Cărarea cerului
Iar vântul disperării nicicând nu te-a suflat,
Prin multe serpentine tu urci spre locul sfânt,
Din Muntele Iertării, ce nu e pe pământ.
Pe tine urcă oameni cu totul diferiţi,
În dragoste, nădejde şi crez fiind uniţi,
În loc de semafoare şi alte semne reci,
Cresc flori de primăvară, albastrele, cu zeci.
Ah, obosit-a unul, din mers el s-a oprit,
Se uită îndărătu-i, ceva l-a poticnit.
Hristos, blând, îl aşteaptă, să urce iar cu noi
Sau calea s-o apuce, el singur, înapoi...
Nimic nu ne obligă pe cale să zorim,
Decât iubirea blândă pe care o simţim...
Autor: Prof. Religie Mirela Șova
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu