Comoara înţelepciunii
-
Într-o şcoală de la marginea unui oraş era un profesor foarte iubit de copii. Totdeauna el avea grijă de toţi elevii, încercând să-i înveţe cât mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură şi l-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu l-a pedepsit pe făptaş. După câteva zile, hoţul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu l-a pedepsit. Când acelaşi lucru s-a întâmplat şi a treia oară, câţiva băieţi s-au dus la profesor să se plângă şi i-au spus: „Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă şi vă rugăm să-l daţi imediat afară din şcoală, altfel plecăm noi“. „N-am să-l dau afară. Dacă vreţi, puteţi pleca toţi, dar el rămâne“. „Domnule profesor, dar cum este posibil să renunţaţi atât de uşor la noi toţi, care v-am ascultat mereu?“ Privindu-i cu blândeţe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de miraţi de această neaşteptată situaţie: „Voi ştiţi deja ce e bine şi ce e rău. Dacă aţi pleca în lume, cu siguranţă că aţi şti cum să vă purtaţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-aţi întrebat? De ce v-aţi gândit doar la voi? Credeţi că dacă o să-l dau afară va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu ştie cum e bine să te porţi, ce va face el în lume? Aşa că, indiferent dacă voi rămâneţi sau plecaţi, el va sta în continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe şi să devină un om bun. Iar atunci când va dori şi el acest lucru, cu siguranţă că dintr-un hoţ ocolit de colegi va deveni un copil apreciat şi iubit de toţi cei din jurul său“. Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său, băieţelul, care până atunci furase şi le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său, a promis că se lasă de furat. Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcă - aşa cum spusese şi domnul profesor - de data aceasta el era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun. (Augustin Păunoiu, preluare şi adaptare după o pildă de pe site-ul http:// povestiri-cu-talc.blogspot.ro/)
La Patronul Mitropolitului Iacob Stamate, al Moldovei
Într-o sală îmbrăcată
Cu icoane şi cu flori,
Ospătează feţe-alese
De ierarhi şi dregători
Iar în capul mesei şade
Bucuros Mitropolitul,
Cel iubit de tot norodul,
Iacob îmbunătăţitul.
Este ziua lui cinstită
Şi de asta - negreşit -
Cele mai înalte feţe
Din Moldova au venit.
Închinând mesenii veseli
La pahare de vin vechi,
Un diacon îi şopteşte
Lui Vlădica la urechi:
„Să mă iertaţi, Prea Sfinţite,
O bătrână de la ţară,
Ar dori ca să te vadă
Şi de mult aşteapt-afară.“
6. Întru inima lui mare
Şi cu nobilă simţire,
Se trezeşte dintr-o dată,
O duioasă presimţire!
Şi privind pe geam, la poartă,
Ca să se încredinţeze,
A zâmbit cu duioşie,
Începând să lăcrimeze.
Toţi se uită cu mirare,
Neînţelegând de fel,
Când el spune la Diacon,
S-o aducă către el.
Fără multă zăbovire,
S-a ivit o bătrânică,
În costumul de la munte;
Cu opinci şi cu sarică.
Gârbovă, cu traista-n spate,
Ea păşeşte cam agale,
Sârguindu-se să calce
Tot pe-alăturea de ţoale!
Ajungând lângă Vlădica,
Dânsul s-a sculat grăbit
Şi primind-o, i-a dat locul
Cel din dreapta, mai cinstit.
- „Iaca, Mamă, (zice dânsa)
Am ştiut că ai patron
Şi-am venit pe jos de-acasă
Să-ţi aduc un mic plocon.
Uite colo brânzişoară
De la noi, de la obcină,
Şi prea multă sănătate
Cei de-acasă îţi închină!“
Toţi se uită cu mirare
La Înaltul Prea Sfinţit,
Parcă vrând ca să-l întrebe
Despre babă, ce-a păţit!
Pricepând a lor mirare,
El cu chipul zâmbitor
Şi cu buze tremurânde
A rostit către sobor:
Preacinstiţilor mei oaspeţi!
Nu vă mai miraţi aşa!
Iată, bătrânica asta
Este însăşi mama mea!
Dacă astăzi sunt la cinste,
Asta-i datorită ei,
De la dânsa am eu viaţa
Şi smeritul obicei.
Ea m-a legănat pe braţe
Şi la piept m-a alăptat,
Ea mi-a dat întâi povaţă,
Crezul ea m-a învăţat.
Respectaţi sarica asta,
Care vine de la oi,
Datorită ei sunt astăzi
Ca Păstor ales de voi.
Astăzi eu împart cu dânsa
Cinstea mea cuviincios
Şi vă rog, gustaţi cu toţii
Din smeritul ei prinos!
Deci, vorbind aşa Vlădica,
Face semn la omul său
Ca să dea la fiecare
Caşcaval de la Rarău. Sf. Cuv. Ioan Iacob Hozevitul
Într-o şcoală de la marginea unui oraş era un profesor foarte iubit de copii. Totdeauna el avea grijă de toţi elevii, încercând să-i înveţe cât mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură şi l-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu l-a pedepsit pe făptaş. După câteva zile, hoţul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu l-a pedepsit. Când acelaşi lucru s-a întâmplat şi a treia oară, câţiva băieţi s-au dus la profesor să se plângă şi i-au spus: „Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă şi vă rugăm să-l daţi imediat afară din şcoală, altfel plecăm noi“. „N-am să-l dau afară. Dacă vreţi, puteţi pleca toţi, dar el rămâne“. „Domnule profesor, dar cum este posibil să renunţaţi atât de uşor la noi toţi, care v-am ascultat mereu?“ Privindu-i cu blândeţe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de miraţi de această neaşteptată situaţie: „Voi ştiţi deja ce e bine şi ce e rău. Dacă aţi pleca în lume, cu siguranţă că aţi şti cum să vă purtaţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-aţi întrebat? De ce v-aţi gândit doar la voi? Credeţi că dacă o să-l dau afară va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu ştie cum e bine să te porţi, ce va face el în lume? Aşa că, indiferent dacă voi rămâneţi sau plecaţi, el va sta în continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe şi să devină un om bun. Iar atunci când va dori şi el acest lucru, cu siguranţă că dintr-un hoţ ocolit de colegi va deveni un copil apreciat şi iubit de toţi cei din jurul său“. Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său, băieţelul, care până atunci furase şi le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său, a promis că se lasă de furat. Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcă - aşa cum spusese şi domnul profesor - de data aceasta el era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun. (Augustin Păunoiu, preluare şi adaptare după o pildă de pe site-ul http:// povestiri-cu-talc.blogspot.ro/)
La Patronul Mitropolitului Iacob Stamate, al Moldovei
Într-o sală îmbrăcată
Cu icoane şi cu flori,
Ospătează feţe-alese
De ierarhi şi dregători
Iar în capul mesei şade
Bucuros Mitropolitul,
Cel iubit de tot norodul,
Iacob îmbunătăţitul.
Este ziua lui cinstită
Şi de asta - negreşit -
Cele mai înalte feţe
Din Moldova au venit.
Închinând mesenii veseli
La pahare de vin vechi,
Un diacon îi şopteşte
Lui Vlădica la urechi:
„Să mă iertaţi, Prea Sfinţite,
O bătrână de la ţară,
Ar dori ca să te vadă
Şi de mult aşteapt-afară.“
6. Întru inima lui mare
Şi cu nobilă simţire,
Se trezeşte dintr-o dată,
O duioasă presimţire!
Şi privind pe geam, la poartă,
Ca să se încredinţeze,
A zâmbit cu duioşie,
Începând să lăcrimeze.
Toţi se uită cu mirare,
Neînţelegând de fel,
Când el spune la Diacon,
S-o aducă către el.
Fără multă zăbovire,
S-a ivit o bătrânică,
În costumul de la munte;
Cu opinci şi cu sarică.
Gârbovă, cu traista-n spate,
Ea păşeşte cam agale,
Sârguindu-se să calce
Tot pe-alăturea de ţoale!
Ajungând lângă Vlădica,
Dânsul s-a sculat grăbit
Şi primind-o, i-a dat locul
Cel din dreapta, mai cinstit.
- „Iaca, Mamă, (zice dânsa)
Am ştiut că ai patron
Şi-am venit pe jos de-acasă
Să-ţi aduc un mic plocon.
Uite colo brânzişoară
De la noi, de la obcină,
Şi prea multă sănătate
Cei de-acasă îţi închină!“
Toţi se uită cu mirare
La Înaltul Prea Sfinţit,
Parcă vrând ca să-l întrebe
Despre babă, ce-a păţit!
Pricepând a lor mirare,
El cu chipul zâmbitor
Şi cu buze tremurânde
A rostit către sobor:
Preacinstiţilor mei oaspeţi!
Nu vă mai miraţi aşa!
Iată, bătrânica asta
Este însăşi mama mea!
Dacă astăzi sunt la cinste,
Asta-i datorită ei,
De la dânsa am eu viaţa
Şi smeritul obicei.
Ea m-a legănat pe braţe
Şi la piept m-a alăptat,
Ea mi-a dat întâi povaţă,
Crezul ea m-a învăţat.
Respectaţi sarica asta,
Care vine de la oi,
Datorită ei sunt astăzi
Ca Păstor ales de voi.
Astăzi eu împart cu dânsa
Cinstea mea cuviincios
Şi vă rog, gustaţi cu toţii
Din smeritul ei prinos!
Deci, vorbind aşa Vlădica,
Face semn la omul său
Ca să dea la fiecare
Caşcaval de la Rarău. Sf. Cuv. Ioan Iacob Hozevitul
-
Toamna,a venit toamna! Acest anotimp ne aduce desigur o mare bucurie – e timpul în care gustăm din toate roadele pământului. Dar el semnifică şi timpul judecăţii lui Dumnezeu cînd fiecare om va trebui să-şi prezinte roadele vieţii sale înaintea Dreptului Judecător. Plantele roditoare, în special măslinul a fost asemănat de Mântuitorul cu sufletul omului. Ele sunt pentru noi un motiv de a ne gîndi la ce fel de roade vom aduce noi lui Dumnezeu în această viaţa.
Noi oamenii, suntem şi trecători, şi identici în viaţă. Însă sfârşitul, ne va colora diferit.
Numai toamna toate frunzele cad. Una câte una. Se desprind de pe ramură cu părere de rău, plutesc puţin spre nicăieri, apoi cad pe pământ,unde putrezesc. Am înţeles că tot aşa ne e şi nouă sfârşitul: unul câte unul, ne vom lipi de ţărână.
Culesul roadelor induce un sentiment de bucurie si recunostinta fata de Cel ce a facut toate si fata de Maica Dumnezeului nostru.
Dacă toamna ,vom privi o frunză uscată, vom simţi puţină tristeţe. Dacă vom privi pădurea întreagă, în explozia ei minunată de culori, sigur vom simţi cum bucuria, şi nu întristarea, ne vor inundă sufletul. De ce? Pentru că ştim că în această aparentă moarte e ascunsă Învierea care va veni în primăvară. Aceasta este, cred, calea vindecării oricărei întristări şi izvorul de neoprit al bucuriei nesecate: ÎNVIEREA.
Sa ne bucuram de anotimpul roadelor,sa ne bucuram de inca o toamna,e toamna vietii noastre.
Sa ne pregatim din timp de toamna vieţii! Într-o zi, mulţi vom cânta: “cri, cri, cri, toamnă gri / nu credeam c-o să mai vii....".
E toamnă iar, Iisuse! În rodul plin de soare
Se ţese cu migală nectarul de lumină...
Şi fiecare frunză când cade, plânge, doare,
Dar visul primăverii durere le-o alină.
E toamnă iar, Iisuse! Prin Vie bate vântul,
În boabele de aur pulseaz-al Viţei Sânge,
Năvalnic curge Vinul, Potirul preaumplându-l
Înmiresmând Jertfirea ce-n teasc tăcut se frânge.
E toamnă iar, Iisuse! Te-aşteaptă roduri coapte,
Crescute în Iubire, culese-n sărbătoare,
Atinse de Lumina din ziua fără noapte
Adăpostind sămânţă cu dor adânc de soare.
E toamnă iar, Iisuse! Din vârf de deal se vede
O trenă de Lumină brodată-n rod de aur,
Ca o arvună sfântă-n inima ce crede
Şi a trimis în ceruri nepreţuit tezaur.
E toamnă iar, Iisuse! Aproape e culesul,
Pe ramul meu atârnă doar roadele amare...
Atinge-Te de ele, căci dorul li-e surâsul
Şi sufla peste ele, şi dă-le gust de Soare...
E toamnă iar, Iisuse! Din frunzele ce-mi scutur,
Mai plină de culoare, e cea din Veşnicie...
Din ea îmi fac aripă, şi-n ultim zbor de flutur
Ajung din nou Acasă prin lunga pribegie.
E toamnă iar, Iisuse! Ţi-aştern în fapt de seară
Îngenuncheat, nelinişti şi temeri şi osânde
Ce-mi sfâşie lăuntrul cu cea mai neagră gheară…
Dar mă încred Iubirii din Cer, de Har pulsânde!
E toamnă iar, Iisuse! O lacrimă-mi mai plânge
Pe locu-n care Paşii, au revărsat belşugul...
Primesc azi rodul Viţei şi Pâinea ce se frânge:
Ştiu, dincolo de toamnă m-aşteaptă, Veşnic, Rugul…
Amin!
"Doamne,azi Îţi mulţumim
Pentru tot ce-avem sub soare!
Pentru dragostea divină
Ce ne-aduce alinare!
Mulţumim pentru cuvântul
Ce-l sădeşti în noi mereu,
Pentru jertfa de pe cruce,
Pentru Fiul Dumnezeu!
Pentru fiecare zi
Ce-o petrecem lângă Tine
Vrem acum să-Ţi mulţumim
Pentru azi şi pentru mâine!
Pentru roadele bogate
Şi o toamnă minunată,
Pentru strugurii din vie,
Pentru dragostea de Tată!
Te rugăm rămâi cu noi
Lasă Duhul Tău cel Sfânt
Să aducă-nviorare
Prin scriptură,prin cuvânt!
Toarnă untdelemn în vase
Să Te aşteptăm mereu
Pregătiţi de-ntâmpinare
Curăţiţi prin Harul Tău!"
Amin!
Va doresc multa sanatate si o toamna frumoasa,linistita si binecuvantata de
Bunul Dumnezeu.
Doamne ajuta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu