Tâlharul și Maica Domnului
În
anii cei de demult, în aceste locuri greu de străbătut și neroditoare,
trăia un tâlhar. Îl numeau Balaurul. Multe povestiri s-au spus despre el
în atâția ani. Spuneau că era înfricoșător la înfățișare, cu păr și
barbă negre și lungi și cu un glas atât de puternic, de speria chiar și
un câine.
Ani
de-a rândul el și oamenii lui au fost frica și groaza acelei regiuni.
Dar lucru ciudat era, despre care unii spun și astăzi, că niciodată nu
vătăma pe sărac și neputincios. Numai pe bogați îi chinuia.
Cei care l-au cunoscut spuneau că inima
lui avea două fețe. De acolo de unde era ca o fiară neîmblânzită și
împrăștia spaimă și groază oricui se afla înaintea lui, dintr-odată
putea să plângă la vederea unui animal neputincios, prins în vreo
capcană, și care-și rupea cărnurile în încercarea sa de a se elibera.
Nu-i plăcea să vadă suflete îndurerate. Nu putea să facă asta.
Mare taină este sufletul fiecărui om. Numai Dumnezeu știe din ce material este făcut.
Într-o zi, așa cum ne spune istorisirea
noastră, Balaurul cu voinicii lui au intrat pe ascuns în casa lui
Mamalis, marele moșier, și au furat din cufăr obiecte de aur și bani.
Toți erau la ogoare și nimeni nu și-a dat seama. De altfel, cine s-ar fi
așteptat ca ziua în amiaza mare să pătimească un astfel de rău? Fugind,
au prins de veste câinii și au început să latre. Câinii au fost auziți
de niște slujnice, care l-au înștiințat pe moșier, și îndată un întreg
detașament din oamenii lui Mamalis, au alergat în urma lui. Desigur,
Balaurul cu voinicii lui aveau avantajul și ar fi scăpat cu siguranță
dacă…
În timp ce alergau cu caii, au văzut în
aria lui Mamalis, puțin mai jos, o bătrână gârbovită și câțiva copii din
sat, care își băteau joc de ea și aruncau cu pietre asupra ei.
– Mergeți voi înainte, a spus el oamenilor lui, iar eu voi veni mai pe urmă!
– Ce faci, căpitane? Ai înnebunit?, i-au spus aceia. Hai să plecăm repede! Te vor prinde.
– Plecați, v-am spus! Vin și eu.
Oamenii lui au plecat, cu toate că nu
voiau să-l lase singur. Atât de mulți îl urmăreau, dar el a alergat
repede în arie la bătrâna.
– Ce faceți aici, măi neghiobilor? Ce v-a făcut bunica, măi corciturilor, de o bateți?
Copiii au înlemnit de frică, dar apoi au luat-o la fugă spre sat, strigând:
– Balaurul, Balaurul!!!
El însă a coborât de pe cal și,
ridicând-o îndată pe bătrănă, încerca s-o facă să-și revină. I-a șters
fața de sânge și o mângâia pe păr cu dragoste și cu durere.
– Iartă-i, bunicuțo! Iartă-i! Nu sunt ei de vină, ci părinții lor i-au făcut așa… Sunt mici. Iartă-i!
Atunci bătrâna s-a întors și l-a privit în ochi, spunându-i:
– Să ai binecuvântarea mea, fiule! Să ai binecuvântarea mea!
A privit-o și el în ochi și sufletul lui
a tresăltat dintr-o dată. S-a pierdut în ochii ei. Toată dragostea și
durerea lumii erau în acei doi ochi pe care îi privea. Și a rămas acolo,
pierdut, ținând bătrâna în brațe și privind în ochii ei. Îndată, din
ochii lui au început să curgă șiroaie de lacrimi. Balaurul, groaza și
spaima acelui loc, plângea ca un copil. Nici el însuși nu înțelegea ce
se întâmpla. Plângea, plângea, plângea. Astfel l-au găsit oamenii lui
Mamalis, ținând bătrâna în brațe și plângând.
În acea vreme judecata se făcea repede,
și mai ales pentru Balaurul, cu atât mai mult. Foarte repede. Frânghie,
laț, un copac și s-a dus Balaurul.
Ultimul lucru de care și-a adus aminte a
fost bătrâna, care-l privea de la o mică distanță. Nu putea uita
privirea ochilor ei. Apoi, cu un suspin, și-a închis și el ochii săi, în
timp ce funia se întindea.
Apoi… i-a redeschis. Dar, unde se afla?
Nu era spânzurat de copac, ci era pe un coridor alb, având de-o parte și
de alta cele mai frumoase flori și pomi, pe care nu le mai văzuse
vreodată. Nu-l durea nimic și se simțea foarte ușor. Ca fulgul. „Ce sunt
toate acestea?”, s-a întrebat. „Ce se întâmplă? Și cine sunt cei care
vin spre mine?”. O femeie, care răspândea lumină, mergea înaintea
tuturor și se apropia de el. De-a dreapta și de-a stânga ei erau mii de
îngeri preafrumoși, care zburau și o însoțeau psalmodiind. Femeia s-a
apropiat repede și i-a întins mâna, zâmbind:
– Hai, vino! Bine ai venit în casa Fiului meu. În casa ta.
– Maica Domnului!!!, a strigat el.
Și îngenunchind înaintea ei, și-a plecat
capul. Dacă ar fi putut plânge acolo unde se afla, sigur ar fi izbucnit
în plâns. Dar acolo nu se plânge.
Atunci Maica Domnului l-a atins ușor, spunându-i iarăși:
– Hai, vino!
– Maica Domnului, eu? Ce să caut eu
printre voi? Eu sunt un răufăcător, sunt tâlhar, am vătămat multă lume.
Pe mine trebuie să mă pedepsiți, nu să mă primiți aici.
Atunci Maica Domnului i-a spus:
– Ai uitat că primul care a intrat în
Raiul Fiului meu a fost tâlhar? El a fost făcut, fiul meu, pentru
tâlhari, hoți și pentru toți călcătorii de lege și păcătoșii care se
pocăiesc.
– Dar eu nu am apucat să mă pocăiesc, a răspuns Balaurul care stătea mereu cu capul plecat.
– Te-ai oprit s-o ajuți pe acea
bătrână, deși puteai să fugi și să scapi. Acesta a fost biletul tău
pentru Împărăția Fiului meu. I-ai curățat fața și ți s-au curățat
păcatele tale. Și lacrimile pe care le-ai vărsat, ținâd-o în brațe pe
bătrână, a fost pocăința ta. Cu toate acestea ți-ai curățat sufletul.
Vino, fiul meu! Cu cinstiri și cu multă slavă vei intra în Rai.
Atunci Balaurul și-a ridicat pentru
prima oară capul ca s-o privească pe Maica Domnului. Și a văzut ochii
bătrânei din arie cum îi zâmbeau… Ochii Maicii Domnului.
Și în timp ce îngerii l-au ridicat la
înălțime, cântând laude cu fermecătoare melodii cerești, pornind cu
toții spre uriașa poartă luminoasă ce se vedea la capătul acelui
coridor, Balaurul o privea mereu pe Maica Domnului în ochi. A fost
singurul suflet care a intrat vreodată în Rai, plângând de bucurie și
fericire. Cel mai curat suflet.
Pe pământ oamenii mai spun istorisiri despre Balaurul, dar și în Rai unde va trăi veșnic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu