, să şteargă din când în
când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să
alunge şi demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura noastră cu Hristos». Era
neînvăţată, ca şi mine, însă primise mare binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea
toate cererile.
Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puţin.
A fost ucis în Epirul de nord, în războiul cu
italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit
ca să-şi salveze plutonul. Mă punea să citesc
şi să recitesc, cu puţina mea ştiinţă de carte,
scrisoarea pe care i-o trimisese Statul Major.
«Să te asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a
jertfit pentru ceilalţi şi a câştigat un loc lângă
Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă şi în suferinţă. Să te faci ostaş al lui Hristos. Atunci
o să devii erou».
Aşa am fost crescut în credinţa lui
Hristos. Mama a fost cea care m-a învăţat
să-i iubesc pe Sfinţi şi pe Maica Domnului,
şi să-i mulţumesc în fiecare zi Îngerului meu
păzitor. «Dacă îi ai prieteni pe Hristos şi pe
Sfinţi, viaţa devine frumoasă. Trăieşti în
Rai», spunea ea.
Ştiu, Anastasios, că totdeauna ai vrut să
afli de ce mă purtam ciudat. Ei, acum că am
plecat, cred că a venit vremea să-ţi spun. La
vârsta de douăzeci şi doi de ani m-am dus la
o priveghere în sat. Am mers să mă rog pentru un prieten de al meu, care suferea de o
boală incurabilă şi nu mai avea nădejde de
viaţă. Îl chema Dimitris şi era din Ioannina.
Absorbit de rugăciune şi plâns, nu am auzit
când s-a făcut otpustul. Cum eram scund şi
îngenuncheat, preotul nu m-a văzut şi m-a
închis în biserică.
Într-un mod neobişnuit, am continuat
să aud psalmodii până dimineaţa. Deodată
am văzut intrând prin cupolă o rază de
lumină de culoare albastră şi căzând asupra mea. Credeam că s-a luminat de ziuă şi
mă întrebam la ce oră se termină privegherea. M-am uitat să văd de unde vine acea
lumină albastră şi atunci L-am văzut pentru
prima dată pe Domnul nostru. S-a apropiat
de mine şi Şi-a pus mâna pe capul meu. M-a
binecuvântat şi a intrat în Sfântul Altar.
Atunci toate s-au schimbat. Am rămas în uimire multă vreme. Nu voiam să mă trezesc.
Voiam să văd în continuare acea lumină.
Când mi-am venit în sine, m-am dus
înaintea icoanei Maicii Domnului, ca să-i
mulţumesc pentru că mi-a curăţat inima
şi m-am învrednicit să-L văd pe Domnul.
Preadulcea Maică mi-a zâmbit. Dimineaţa
a venit în biserică paraclisierul. Îndată ce
l-am văzut, m-am speriat. Pe grumazul său
stătea un drac înfricoşător, care îl trăgea de
cap ca şi cum ar fi vrut să i-l despartă de
trup. De îndată ce m-a văzut şi s-a apropiat
de mine, a căzut jos, iar dracul urla. L-am
ridicat, l-am însemnat cu semnul Sfintei
Cruci şi l-am uns cu untdelemn de la candela lui Hristos. În acel ceas a intrat şi preotul.
Dracul a început să strige: «Alungă-l, pă-
rinte, pe nebun. Mă loveşte şi mă arde».
Sărmanul preot nu înţelegea ce se întâmplă
şi m-a luat drept hoţ. A luat un lemn şi a
început să mă lovească. Eu nu m-am împotrivit. Doar îl binecuvântam şi cântam. Asta
a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adusese paraclisierul, iar pe de altă parte preotul
cu bătaia. S-a adunat lume. Nu-mi păsa de
nimic. Din acea zi am început să văd în chip
diferit feţele oamenilor şi singurul lucru pe
care voiam să-l fac era să-i însemnez cu semnul Sfintei Cruci şi să mă rog.
«A înnebunit sărmanul copil. Cine ştie
ce i s-a întâmplat?», spuneau. Când m-am
întors acasă, i-am povestit mamei ce se întâmplase. Nu puteam să fac altfel, pentru că
eram plin de semne. Vezi tu, părintele avea
mână grea... Mama mi-a spus să nu spun
nimănui ce s-a întâmplat, pentru că atunci
va pleca dumnezeiescul har şi binecuvântarea lui Dumnezeu. «Acoperă cu nebunia
comoara pe care ţi-a dat-o Domnul, copilul
meu, ca să te învredniceşti într-o zi să ajungi
lângă El. Maica Domnului mi-a auzit rugăciunile şi te-a chemat în oastea Fiului şi
Dumnezeului ei. Mare este harul ei».
Câtă vreme am stat în sat, am încetat să
vorbesc. Doar mă rugam pentru fiecare consătean în parte. Odată o fetiţă, Arethi, s-a
îmbolnăvit grav şi mama m-a rugat să mergem la casa bunicii ei, ca să o vedem. Părinţii
ei emigraseră în Germania. Avea febră mare
şi bătrâna nu ştia ce să facă. Deasupra pernei pusese icoana Sfintei Parascheva. Pe când
şopteam o rugăciune, am văzut intrând în
cameră o femeie frumoasă şi atingând faţa
copilei. Apoi a binecuvântat-o şi şi-a întors
privirea spre mine. «Acum este bine, Iannis.
Nu asta ai vrut?», mi-a spus şi a plecat.
Îndată Arethi s-a sculat şi a alergat în
braţele bunicii sale. Febra a dispărut. «Mie foame, bunico». Bătrâna a rămas uimită.
«Cu puţin timp în urmă nu putea sta pe pat,
iar acum ce se întâmplă cu Pashalina mea?»,
i-a spus mamei mele, iar ea tăcea. Doamna
Arethi a povestit această întâmplare în tot
satul. A adăugat şi nişte glume neghioabe.
«Să-l ţineţi pe Iannis drept unul ce aduce noroc. Căci, de îndată ce a păşit în casa
noastră, nepoţica mea s-a făcut bine».
M-am simţit încurcat. Îmi plăcea să
merg pe ogoare şi să citesc Psaltirea ore în şir.
«A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului
ca să înnebunească», murmurau prin sat.
I-am spus într-o zi mamei că este vremea
să plecăm. O vedeam că suferă din pricina
bârfelor.
Aşa că am venit în acest cartier binecuvântat al Atenei la începutul anului 1960. În
primii ani am stat cu chirie. Apoi, cu ajutorul Domnului, am reuşit să cumpărăm
această garsonieră, vânzând terenurile din
sat. Acopeream cu nebunia bogăţia de daruri
de la Domnul. Singurul lucru care mă preocupa era ca, în orice chip, să-i fac fericiţi pe
toţi oamenii. Dintr-o privire pe care o aruncam vedeam rana şi mă rugam Sfinţilor şi
lui Hristos să o vindece, pentru că, aşa cum
trupul suferă de răni, întocmai aşa se întâmplă şi cu sufletul nostru. Sufletul omului se
răneşte şi se îmbolnăveşte când trăieşte departe de legea lui Dumnezeu Cel în Treime.
Numai în dragostea lui Hristos îşi găseşte fericirea sufletul omului, pentru că este făcut
din aceeaşi «materie». Fără Hristos, omul
ajunge ca smochinul neroditor. Fără Hristos,
omul trăieşte într-o lume iluzorie, din care
nu poate ieşi.
* * *
Într-o zi, Iannis nu s-a dus la lucru.
D-l Apostolos, brutarul, s-a neliniştit.
Niciodată nu lipsise, aşa că a trimis pe cineva acasă la el. Înainte de a ajunge la casa
lui, cel trimis l-a văzut cu o lopată, cură-
ţând canalizarea de pământ şi necurăţii.
Bre, ai înnebunit de tot? i-a spus.
Domnul Apostolos te aşteaptă la brutărie
şi tu cureţi canalizarea? Crezi că o să te angajeze la primărie?
De dimineaţă caut două sute de drahme, pe care le-am pierdut, însă nu-mi
amintesc în care dintre cele cinci guri de
canalizare au căzut, aşa că le curăţ pe toate.
Şi de vreme ce le-am deschis m-am gândit să scot şi gunoaiele, a spus el zâmbind.
Aşa că mergi şi spune-i d-lui Apostolos că
o să lucrez mai mult mâine, ca să completez orele. Este vorba de două sute... Nu-i
de glumă, a continuat el.
Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare.
De îndată ce a auzit ce s-a întâmplat, a
ameninţat că o să-l alunge. După cinci ore,
Iannis şi-a terminat lucrarea şi s-a întors
mulţumit la casa sa.
Ai găsit cele două sute?, l-a întrebat
ironic băcanul, care trecea pe acolo. Să
treci pe la primar să ţi le dea, pentru că
i-ai curăţat canalizarea, a continuat acela
râzând.
În după-amiaza aceleiaşi zile, cerul s-a întunecat. Au apărut nori negri,
ameninţători. Tuna şi fulgera, şi a început
o ploaie torenţială. Drumurile s-au transformat în râuri, luând tot ce găseau în
calea lor, chiar şi maşini. La primărie s-au
semnalat multe distrugeri. Au fost inundate case, magazine, depozite. S-au pierdut
averi întregi. Pompierii nu reuşeau să evacueze apa. În ziua următoare, primarul a
mers la faţa locului, ca să vadă el însuşi care
sunt pagubele. Toţi locuitorii au protestat
pentru înfundarea canalizării. A mers şi în
cartierul lui Iannis. Acolo nu existau pagube. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis:
Domnule primar, să mergi să-i mul-
ţumeşti lui Iannis, care ieri dimineaţă a
curăţat canalele. Ne-a izbăvit nebunia lui,
fiindcă a căutat două sute de drahme, pe
care le pierduse.
 Brutarul a spus şi el acelaşi lucru
primarului:
Din fericire, domnule primar, nebunul a curăţat canalele, pentru că altfel
ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia
lui ne-a scăpat de mari distrugeri.
Iată că este nevoie şi de nebuni, a spus
primarul zâmbind.